Liberalismul economic clasic

Liberalismul economic clasic

1. Liberalismul economic - caracteristici generale

Liberalismul constituie una dintre cele mai complete si marcante doctrine ale societati moderne si contemporane.

Pentru prima oara termenul de liberalism apare la lexicograful Claude Boiste in 1823, fiind asociat cu lupta pentru libertate a burgheziei si avand o dubla semnificatie atat politica cat si economica.

In general termenul de liberalism a sintetizat ansamblul aspiratiilor si revendicarilor innoitoare din societatea europeana dintre mij. sec.al XVII-lea si al XIX-lea. In primele sale manifestari liberalismul a vizat domeniul politic fiind sinonim cu inlaturarea absolutismului, impunerea principiului separarii puterii, a statului de drept, a reprezentativitatii si a drepturilor si libertatii cetatenilor.

In plan economic in esenta sa liberalismul urmarea:

• inlaturarea relatiilor de productie feudale, a modului de organizare si exploatare a muncii iobagiste;
• inlaturarea oricarui fel de constrangere economica;
• diminuarea si restrangerea rolului statului in viata economica;
• proclamare libertatii tranzactiilor economice.

Liberalismul a marcat aparitia unei noi orientarii in gandirea politica dar si economica. In domeniul economic noua gandire s-a remarcat prin urmatoarele elemente:

• a fost conceptia care a transferat centrul cercetarilor economice din sfera circulatiilor marfurilor in sfera producerii acestora ;
• a creat, introdus si dezvoltat un nou mod de cercetare si investigare a economicului. A inlaturat empirismul si descriptivismul mercantelist, punand accent pe analiza logica - teoretica bazata pe noi metode si procedee ca: inductia, deductia, folosirea statisticii si matematici;
• a marcat trecerea cercetarii de la nivelul individual la analiza de ansamblu a legaturilor economice la scara sociala, nationala si internationala;
• a marcat inceperea cunoasterii stiintifice a economiei de piata complete;
• liberalismul a impus aspiratia spre libertatea de miscare. In domeniul economic aceasta a insemnat deplina libertate de actiune a agentilor economici, precum si consacrarea liberei concurente in tranzactiile dintre popoare;
• a impus individualismul conform caruia deciziile cele mai eficiente si concrete le pot lua agentii economici privati in opozitie cu autoritatea publica-statul, sau cu diferite colectivitati mai mult sau mai putin cuprinzatoare;
• liberalismul a considerat proprietatea privata sociala si individuala, temelia societatii moderne, a economiei de piata, ea fiind degrevata de orice servituti feudale;
• a impus principiul hedonismul, conform careia se urmarea obtinerea unui maxim de avantaj cu minim de efort;
• liberalismul a impus un nou mecanism de reglare a economiei, cel al pietei, a raportului dintre cerere si oferta, el avand capacitatea de a autoechilibra in mod spontan economia,
• liberalismul este si prima paradigma economica care explica preturile si profiturile din economia moderna pornind de la teoria valorii bazata pe munca;
• o caracteristica majora a paradigmei liberale o constituie impunerea politici economice a liberului schimb sau altfel spus politica liberei concurente. Aceasta politica a fost sintetizata de economistii francezi sub forma, laissez faise, laissez passer, "le monde va de lui meme", - lasati lucrurile sa-si urmeze cursul lor firesc.

Elementele matriceale ale doctrinei au fost fixate de catre A.Smith in "Avutia natiunilor" (1776), zenitul a fost marcat prin "Principiile economiei politice si ale impunerii" ale lui D.Ricardo (1817) si crepusculul - prin "Principiile economiei politice" ale lui J.S.Mill (1848). E vorba, asadar, de o perioada de dominatie de aproape un secol, dupa care au aparut reactii critice din partea reprezentantilor altor doctrine economice. Patria liberalismului clasic a fost Anglia.

2. Fiziocratii - prima doctrina a liberalismului clasic

Fiziocratii au fost un grup de economisti francezi cu vederi liberale care au criticat mercantelismul si au adus o serie de inovatii importante in teoria economica. Scoala fiziocrata, a dominat gandirea economica in anii . Etimologic 'fiziocratie' inseamna 'puterea naturii'. Fondator al scolii fiziocratice este Francois Quesnay. Ca si la mercantilisti, scopul activitatii economice ramane producerea si sporirea bogatiei

Bogatia - bunuri create de natura, produse agricole in primul rand, si a sferei crearii ei - agricultura ("numai pamantul produce, numai natura 'inmulteste'). Aceste idei sunt dezvoltate prin conceptul produsului net ca izvor al bogatiei.

Produsul net era conceput ca o diferenta intre productia agricola obtinuta si cheltuielile efectuate pentru obtinerea ei. Produsul net, este explicat de fiziocrati sub aspect calitativ ca dar al lui Dumnezeu, iar cantitativ - ca diferenta dintre bogatia creata si cea consumata in agricultura.

