Dezvoltarea urbana in competitie

Dezvoltarea urbana in competitie

Desi intrebuintat tot mai frecvent in cercetarea de specialitate, conceptul de competitie urbana este inca difuz. Competitia inter-urbana este adesea definita ca rivalitatea dintre orasele sistemului urban european, pentru crearea sau atragerea de activitati economice ce genereaza venituri (Jensen-Butler, 1997). Efectele pe care dezvoltarea anumitor activitati economice le pot avea asupra altor dimensiuni urbane, trebuie luate insa in considerare. Ridicarea veniturilor populatiei dintr-o anumita zona nu garanteaza imbunatatirea conditiilor sociale la nivelul intregului oras, dupa cum amplasarea unor activitati industriale ce creaza multe locuri de munca poate avea consecinte negative la nivelul mediului.

Competitia urbana tinde sa devina un concept tot mai vehiculat. Mass media prezinta cu regularitate scoruri ale celor mai atractive orase pentru oportunitati de afaceri, investitii, sau din punct de vedere cultural, sau de mediu. Cu toate acestea, un oras competitiv, definit doar pe baza oportunitatilor de investitii, nu este neaparat un oras competitiv in termenii pe care lucrarea de fata ii sustine. Un oras competitiv este, in ultima instanta, un oras cu mai putine probleme, ceea ce trimite direct la modul de gestiune al acestuia.

Lucrarea de fata isi propune sa introduca conceptele competitiei si competitivitatii urbane si sa demonstreze ca intelegerea climatului competitiv al dezvoltarii urbane si regionale reprezinta o conditie esentiala pentru o buna guvernare locala si un management urban performant.

Continutul capitolelor se structureaza dupa cum urmeaza:

Capitolele 1 si 2 definesc conceptele competitiei si competitivitatii urbane;

Capitolul 3 prezinta si analizeaza factorii competitivitatii;

Capitolul 4 introduce conceptul avantajului competitiv;

Capitolul 5 face trecerea de la competitia inter-urbana la cooperarea in retele de orase, pentru mai buna valorificare a avantajelor competitive.

Multe din orasele europene au fost confruntate timp indelungat cu fenomene de declin urban legate de lipsa activitatilor economice si a locurilor de munca. Cautand modalitati de stopare a acestor tendinte, orasele s-au angajat in politici competitive pentru atragerea activitatilor economice, vizitatori, locuitori cu venituri ridicate. Aceste politici nu au atins intotdeauna rezultatele estimate din cauza lipsei unei strategii generale de dezvoltare urbana.

In special la inceputul anilor '90, studiile de specialitate au aratat ca revenirea dupa declin depinde de anumiti factori, printre care si de capacitatea politicilor urbane de a face orasul un loc mai atractiv pentru a trai si a munci. Studiile au accentuat atitudinea orientata catre politica de revitalitalizare a oraselor, cautand sa propuna directii strategice de dezvoltare. Acestea depind in primul rand de capacitatea individuala a oraselor de a sesiza oportunitatile oferite de mediul economic si social, iar in acest context, dezvoltarea parteneriatului intre sectorul public si cel privat, planificarea strategica si marketingul urban sunt optiuni strategice valabile (Bramezza, 1996).

Literatura referitoare la economia urbana evidentiaza influenta enorma pe care schimbarile economice si sociale le-au avut asupra performantelor si functiunilor oraselor europene. Rolul oraselor s-a schimbat pe masura ce au avut loc dezvoltari fundamentale. Aceste dezvoltari, clasificate dupa van den Berg in 1987 si Hall in 1993, afecteaza "valoarea spatiului geografic" si astfel, pozitia oraselor in ierarhia urbana europeana.

Dezvoltarile fundamentale sunt:

globalizarea si formarea blocurilor continentale,

dezvoltarile recente din Europa de est si oportunitatile pentru Europa occidentala,

trecerea la economia informationala,

impactul tehnologiei de transport,

impactul tehnologiei informatiei asupra organizarii spatiale a teritoriului,

impactul schimbarii demografice si sociale,

promovarea urbana.

