PROTECTIA INTERNATIONALA A DREPTURILOR OMULUI

SCURT ISTORIC

Ideea ca individul, ca fiinta umana, are drepturi imanente, deci intrinseci acestei calitati, desi are origini indepartate, mai ales in conceptia crestina asupra omului, in filozofia politica si juridica s-a impus mult mai tarziu, atunci cand conditiile social-politice, prevalente la un moment dat pe continentul european, au ingaduit-o.

Privita in ansamblu, problematica drepturilor omului poate fi abordata pe trei planuri si anume: a) pe planul filozofiei politico-juridice, a carei evolutie a condus la afirmarea individului ca persoana umana, indreptatita sa benefi­cieze sau sa fie investita cu drepturi proprii opozabile, in primul rand, statului caruia ii apartine; b) pe plan juridic, unde ideile privind drepturile omului au fost transpuse in instrumente juridice generatoare de drepturi si obligatii, mai intai pe plan national si, mai apoi, la scara internationala; c) pe planul coope­rarii dintre state, la nivel international, care, dupa cum se va vedea, va inter­veni mult mai tarziu pentru protejarea drepturilor castigate, prin instrumente juridice specifice, sau identificarea unor noi drepturi.

Aceasta abordare respecta si cronologia aparitiei PIDO.

Inca din antichitate au aparut idei conform carora toate fiintele sunt egale in demnitate si valoare si orice fiinta umana are drepturi eterne si imuabile, precum si obligatii.

Filosofi precum Seneca, Epictet promovau conceptia conform careia oamenii sunt egali indiferent de conditia lor - liberi sau sclavi - , iar in dreptul cetatii promovat de cetatile elene se afirma dreptul indivizilor de a participa la elaborarea legilor si la conducerea societatii prin ocuparea de functii publice. Aceste idei sunt preluate de filosofi romani si de organizarea politica romana, Roma antica recunoscand drepturile cetatenilor romani de a participa la viata politica, precum si numeroase garantii acordate acestora, garantii care reprezinta rudimente ale drepturilor individuale de mai tarziu.

Conceptia crestina are idei care se regasesc in cele moderne. Crestinismul postuleaza ideea in sine a fiintei umane, in al doilea rand, considera ca aceasta valoare pe care o reprezinta fiecare individ este atribuita oricarei fiinte umane fara deosebire de rasa sau statut social. Crestinismul formuleaza conceptia limitarii puterii statului in raport cu individul.

Dpdv filozofico-juridic, perioada evului mediu ofera radacinile filosofiei drepturilor naturale, iar sfarsitu acestei prioade aduce cu sine aparitia unor doctrine care incearca sa explice relatia dintre individ si stat.

John Locke a propus doctrina contractului social conform careia oamenii consimt liber sa iasa din starea lor naturala pentru a gasi in stat securitatea juridica si libertatea ca expresie a dreptului la proprietate; in conceptia lui Locke cele mai importante fiind: libertatea si proprietatea.

Omul are drepturi imprescriptibile care nu au fost create de societate: dreptul la proprietate, la libertate si la legitima aparare (identificandu-se in cadrul acestuia dreptul de a pedepsi).

Prin intrarea in societate, individul nu renunta decat la dreptul de a pedepsi, pastrandu-le insa pe celelalte. Astfel, prin contractul social indivizii cedeaza statului puterea sanctionatorie, iar nu drepturile lor.

Aceasta doctrina a fost preluata in folosofia iluministilor francezi care au inspirat idealurile celor doua revolutii - americana si franceza - si a fost explicata de J.J. Rousseau. El a imaginat un contract social care sa reflecte constructia sociala ca si cum ar fin fondata pe un contract incheiat de toti membrii sai. Particularitatea acestui contract da nastere unei relatii intre un individ si toti ceilalti, fara ca individul sa aiba vreo relatie cu ceilalti in particular. Fiecare om pune in comun persoana si puterea lui sub conducerea suprema a vointei generale si in aceasta relatie, orice om ramane liber si egal cu ceilalti, dobandind in plus beneficiile solidaritatii.

Spre deosebire la J. Locke, in conceptia lui Rousseau, prin contract, oamenii confera statului drepturile lor naturale pe care le primesc imediat inapoi sub forma drepturilor civile (drepturi naturale originale insotite de garantii ale exercitarii lor).

Rousseau considera ca drepturile in forma lor originala, naturala erau obligatii imperfecte. In dreptul civil, obligatiile naturale sau imperfecte nu se bucura de integralitatea sanctiunii juridice; ele apar oarecum ca niste obligatii civile degradate. Ceea ce este caracteristic pentru aceste obligatii este faptul ca in privinta lor nu se mai poate cere executarea silita, dar de indata ce au fost executate, debitorul nu mai are dreptul sa pretinda restituirea prestatiei. Asadar, creditorul nu poate alpela la forta statului pentru a obtine ,rin constrangere, executarea, daca aceasta nu se realizeaza de bunavoie.

Pe plan juridic vorbim de acele instrumente generatoare de drepturi si obligatii care au transpus ideile PIDO din planul filosofic in cel juridic. Asemenea instrumente au aparut in plan national si mai tarziu la nivel international. Primul document european in care se schiteaza elemente ale unei protectii juridice a persoanei umane este Magna Carta Libertatum, impusa spre semnare regelui, in 1215, de catre nobilimea si biserica engleza. Acest document care, in esenta, re­glementeaza raporturile divergente dintre rege si nobilime, dupa o perioada de profunda instabilitate, consacra dreptul la judecata potrivit legii - unica si necesara garantie pentru respectarea celorlalte drepturi.

'Nici un om liber nu va fi inchis sau expulzat sau nimicit in vreun fel fara a fi judecat in mod legal de egalii sai, potrivit legilor tarii'.

Tot in Marea Britanie, in perioada revolutiei burgheze, sunt adoptate de catre parlament, Habeas Corpus, in 1679, care garanteaza inviolabilitatea persoanei (starea fireasca a omului este libertatea) si, zece ani mai tarziu, Bill of Rights, care, printre alte drepturi, recunoaste dreptul la alegeri libere, libertatea cuvantului, eliberarea sub cautiune sau dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juri (dreptul de a fi judecat in mod egal de catre egalii sai).

La sfrasitul secolului al XVIII-lea au avut loc doua evenimente, unul pe continentul american iar altul pe cel european, a caror influenta asupra evolutiei ufterioare a drepturilor omului a fost determinanta. Este vorba despre rebeliunea coloniilor engleze din America de Nord impotriva Marii Britanii din 1776 si Revolutia franceza din 1789.

Declaratia de independenta a coloniilor engleze din America, adoptata la 4 iulie 1776 la Philadelphia, proclama principiul egalitatii intre indivizi, dreptul la viata si libertate ca drepturi ina­lienabile si cerinta instituirii guvernelor cu consimtamantul celor guvernati.

Declaratia revolutiei franceze privind drepturile omului si cetateanului, din 26 august 1789, da expresie filozofiei dreptului natural si enunta drepturi si Iiber­tati intr-o perspectiva individualista si Iiberala. Primul principiu consacrat in Declaratie este principiul egalitatii in fata legii a tuturor persoanelor, care sta, potrivit filozofiei Declaratiei, la baza tuturor celorlalte drepturi si Iibertati, ca 0 conditie generala a existentei lor. Dintre acestea retinem dreptul la proprie­tate, la securitate, la rezistenta fata de opresiune, liberate de gandire, de expresie si de manifestare.

In conformitate cu ideile filozofice ale lui Jean-Jacques Rousseau, cu De­claratia din 1789 a Revolutiei franceze si documentele adoptate de noul stat american, omului ca atare, independent de conditia sa sociala, i se recunosc drepturi inerente persoanei sale, in alienabile si sacre, opozabile in orice im­prejurare societatii si puterii. In acelasi timp, este consacrata primordialitatea legii: orice conflict in impunerea drepturilor trebuie solutionat printr-o inde­pendenta si impartiala aplicare a legii, conform unor proceduri prestabilite.