Intrucat pamantul furnizeaza bunuri atat pentru alimentatie, cat si materie prima pentru activitatea manufacturiera, agricultura, producand direct produse alimentare, produce indirect toate celelalte bunuri. Prin aceasta ea este considerata drept unica ramura productiva. Toate celelalte ramuri nu creeaza, ci doar transforma sau transfera materia prima agricola, fiind sub aspectul crearii bogatiei sterile.

Pentru ca pamantul sa creeze bogatie sunt necesare, considerau fiziocratii, anumite avansuri (investitii):

Avansuri funciare, cheltuieli pe care le fac proprietarii pentru amenajarea si introducerea in cultura a terenurilor (desecari, defrisari, indiguiri); fiind facute o data pentru totdeauna, ele nu presupun amortizarea;

Avansuri initiale, cheltuieli suportate de fermieri pentru achizitionarea de echipamente, instrumente, animale de munca care, cu timpul, se uzeaza si se cer a fi recuperate;

Avansuri anuale, cheltuieli efectuate permanent de producatorii agricoli pentru intretinerea personala si a animalelor de lucru, seminte, ingrasaminte, lucrari agricole; acestea se recupereaza integral din productia anului respectiv.

Cu cat aceste avansuri vor fi mai mari, cu atat mai mult va creste cantitatea si calitatea loturilor prelucrate, deci mai mare va fi produsul net si, ca urmare, mai bogata va deveni tara. Insa ca sa existe interes in majorarea avansurilor este necesar, considerau fiziocratii, sa existe un 'pret bun' la grane, pret ce ar permite aceasta majorare. Fr. Quesnay mentiona ca 'abundenta si ieftinatatea nu-i bogatie; lipsa si scumpetea este saracie; abundenta si scumpetea este imbelsugare'.

Cresterea bogatiei tarii

Crestera produsului net

Cresterea avansurilor

Pretul bun la grane

Ca urmare, factorii decisivi ai cresterii bogatiei sunt:

Circulatia produsului si distribuirea veniturilor se efectueaza intre 3 clase:

clasa productiva (arendasii si muncitorii agricoli) care produc produsul net;

clasa proprietarilor (regele, proprietarii funciari, functionarii de stat, clerul) care insuseste produsul net sub forma rentei si a impozitelor;

clasa sterila (mestesugarii, manufacturierii, negustorii) care transforma si transfera produsul net.

Aportul cel mai insemnat al fiziocratilor la dezvoltarea teoriei economice consta in analiza circuitului economic efectut de Fransua Quesnay in "Tabloul economic". In esenta "Tabloul economic" este o schita a modului cum functioneaza economia de piata in vederea creari produsului net si a reluarii continua a reproductiei capitalului social. "Tabloul economic" marcheaza fluxurile economice din momentul in care fermierii au platit deja arenda proprietarului aratand cum cheltuiesc ei bani, cum sunt folositi bani de fermieri si industriasi pentru a-si procura avansurile necesare inlocuirii mijloacelor uzate in vederea reluarii procesului de productie.

Modelul lui Fr. Quesnay reprezinta un sistem macroeconomic autoechilibrat, care functioneaza independent, fara interventia statului, in conditiile asa-numitei 'ordini naturale'.

Ordinea naturala, in viziunea fiziocratilor, era 'Constitutia fizica pe care insusi Dumnezeu a dat-o Universului'. Dupa cum natura se bazeaza pe legile eterne si universale stabilite de Dumnezeu, sustineau fiziocratii, la fel si activitatea economica, ca parte componenta a naturii, se supune actiunii acestor legi naturale - legi ce trebuiesc cunoscute si respectate chiar de regi. Aceasta din motivul ca nimeni nu poate intocmi legi mai bune si echitabile decat cele pe care le-a stabilit forta divina. Bazandu-se pe aceasta idee, Fr.Quesnay il indruma pe dafinul Ludovic al XVI: 'Nu faceti nimic, legile vor conduce in locul Dvs', de unde a si pornit vestitul postulat fiziocrat 'laisser faire, laisser passer, tout va de lui meme'.

Ordinea naturala permite atingerea a 3 scopuri majore:

o  imbogatirea statului pentru asigurarea ordinii economice;

o  perfectionarea ordinii economice existente pana la nivelul celei naturale;

o  asigurarea prosperitatii agriculturii prin investitii masive in sectorul agrar.

In aceste conditii interventia activa a statului in economie devine inutila, functiile lui economice reducandu-se la urmatoarele:

• Protectia proprietatii ca sursa a libertatii individuale si fundament al ordinii naturale;
• Liberalizarea comertului ca sursa a libertatii economice, a majorarii cererii la produsele agricole si, deci, a preturilor la ele;
• Asigurarea instruirii cetatenilor in vederea inzestrarii acestora cu capacitatile necesare cunoasterii si respectarii ordinii naturale;
• Realizarea lucrarilor publice in vederea sporirii randamentului muncii agricole;
• Asigurarea justitiei fiscale. Daca agricultura este sfera crearii bogatiei, ea nu trebuie sa fie destimulata de impozite. Multitudinea lor se cere a fi inlocuita cu un unic impozit funciar platit de catre proprietarii funciari. A fost propusa chiar marimea acestui impozit - 1/3 din veniturile detinute de acestia pentru a nu afecta considerabil consumul lor si, deci, veniturile clasei productive.