Impactul dezvoltarilor fundamentale si rolul schimbat al orasului au dus la aparitia competitiei urbane. Aceasta se refera la o intrecere intre orase, ce incearca sa atraga functiuni inovative tipice pentru faza post-industriala si sa ajunga intr-o pozitie favorabila in ierarhia urbana.

Competitia urbana este practicata la diferite scari spatiale - intre cartierele aceluiasi oras si crescand pana la nivelul oraselor la scara europeana. Orasele isi datoreaza atitudinea competitiva numarului crescand de sarcini si competente ce ii revin autoritatii locale. Datorita puterii mai mari de decizie pe care o au, acestea isi pot modela propria imagine desfasurand activitati de relevanta nationala sau internationala.

Orasele se pot promova, asemeni unui produs traditional, din moment ce au responsabilitati si posibilitati de a actiona in domeniul economic. Pentru a-si imbunatati, sau consolida, pozitia in cadrul ierarhiei europene, orasele desfasoara programe economice de (re)constructie a structurii economice, sociale si spatiale si pentru a atrage activitati economice, locuitori, vizitatori.

Competitia urbana a fost accelerata de realizarea Uniunii Europene, care a imbunatatit accesibilitatea si a facut sa apara noi situatii administrative si noi echilibre. Formarea unei integrari economice europene, cu radacini adanci in CEE si largite catre Europa centrala si de rasarit este un proces ireversibil pe termen lung. Piata comuna este creata prin egalizarea conditiilor de baza ale competitiei pentru companii si prin inlaturarea barierelor vamale. Miscarea libera a bunurilor, serviciilor, persoanelor si capitalului a condus insa la o crescanda competitie si interactiune intre regiunile europene. Poate duce de asemeni la relocarea unor anumite activitati economice (van den Berg, 1994).

Intensificarea competitiei economice intre orasele europene implica reorientarea strategiilor acestora catre stimularea activitatilor pentru care pot concura cu alte orase in termenii mediului de localizare. Mai mult ca inainte, inseamna ca orasele vor trebui sa-si caute propriile sanse, comparandu-si punctele tari si punctele slabe cu cele ale competitorilor.

Ceea ce conteaza nu este doar atractia relativa pe care un oras o poate avea ca localizare pentru intreprinderi, ci si pentru investitori, vizitatori si locuitori. Un oras care esueaza in a-si atrage investitori va face fata cu greu unui proces de revitalizare de care are nevoie. Orase ce nu sunt atractive pentru vizitatori nu pot profita de pe urma sectorului de turism, care devine pentru multe orase un punct important al economiei locale. In final, oraselor ce nu sunt un loc placut de viata, le lipseste fundamentul viitoarei cresteri economice.

Pe baza unei tendinte de comparare cu entitati similare din mediul de referinta perceput, competitivitatea se defineste prin capacitatea oraselor de a genera valoare adaugata, pe termen lung, dintr-o perspectiva comparativa (Ciupagea, 2002). Caracteristicile conceptului sunt date de productivitatea si atractivitatea locului, in primul rand, dar si de agresivitatea cu care isi promoveaza imaginea.

In competitia globala, prosperitatea nu se mai bazeaza pe resurse naturale, putere militara, influenta politica, sau prezenta companiilor de scara mare, ci pe productivitatea cu care o anumita zona economica isi poate utiliza capitalul, forta umana si resursele fizice. Prosperitatea unei natiuni in competitia globala este de obicei determinata de productivitatea cu care firmele opereaza, aceasta determinand la randul ei, nivelul de salarii de pe piata de munca, profitul intreprinderilor, nivelul de taxe si impozite si modul de folosire a resurselor naturale si energiei (Porter, 1990).

Competitivitatea unui loc este, astfel, determinata de productivitate. Abordarea productivitatii se focalizeaza adesea pe eficienta, sau unitati produse/ora de munca, sau unitati produse/un dolar investitie. Cu toate acestea, conceptia productivitatii include valoarea produselor sau serviciilor (unicitate, calitate, caracterisitici) ce pot fi create intr-o economie data, ca si eficienta cu care sunt realizate. Cresterea venitului/cap de locuitor se datoreaza in egala, sau mai mare masura, cresterii valorii produselor si, implicit a preturilor acestora, cat si cresterii eficientei cu care sunt produse produsele standard.