Punerea in aplicare a drepturilor astfel proclamate, atat in S.UA cat si in Republica Franceza s-a realizat prin constitutii scrise. Exemplul lor a fost urmat si de alte state: Olanda in 1798, Suedia in 1809, Spania in 1812, Belgia in 1831, Sardinia in 1848, Danemarca in 1849, Prusia in 1850 etc. In tara noastra, drepturile cetatene!iti au fost institutionalizate prin Constitutia din 1866, dupa unirea Principatelor din 1859.

Pe plan international, pana in 1945, procesul de protectie a drepturilor omului prin instrumente juridice pertinente a avut un caracter fragmentar, in buna masura Iimitat la anumite categorii sociale si, intr-un caz particular, dis­criminatoriu. EI priveste eliminarea sclaviei si a comertului cu sclavi, protectia victimelor razboiului, a lucratorilor din industrie si a minoritatilor.

Conform art. 15 din Pactul Societatii Natiunilor existau chestiuni care reveneau in competenta exclusiva a statului, si anume protectia drepturilor omului. Ideea de baza era aceea ca individul a lasat in seama statului grija de a fi protejat. Respectarea drepturilor individului va depinde pe de o parte de legatura dintre individ si stat (cetatenia) si, pe de alta parte, de tipul de relatii dintre state.

O prima aplicatie o reprezinta protectia pe plan extern a unor cetateni sau protectia diplomatica. Protectia diplomatica da expresie dreptului statului de a-si insusi cauza unui cetatean al sau cand dreptul acestui cetatean a fost incalcat de un alt stat provocandu-i un prejudiciu.

Protectia diplomatica nu se poate exercita de catre un stat decat in favoarea propriilor cetateni sau a unor persoane juridice inscrise in ordinea sa interna. Un subiect de drept intern nu poate solicita protectia statului sau decat facand dovada ca au fost epuizate caile de recurs interne, oferite de sistemul de drept al statului de la care solicita reparatia. Inainte de a-si insusi plangerea persoanei care solicita protectia, statul protector verifica daca prejudiciul invocat de aceasta nu este rezultatul propriei sale conduite, ilicite sau culpabile, prin raport cu dreptul intern al statului a carui raspundere se invoca ('regula mainilor curate'). Indeplinirea acestor conditii nu conduce insa in mod automat la exercitarea protectiei diplomatice din partea statului national al victimei. Dpdv al dreptului international, exercitarea protectiei diplomatice este considerata o 'competenta pur discretionara' a statului.

O alta aplicatie a legaturii exprimate prin cetatenie au reprezentat-o interventiile de umanitate, care presupun utilizarea fortei in mod unilateral de catre un stat pe teritoriul altui stat pentru a apara bunurile si viata nationalilor sai si a caror siguranta este asigurata in acel stat.

Regimurile specifice de protectie vizeaza 4 domenii:

- eliminarea scaviei si a comertului si sclavi;

- victimele razboiului;

- protectia lucratorilor in industrie (OIM - 1919);

- protectia drepturilor persoaneloe apartinand minoritatilor.

Conferintele de pace de la Haga din 1899 si 1907 au extins preve­derile Conventiei de la Geneva si la razboiul pe mare, aceste dispozitii ramanand in vigoare pana in 1949.

In privinta prizonierilor de razboi, a fost adoptata Conventia nr. IV de la Haga (1907) asupra legilor si cutumelor razboiului pe uscat. A fost infiiintata o agentie pentru prizonierii de razboi la Geneva. Regulile stabilite de aceasta conventie vizau identificarea prizonierilor, facilitarea contactului acestora cu familiile, asigurarea de medicamente pentru taberele de prizonieri, repatrierea ranitilor grav etc.

In 1919, Pactul Ligii Natiunilor consacra, in art. 25, recunoasterea internationala a Cornitetului Crucii Rosii: ,,membrii Ligii sunt de acord sa incurajeze si sa promoveze crearea si cooperarea cu organizatii nationale autorizate ale Crucii Rosii, avand ea scop imbunatatirea starii de sanatate, prevenirea bolilor si diminuarea suferintei in lume'.

Sfarsitul primului razboi mondial a insemnat inceputul unei noi etape in dezvoltarea dreptului international, in special in domeniul a ceea ce inca nu se numea 'protectia drepturilor omului'. Una din directiile majore ale acestei dezvoltari a fost protectia minoritatilor.

Protectia persoanelor apartinand minoritatilor a intrat in campul de actiune al dreptului international dupa primul razboi mondial in timpul Conferintei de pace de la Paris. Tratatele speciale, denumite 'pentru minoritati', care au fost semnate de puterile aliate, pe de o parte, si Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Romania si Grecia, pe de alta parte, porneau de la premisa ca in aceste tari nu ar exista omogenitate din punct de vedere al etniei, limbii sau religiei. Adoptarea formulei protectiei selective a mirioritalilor, in pofida fap­tului ca starea de neomogenitate a populatiei era inregistrata in aproape toa­te statele prezente la Conferinta, pe de o parte, si sistemul de protectie al minoritatilor instituit de Societatea Natiunilor, care nu era imperativ pentru toate statele, pe de alta parte, contineau, de la inceput, germenii esecului protectiei minoritalilor astfel conceputa. Inlelegandu-se ca standardele duble in materia minoritalilor incurajeaza abordari politice. riscante, tratatele de pa­ce din 1947 n-au mai restabilit sistemul protecliei minoritalilor conceput de Societatea Natiunilor pe care, de fapt, statele in cauza refuzasera expres sa-l mai aplice inca din 1934.

Protectia drepturilor omului a fost abordata ca imperativ al comunitatii internationale, abia de dupa cel de al doilea razboi mondial sub impulsul dezvaluirii atrocitatilor naziste si s-a concretizat, in perioadele ce au urmat, intr-un impresionant ansamblu de reglementari cu caracter universal, regio­nal sau sectorial, ca urmare, mai ales, a perpetuarii practicii incalcarii dreptu­rilor omului in statele cu regim comunist.

Calea spre construirea unui sistem de protectie internationala a drepturilor omului si stabilirea obligaliei unei cooperari internationale in acest domeniu a fost deschisa de Carta ONU. Carta ONU cuprinde numai referiri generale, de principiu, cu privire la drepturile omului. Ea nu precizeaza care sunt aceste drepturi si nici nu instituie un mecanism international de garantare a lor.

Unul dintre scopurile ONU este promovarea si incurajarea respectului fata de drepturile omului si libertatile fundamentale pentru toti oamenii, fara deosebire de sex, limba sau religie.

Conform Cartei ONU doua dintre organele principale ale organizatiei au competente in domeniul drepturilor omului. Primul dintre aceste organe este Adunarea Generala a ONU care are capacitatea de a initia studii si de a face recomandari in vederea promovarii cooperarii internationale pentru facilitarea ca toti oamenii, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie, sa se bucure de drepturile fundamentale ale omului. Celalalt organ principal al organizatiei, competent in domeniul drepturilor omului, este Consiliul Economic si Social. El poate face recomandari cu scopul de a promova respectarea efectiva a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale pentru toti. De asemenea, Consiliul poate pregati proiecte de conventii internationale cu privire la drepturile omului, pe care le supune aprobarii Adunarii Generale a ONU, sau poate convoca conferinte internationale cu privire la drepturile omului. Consiliul Economic si Social mai este competent sa infiinteze comisii pentru promovarea drepturilor omului si orice alte comisii. La inceput, Consiliul a infiintat doua comisii: Comisia pentru drepturile omului in anul 1946 si Comisia pentru conditia femeii, tot in anul 1946.