Un asemenea tip de interventie minimala a statului in economie a primit denumirea de politica "laisser faire".

Sitemul economic a lui A. Smith

In istoria doctrinelor economice un loc deosebit ii revine "patriarhului" gandirii economice - Adam Smith, care prin cercetarile sale a privit lumea economica ca un vast atelier, iar politica economica a reprezentat-o ca expresia a interesului cel mai general al comunitatii.

Conceptul cu privire la bogatie si factorii cresterii ei

Bogatia consta din totalitatea bunurilor materiale de care dispune natiunea la un moment dat

Sfera in care se creeaza bogatia cuprinde toate ramurile productiei materiale industria, agricultura, comertul.

Izvorul bogatiei il constituie munca desfasurata in productia materiala.

Factorii cresterii bogatiei sunt urmatorii:

Cantitatea muncii, sau ponderea lucratorilor productivi in totalul fortei de munca Munca productiva, in opinia lui Smith, se fixeaza in obiecte materiale si creeaza profit. Ca urmare, munca muncitorului din industrie sau agricultura este productiva, in timp ce munca celor care acorda diverse servicii este neproductiva din simplul motiv ca serviciile dispar chiar in momentul acordarii lor. Deci, munca fiind utila, nu inseamna ca este si productiva. Ponderea lucratorilor productivi, la randul lor, depinde de capitalul utilizat in procesul de productie. Pentru A.Smith capital erau sumele de bani care, fiind investite in productie, pot aduce un venit. El divizeaza acest capital in doua parti:

capital fix, adica care aduce venit fara a circula (unelte, cladiri, utilaje, aptitudini profesionale);

capital circulant, care aduce venit numai daca circula, isi schimba posesorul (banii, stocul de materii prime si bunuri produse, stocul de mijloace de subzistenta).

Banii care se transforma in capital provin din economii, sustine Smith. Cu cat mai mari vor fi economiile, cu atat mai mare va fi volumul capitalului utilizat, deci, cu atat mai multi muncitori productivi vor fi angajati, acestia prin munca lor creand o bogatie mai mare.

Calitatea muncii, sau nivelul productivitatii muncii lucratorilor productivi. Productivitatea muncii, in opinia lui Smith, depinde in mod direct de gradul de dezvoltare a diviziunii muncii care, la randul ei, provoaca un triplu efect:

Creeaza conditii pentru cresterea indemanarii fiecarui muncitor. A.Smith aduce in calitate de argument un exemplu de la manufactura de bolduri: 10 lucratori actionand izolat, fiecare indeplinind consecutiv toate operatiile, puteau confectiona pe zi cate 20 bolduri fiecare. Specializandu-se in diferite operatiuni ei au inceput sa produca zilnic 4800 bolduri. Astfel, diviziunea muncii a provocat sporirea productivitatii ei de 240 ori.

Creeaza conditii pentru economia de timp, evitandu-se trecerea de la o ocupatie la alta

Creeaza conditii pentru perfectionarea tehnologica si tehnica a muncii.

Deci, cu cat diviziunea muncii este mai profunda, cu atat mai inalta este productivitatea muncii si, deci, mai mare este bogatia tarii. Gradul de dezvoltare a diviziunii muncii, la randul sau, depinde de dimensiunile pietei. Cu cat este mai extinsa piata, cu atat mai profunda devine diviziunea muncii, aceasta influentand in mod direct productivitatea muncii si bogatia tarii.

Teoria repartitiei bogatiei

Smith considera ca volumul bunurilor produse in societate timp de un an, in expresie monetara, alcatuieste produsul social, care se distribuie sub forma veniturilor. Smith evidentiaza trei feluri de venit - salariu, profit si renta, distribuite intre trei clase sociale: muncitori salariati, capitalisti si proprietari funciari.

Smith a fost primul din economisti care a dat o caracteristica ampla naturii si marimii acestor venituri

Astfel, salariul era considerat de Smith ca venit de la munca prestata, nivelul lui mediu fiind influentat de cativa factori mai importanti:

Cantitatea si pretul mijloacelor de subzistenta necesare muncitorului si familiei sale - pretul natural al muncii.

Cererea la bratele de munca - pretul de piata al muncii

Starea in care se afla economia: progresiva, stationara sau regresiva. In starea progresiva salariile, datorita cresterii cererii la bratele de munca, au tendinta de a creste, in cea stationara raman constante, iar in cea regresiva au tendinta de a se reduce.

Raportul de forte dintre salariati si patroni. Muncitorii solicita salarii mai ridicate pe cand patronii, pentru a-si minimiza costurile, tind sa plateasca mai putin. In aceasta confruntare de interese invingatori, de obicei, sunt patronii, ei fiind mai putini la numar si intelegandu-se mai usor in vederea mentinerii unor salarii reduse.