Productivitatea intr-o economie data este clar influentata de calitatea si stabilitatea macroeconomica si a mediului politic. Desi un context macroeconomic, politic si legislativ sanatos reprezinta o preconditie pentru o productivitate crescuta, acesta nu este suficient. Cresterea este creata de capabilitatea microeconomica a unei economii - capacitatii indivizilor, firmelor, pietelor si institutiilor asociate de a produce rezultate valoroase folosind metode eficiente. Politica macroeconomica defineste contextul in care intreprinderile au sansa de a fi productive. Circumstantele microeconomice determina daca o economie este sau nu productiva si, in consecinta, competitiva (Porter, 1990).

Teoria economica a competitiei include si rolul pe care ar trebui sa-l joace guvernul si autoritatile locale in cresterea competitivitatii. Rolul guvernului este clar mai mult decat o politica macroeconomica stabila si se refera si la imbunatatirea mediului microeconomic, care afecteaza toate intreprinderile. Aceasta inseamna imbunatatirea calitatii serviciilor publice, in toata varietatea lor si infrastructurii - infrastructurii logistice, infrastructurii de comunicatie, etc. Guvernul trebuie, de asemeni, sa creeze un sistem de reguli si facilitati pentru a incuraja localizarea si cresterea productivitatii intreprinderilor. Toate aceste atributii pot fi impartite, de la caz la caz, intre diferitele nivele de guvernare, rolul autoritatii locale crescand in importanta in procesul de descentralizare.

De aceea, in contextul prezentat anterior, capitolul de fata se refera la acele aspecte ce tin de capacitatea de interventie a autoritatii locale in cresterea competitivitatii urbane. Chiar daca, la nivel global, competitia dintre natiuni nu poate fi ignorata, dincolo de aceasta, exista competitia dintre orase, unde rolul autoritatii locale este cu atat mai important. In aceleasi conditii macroeconomice, un oras este mai competitiv decat altul si aceasta se datoreaza in mare masura modului de gestiune.

In definirea conceptului competitivitatii oraselor diferite aspecte trebuie luate in considerare:

scara spatiala: Competitivitatea opereaza pe diferite scari spatiale - locale, regionale, supra si intraregionale. Cartierele oraselor concureaza intre ele, municipalitati in cadrul aceleiasi regiuni si exista competitie la scara mai larga. Exista competitie intre orase mari, intre orase mici si intre orase mari si mici, in functie de tinta (de exemplu in atragerea locuitorilor, vizitatorilor, sectoarelor specifice, etc.),

natura obiectului competitiei: Fiecare oras are mai mult sau mai putin evident, una sau mai multe specializari, de exemplu in comert, turism, sau afaceri. O astfel de specializare se dezvolta cand bunurile si serviciile relationate sunt o parte importanta a economiei urbane, iar produsele nu sunt consumate doar de actorii locali. Aceasta specializare este numita functiune urbana (Bramezza, 1996).

Conceptul functiunii urbane este esential pentru competitivitatea oraselor, pentru ca functiunea urbana este obiectul competitiei dintre orase. Indirect, aceasta reprezinta efectul cumulativ al componentelor date de factorii de localizare. Prezenta unor factori de localizare specifici in oras are efecte pozitive. Acestia sunt, de exemplu, servicii de afaceri de calitate buna, forta de munca calificata, transport public eficient, infrastructura de comunicatii, etc. Efectul cumulativ al factorilor de localizare prezenti intr-un oras determina potentialul acestuia de a deveni un loc atractiv pentru sectoare specifice ale activitatii economice.

Factorii de localizare pot fi grupati in doua categorii: de baza si specifici. Factorii de baza sunt conditia necesara, dar nu suficienta pentru competitivitatea unui oras. Acestia sunt:

un sistem de infrastructura eficient,

o oferta adecvata de servicii urbane strategice,

un mediu de viata si de activitate de calitate buna,

un management urban adecvat.