Exista 2 texte care anunta Declaratia Universala a Drepturilor Omului.

1- O declaratie a presedintelui Roosevelt - declaratie asupra celor 4 libertati; indivizilor le sunt recunoscute: libertatea de opinie si de expresie, libertatea confesionala, lebertatea de a se salva de saracie si libertatea de a se salva de razboi.

2 - Acestor libertati li se adauga prin Carta Atlanticului semnata de presedintele americat Roosevelt si premierul britanic Churchill in august 1941 necesitatea progresului economic si aspiratia spre securitatea sociala.

Carta ONU, adoptata la San Francisco in 1945, marcheaza interdependenta intre pacea si securitatea internationala, pe de o parte si conditii mai bune pentru bunastarea economica si sociala si respectarea dreturilor omului, pe de alta parte. Are rolul deosebit de a realiza patrunderea drepturilor omului in ordinea juridica internationala, penetrand ecranul statal care separa dreptul intern de cel international.

DEFINITIA SI TRASATURILE PIDO

Ansamblul normelor juridice internationale sau de drept international de consacrare si garantare a drepturilor omului. Cu alte cuvinte, PIDO este alcatuita de acele norme care enunta drepturile omului (pe care deja le are) si norme care se refera la garantii (accesul la recursul international).

Drepturile omului nu sunt conferite de dreptul international, acestea decurgand din identitatea universala a persoanei umane. Caracterul obiectiv al drepturilor omului semnifica faptul ca aceste drepturi nu sunt atribuite individual in virtutea unui statut juridic particular. Ele sunt atasate de simpla calitate de fiinta umana.

1 - Are caracter recent, PIDO evoluand relativ recent la nivel universal si regional.

2 - Marcheaza excluderea competentei nationale exclusive in materia drepturilor omului. Esenta consacrarii la nivel international a PIDO se intemaiaza pe acceptarea de catre state a faptului ca drepturile omului nu mai pot fi lasate la discretia fiecarui stat in parte. Statul parte la o conventie internationala care proclama protectia drepturilor omului nu este supus doar obligatiei de a garanta drepturile protejate pentru proprii cetateni; el trebuie sa se conformeze acestei obligatii fata de toti indivizii care se gasesc pe teritoriul sau, indiferent de cetatenie. In materie de PIDO, exercitiul suveranitatii este limitat de normele internationale care consacra si garanteaza aceste drepturi.

3 - Excluderea regulii reciprocitatii si crearea unui regim international de ordine publica. Printr-un  tratat international in materia drepturilor omului statele se obliga in principal nu fata de alte state, ci fata de indivizii care sunt beneficiarii normei internationale. Pentru ca statele nu se angajeaza intre ele, problematica drepturilor omului nu va fi o chestiune contractuala, ci o chestiune obiectiva ce face parte din ordinea publica internationala.

4 - Subsidiaritatea consacrarii si garantarii internationale a drepturilor omului fata de consacrarea si garantarea lor in plan intern. Sub aspectul consacrarii, nivelul international de protectie reprezinta un standard minim, in sensul in care la acest nivel international de baza statele nu pot in plan intern sa deroge in jos. Ele pot asigura o protectie sporita a drepturilor omului la nivel national.

In ceea ce priveste subsidiaritatea garantarii drepturilor omului aceasta se refera la faptul ca structura internationala intervine numai in mod subsidiar, numai in ultima instanta, fata de violari ale drepturilor omului, in cazul in care mecanismele statale sunt nesatisfacatoare. Aceasta subsidiaritate se reflecta si in regula obligativitatii parcurgerii in prealabil a cailor interne de recurs inainte de sesizarea unui organism international.

5 - aplicarea directa a normelor internationale in materia drepturilor omului in dreptul intern. Norma internationala cuprinsa in tratat nu poate fi direct aplicata decat in sistemele interne care au adoptat conceptia monista. Cele cu concept dualist nu pot aplica direct norma de drept international. In privinta elementului international, pentru ca norma sa fie susceptibila de aplicare directa este necesar sa aiba un continut precis si complet, sa nu aiba nevoie de acte ulterioare de transpunere, de punere in aplicare.

6 - Pozitia individului in acest domeniu al protectiei internationale a drepturilor omului. Norma internationala nu afecteaza individul decat daca, la momentul adoptarii ei, statul si-a exprimat intentia de a conferi particularilor drepturi si obligatii in ordinea juridica internationala. Aceasta conditie este evident indeplinita de normele internationale in materia drepturilor omului. Normele internationale in materia drepturilor omului creeaza direct drepturi pentru indivizi, acestia devenind titulari de drepturi direct in temeiul normelor juridice internationale si pot invoca aceste drepturi in fata organelor interne si internationale. Aceasta nu inseamna ca individul este subiect de drept international pentru ca, desi este titular de drepturi recunoscute de dreptul international, posibilitatile de a actiona pe plan international ale individului sunt in general reduse si in cazurile in care este prevazuta participarea individului la o veritabila procedura juridica raman o exceptie, iar posibilitatea de actiune a individului ramane subordonata vointei statului.

SURSE DE CONSACRARE SI PROTECTIE A DREPTURILOR OMULUI

Sursele internationale de consacrare si protectie a drepturilor omului sunt forme de exprimare a normelor juridice care consacra si garanteaza in plan international drepturile omului.

Sursele internationale se pot clasifica in functie de mai multe criterii. Astfel, ele pot conventionale, cutumiare, jurisprudentiale.

Sursele conventionale pot fi clasificate dpdv al legaturii lor cu domeniul drepturilor omului in surse conventionale specializate in materia drepturilor omului si surse care au legatura cu drepturile omului; dpdv al continutului lor material, sursele conventionale specializate se pot clasifica in: generale (care vizeaza o categorie larga de drepturi si au drept beneficiari potentiali toti indivizii) si speciale (care reglementeaza un anumit drept sau drepturi recunoscute unei anumite categorii de destinatari); dpdv al sferei geografice de aplicare, sursele conventionale sunt surse cu vocatie universala si surse regionale.

Surse conventionale la nivel universal

Acestea sunt conventii adoptate sub egida ONU. Dupa adoptarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, in 1948, Adunarea Generala a ONU a adoptata in acest domeniu peste 60 de conventii si declaratii.

Declaratia Universala a Drepturilor Omului

DUDO proclamata si adoptata de Adunarea Generala a ONU la 10 decembrie 1948 este apreciata ca marcand inceputul unei noi etape in domeniul drepturilor omului. Este primul document international cu vocatie de universalitate in acest domeniu, urmarind, deci, stabilirea unei conceptii unitare a comunitatii internationale despre drepturile si libertatile omului. Filosofia pe care se intemeiaza declaratia este formulata in articolul 1, potrivit caruia "Toate fiintele umane se nasc libere si egale in drepturi. Ele sunt inzestrate cu ratiune si constiinta si trebuie sa actioneze unele fata de altele intr-un spirit de fraternitate". Articolul 3 care proclama dreptul la viata, libertate si securitate al persoanei, si art. 22, care introduce drepturile economice, sociale si culturale, de care trebuie sa beneficieze toti, sunt socotite ca exprimand doua din caracteristicile fundamentale ale drepturilor omului: ele sunt universale si inalienabile. Fiecare om se poate bucura de drepturile proclamate fara nicio deosebire de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie publica, origine nationala sau sociala, avere sau orice alte imprejurari. Toti oamenii sunt egali in fata legii si au dreptul la egala protectie in fata legii, fara discriminari. Dupa cum se precizeaza in preambulul DUDO, drepturile pe care aceasta le proclama reprezinta un standard comun de atins de toate popoarele, in asa fel ca aceste drepturi sa fie recunoscute si respectate pretutindeni de catre toate statele. DUDO mai poate fi evaluata si prin prisma principiului cooperarii, potrivit caruia statele trebuie sa coopereze, printre altele si pentru "a asigura respectul universal si aplicare drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti". Ultima parte a DUDO plaseaza drepturile omului intr-un context firesc, aratandu-se ca orice persoana are dreptul la o ordine sociala si internationala in care drepturile omului si libertatile fundamentale formulate in Declaratie sa poata fi realizate pe deplin si subliniandu-se obligatiile si raspunderile pe care fiecare individ le datoreaza comuinitatii.