Salariul nu este uniform, mentiona Smith, in diferite activitati el poate fi diferit datorita greutatii sau prestigiului activitatii, duratei si costului pregatirii profesionale, incertitudinii ocupatiei, etc.

Profitul era conceput ca venit de la capitalul utilizat, marimea lui fiind influentata de trei factori principali:

dimensiunile capitalului investit;

riscul investitiei;

marimea salariului si a rentei, profitul fiind un venit rezidual.

Ca si in cazul salariului, in diferite activitati profitul este diferentiat. Pe termen scurt, considera Smith, aceasta diferentiere se explica printr-un grad diferit al concurentei. Insa pe termen lung, datorita mobilitatii factorilor de productie, rata profitului in diferite activitati se egaleaza.

Renta era considerata ca venit de la utilizarea pamantului, marimea ei fiind conditionata de urmatorii factori:

fertilitatea si amplasarea terenurilor agricole;

raportul de forte intre proprietarii funciari si arendasi.

Studiind aceste feluri de venituri, Smith ajunge la urmatoarea concluzie importanta: intrucat salariul ajunge doar pentru subzistenta, iar renta funciara este utilizata, cu precadere, in scopuri neproductive, rezulta ca doar profitul poate asigura investitiile necesare si, prin acumularea capitalului, cresterea economica

Teoria valorii

Diviziunea sociala a muncii a provocat atat cresterea productivitatii muncii, cat si extinderea relatiilor de schimb, actuala devenind problema cercetarii legitatilor schimbului si a valorii marfurilor schimbate.

Smith distinge doua feluri de valoare: valoarea de intrebuintare (utilitate) si valoarea de schimb. Utilitatea nu poate determina valoarea de schimb, deoarece exista bunuri cu o utilitate foarte mare, dar cu o valoare de schimb foarte mica ( de exemplu, apa ). Si invers, alte bunuri au o utilitate foarte mica, insa o valoare de schimb extrem de mare (de exemplu, diamantele ).

La baza valorii de schimb, este un alt izvor decat cel al utilitatii: Pentru stadiul "primitiv", - munca producatorului, izvorul valorii era considerata munca cheltuita de producatorul insusi sau munca altor producatori, incorporata in bunurile schimbate.

Marimea valorii era determinata de cantitatea de munca depusa sau obtinuta prin schimb, iar masura acestei munci era data de timpul de munca mediu utilizat pentru producerea bunului respectiv.

Pentru stadiul capitalist, valoarea marfurilor este data de suma celor 3 venituri primare: salariu, profit, renta (V = S+P+R ) -pe langa munca, la crearea productiei mai participa alti doi factori - natura si capitalul. Proprietarul funciar acorda producatorului terenul sau privat, iar capitalistul il inzestreaza cu capital fix si circulant. Ca urmare, ei cer sa fie remunerati: capitalistul cu profit, iar proprietarul funciar cu renta.

Marfa dispune de:

pret natural limita inferioara care incita producatorul de a produce bunuri destinate pietei.

pret de piata se formeaza liber in dependenta de raportul dintre cerere si oferta.

Daca cererea devanseaza oferta, pretul de piata va depasi pretul natural; daca oferta devanseaza cererea, pretul de piata se va situa sub cel natural; daca cererea si oferta sunt in echilibru, bunurile se vor vinde la pretul lor natural. Deci valoarea, sau pretul natural, este centrul in jurul caruia graviteaza pretul de piata al bunurilor schimbate.

Teoria schimbului international : avantajul absolut

Revolutia industriala a transformat Anglia in mare putere economica a timpului, determinand necesitatea modificarii politicii comerciale bazata pe prohibiri, taxe si reglementari.

Mercantilistii cereau reducerea importului marfurilor si crearea conditiilor pentru producerea lor in interiorul tarii. Insa nu totdeauna aceasta era rational. Daca costurile autohtone depaseau preturile de import a marfurilor straine, tara se confrunta cu pierderi. Smith mentiona ca "cu ajutorul serelor si in Anglia putem cultiva vita de vie si confectiona vin, insa cheltuielile noastre vor fi de 30 ori mai mari decat cele legate de importul vinului din strainatate". In plus, cresterea productivitatii muncii a majorat volumul productiei autohtone, care depasea cu mult necesitatile interne ale tarii, devenind necesara extinderea ulterioara a exporturilor.

Smith considera ca tarile, fiind dotate inegal de natura cu resurse, sau posedand particularitati achizitionate (retele de comunicatii, nivel inalt de calificare a fortei de munca), trebuie sa se specializeze la producerea acelor marfuri pentru care au cele mai mici cheltuieli de munca si capital - avantaje absolute.

In cazul dat, Portugalia se va specializa in producerea vinului, iar Anglia - in fabricarea postavului, deoarece anume in producerea acestor marfuri ambele au avantaje absolute. Ca urmare, surplusul de marfuri obtinut in urma specializarii va fi repartizat intre ambele tari, stabilind relatii echitabile intre ele, "bogatia unei tari depinzand in mare masura de bogatia tarilor vecine".