Factorii specifici se relationeaza strict la functiunea urbana si depind de tendinta orasului de specializare. In tabelul urmator sunt listate cateva exemple de functiuni urbane legate direct de unul sau cateva sectoare economice, ce determina factorii specifici de localizare.

Amestecul de factori de localizare influenteaza gradul de atractivitate al unui oras. Dar competitivitatea oraselor este direct legata si de gradul de accesibilitate al factorilor de localizare relevanti pentru functia urbana pe care vor sa o exercite. Un oras unde factorii de localizare sunt atat de accesibili cat este necesar pentru o anumita functiune urbana si mai accesibili decat in alte orase, este mai competitiv, iar consecintele se pot vedea la nivelul atragerii de noi locuitori, activitati economice, investitii si vizitatori (van den Berg, 1987).

Mecanismul deciziei pentru cel ce alege un loc in care sa investeasca, sau sa traiasca, sau un loc pe care sa-l viziteze este insa mult mai complex. Prioritatile si criteriile care se aplica in acest caz sunt influentate de o serie de factori, care tin de dimensiunea geografica, de factorii de atractie, de informatiile disponibile despre fiecare loc in parte, etc.

Dimensiunea geografica este adesea prima linie de selectie, in care, in functie de scara spatiala la care se raporteaza decizia, alegerea se refera la un continent din cinci, o tara dintr-un continent, sau un oras dintr-o regiune. Odata delimitata aria geografica, spectrul selectiei se rastrange considerabil si sunt necesari alti factori de analiza.

Ca o regula, firmele cantaresc potentialul unui loc, in vederea localizarii lor acolo, in urma considerarii unor factori ce se constituie in climatul local de afaceri. Acesti factori, numiti factori de atractie, se impart in doua categorii: factori "hard" (pot fi masurati, in termeni mai mult sau mai putin obiectivi) si factori "soft" (nu pot fi masurati cu usurinta, reprezentand mai mult caracteristici subiective) (Kotler, 1999).

"Clientii" potentiali ai oraselor cauta date comparative asupra atractivitatii diferitelor locuri. In cazul natiunilor, aceste date includ de obicei produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, puterea de cumparare a populatiei, rata inflatiei, rata dobanzilor, rata somajului, etc. Rating-ul de tara a adoptat multi noi indicatori, in ultimii zece ani, pentru a fi cat mai precis in apreciere.

Kotler (1999) arata ca World Competitiveness Yearbook (Anuarul competitivitatii mondiale), produs de IMD in Lausanne, Elvetia, are un impact greu de estimat asupra deciziilor de localizare. Acesta analizeaza 46 de tari dupa o metoda ce defineste 8 factori ai competitivitatii, care cuprind 244 criterii, evaluate pe baza a 40.000 de indicatori, pe o perioada de cinci ani. Cei opt factori ai competitivitatii sunt urmatorii[1]:

La nivelurile sub-nationale, ale regiunilor, exista de asemeni evaluari ce sunt publicate periodic. In Europa, institutul german Empirica ofera un rating ce acopera 267 de regiuni, bazandu-se pe un set de 30 de criterii, ce includ dinamica de crestere economica, acces la piete, calitati profesionale, costuri si calitatea vietii. Primele 20 de regiuni castigatoare sunt publicate in fiecare an, iar publicarea lor atrage dupa sine promovarea lor ca oportunitati de investitii

Prin contrast cu informatiile statistice furnizate de aceste doua surse, faimosul Ghid Michelin pune accentul pe factorii soft. In noua serie Michelin Green Guide, este prezentat un rating regional pentru toata Europa. Regiunile sunt clasificate pe un sistem de stele, care inseamna: 1 stea - regiunea este "interesanta"; 2 stele - "merita un popas"; 3 stele - "merita o calatorie".