DUDO nu este un tratat international, generator de drepturi si obligatii juridice. Aceasta Declaratie, ca orice rezolutie a Adunarii Generale a ONU, nu are forta obligatorie. Ea dobandeste totusi, prin importanta problemelor pe care le abordeaza, o semnificatie deosebita. S-a apreciat astfel ca DUDO poate nu are forta juridica a unui tratat sau conventii, dar ca rezultat al unei evolutii sanctionate prin practica si uz, s-a transformat intr-un act cu numeroase prevederi carora li se recunoaste in mod general caracterul obligatoriu pentru membrii comunitatii internationale. Faptul ca prevederi ale DUDO au fost incorporate in constitutiile multor state sau au fost invocate in jurisprudenta, releva ca ea este acceptata ca document cuprinzand principii si norme generale care dau expresie unor standarde comune in domeniul drepturilor omului.

Constitutia Romaniei in art. 20 aseaza DUDO alaturi de "tratatele internationale privind drepturile omului", deoarece se stipuleaza ca: "Dispozitiile Constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu DUDO, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte".

Pactele drepturilor omului

Aceste pacte care dpdv al naturii juridice constituie tratate internationale (dau nastere la drepturi si obligatii pentru parti si se impun acestora) sunt urmatoarele: Pactul international privind drepturile civile si politice, Pactul international privind drepturile economice, sociale si culturale si Protocolul optional la Pactul international privind drepturile civile si politice. Impreuna cu DUDO ele formeaza asa-zisa "Carta a drepturilor omului" (The International Bill of Human Rights). Aceste acte internationale constituie "piatra de temelie" a dreptului international al drepturilor omului. Intre DUDO si cele doua pacte internationale exista o stransa legatura. De fapt, pactele internationale au preluat, in continutul lor, stipulatiile DUDO, pe care le-au transformat din recomandari in obligatii juridice pentru statele parti contractante.

Ambele pacte si protocolul optional au fost adoptate la 16 decembrie 1966. Preambulurile si art. 1, 3 si 5 ale Pactelor sunt aproape identice, reamintind obligatia statelor conform Cartei ONU, de a promova drepturile omului, idealul fiintelor umane libere fiind sa se bucure de libertate civila si politica si sa fi elibere de frica si lipsuri. Acest ideal poate fi atins numai daca sunt create coditiile prin acre fiecare sa-si poata exercita drepturile sale civile si politice, precum si drepturile sale economice, civile si culturale.

Art. 1 din fiecare pact declara ca dreptul la autodeterminare al popoarelor este universal si cere statelor sa promoveze si sa respecte acest drept. In virtutea acestui drept statele isi determina liber statutul politic si isi asigura liber dezvoltarea economica, sociala si culturala. Autodeterminarea are un caracter de jus cogens, dreptul la autodeterminare fiind o conditie esentiala pentru exercitarea efectiva a tuturor drepturilor omului.

Pactul international privind drepturile civile si politice prevede in primul rand dreptul la viata, care trebuie sa fie ocrotit de lege: nimeni nu trebuie sa fie privat arbitrar de viata. Sunt interzise tortura, tratamentele inumane si degradante, sclavia, precum si munca fortata sau obligatorie. Mai multe articole se refera la libertatea si securitatea persoanei si la masurile ce trebuie luate pentru o judecare prompta si corecta, sau punerea in libertate fara intarziere, daca persoana nu este vinovata de o infractiune. In aceste texte sunt cuprinse garantii pentru ca persoanele acuzate de comiterea unor infractiuni sa nu fie condamnate fara ca vinovatia lor sa fie dovedita. Sunt prevazute, de asemenea, libertatea de exprimare si de opinie, de a adopta o religie sau o convingere, la alegere, de asociere, de adunare pasnica, participarte la viata politica ca si drepturi referitoare la casatorie si familie. De toate drepturile prevazute in pact vor beneficia in mod egal barbatii si femeile.

Importante sunt prevederile referitoare la intinderea obligatiilor statelor. Statele se angajeaza sa garanteze si sa respecte drepturile formulate in pact fara niciun fel de discriminare de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinii politice sau altele, origine nationala sau sociala, proprietate, nastere sau alt statut. Aceasta obligatie formulata de pact nu este absoluta, permitand derogari si limitari, astfel ca acestea sunt permise cu indeplinirea urmatoarelor conditii:

un pericol public exceptional sa ameninte existenta natiunii si sa fie proclamat printr-un act oficial;

tipul de drept subiectiv fata de care se adopta masurile derogatorii.

Nu pot face obiectul unei derogari: dreptul la viata, interdictia torturii, tratamente inumane sau degradante, neretroactivitatea legii penale, dreptul de a nu fi tinut in sclavie sau aservit, dreptul de a nu fi intemnitat pentru neexecutarea unei obligatii contractuale, legalitatea infractiunii, dreptul la recunoasterea personalitatii juridice, dreptul la libertatea gandirii, constiintei si religiei. Aceste 7 drepturi sunt drepturi intangibile si formeaza NUCLEUL DUR al drepturilor omului.

Exista si dispozitii carte reglementeaza drepturile al caror exercitiu poate fi limitat (fara a restrange dreptul), pactul prevazand expres aceasta posibilitate. De ex: dreptul de a nu fi supus la munca fortata sau obligatorie; dreptul al intrunirea pasnica; libertatea de asociere, de exprimare, libertarea constiintei, gandirii, religiei.

Primul Protocol facultativ, adoptata in 1966, se refera la posibilitatea pentru indivizi de a sesiza Comisia Drepturilor Omului - organ creat de pact - si care are drept atributii monitorizare aplicarii dispozitiilor pactului de catre statele parti, cu comunicari individuale si, respectiv, statale, prin acre sunt invocate incalcari ale drepturilor recunoscute in pact.

Al doilea Protocol facultativ - adoptata in 1989 - priveste abolirea pedepsei cu moartea; interzice executarea oricarei persoane aflate sub jurisdictia unui stat parte si prevede obligatia fiecarui stat parte de a lua masurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat in jurisdictia sa. Ca singura exceptie pedeapsa cu moartea poate fi aplicata in urma condamnarii pentru o crima cu caracter militar, de o gravitate extrema, si daca statul care ratifica acest Protocol formuleaza o rezerva in acest sens.

Pactul international privind drepturile economice, sociale si culturale prevede obligatia pentru fiecare stat parte de a lua masuri, individual sau cu asistenta si cooperare internationala, in scopul de a asigura in mod progresiv si nediscriminatoriu deplina realizare a drepturilor prevazute, incluzand indeosebi masuri legislative. In acest pact este prevazut in primul rand dreptul la munca, pe care o persoana o alege liber sau o accepta, statele parti la pact obligandu-se sa recunoasca dreptul fiecaruia de a beneficia de conditii juste si favorabile de munca, printre care salarii si remunerare egala pentru munca de valoare egala, femeile avand garantate aceleasi conditii de munca, care sa nu fie inferioare celor ale barbatilor. Pactul contine prevederi cu privire la crearea de sindicate, carora li se recunoaste dreptul sa infiinteze federatii si confederatii nationale si sa se poata afilia la federatii internationale. Se mai recunosc sindicatelor dreptul de a functiona liber, supuse numai unor limitari prescrise le lege si necesare intr-o societate democratica, precum si dreptul la greva, cu conditia ca acesta sa se fac conform legilor tarii respective. Mai sunt proclamate drepturi cu privire la protectia familiei, mamei, copiilor si tinerilor, precum si dreptul fiecaruia la un standard adecvat de viata pentru el si familia sa, dreptul de a nu suferi de foame si de a beneficia de standardele cele mai inalte de sanatate fizica si mentala. Sunt, de asemenea, mentionate de pact dreptul la invatatura, de a participa la viata culturala si de a beneficia de protectia drepturilor patrimoniale si nepatrimoniale rezultand din orice productie stiintifica, literara sau artistica.