Specializarea internationala, sublinia Smith, va fi benefica daca se va baza pe politica liber-schimbista, masurile protectioniste fiind utilizate episodic in cazul apararii intereselor nationale sau ca raspuns la restrictiile vamale din partea altor tari.

Ordinea naturala si rolul statului

Societatea este conceputa de Smith ca o suma de indivizi al caror stimulent principal il reprezinta interesul personal, egoismul. El mentiona ca "omul are aproape constant ocazia sa recurga la ajutorul fratilor sai si ar fi zadarnic sa asteptam numai de la bunavointa lor. Nu de la bunavointa macelarului, berarului sau a brutarului asteptam hrana noastra, ci de la consideratia pe care o au pentru propriul lor interes. Ne adresam nu omeniei lor, ci interesului lor si nu le vorbim niciodata de propriile noastre necesitati ci de avantajele lor". Rezulta ca, in cazul cand fiecare se gandeste la sine, castiga societatea in intregime sau, cu alte cuvinte, bunastarea individuala asigura prosperitatea sociala.

La baza egoismului, se afla hedonismul, adica tendinta individului de a obtine maxim rezultat cu minim de cheltuieli. Egoismul si hedonismul sunt trasaturile principale care caracterizeaza homo oeconomicus. Din ciocnirea intereselor personale hedoniste a acestor homo oeconomicus rezulta o ordine naturala, care asigura autoreglarea economiei ca si cum o "mana invizibila" ar aranja toate lucrurile cat mai bine. Astfel, daca prin hazard un echilibru este amenintat, imediat se produce o miscare a preturilor: al marfurilor produse peste nevoi va scadea, descurajand producerea lor, iar al celor produse sub cerere va creste, incurajand producerea lor. Asadar, Smith promoveaza conceptul ordinii naturale care se realizeaza cel mai bine in conditii de libertate si prin libertate.  Ordinea naturala este mentinuta nu prin intermediul legilor economice stabilite de Dumnezeu, cum considerau fiziocratii, ci a "manii invizibile" a interesului personal si al liberei concurente. Deci, ordinea naturala se transforma la Smith in una spontana. De aici Smith ajunge la concluzia ca orice constrangere a activitatii individuale poate aduce societatii doar pierderi, considerand guvernele drept cei mai mari risipitori ai societatii, deoarece:

Guvernele utilizeaza banii castigati de altii si nu de sine;

Guvernele nu cunosc totalitatea subtilitatilor activitatii intreprinderilor pentru a le acorda ajutorul necesar lor;

Functionarii publici sunt rai administratori, ei fiind platiti din fondurile publice, nefiind direct interesati in administrare.

Rolul statului in acest caz este cel de "paznic de noapte", rol ce trebuie sa se limiteze la indeplinirea a trei functii principale:

apararea tarii;

administrarea justitiei;

producerea bunurilor publice, inclusiv finantarea invatamantului primar.

4. T. Malthus: theoretician al dezechilibrului demo-economic

Locul lui Malthus in scoala liberala clasica este deosebit. Se poate spune ca daca Smith a studiat cauzele avutiei natiunilor, Malthus a studiat cauzele saraciei lor. Originalitatea lui decurge din introducerea in cercetarea economica a factorului demografic si studierea impactului acestui factor asupra dezvoltarii economice. Pana la Malthus o populatie abundenta era conceputa drept factor benefic dezvoltarii, deoarece:

ea permitea colectarea unei mase mai mari de impozite;

producea un volum sporit de produse confectionate;

determina o cerere mai mare fata de produse si, deci, crea premise pentru largirea proportiilor activitatii economice;

determina o competitivitate sporita a produselor autohtone pe pietele externe.

Malthus a fost primul care, in lucrarea "Eseu asupra principiului populatiei", a inaintat ipoteza ca anume populatia abundenta este cauza saraciei.

Principiile enuntate de Malthus au fost urmatoarele:

Exista o lege naturala a disproportiei permanente si progresive intre cresterea populatiei si cea a bunurilor de subzistenta. In timp ce populatia creste in proportie geometrica ( 1,2,4,8,16,32 . ) daca instinctul reproducerii actioneaza neingradit, bunurile necesare traiului cresc doar in progresie aritmetica (1,2,3,4,5 . ). Motivul acestei disproportii Malthus il vedea, in primul rand, in existenta limitelor naturale, dat fiind faptul ca suprafetele cultivabile sunt limitate. In al doilea rand, in limitele economice - a actiunii legii fertilitatii descrescande a solului. Luand in calcul o crestere anuala a populatiei de 3%, el deduce ca aceasta se dubleaza, practic, in 25 ani, saracia fiind, astfel, o stare naturala a omenirii.