O alta sursa de informare este "Portretul Regiunilor", produs de Comisia Europeana in Bruxelles, in cooperare cu Eurostat (Statistical Office of the European Communities). Acesta prezinta fiecare regiune intr-un format identic, prin harti, diagrame, tabele statistice si comentarii asupra punctelor tari si slabe ale regiunilor, caracteristicile si tendintele populatiei, structura economica si a fortei de munca, calitatea mediului natural. 

Daca, in general, agentiile de rating se focalizeaza pe criterii la nivel de tara sau regiuni, decizia de localizare se intampla la nivel de oras. Desigur, portretul orasului este creionat de caracteristicile nationale sau regionale, dar trebuie completat cu alte elemente ce tin de particularitatile fiecaruia. Rating-ul reprezinta doar un instrument de scanare initiala a alternativelor, o decizie finala nu se bazeaza insa niciodata doar pe atat. Chiar daca exista si agentii specializate in rating de oras (de exemplu Healey & Baker in European Real Estate Monitor), acestea ofera tot o prima sursa de informatie, care urmeaza a fi completata prin alte mijloace.

Importanta acestor surse variaza in functie de situatia fiecarei decizii in parte. Adevarata valoare a unui oras competitiv este data de modul in care intelege cum se face alegerea si de masurile pe care le poate lua pentru a-si adapta strategia la mediul concurential. Dincolo de masurile stricte de imbunatatire a unor situatii date, care tin de valoarea orasului ca loc de viata, ca loc de productie si servicii, ca loc de vacanta, exista masuri de o mai buna pozitionare pe piata si o promovare mai agresiva a acestei pozitii. Interventiile ce pot fi facute in acest sens cuprind (Kotler, 1999):

Imbunatatirea atributelor relevante: Aceasta inseamna imbunatatirea competentei intr-un anumit domeniu profesional cerut in nisa de piata, sau imbunatatirea serviciilor in infrastructura, cresterea suportului pentru intreprinderi, etc., adica o reala repozitionare in piata.

Schimbarea parerii despre aceste atribute: Este adesea foarte posibil ca o serie de atribute sa nu fie suficient cunoscute, deci ele trebuie promovate mai bine. Tentativele de a modifica opiniile in piata reprezinta o repozitionare psihologica.

Modificarea parerii despre atributele competitorilor: Atunci cand exista pareri ce acorda in mod gresit valoare unor locuri, care de fapt nu intrunesc calitatile respective, se pot distribui informatii comparative, care sa stabileasca adevarul. Aceasta este o de-pozitionare competitiva.

Alterarea importantei atributelor: Orasul poate incerca sa compenseze lipsa unor atribute, cu existenta altora, poate la fel de importante, dar insuficient promovate, atragand atentia asupra acestora din urma.

Modificarea convingerilor "cumparatorilor": Printr-un avantaj strategic, orasul poate schimba intregul set de criterii al celor ce evalueaza posibilitatile de localizare, aratandu-le o serie de noi oportunitati. O localizare strategica a unui oras, cu deschidere catre o noua piata de consumatori, poate determina, de exemplu, o firma producatoare sa renunte la anumite cerinte si sa considere mai importanta ocuparea acelei piete.

In cadrul competitiei, orasele trebuie sa-si valorifice avantajele pe care le au, acestea fiind atat avantaje comparative, cat si avantaje competitive. Diferenta de baza intre cele doua categorii este aceea ca avantajele comparative sunt "date" (resurse naturale; avantaje de localizare - porturi, orase de granita, capitale; aptitudini si traditii - aptitudini artizanale, limbi straine, traditii academice) si nu pot fi influentate prin politici nationale sau locale. Asupra avantajelor competitive se poate interveni la nivelul politicilor de dezvoltare si, de aceea, sunt de considerat in cresterea competitivitatii.

Localizarea geografica este, de exemplu, cel mai speculat avantaj comparativ, in special, in cazul oraselor - poarta de intrare intr-o tara sau intr-o regiune specifica. Din punct de vedere functional, "orasele poarta" pot fi clasificate in doua categorii distincte, dupa cum genereaza ele insele activitati economice:

"orase-pod", care fac legatura intre doua economii. In timp ce orasul poate avea o importanta economica independenta, se bucura de avantajul localizarii sale ca punct de interactie, intre doua economii distincte.

