Raspunderea internationala penala

Raspunderea internationala penala

1. Fundamentul raspunderii internationale penale

Legislatiile penale nationale ale tuturor statelor consacra principiul fundamental potrivit caruia infractiunea este singurul temei al raspunderii penale.

Obligatia unei persoane care a incalcat o norma penala de a suporta o pedeapsa pentru infractiunea comisa si dreptul organelor judiciare de a aplica pedeapsa, reprezinta raspunderea penala, ca forma a raspunderii juridice.

Pentru angajarea raspunderii penale este necesar ca fapta sa fie savarsita cu vinovatie, sa prezinte pericol social si sa fie prevazuta si pedepsita de o norma penala, lipsa oricaruia dintre aceste elemente avand drept consecinta lipsa raspunderii penale.

Raspunderea penala este personala, aceasta revenind numai infractorului, iar individualizarea raspunderii se realizeaza prin aceea ca atat pedeapsa aplicata fiecarui autor sau participant trebuie sa corespunda genului infractiunii, circumstantelor savarsirii faptelor si trebuie sa fie proportionala cu gravitatea faptei.

Dreptul de a aplica pedeapsa si obligatia de a suporta pedeapsa trebuie sa aiba caracter legal.

Raspunderea penala revine intotdeauna persoanei fizice, fiind necesara, pentru angajarea raspunderii, existenta vinovatiei, si este personala, ceea ce presupune excluderea raspunderii si pedepsei penale colective.

Caracteristicile principale ale raspunderii penale au incidenta si in dreptul international, comportand particularitati, determinate de natura raporturilor juridice internationale si a continutului infractiunilor specifice.

Raspunderea internationala penala este consecinta incalcarii normelor dreptului international de catre persoane care reprezinta statul, in situatia comiterii crimelor contra pacii, crimelor de razboi si crimelor impotriva umanitatii, ori de catre persoane care actioneaza cu titlu personal, in cazul savarsirii altor crime care se sanctioneaza potrivit reglementarilor internationale penale.

Punctul de referinta al consacrarii raspunderii internationale penale il constituie Statutul Tribunalului International de la Nurenberg, care a definit crimele contra pacii, crimele de razboi si crimele contra umanitatii. Normele acestuia se completeaza cu prevederile conventiilor referitoare la incriminarea agresiunii si a faptelor care constituie crime internationale.[1]

Asa cum s-a aratat in sentinta Tribunalului International de la Nurenberg, Statutul acestui Tribunal reprezenta dreptul international in vigoare si contribuia la dezvoltarea normelor sale imperative.

Prin Statutul Tribunalului nu se crea un drept nou, ci era codificat dreptul international existent, atat cel cutumiar cat si cel conventional, cu privire la crimele internationale.

2. Consideratii privind determinarea subiectelor raspunderii internationale penale

Raspunderea internationala penala exista numai in situatii exceptionale, intrucat dreptul international contemporan a ramas fidel principiului traditional potrivit caruia nu exista responsabilitate penala in cazul persoanelor morale.

In dreptul roman a fost respinsa ideea raspunderii penale a persoanei juridice, considerata a fi o simpla fictiune - societas delinquere non potest.

In evul mediu, o puternica influenta in materie a avut-o ideea capacitatii delictuale a corporatiilor, in temeiul careia puteau fi trase la raspundere penala comunitatile locale sau breslele, pentru anumite acte penale ca rebeliunea ori violenta. Aceasta idee a fost abandonata in perioada revolutiilor burgheze.

La inceputul secolului trecut au fost conturate trei doctrine cu privire la determinarea subiectului raspunderii penale.

Prima doctrina sustinea ideea ca persoana juridica nu poate comite un delict, intrucat este o fictiune si, in consecinta, nu poate actiona in plan juridic.

A doua doctrina a sustinut ca persoanele juridice au aptitudinea de a savarsi delicte, la fel ca si indivizii, deoarece sunt dotate cu vointa proprie si poarta, ca urmare, raspunderea, fiind necesar sa fie pedepsite pentru infractiunile pe care le comit.

Unul dintre sustinatorii acestei idei a fost juristul roman Vespasian V. Pella, al carui proiect al Codului represiv mondial prevedea pedepse si masuri de siguranta aplicabile statelor.

Alti autori au admis aptitudinea persoanelor juridice de a comite infractiuni, in principiu, excluzand insa posibilitatea aplicarii unor sanctiuni penale fata de acestea, ori acceptandu-le numai in situatii exceptionale.

In opinia lui H.Lauterpacht, punctul de vedere potrivit caruia raspunderea statelor pentru infractiunile internationale, luand in considerare suveranitatea acestora, se limiteaza la obligatia de reparatie pentru faptele comise si nu pot depasi limitele de restituire, nu concorda cu principiul si practica. Autorul mentionat sustine ca, desi tribunalele, in majoritatea deciziilor, au fost de parere ca daunele penale sau vindicative nu pot fi acordate impotriva statelor, respectiva solutie se explica prin faptul ca instantele in cauza erau tinute de limitarile determinate de acordurile de arbitrare. Instantele au acordat insa daune care pot fi apreciate ca penale, in numeroase cazuri, in special datorita faptului ca statele nu au sanctionat persoanele vinovate de acte criminale, in mod efectiv. S-a sustinut, potrivit aceleiasi opinii, caracterul penal al condamnarii guvernelor pentru ordonarea masacrelor sau razboaielor de agresiune, precum si al responsabilitatii statelor si a indivizilor raspunzatori pentru astfel de ordine.