Resursele naturale fiind limitate si descrescatoare in randament, solutiile converg in directia limitarii cresterii populatiei. Masurile preconizate pot fi ex-ante, actionand in directia reducerii natalitatii sau ex-post, vizand cresterea mortalitatii

Cresterea mortalitatii prin epidemii, secete, razboaie, calamitati naturale este o frana destructiva serioasa, insa accentul trebuie pus, considera Malthus, pe frane preventive. Om religios, el respingea orice mijloace imorale de reducere a natalitatii, sustinand doar constrangerea morala prin:

celibat, amanarea casatoriilor pana la varste inaintate sau pana la asigurarea conditiilor materiale necesare intretinerii unei familii;

limitarea constientizata a numarului de copii la cel cu conditii de viata prospera.

In plan practic Malthus a criticat cu vehementa legea vizand saracii, care prevedea intretinerea lor minimala de catre parohiile locale. Prin aceasta, mentiona el, se pun obstacole la mobilitatea geografica a fortei de munca in locuri unde ar putea exista cererea la ele. In plus, intretinerea gratuita a saracilor ii destimuleaza in a lucra, unica lor preocupare fiind "producerea copiilor". Mai bine ar fi de asigurat bunastarea unora, mentiona Malthus, decat foametea tuturor. De aici devin justificate preturile inalte la paine, aceasta favorizand reducerea populatiei si dezvoltarea agriculturii.

Pe langa posibilitatea crizei demografice, pesimismul lui Malthus mai este alimentat si de ideea posibilitatii crizelor de supraproductie, generate de insuficienta cererii. Considerand, ca si Smith, economiile egale cu investitiile, el afirma, de asta data in opozitie cu economistul scotian, ca o crestere majora a acestora conduce la o criza de supraproductie, datorita ramanerii in urma a cererii.

5. D. Ricardo: logicianul stiintei economice

D.Ricardo a fost un spirit rationalist, numit cu drept temei "logicianul stiintei economice" pentru consecventa cu care a utilizat metoda abstractiei stiintifice. Ca consecinta, cercetarile sale se evidentiaza printr-o analiza mai profunda a proceselor si fenomenelor economice.

Teoria repartitiei bogatiei

El considera ca problema de cercetare a economiei politice trebuie sa devina legitatile repartitiei bogatiei intre clase. Spre deosebire de Smith, care s-a preocupat si el de problema data, Ricardo a studiat nu atat factorii ce determina marimea veniturilor, cat dinamica lor in perioada lunga de timp.

Renta funciara

In modul de productie si de organizare a societatii din vremea sa, Ricardo vede in proprietarii funciari (landlorzi) principalii beneficiari. Cata vreme muncitorul muncea si primea pentru lucru un salariu, iar capitalistul conducea o intreprindere de la activitatea careia incasa un profit, proprietarul funciar isi tragea veniturile (renta) din puterile solului, nefiind afectat nici de concurenta, nici de dinamica populatiei. Iata de ce Ricardo isi incepe studiul cu analiza rentei funciare. El inainteaza cateva premise care explica existenta ei:

Pamantul este limitat si se afla in proprietate privata;

El este inegal dupa fertilitate si amplasare fata de caile de comunicatii si pietele de desfacere;

Odata cu cresterea populatiei si a cererii de consum sunt luate in cultura pamanturi de categorii inferioare;

Valoarea individuala a produselor obtinute pe terenuri diferite va fi diferita;

Pe piata produsele agricole se vand la o valoare sociala, determinata de cantitatea de munca depusa pe terenurile cele mai putin fertile, pentru a stimula utilizarea lor;

Intre valoarea sociala si cea individuala a produselor apare o diferenta, care este incasata de proprietarii funciari sub forma de renta funciara.

Astfel Ricardo a demonstrat ca renta nu este un "dar al naturii", cum considerau fiziocratii si Smith, ci un produs al "zgarceniei" ei, al insuficientei loturilor fertile.

Din aceste premise Ricardo face urmatoarele concluzii logice de un deosebit interes:

De pe pamanturile cele mai putin fertile nu se plateste nici o renta, arendasul capitalist realizand numai rata medie a profitului ( daca nu ar obtine o astfel de rata, ar lua capitalul din agricultura si l-ar investi in domeniile unde s-ar obtine mai mult );

Intrucat preturile agricole se formeaza pe pamanturile cele mai putin fertile, renta funciara nu se include in preturi.

Cresterea populatiei antreneaza utilizarea pamanturilor tot mai putin fertile, acestea generand tendinta de crestere a rentei funciare.

Prin introducerea in cultura de terenuri care implica cheltuieli mereu mai mari de productie, profitul arendasilor capitalisti scade, aceasta contribuind la franarea acumularii de capital.

Salariul

Ca si Smith el considera ca munca este o marfa care se vinde si se cumpara pe piata, ea posedand atat valoare (pret natural), cat si pret (pret de piata). In analiza dinamicii salariului Ricardo deosebeste doua tendinte:

Tendinta de crestere a salariului nominal, datorita cresterii preturilor la produsele agricole ca urmare a majorarii cererii populatiei in crestere.