"orase-punct de acces", ce au semnificatie economica in calitate de centre de decizie la nivel regional, servind ca punct de unde actorii economici pot avea acces in zona geografica respectiva (Kresl, 1991).

Politicile de dezvoltare formulate pentru cele doua categorii trebuie sa tina seama de specificitatea acestora.

Orasele se specializeaza intr-un serviciu (sau un set de servicii relationate) pentru a satisface nevoile unui grup specific de clienti pe piata globala, cu scopul atingerii si mentinerii unui avantaj competitiv. Avantajul competitiv (Porter, 1987) deriva din valoarea pe care orasul e capabil sa o creeze pentru cei care cumpara unul sau mai multe servicii produse, obtinand rezultate ce depasesc costurile necesare producerii lor. Valoarea este ceea ce grupul de clienti accepta sa plateasca pentru serviciul respectiv. O valoare mai mare se obtine astfel, oferind preturi mai mici decat orasele concurente pentru avantaje echivalente, sau oferind avantaje unice care justifica un pret mai ridicat.

O alta componenta care poate contribui la realizarea acestor avantaje unice vine din propria imagine de ansamblu, relativa la calitatea vietii in mediul urban, pe care orasul este capabil sa o genereze. Serviciile pe care orasul le produce pentru piata locala, pentru viata zilnica a celor care traiesc si muncesc acolo si pentru vizitatori, devin complementare acelora ce sunt obiective specifice ale initiativelor de promovare in afara si vor duce probabil la obtinerea unui avantaj competitiv. (Sforzi, 1992)

Exista, asadar, doua tipuri de avantaj competitiv. Unul este pe baza de cost - un oras planifica sa fie cel mai ieftin producator in sfera sa de servicii; celalalt pe baza de diferentiere - un oras tinde sa devina unic in domeniul sau de servicii, in relatie cu anumite variabile pe care clientii potentiali le considera foarte importante. Orasul selecteaza una sau mai multe trasaturi, pe care multi clienti dintr-un anumit domeniu le considera importante si incearca sa satisfaca acele nevoi intr-o modalitate fara egal. Aceasta unicitate este compensata prin preturi mai ridicate decat cele medii (Porter, 1987).

Logica strategiei de diferentiere cere ca, pentru a se diferentia in oferta unui anumit serviciu, orasul selecteaza caracteristici care il diferentiaza de competitorii sai. Un oras trebuie sa fie intr-adevar unic, sau perceput ca atare, daca vrea sa impuna un anumit pret. Opus avantajului pe baza de pret, pot fi mai multe strategii de succes de diferentiere intr-un singur sector, daca sunt mai multe caracteristici pe care consumatorii le pot aprecia.

In final, exista o a treia strategie fundamentala - focalizarea, bazata pe selectarea unei arii limitate de servicii, in care sa intre in competitie in contextul unui camp mai larg de servicii. Orasul care focalizeaza, selecteaza un segment sau un grup de segmente in domeniu si isi adapteaza strategia pentru a le servi, excluzandu-i pe ceilalti. Perfectionandu-si strategia in relatie cu segmentele selectate, un oras ce focalizeaza incearca sa obtina un avantaj competitiv in acel segment, chiar daca nu are un avantaj competitiv general.

Sunt doua variante ale strategiei de focalizare - focalizare pe cost si focalizare pe diferentiere. In primul caz orasul obtine un avantaj de cost in segmentul selectat, in timp ce in al doilea, realizeaza o diferentiere in segmentul selectat. Diferentierea focalizata exploateaza nevoile speciale ale clientilor dintr-un anumit segment (sau piete nisa).

Indiferent de strategia adoptata in abordarea avantajelor competitive, pe baza de cost sau pe diferentiere, oferta in ansamblul ei trebuie sa raspunda cat mai bine cererii grupurilor tinta. Exploatarea unui avantaj competitiv are sens doar in masura in care exista o satisfacere competitiva a cererii in general si nu doar pentru servicii specializate. Aceasta inseamna calitatea mediului natural si construit, infrastructura, servicii de educatie si sanatate, recreere, etc.