S-a mai aratat, potrivit opiniei aceluiasi autor, ca inexistenta unor decizii judiciare internationale care sa consacre responsabilitatea penala a statelor se explica in mare parte prin inexistenta tribunalelor internationale cu jurisdictie de urmarire penala, iar recunoasterea fara echivoc a normelor potrivit carora sunt pedepsite persoanele vinovate de comiterea crimelor de razboi, reprezinta o recunoastere a responsabilitatii penale a statelor, acestea fiind vinovate pentru actele comise in numele organelor de stat.

In literatura de specialitate[2] a fost criticata opinia prezentata, considerandu-se ca pedepsirea persoanelor fizice pentru crimele de razboi presupune o condamnare a actelor statelor in sensul general al termenului, nu insa si o condamnare penala, iar pedeapsa penala nu constituie o condamnare pur si simplu, si este aplicata persoanelor fizice, nu statelor.

S-a aratat, totodata, ca nu se poate accepta conceptia personificarii persoanelor juridice, fapt care ar conduce la solutia responsabilitatii penale colective, solutie care contravine principiilor fundamentale si naturii dreptului international contemporan.

Teoria raspunderii penale colective, potrivit careia statele ar raspunde penal, ar putea avea consecinte nocive, mergand pana la impunitatea adevaratilor culpabili de savarsirea infractiunilor internationale.

Totodata, o astfel de abordare nu concorda cu dinamica afirmarii si promovarii drepturilor omului, careia recunoasterea institutiei raspunderii penale a statului i-ar aduce serioase atingeri, prin aplicarea unei pedepse colective intregii populatii a unui stat. Pentru actele savarsite de guvernul unei tari sau de o oficialitate a statului, intreaga populatie nu poate deveni obiect al reprimarii.

Pe de alta parte, este necesar sa se faca distinctie intre caracterul punitiv al sanctiunii si pedeapsa penala. Sanctiunea cu caracter punitiv represiv nu implica si o sanctiune penala, in mod necesar.

Elementul punitiv apare si in cazul raspunderii civile, atunci cand cuantumul despagubirilor este stabilit in considerarea gradului de culpa a autorului daunei, fara ca natura sanctiunii se fie transformata din civila in penala datorita notei punitive.

Principiul personalitatii raspunderii penale impiedica delegarea raspunderii penale, in orice mod, altei persoane, si totodata, face imposibila extinderea efectelor raspunderii penale asupra altor persoane decat cea a faptuitorului. Din principiul personalitatii raspunderii penale si din principiul personalitatii pedepsei rezulta, inca o data, excluderea responsabilitatii penale a statului.

Proiectul de articole privind raspunderea internationala a statelor, elaborat de Comisia de Drept International, prevede ca statul, desi este subiect al infractiunii internationale, nu este subiect al raspunderii penale.

Responsabilitatea penala nu a fost extinsa la responsabilitatea statului, in pofida numeroaselor teoretizari referitoare la criminalitatea colectiva a statului, intemeiate pe recunoasterea personalitatii statului ca efect al reprezentarii nationale.

In consecinta, raspunderea penala nu incumba statului in cazul savarsirii faptelor penale in contextul raporturilor internationale, ci agentilor statului, acelora care au ordonat ori au pus in executare ordine privind savarsirea infractiunilor, sau au fost tolerate de catre stat cu privire la comiterea faptelor.

Vointa constienta este proprie persoanei fizice, iar in privinta unei colectivitati nu poate exista culpa si, deci, nici responsabilitate penala. Pedepsele implicate de raspunderea penala nu pot fi nici ele aplicate statului, nefiind adecvate acestuia.

Poate exista o raspundere a statului in legatura cu savarsirea infractiunilor internationale, nu insa in forma penala, putand fi antamata raspunderea morala, politica sau materiala.

Persoana fizica, subiect al raspunderii internationale penale

In literatura de specialitate s-a sustinut ca persoanele fizice sunt subiecti ai dreptului international in masura in care situatia lor juridica este determinata direct de regulile de drept international.[3]

In acest sens, drepturile si libertatile fundamentale ale omului constituie, devenite o problema de drept international ca efect al ratificarii de catre state a Cartei Natiunilor Unite, constituie un instrument care ii confera individului, in mod direct, drepturi internationale.

In raporturile juridice persoana fizica nu poate fi, insa, subiect de drept international, intrucat nu are capacitate juridica internationala proprie, independenta in raport cu statele, fiind doar beneficiarul unor norme internationale. Individul nu poate fi creator al normelor de drept international. Accesul individului la ordinea juridica internationala este posibila datorita participarii statelor  la tratatele internationale care reglementeaza acest acces in mod exceptional.