Tendinta de pastrare a salariului real la un nivel constant - la nivelul valorii mijloacelor de subzistenta. De ce? Ricardo sustine ca daca salariul creste peste minimul de subzistenta, se amelioreaza situatia muncitorilor, aceasta provocand cresterea populatiei. Ca urmare a cresterii populatiei, creste oferta bratelor de munca, aceasta provocand reducerea nivelului salariului. Si invers, daca salariul scade sub minimul de subzistenta, situatia muncitorilor se agraveaza, provocand descresterea numerica a populatiei, reducerea ofertei de munca si, ca consecinta, cresterea nivelului salariului. Deci, fiind sub influenta ideilor lui Malthus, Ricardo era convins ca imbunatatirea cardinala a situatiei muncitorilor in perioada lunga de timp este imposibila. Ulterior aceasta dependenta intre marimea salariului si numarul populatiei a primit denumirea de "legea naturala a salariului". Bazandu-se pe ea, timp indelungat au fost considerate ca neviabile proiectele de ameliorare a situatiei materiale si a conditiilor de munca a salariatilor.

Profitul

Profitul, in conceptia lui Ricardo, este un venit rezidual al industriasilor, arendasilor si comerciantilor, venit care ramane dupa ce din venitul total se achita salariile si rentele.

Ricardo concepea salariul si profitul ca marimi complementare. Intrucat dinamica salariului nominal este in crestere, dinamica ratei profitului manifesta tendinta de scadere. Astfel, dupa cum mentiona Ricardo, "cand o prajitura trebuie sa fie impartita intre doua persoane, nu-i oare evident ca daca unul va lua mai mult, celalalt va lua mai putin?" Bazandu-se pe aceasta constatare, Ricardo a manifestat pesimism privind perspectivele sistemului economic existent, dat fiind faptul ca cresterea economica este asigurata de investitii, iar investitiile se efectueaza din profit. Daca rata profitului are tendinta spre scadere, inseamna ca sistemul economic va avea o tendinta spre stagnare, si nu spre dezvoltare Anume aceasta concluzie i-a atras lui Ricardo calificativul de "economist pesimist".

Teoria valorii

Daca la Smith valoarea marfurilor avea o substanta dubla, la Ricardo izvorul valorii de schimb in toate epocile este determinat strict de munca cheltuita pentru producerea marfurilor, deoarece profitul si renta apar in urma muncii efectuate de salariat.

O contributie importanta aduce Ricardo la dezvoltarea teoriei valorii-munca prin luarea in considerare atat a muncii vii, cat si a muncii trecute, materializate in mijloacele de productie confectionate anterior. "Nu numai munca intrebuintata direct in producerea marfurilor influenteaza valoarea acestora ci, la fel, si munca intrebuintata la producerea de instrumente, unelte si cladiri cu care se ajuta aceasta munca". Totodata, el apreciaza ca mijloacele de productie nu creeaza valoare noua, ci doar isi transmit valoarea pe care o au asupra noilor produse.

Marimea valorii marfurilor Ricardo o apreciaza in timp de munca necesar pentru confectionarea lor. Aplicand metodologia formarii rentei el alege timpul de munca cel mai indelungat

Logica cercetarii il aduce la concluzia ca, intrucat munca este unicul izvor al valorii marfii, valoarea se gaseste in raport direct proportional cu cantitatea totala de munca (intensitatea) si in raport invers proportional cu productivitatea muncii respective

Ca valoarea marfii este determinata de munca necesara producerii ei este, considera Ricardo, lege. Insa orice lege contine si exceptii. Exista anumite marfuri a caror valoare este determinata de raritatea lor - sculpturi si tablouri alese, carti si monede rare, vinuri de calitate deosebita. Valoarea acestora este cu totul independenta de cantitatea initiala de munca necesara pentru producerea lor, variind dupa posibilitatile si inclinatiile acelora care doresc sa le posede.

Teoria ricardiana a valorii reprezinta apogeul teoriei obiective a valorii in gandirea clasica si punctul de plecare a teoriei marxiste.

Teoria schimbului international : avantajul relativ

La Smith teza diviziunii internationale a muncii se baza pe avantajele absolute ale tarilor. Ricardo mentioneaza, ca principiul avantajului absolut este bun, insa limitele lui de manifestare sunt inguste. Posibilitati mai largi de schimb le acorda principiul avantajului relativ. Esenta lui se reduce la urmatorul postulat: daca o marfa poate fi obtinuta cu mai putina munca intr-o tara, aceasta tara poate prefera de a importa marfa respectiva pentru a se specializa in producerea altor marfuri care ii pot oferi avantaje mai mari. Deci, pentru alegerea specializarii tarii e nevoie de comparat raporturile de costuri a diferitor marfuri in diferite tari

Din exemplu rezulta ca Portugalia inregistreaza fata de Anglia avantaje absolute la ambele produse, ceea ce ar insemna, dupa Smith, ca Anglia nu exporta nimic, ci doar importa. Judecata este incorecta, mentioneaza Ricardo. Pentru Portugalia este mai avantajos sa exporte vin si sa importe postav, iar pentru Anglia sa exporte postav si sa importe vin. Aceasta din motivul ca Portugalia va exporta prin vin munca a 80 de oameni, cumparand in schimb din Anglia postav pentru a carui fabricare ea insesi ar fi trebuit sa consume munca a 90 de oameni. Iar Anglia va exporta prin postav munca a 100 oameni, spre a cumpara in schimb vin pentru a carui producere ar fi trebuit sa consume munca a 120 de oameni.