Prin ratificarea acestui Pact, un stat parte nu isi asuma obligatia de a-l pune imediat in practica, asa cum este cazul PIDCP. PIDESC adopta o abordare diferita, care se regaseste in formularea art.2 alin.1: "Fiecare stat la prezentul Pact se angajeaza sa ia masuri, individual sau prin asistenta si cooperare internationala, in special in domeniul economic si tehnic, utilizand la maximum sursele sale disponibile, in scopul de a ajunge treptat la deplina infaptuire a drepturilor recunoscute in prezentul Pact, prin mijoace adecvate, inclusiv adoptarea de masuri legislative in mod special". Se ajunge astfel la concluzia ca obligatiile asumate de statele parti ar fi obligatii de mijloace sau de diligenta. In practica, aceasta interpretarea a fost corectata, obligatiile statelor parti se vor realiza printr-o actiune continua si progresiva, fara a li se permite statelelor vreun regres. Intr-adevar, standardele dupa care se apreciaza indeplinirea obligatiilor in temeiul PIDESC sunt diferite fata de DIPCP. Deoarece fiecare stat in parte se confrunta cu probleme diferite, si este improbabil ca doua state sa aiba aceleasi resurse disponibile, este necesara aplicarea unor criterii diferentiate pentru state diferite pentru a determina respectarea de catre acestea a obligatiilor asumate prin tratat.

Alte conventii privitoare la protectia internationala a drepturilor omului

O prima categorie de conventii se refera la atentate grave impotriva vietii umane, a dreptului la viata. Dintre acestea mentionam Conventia pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid. Conform dreptului international, genocidul, indiferent ca este comis in timp de pace sau razboi, este o crima. Genocidul a fost definit ca oricare din actele savarsite "cu intentia de a distruge in intregime sau in parte, un grup national, etnic, rasial sau religios" (lipsesc grupurile politice): omorarea membrilor grupului; producerea de vatamari corporale sau mentale membrilor grupului; impunerea, in mod deliberat, a unor conditii de viata calculate sa provoace distrugerea fizica a grupului, totala sau in parte; impunerea de conditii cu intentia de a preveni nasterile in cadrul grupului; transferul fortat al copiilor dintr-un grup in altul.

Limite: Conventia nu are un sistem propriu de punere in aplicare, persoanele invinuite de genocid urmand a fi judecate de un tribunal al statului pe teritoriul caruia s-a comis actul de genocid sau de un tribunal international penal. Mentionam ca intre entitatile protejate de conventie nu sunt incluse gruparile politice, iar conceptul de genocid cultural nu este retinut.

O alta categorie de conventii include pe cele care privesc eliminarea discriminarii: Conventia internationala privind eliminarea tuturor formelor de discriminare  rasiala (1965); Conventia internationala privind suprimarea si pedepsirea crimei de apartheid (1973); Conventia impotriva discriminarii in munca (1958); Conventia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare fata de femei (1979). Masurile cuprind conduita de urmat a statelor parti si interzic acestora sa savarseasca acte sau practici de discriminare, sa incurajeze, sa nu apere sau sa sprijine discriminarea practicata de o persoan sau organizatie. De asemenea, statele se obliga sa favorizeze actiunile organizatiilor anti-discriminare.

Un grup de alte conventii se refera la cetatenie, apatridie, dreptul la azil si refugiati. Altele dezvolta aspecte specifice ale unor drepturi fundamnetale cum este Conventia impotriva torturii si a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (1984), ori trateaza drepturile unor categorii sociale distincte cum sunt Conventia privind drepturile politice ale femeilor (1952) si Conventia privind drepturile copilului (1989).

Conventia privind statutul refugiatilor a fost adoptata in 1951 la Geneva si a fost modificata prin Protocolul cu privire la statutul refugiatilor de la New York din 1967. Conventia de la Geneva afirma ca principiu de baza faptul ca fiintele umane, fara deosebire, trebuie sa se bucure de drepturile omului si de libertatile fundamentale. Conventia ofera o definitie larga a refugiatului, considerat a fi orice persoana care, in urma unor evenimente survenite si unor termeni justificate de a fi persecutata datorita rasei, religiei, nationalitatii, apartenentei la un grup social sau opiniilor sale politice, se afla in afara tarii a carei cetatenie o are si care nu poate sau, datorita acestei temeri, nu doreste protectia acestei tari; sau care, neavand nici o cetatenie si gasindu-se in afara tarii in care avea resedinta obisnuita ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, datorita respectivei temeri , nu doreste sa se reintoarca. Nu beneficiaza de statutul de refugiat persoanele banuite a fi comis crime impotriva pacii, crime de razboi sau crime impotriva umanitatii sau crime grave de drept comun, precum si cei vinovati de actiuni contrare scopurilor si principiilor Natiunilor Unite. Conventia stabileste obligatia refugiatilor de a se conforma legilor, regulamentelor si masurilor pentru mentinerea ordinii publice in statul pe teritoriul caruia s-a refugiat.

Statele partii urmeaza sa acorde refugiatilor:

- un statut egal cu cetatenii statului pe teritoriul caruia se afla in ce priveste exercitarea unor profesiuni renumerate, dreptul la o locuinta, la invatamantul primar, aplicarea legislatiei muncii si asigurarilor sociale ca si diverse masuri administrative;

- protectia dreptului de autor, a proprietatii industriale, a inventiilor, desenelor, modelelor, marcilor industriale, acordata in mod egal prin raport cu cetatenii statului de resedinta;

- egalitate in drepturi cu strainii, in ceea ce priveste dobandirea de bunuri mobile si imobile;

- accesul la instantele judecatoresti pe teritoriul tuturor statelor parti la conventie, beneficiind de acelasi tratament ca orice cetatean, inclusiv asistenta juridica.

- Unul din cele mai importante drepturi de care se pot bucura refugiatii se refera la nereturnarea acestora; acest principiu opreste statele sa returneze un refugiat intr-o tara in care viata sau libertatea sa ar fi amenintate pe motive de rasa, religie, nationalitate, apartenenta la un grup social sau opinii politice, ori intr-o tara unde rafugiatul nu ar fi protejat impotriva unei asemenea returnari.

Conventia Impotriva Torturii si a altor Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane sau Degradante a fost adoptata in 1984 in scopul cresterii eficacitatii luptei impotriva torturii in intreaga lume. Tortura este definita ca fiind orice act prin care o durere sau suferinta ascutita fizica sau mentala sunt in mod intentionat aplicate unei persoane in scopuri de a obtine de la ea sau de la o terta persoana informatii, marturisiri, pedepse pentru un act comis, de a intimida sau de a face presiuni asupra ei, pentru un motiv bazat pe o oarecare forma de discriminare, cand o astfel de durere sau suferinta este aplicata de un agent cu functie publica sau alta persoana cu titlu oficial sau la instigarea sa. Sub incidenta dispozitiilor conventiei nu intra decat actele autoritatilor sau agentilor publici sau oficiali.