Desi, potrivit opiniilor exprimate in doctrina, persoana fizica nu devine subiect de drept international, responsabilitatea internationala penala revine numai persoanelor fizice.

Persoanele care actioneaza ca agenti ai statului se considera ca savarsesc infractiuni atunci cand decid, ordona sau executa acte a caror incriminare este prevazuta de dreptul international.

Statutele Tribunalelor Internationale de la Nurenberg si Tokio, statuand ca orice persoana care comite o infractiune prevazuta in dreptul international este justitiabila, a fixat doua principii ale raspunderii internationale penale, principii care se regasesc si in Statutul Tribunalului International pentru fosta Iugoslavie si in Statutul Tribunalului pentru Ruanda orice persoana care comite un act ce constituie o crima conform dreptului international este responsabila de aceasta si pasibila de o pedeapsa faptul ca in legislatia nationala nu este pedepsit un act care constituie crima internationala, nu degaja de responsabilitate in dreptul international pe cel care a comis-o.

Statutul Curtii Penale Internationale reglementeaza forma de vinovatie cu care poate fi savarsita o crima internationala care intra sub jurisdictia sa, si anume aceea a intentiei, care acopera fapta, circumstantele savarsirii si consecintele acesteia.

Modalitatile de participare a persoanelor la savarsirea unei fapte care atrage raspunderea international penala sunt inscrise in art. 2 paragraful 3 din proiectul Codului crimelor impotriva pacii si securitatii omenirii.

Raspunderea penala internationala este angajata si in cazul comiterii de catre persoane fizice a infractiunilor incriminate prin dreptul international cutumiar.

In consecinta, subiect al raspunderii internationale penale este persoana fizica ce a savarsit o infractiune internationala, fie prin natura ei, fie prin modul de incriminare care indeplineste conditiile prevazute de legea internationala sau drepturile nationale, pentru a fi trasa la raspundere penala sub jurisdictia Curtii Penale Internationale ori in conformitate cu sistemele de drept interne.

4. Raspunderea internationala penala a  persoanelor fizice, in calitate de organe ale statului

Problema raspunderii internationale penale a persoanelor care au savarsit fapte penale avand calitatea de organe ale statului si in indeplinirea unor insarcinari oficiale, a fost ridicata in dreptul international pentru prima oara in secolul al XIX-lea, confruntandu-se de-a lungul timpului trei doctrine a raspunderii exclusive a statului, a raspunderii cumulative a statului si a indivizilor si cea a raspunderii exclusive a indivizilor.[5]

In prezent, in dreptul international este acceptata teza raspunderii cumulative a statului si a indivizilor. Statul raspunde pentru faptele agentilor sai, in orice forma in afara formei penale a raspunderii. Raspunderea penala este a agentilor care au savarsit fapta, exclusiv persoana fizica fiind susceptibila de savarsirea unei fapte penale si de raspundere penala pentru infractiunea comisa.

Statutele Tribunalelor Internationale de la Nurenberg si Tokio au consacrat in dreptul international, pe cale conventionala, raspunderea internationala penala pentru declansarea si purtarea razboiului, precum si pentru alte crime internationale legate de acestea, in sensul ca persoanele fizice, avand calitatea de organe ale statului, care au ordonat sau au tolerat savarsirea crimelor internationale in numele statului, sa suporte rigorile legii penale, alaturi de indivizii care au savarsit aceste fapte.

5. Raspunderea statului pentru actele persoanelor particulare

Statul nu este raspunzator, in principiu, pentru actele ilicite savarsite de persoane particulare pe teritoriul sau. Insa, in baza angajamentelor asumate prin tratate internationale ori in respectul principiilor dreptului international care stabilesc conduita normala in raporturile statelor, statele pot fi raspunzatoare pentru actele ilegale comise de catre cetateni pe teritoriul sau, in cazul in care aceste acte lezeaza un alt stat sau pe cetatenii unui alt stat.

Statul are obligatia de a veghea ca pe teritoriul sau sa fie favorizata savarsirea actelor de natura sa lezeze alte state, impiedicand comiterea unor asemenea actiuni. Raspunderea statului este angajata in cazul nerespectarii acestei obligatii.

In consecinta, statul va raspunde pentru faptele savarsite de persoane particulare impotriva altui stat ori a cetatenilor altui stat,  numai in cazul in care fapta comisa si prejudiciul produs sunt consecinta omisiunii de a lua masurile pe care avea obligatia de a le lua.

Intr-o astfel de situatie, se va putea ridica problema despagubirilor datorate de statul in cauza sau a acordarii unor satisfactii din partea acestuia.

In cazul in care omisiunea luarii masurilor necesare de catre statul pe teritoriul caruia s-a comis fapta prejudiciabila, nu se va putea stabili, statul in cauza are numai obligatia de a pedepsi pe faptuitor si de a crea pentru cel prejudiciat posibilitatea obtinerii despagubirilor din partea persoanei vinovate, in fata organelor sale specializate. O atitudine contrara din partea statului pe teritoriul careia a fost savarsit actul ilicit reprezinta o incalcare a regulilor dreptului international public.