O consecinta a competitiei urbane in Europa, care nu trebuie ignorata in planificarea dezvoltarii, este aceea ca orasele coopereaza din ce in ce mai mult tocmai pentru a-si imbunatati pozitia competitiva. Aceasta isi gaseste explicatia intr-o noua logica a competitiei, care pleaca probabil de la originea latina a cuvantului cum petere, ce inseamna a cauta/cerceta impreuna. Datorita complexitatii si interdependentelor din mediul urban, competitia poate fi perceputa ca o modalitate de a cauta impreuna solutiile cele mai bune la probleme specifice, intr-un mod strategic, la momentul si la locul potrivit.

Exista doua forme de baza de cooperare. Una se refera la cooperarea intre orase adiacente in cadrul conurbatiilor, iar cealalta la realizarea de retele la nivel european. Pentru multe orase, retelele de cooperare devin un element esential in strategiile lor de dezvoltare.

Aceasta reprezinta o problema in analizarea fenomenului competitional, pentru ca, paradoxal, consecinta acestui fenomen este scaderea competitiei si cresterea cooperarii. Conceptul de competitie urbana se transleaza la o alta scara si devine competitie intre retele de orase, ceea ce creaza un sistem de relatii si interactiuni dificil de gestionat la nivelul administratiilor locale.

Natura relatiilor dintre orase si regiuni este de asemeni complexa. Analizele economice la nivel macro tind sa ignore realitatile specifice ce stau la baza strategiilor locale de dezvoltare. In gandirea traditionala post belica, Europa era simbolizata de clasica "banana" ce reprezenta concentrarea investitiilor si o retea de poli de crestere. "Banana" incepea in sudul Frantei, in asa-numita "centura soarelui", cuprindea nordul Italiei, mergea la nord prin Austria, Elvetia, cuprindea sudul Germaniei si Parisul si se termina la Londra.

Astazi, aceasta concentrare nu mai este relevanta, fiind inlocuita de un sistem de grupari de orase raspandite in toata Europa, aflate intr-o retea. Noua harta arata ca in anumite orase sau regiuni au fost luate masuri de succes care, raspunzand presiunilor competitiei, au crescut atractivitatea locurilor pentru investitori, industrii, locuitori sau vizitatori (Kotler, 1999).

Camagni (1994) subliniaza faptul ca intelegerea dezvoltarii sistemului urban european se bazeaza pe conceptul de retea si ca astfel, clasica ierarhie a oraselor se poate reduce la trei niveluri de retele:

retea de orase internationale, care cuprind toate functiunile urbane si care, desi in competitie, au un sistem de relatii la un inalt nivel, prin intermediul unor elaborate retele de comunicare;

retea de orase specializate, la nivel national, care au relatii de comert, productie si schimburi tehnologice;

retea de orase specializate la nivel regional, care au relatii similare cu reteaua anterioara, dar la un nivel inferior.

Participarea in aceste retele devine de asemeni obiectul competitiei dintre orase. Cooperarea/parteneriatul are loc intre orasele dintr-o retea, dar si intre orase din retele diferite. Cooperarea si competitia reprezinta dualismul cresterii retelelor economice[3]. In functie de obiective specifice, pot fi identificate cateva niveluri clasice de cooperare in Europa:

Cooperare teritoriala

Exista o acceptare tot mai larga a necesitatii unei planificari spatiale la nivelul Uniunii Europene, atat intre statele membre, cat si in medii academice si profesionale. Aceasta este determinata de  o noua configuratie a disparitatilor la nivelul continentului si de aparitia unor noi centre gravitationale si noi arii de interes comun.

Aceste dezvoltari sunt asociate cu schimbari structurale  in activitatile economice, cu progresul tehnologic si cu un mozaic de zone moderne si prospere alaturi de zone aflate in declin. De asemeni, problemele legate de mobilitatea populatiei si a fortei de munca, de implicatiile spatiale ale retelelor trans-europene de telecomunicatii, transport si energie, de protectia mediului si resurselor naturale, ilustreaza importanta cooperarii la nivel european.