Conventia prevede obligatia statului de a adopta masuri pentru a impiedica faptul ca acte de tortura sa se desfasoare pe teritoriul sau, iar in cazul in care asemenea acte au fost totusi comise, se stipuleaza obligatia statelor de a adopta un cadru care sa permite incriminarea si reprimarea acestora. Se prevede ca nicio circumstanta speciala nu poate fi invocata pentru a justifica o incalcare a dispozitiilor conventiei. Conventia interzice unui stat parte sa expulzeze, sa respinga la frontiera, sau sa extradeze o persoana atunci cand exista motive serioase de a crede ca persoana respectiva va fi torturata.

Conventia cu privire la Drepturile Copilului a fost adoptata in 1989 si precizeaza ca familia este mediul natural pentru cresterea su bunastarea copiilor. Conventia se aplica in privinta oricarei fiinte umane sub varsta de 18 ani, exceptand cazurile in care legea aplicabila copilului stabileste limita majoratului sub aceasta varsta. Statele parti vor lua toate masurile de protejare a copilului impotriva oricarei forme de discriminare sau de sanctionare pe considerente tinand de situatia juridica, activitatile, opiniile declarate sau convingerile parintilor, ale reprezentantilor sai legali sau ale membrilor familiei sale. Obligatii care revin statelor: obligatia de a lua in considerare in orice situatie si cu prioritate interesele copilului; obligatia de a asigura copilului protectia si ingrijirile necesare, luand in acest scop toate masurile legislative care se impun; obligatia ca nici un copil sa nu fie separat de parintii sai decat daca aceasta este in interesul suprem al copilului, iar in aceasta situatie statele trebuie sa asigure mentinerea legaturilor personale intre copil si parinti.

Dreptul international umanitar. In 1949 au fost adoptate la Geneva 4 conventii cunosacute si sub denumirea de "Drept umanitar" sau "Jus in bello"(Conventiile de la Geneva pentru imbunatarirea sortii ranitilor si bolnavilor din fortele armate in campanie si pe mare - 2; Conventiile de la Geneva privitoarea la tratamentul prizonierilor de razboi si la protectia persoanelor civile in timp de razboi - 2). Acestea au fost completate in 1977 prin doua Protocoale aditionale: Protocolul privind protectia victimelor conflictelor armate internationale si Protocolul privind protectia victimelor conflictelor armate fara caracter international.

Dreptul international umanitar asa cum a fost reglementat prin Conventiile de la Geneva reglementeaza pe de o parte, limitarile drepturilor combatantilor, iar pe de alta parte, protectia datorata categoriilor de persoane necombatante.

Surse conventionale la nivel regional

Surse conventionale la nivel european

Pe plan conventional, principalul document in domeniul protectiei drepturilor omului la nivel european, adoptat in cadrul unei organizatii internationale regionale - Consiliul Europei - este Conventia privind apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. Aceasta Conventie a fost semnata la Roma la 4 noiembrie 1950 si a intrat in vigoare la 3 septembrie 1953. Conventia nu este conceputa sa inlocuiasca sistemele nationale de protectie a drepturilor omului, ea reprezinta o garantie internationala ce se alatura dreptului de recurs in cadrul fiecarui stat. Pe de alta parte, nu poate fi declansata procedura in fata institutiilor de la Strasbourg, decat dupa epuizarea tuturor cailor de atac aflate la dispozitia celui interesat si prevazute in dreptul intern.

Prima parte reprezinta un catalog de drepturi pe care nu le clasifica ca fiind civile, economice, culturale etc. In a doua parte, Conventia creeaza institutiile si mecanismele punerii sale in aplicare; astfel, reglementeaza infiintarea, compunerea, functionarea, in plan administrativ si jurisdictional, a Comisiei drepturilor omului si a Curtii europene a drepturilor omului.

La textul initial s-au adus modificari pe calea unor protocoale aditionale (14), cautandu-se astfel punerea de acord a textului initial cu evolutiile ulterioare intervenite fie in interiorul unor state, fie in relatiile interstatale de pe continent.

Protocoalele aditionale pot fi clasificate in: 1 - protocoale aditionale care adauga drepturi si libertati la catalogul initial continut de Conventie: dreptul de proprietate, dreptul la educatie, egalitatea sotilor, libertatea de circulatie si 2 - protocoale aditionale prin care se modifica sistemul de garantare a drepturilor omului la nivel european, prin care sunt vizate Curtea, Comisia, regulile, titularii.

Primele tipuri de protocoale (1) sunt de doua feluri: a) protocoale de drept material cu continut omogen; b) protocoale de drept material cu continut eterogen. Interesul clasificarii: protocoalele aditionale care vizeaza dreptul material intra in vigoare la momentul la care intrunesc numarul minim de ratificari necesare si numai fata de statele care le ratifica; protocoalele care vizeaza modul de garantare a drepturilor (Curtea, Comisia) nu intra in vigoare decat daca sunt ratificate de toate statele parti la conventie (Protocolul 14 reformeaza mecanismul de control - completele - si a fost ratificat doar de 45 din cele 46 de state parti la conventie - fara Rusia - motiv pentru care protocolul nu este in vigoare).

In scopul de a asigura respectarea angajamentelor ce decurg pentru statele ce au semnat Conventia, acest instrument a instituit initial o Comisie Europeana a Drepturilor Omului si o Curte Europeana a Drepturilor Omului, unificand, ulterior, cele doua organisme intr-o Curte Europeana unica (Protocolul 11).

Potrivit Conventiei, orice stat contractant se obliga sa garanteze oricarei persoane din jurisdictia sa drepturile si libertatile enumerate in Conventie, si anume:

a) Drepturi si libertati privind persoana fizica: dreptul la viata; interdictia torturii si tratamentelor inumane si degradante; interdictia sclaviei, a muncii fortate; dreptul la libertate si siguranta; libertatea de circulatie; abolirea pedepsei cu moartea;

b) Dreptul la respect pentru viata privata si de familie, domiciul si corespondenta;

c) Dreptul la un proces public echitabil, desfasurat intr-un timp rezonabil, in fata unui tribunal independent si impartial, stabilit conform legii; libertatea de recurs;

d) Libertatea degandire, constiinta si religie;

e) Protectia activitatii sociale si politice: libertatea de reuniune pasnica si asociere, drepturile la alegeri libere prin vot secret si la educatie;

f) Dreptul la proprietate;

g) Nediscriminarea in exercitarea drepturilor si libertatilor prevazute in Conventie.

Desi nu a fost gandita sa inlocuiasca sistemele nationale, Conventiei i s-a recunoscut un efect direct, avand caracteristica unei norme de drept (de a crea drepturi si obliagtii direct in beneficiul destinatarului normei). Conventia nu are nevoie de norme ulterioare de punere in aplicare. Ea trebuie preluata si aplicata in lumina practicii europene.

Conventia este o dovada de impletire in aplicarea ei de drept continental si common law (in dreptul continental jurisprudenta nu este izvor de drept, pe cand in sistemul de common law, cheia o constituie precedentul judiciar - solutie care leaga judecatorii in cauze similare).

Sunt 4 elemente care definesc importanta Conventiei pentru sistemul european:

1 - caracterul evolutiv al dispozitiilor conventiilor (textul reprezinta un intrument viu ce trebuie interpretat in functie de cresterea standardelor de garantare si de consensul european);

2 - existenta conceptelor autonome dezvoltate de organele de la Strasbourg. Acestea nu se suprapun perfect ca inteles peste notiunile din dreptul intern. Notiunea de lege in sens european este inteleasa ca orice norma care indeplineste anumite conditii de accesibilitate si previzibilitate;

3 - principiul proportionalitatii. Organele de control de la Strasbourg urmaresc sa se asigure un just echilibru intre interesul individual si cel general;

4 - recunoasterea unei marje de apreciere pentru statele parti la Conventie.