Criteriul fundamental ce determina o anumita diviziune internationala a muncii il reprezinta nivelurile productivitatii muncii inregistrate in tarile participante, care le face sa se specializeze in ramurile in care dispun de cele mai avantajoase conditii de productie. Prin aceasta teorie se mentioneaza ca fiecare tara are de castigat prin participarea la comertul international.

6. Scoala clasica franceza

Revolutia franceza de la 1789 ale carei masuri economice au fost inspirate mai ales de fiziocrati, a dat un imbold puternic principiilor de libertate, venindu-se astfel in intampinarea doctrinei lui A.Smith. Pe un astfel de "teren fertil" se afirma unul dintre succesorii cei mai de seama a lui Smith - francezul Jean Baptiste Say.

Say considera ca obiectul de studiu al economiei politice trebuie sa-l constituie procesul de formare, repartitie si utilizare a bogatiei in conformitate cu nevoile societatii

Teoria trinitara a productiei si repartitiei

Say considera ca nu doar factorul munca este unicul creator de bogatie, ci totalitatea celor trei factori de productie - munca, pamantul, capitalul, toti ei contribuind in egala masura la crearea produselor si formarea valorii lor.

Persoana care combina acesti 3 factori de productie este intreprinzatorul, el fiind recompensat pentru aceasta functie prin profit. Anume intreprinzatorul devine figura centrala a productiei, considera Say, deoarece anume el organizeaza productia, cerceteaza pietele, arendeaza terenurile, ia deciziile, isi asuma riscurile, remunereaza posesorii factorilor de productie utilizati.

In opera lui Say finalitatea procesului de productie o alcatuieste nu totalitatea bunurilor materiale, ca la Smith, ci totalitatea utilitatilor, adica a bunurilor si serviciilor ce satisfac nevoile individuale si sociale. Individul compara sacrificiul necesar pentru a cumpara bunuri economice cu satisfactia obtinuta de la consumul lor. Deci, utilitatea determina cererea si volumul ei, ea fiind factorul activ al valorii, pe cand costul de productie nu este decat o conditie a producerii bunurilor, considera Say.

Prin teoria celor trei factori de productie se explica si procesul de repartitie. Astfel, dupa ce bunurile create in procesul de productie sunt vandute pe piata, banii primiti sunt repartizati intre participantii la productie ca recompensa a serviciilor productive acordate de acestia. Posesorii factorului munca obtin salariu, posesorii factorului pamant - renta, posesorii factorului capital - dobanda, iar intreprinzatorul - profit.

Cat priveste marimea salariului muncitorilor, el trebuie sa fie mic, considera Say, aceasta fiind atat in interesele muncitorilor, cat si a societatii. Deoarece "salariul mic reduce pretul produselor, favorizati fiind consumatorii produselor, adica societatea in intregime". Si intrucat muncitorii sunt tot consumatori, ei de la preturi mai mici la produse vor castiga mai mult decat de la o majorare a salariilor.

Cat priveste profitul, Say il divizeaza in dobanda si beneficiul intreprinzatorului. Dobanda este incasata de posesorul capitalului, iar beneficiul intreprinzatorului se prezinta ca un salariu al acestuia, care este mai mare decat salariul muncitorilor in virtutea functiilor indeplinite si riscurile purtate.

Legea debuseelor (pietelor)

Say priveste in viitor cu optimism, acest optimism fiind asigurat in procesul de circulatie de stabilirea unui echilibru economic general fundamentat prin "legea debuseelor". Conform acestei legi, "marfurile se schimba pe marfuri , banii fiind doar un simplu intermediar al schimburilor, un "voal". Vinderea este, totodata, si cumparare, deci fiecare vanzator este si cumparator. Productia genereaza venituri cheltuite pentru cumpararea bunurilor produse. Deci, "oferta isi creeaza propria sa cerere Prin aceasta s-a ajuns la concluzia optimista: majorarea productiei determina majorarea veniturilor care stimuleaza productia, activitatea economica crescand pe baza fortelor interne

Des. Circuitul economie in conformitate cu Legea debuseelor

Menajele

Firma

Venituri factoriale

Cheltuieli de consum

investitii economii

Say aplica legea debuseelor si la analiza crizelor de supraproductie, considerandu-le imposibile. Pentru aceasta el a fost acuzat ca a negat existenta lor. In realitate, insa, el le-a privit ca pe un fenomen temporar, cauzat de dezajustari sectoriale si cantitative intre cerere si oferta (recolte abundente, producerea bunurilor nesolicitate pe piata). Problema "nu vine de a produce prea mult, ci din a nu produce tocmai ceea ce trebuie", mentiona el.