Cooperare transfrontaliera

Cooperarea transfrontaliera interna Uniunii Europene, cat si la nivelul granitelor acesteia este o modalitate esentiala de integrare si armonizare a teritoriului european. Aceasta se concretizeaza la nivelul investitiilor in infrastructura, al protectiei mediului, dar si in programe sectoriale, intre regiuni urbane de granita.

Cooperare regionala

Vitala in dezvoltarea unei localitati este cooperarea intra si inter-regionala. Aceasta poate genera reducerea disparitatilor dintre regiuni, la nivelul unui teritoriu national, coordonarea investitiilor publice cu efecte ce depasesc limitele regionale. De asemeni, in cadrul unei aceleiasi regiuni, resursele alocate la nivel regional pot fi astfel folosite mai eficient, adresand obiective de interes comun, daca exista o cooperare intre localitati.

Cooperare intre orase

Retelele de orase, pe principiul cooperarii economice, sau al dezvoltarii de circuite turistice, intaresc pozitia oraselor membre in competitia urbana. De asemeni, sistemul de parteneriat bazat pe 'orase infratite' asigura un transfer de experienta si de know-how deosebit de important in realizarea obiectivelor de dezvoltare economica.

Orasele din sistemul urban european sunt astazi in competitie pentru crearea si atragerea de activitati economice care vor genera venituri. Capacitatea de generare a acestor venituri este influentata de aspecte ale economiei si ale societatii urbane precum nivelul serviciilor, infrastructura, calitatea vietii, facilitatile culturale si de educatie. Schimbarile din domeniul tehnologiei transportului, telecomunicatiei si al productiei, coroborate cu schimbarile in managementul acestor activitati, au insemnat pentru multe din activitatile economice inlaturarea barierelor si a constrangerilor generate de amplasamente.

Capacitatea oraselor de a se angrena in competitie este data de productivitatea acestora si de avantajele lor competitive, dar si de disponibilitatea de a stabili relatii si de a coopera pe multiple planuri. Inseamna ca, in ultima instanta, competitivitatea oraselor depinde de modul in care se realizeaza managementul acestora. Complexitatea unei arii urbane este generata de numarul si de diversitatea produselor urbane. Marimea zonei urbane si functiunile economice dominante ridica sau coboara gradul de complexitate. Scopul managementului urban este acela de a asigura o dezvoltare durabila, in beneficiul tuturor actorilor urbani.  

Berg, L. van den (1987), Urban System in a Dynamic Society, Gower Publishing Company Ltd.

Berg, L. van den, (1994), Eurocities: Towards a Balanced Market Oriented Policy, UMC Reader, Erasmus University, Rotterdam

Bramezza, I. (1996), The competitiveness of the European city and the role of urban management in improving the city's performance, Tinbergen Institute Research Series

Camagni, R. (1994), Urban Marketing as an Instrument of Competition between Cities, in Urban Marketing in Europe - International Conference, Ave, G. and Corsico, F. (eds.), Torino Incontra, Torino

Ciupagea, C. (2002), Marketingul urban - o abordare din perspectiva economica, seminar RTI International, Sinaia

Hall, P., (1993), Forces Shaping Urban Europe, Urban Studies vol. 30, No. 6, published for the University of Glasgow

Jensen-Butler, (1997), Competition between cities, urban performance and the role of urban policy: a theoretical framework, in European Cities in Competition, Jensen-Butler, C., Shachar, A., Weesep, J.van, Avebury, U.K

Kotler, P., Asplund, C., Rein, I., Haider, D. (1999), Marketing Places Europe, Financial Times, Prentice Hall, U.K.

Kresl, P. K. (1991), Gateway cities: A comparison of North America with the European Community, in Ekistics no.350 - 351/ 1991

Porter, M.E., (1987), Il vantaggio competitivo, Edizioni di Comunita, Milano

Porter, M.E. (1990), The Competitive Advantage of Nations, The Free Press, New York

Sforzi, F. (1994), City Marketing and Local Development, Urban Marketing in Europe, International Conference, Torino Incontra