Tot in cadrul Consiliului Europei a fost adoptata Carta Sociala Europeana. Aceasta este un intrument care este un instrument destinat sa completeze Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale in privinta drepturilor sociale si enunta in cuprinsul ei 7 drepturi sociale preeminente: la munca; sindical; negocierii colective; securitate sociala si medicala; familiei la protectie sociala, juridica si economica; ca si dreptul muncitorilor emigranti si al familiilor lor la protectie si asistenta. Aceste 7 drepturi formeaza NUCLEUL DUR al Cartei.

Originalitatea Cartei Sociale Europene adoptate la Torino in 1961 si intrata in vigoare in 1965 consta in posibilitatea de acceptare partiala. Ratificarea Cartei este subordonata conditiei ca statele sase declare legate printr-un numar minim de articole (10 din 19) sau de paragrafe (45 din 72), cu conditia ca printre acestea sa se afle 5 din cele 7 drepturi preeminente. Drepturile enuntate sunt in principiu garantate doar resortisantilor statelor contractante si, in regula generala, interesatii nu pot sa se prevaleze in mod direct in fata jurisdictiilor nationale de dispozitiile Cartei, fiind vorba de angajamente interstatale. Spre deosebire de PIDESC, care contine obligatia statelor de a proteja TOATE drepturile prevazute de acesta, Carta Sociala Europeana limiteaza obligatia statelor la protectia anumitor drepturi. Carta a fost amendata si completata prin 3 Protocoale.

Din dorinta de a face din Carta intrumentul european in domeniul politic si al protectiei sociale s-a adoptat la Strasbourg in 1996 Carta Sociala Europeana Revizuita, care a intrat in vigoare la 1 iulie 1999. Prin revizuirea Cartei Sociale Europene se adauga 4 drepturi:

- egalitatea sanselor si de tratament in materie de angajare in munca si profesie;

- dreptul muncitorilor de a fi informati si consultati in cadrul intreprinderilor;

- dreptul acestora de a lua parte la determinarea si ameliorarea conditiilor de lucru;

- dreptul persoanelor varstnice la protectie sociala.

Carta Europeana Revizuita inlocuieste, pentru statele care devin parte la aceasta, Carta Sociala Europeana si protocoalele acesteia. Protocolul aditional din 1995, care prevede un sistem de reclamatii colective, a continua sa fie aplicat si Cartei Europene Revizuite, ca protocol aditional. Dreptul la reclamatie este deschis organizatiilor internationale de angajatori si muncitori, organizatiilor nationale ale angajatorilor si lucratorilor care se pregatesc sub jurisdictia statului parte, ONG-urilor cu statut consultativ pe langa Consiliul European. Trebuie sa aiba un obiectiv general si sa priveasca o aplicare nesatisfacatoare de catre statul in cauza a uneia sau a mai multor dispozitii din Carta. Aceasta reclamatie are ca finalitate verificarea conformitatii legislatiei si practicii, si nu denuntarea violarii unui drept individual garantat.

Alte tratate internationale specializate la nivel european:

- Conventia europeana pentru prevenirea torturii si pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante

- Conventia cadru pentru protectia minoritatilor nationale

- Conventia asupra drepturilor omului si biomedicina

- Conventia privind exercitarea drepturilor copilului.

Protectia drepturilor omului la nivelul UE

Protectia drepturilor omului in Comunitatea Europeana si in Uniunea Europeana s-a dezvoltat pe cale jurisprudentiala, drepturile omului fiind protejate de catre judecatorul comunitar ca si rpincipii generala ale dreptului comunitar. In afara unor dispozitii specifice prezente in Tratatul instituind o Comunitate Europeana, care prevad libertatea de circulatie si nediscriminarea, nu exista, in tratatele institutive, prevederi conventionale in materia drepturilor omului.

Tratatul de la Amsterdam afirma ca UE respecta drepturile fundamentale, asa cu sunt ele garantate de catre Conventia Europeana a Drepturilor Omului si de traditiile constitutionale comune ale statelor membre, ca si principii generale de drept.

Tratatul de la Nisa, pe langa reforma institutionala, presupune si proclamarea unei Carte a Drepturilor Fundamentale in UE, dar aceasta Carta nu are valoare juridica si deci nu poseda forta obligatorie. Ea prezinta un acord inter-istitutional, o declaratie de natura politica, un ghid de conduita a institutiilor comunitare in aplicarea dreptului comunitar in relatiile cu resortisantii comunitari.

In enuntarea principiului indivizibilitatii drepturilor omului Carta are la baza 6 valori: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetatenie, justitie, drepturi individuale de natura diferita (drepturi civile si politice) din Conventia Europeana, dar si drepturi mai noi (principiul bioeticii, protectia datelor cu caracter personal, drepturile sociale si specifice cetatenilor din UE).

Relatia dintre Carta si Conventia Europeana este explicata in cadrul dispozitiilor finale, care prevad drepturile garantate de catre Carta care corespund din punct de vedere al continutului drepturilor din Conventie vor fi considerate ca au un continut identic cu cele proclamate de catre Conventie, care reprezinta si standardul minimal fata de care nu se poate cobori in interpretarea si aplicarea prevederilor Cartei.

Proiectul de Tratat instituind o Conventie pentru Europa introduce dispozitiile Cartei in Titlul II al Proiectului, intitulat "Drepturile fundamentale in UE" (Proiect respins de Franta si Olanda).

Dimensiunea umana a Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa/ CSCE

Actul final de la Helsinki din 1975 reprezinta un intrument de destindere a relatiilor est-vest, consacrat pacii, securitatii, justitiei, cooperarii in Europa. Enunta, printre cele 10 principii ce guverneaza relatiile reciproce, principiul general al respectului drepturilor omului si al libertatilor fundamentale, inclusiv libertatea de gandire, constiinta si de religie. Prin Actul final statele se angajeaza sa favorizeze si sa incurajeze exercitiul efectiv al drepturilor civile, politice, economice, sociale si culturale care decurg din determinarea inerenta persoanei umane. Dupa 1990 locul central in cadrul preocuparilor CSCE il reprezinta dimensiunea umana sub tripticul drepturile omului/ democratie pluralista/stat de drept. Desi documentele CSCE privind dimensiunea umana nu sunt tratate internationale, ele exprima opinio juris si un element al regulii cutumiare europene de respectare a drepturilor omului.

Surse conventionale la nivel american

Sistemul international regional interamerican de consacrare si garantare a drepturilor omului functioneaza in cadrul Organizatiei Statelor Americane (OSA). Tratatul constitutiv al acestei organizatii internationale este Carta Organizatiei Statelor Americane, cu amendamentele ulterioare. Meritul acestei Carte este acela ca leaga principiul solidaritatii americane si a bunei vecinatati de consolidarea unui sistem de libertati individuale si de justitie sociala bazat pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Anumite dispozitii din Carta se refera expres la drepturile omului: interzicerea discriminarii pe criterii de rasa, nationalitate, religie, sex, angajamentele statelor membre de a respecta drepturile omului si principiile morale universale.

Declaratia americana a drepturilor omului, proclamata la 2 mai 1948 in cadrul conferintei statelor americane pentru infiintarea OSA, enunta alaturi de drepturile civile si politice, economice, sociale si culturale si o lista de inadtoriri ale individului fata de societate. Fata de copii si parinti, obligati a de educatie, de a vota, de a plati impozite.

Conventia americana relativa la drepturile omului semnata in 1969, intrata in vigoare in 1978 si, in linii mari, conceputa dupa modelul Conventiei Europene a drepturilor Omului, proclama drepturi civile si politice (dreptul la viata, dreptul la integritate fizica, psihica si morala, interdictia sclaviei si a servitutii, dreptul la libertate, dreptul la garantii judiciare in procese civile si penale, libertatea de constiinta si religie, libertatea de gadire si exprimare, dreptul la protectia onoarei si a demnitatii, dreptul de reuniune, dreptul la nume si prenume, libertatea de asociere, dreptul la cetatenie, dreptul la proprietate privata, libertatea de circulatie si de rezidenta, dreptul de a participa la conducerea afacerilor publice, dreptul de a alege si de a fi ales, egalitatea in fata legii). In preambul se arata ca drepturile omului nu se deduc din apartenenta la un anumit stat, ci se intemeiaza pe atributele persoanei umane. Conventia mentioneaza si angajamentul statelor parti de a asigura progresiv (in masura resurselor disponibile - atat proprii, cat si prin cooperarea internationala, prin adoptarea dispozitiilor legislative sau prin alte mijloace adecvate) exercitiul deplin al drepturilor ce decurg din normele economice si sociale si din cele relative la educatie, stiinta si cultura enuntate in Carta OSA, dupa o formula similara PIDESC. Conventia este completata prin 2 Protocoale aditionale: Protocolul privitor la abolirea pedepsei cu moartea (1990, intrat in vigoare in 1991) si Protocolul referitor la drepturile economice, sociale si culturale.

Alte tratate

- Conventia americana pentru prevenirea si reprimarea torturii;

- Conventia inter-americana asupra disparitiilor fortate de persoane;

- Conventia inter-americana pentru prevenirea, sanctionarea si reprimarea violentei fata de femei.

Sistemul african de protectie a drepturilor omului

La nivel african exista o suprapunere de 2 instrumente conventionale in privinta afirmari si promovarii drepturilor omului si anumeCarta Organizatiei Unitatii Africa din 1963 si Carta Africana a Drepturilor Omului si Popoarelor.

Carta Unitatii Africane este un document marcat de perioada decolonizarii si acorda o importanta deosebita dreptului popoarelor la autodeterminare si intezicerii discriminarii rasiale. Carta abordeaza selectiv drepturile omului, analizand in mod deosebit acele drepturi care raspund dezideratelor de autodeterminare si lipsei rasismului. Carta Unitatii Africane nu antreneaza obligatii juridice ferme din partea statelor, fiind un document declarator, nu angajament juridic.

Carta Africana a Drepturilor Omului si Popoarelor adoptata in cadrul Conferintei Organizatiei Unitatii Africane in 1981 si intrata in vigoare in 1986, acorda o importanta deosebita respectului dreptului popoarelor la autodeterminare privit ca o garantie a dreptului omului. Este vorba de specificul pe care il afirmase Carta OUA insa, aici, drepturile omului sunt mult mai clar formulate, dar conditionate de garantarea dreptului la autodeterminare a popoarelor. Carta Africana a Drepturilor Omului si Popoarelor afirma drepturile cele mai cunoscute, acceptate de documente internationale anterioare la nivel universal si regional. Insa, sistemul de garantare al drepturilor este un sistem diferit deoarece nu beneficieaza de o Curte de Aparare a drepturilor omului care sa functioneze efectiv, desi protocolul prin care s-a infiintat Curtea Africana a Drepturilor Omului este in vigoare din 2004.

Alaturi de recunoasterea drepturilor si libertatilo fundamentale, Carta Africana enunta si obligatii pe care individul le are fata de familie, societate, stat. In acest mod ordinea juridica regionala pe care o proclama Carta este ordine orientata spre indatoririle individului. Carta Africana a Drepturilor Omului si Popoarelor subliniaza inca din preambul necesitateta pastrarii distinctiei culturale regionale a virtutilor traditiilor istorice si valorilor civilizatiei africane. De asemenea , preambulul statuteaza ca exercitarea drepturilor si libertatilor fiecaruia implica indeplinirea obligatiilor. Prin urmare, in Carta Africana e introdusa o noua categorie de obligatii si anume obligatiile pe care un individ le are fata de stat, alte grupuri, alti indivizi, fara a exista in favoarea individului un drept ca revers al acestor obligatii [un drept are doua obligatii corelative: obligatia statului de a respecta dreptul si obligatia celorlalti indivizi de a respecta dreptul].

Articolele 27-30 din Carta Africana vorbesc de obligatiile pe care individul le are fata de stat, alte grupuyri, alti indivizi, fara insa a enunta si vreun drept subiectiv de care acesta se bucura corelativ obligatiei stipulate in sarcina sa. Aceste dispozitii reflecta structura profunda a societatii africane, valorile sale precoloniale in care elementul valorizat era grupul, si nu individul. Astfel Carta enunta obligatia fata de familie si societate de a veghe la dezvoltarea armonioasa a familiei, de a respecta parintii, de a-i hrani si ajuta, a veghea la pastrarea si afirmarea valorilor culturale africane. In conceptia Cartei Africane individul e important in cadrul familiei si al societatii, si nu in mod individual.

La nivel african, in cadrul OUA au fost adoptate si alte tratate relative la drepturile omului: Conventia OUA guvernand aspecte specifice ale problemelor refugiatilor in Africa din 1974 si Carta Africana a drepturilor si bunastarii copilului din 1990.

Protectia drepturilor omului in lumea islamica

Si in spatiul in care se aplica Dreptul Islamic se observa o afirmare a drepturilor omului prin documente internationale si la nivel intern. In ce priveste afirmarea drepturilor omului in documente internationale avem in vedere doua asemenea instrumente: Carta Araba a Drepturilor Omului si Declaratia Universala a Drepturilor Omului in Islam.

Carta Araba a Drepturilor Omului este adoptata de Consiliul Ligii statelor arabe in 1999, dar nu este intrata in vigoare. Ea are o specificitate si mai bine marcata decat in cazul celorlalte sisteme regionale, in sensul ca leaga strans afirmarea si continutul drepturilor omului de religia islamica. Carta Araba a Drepturilor Omului recunoaste drepturile civile si politice obisnuite, dreptul la azil, drepturi economice, sociale si culturale. De asemenea, recunoaste dreptul de a accede la functii publice si drepturi pentru culte.

Declaratia Universala a Drepturilor Omului in Islam adoptata la Paris in 1981 la sediul UNESCO are o abordare care conceptual este fundamental diferita si inacceptabila prin raport cu valorile spiritualitatii civilizatiei orientale. Declaratia fundamenteaza drepturile omului pe o vointa divina care le preclama prin lege mistica. Relatia dintre Dreptul Islamic si Drepturile Omului nu trebuie vazuta numai la nivel international, ci si intern, pentru ca traditional aspectele vietii publice au fost guvernate de un sistem de drept: Shari'a. Aceasta Shari'a este o culegere de formulari istorice ale dreptului islamic, este o interpretare a Coranului si a interpretarii Coranului, un sistem de drept , o culegere de dezvoltari si jurisprudenta. In multe aspecte aceasta Shari'a este incompatibila cu standardele internationale ale drepturilor omului (fiind vorba de discriminari privind musulmani si non-musulmani, autoritatea barbatului asupra femeii). Acest lucru ingreuneaza acceptarea acestor standarde la nivel international. Dreptul considerat legitim in acest spatiu este exprimat prin acest corp de jurisprudenta si opinii. Shari'a a fost elaborata pana la sfarsitul evului mediu intr-un context in care barbatul era superior fizic femeii, tot ei sustinandu-le financiar. Acest spatiu ramane marcat de acest aspect al culturii care ramane religia.

Spatiul asiatic

In privinta spatiului asiatic remarcam faptul ca nu exista un document juridic sau politic sau cu valoare religioasa care sa fi aparut in acest spatiu geografic, rezultand astfel absenta producerii unor documente regionale unice sau o revendicare asupra continentului asiatic. Totusi, dupa 1990 Republica Populara Chineza a ratificat cele doua Pacte ale drepturilor omului.