Internationalizarea drepturilor si libertatilor omului

Internationalizarea drepturilor si libertatilor omului

Problematica drepturilor omului, cu multiplele sale semnificatii, atat teoretice, cat mai ales practice, este prezenta in zilele noastre, atat la nivelul preocuparilor fiecarui  stat, cat si la nivelul preocuparilor comunitatii internationale.

Istoria demonstreaza ca, stadiul dezvoltarii si respectarii drepturilor si libertatilor omului depinde de stat si putem constata, in secolul nostru, pe de o parte o dezvoltare a drepturilor si libertatilor omului, iar pe de alta o incalcare, in unele cazuri sistematica, a lor. Natura statului, democratic sau autoritar, conditioneaza in mod direct locul pe care il ocupa drepturile si libertatile in ierarhia valorilor sociale. Democratia liberala este cea care corespunde cel mai bine protectiei drepturilor si libertatilor. Aceasta se bazeaza pe un echilibru intre teoria democratiei pure, bazata pe reglementarea prin lege a unei sfere cat mai largi de raporturi sociale si teoria liberala pura bazata pe libertate neingradita. Democratia in stare pura si liberalismul in stare pura au ajuns la esecuri, in primul caz pentru ca se suprima progresiv libertatile in favoarea interesului public, si in al doilea caz pentru ca se accepta libertatile periculoase pentru societate.

Penetratia si expansiunea drepturilor omului din spatiul juridic national in spatiul juridic international, cu alte cuvinte internationalizarea acestora, marcheaza atat o revolutie, daca fenomenul este privit din perspectiva relatiei traditionale dintre dreptul intern si dreptul international, cat si o evolutie daca fenomenul este analizat in raport cu esenta si finalitatea sa[1].

Filosofii Greciei antice au creat conceptul de libertate individuala, iar jurisconsultii si pretorii romani au construit un sistem de drept in care recunoasterea juridica a personalitatii si drepturile subiective care ii dadeau continut erau garantia acestei libertati. Crestinismul a afirmat universalitatea libertatii persoanei, dar numai in raporturile cu Divinitatea, si nu ca principiu de organizare sociala[2]. Abia scoala dreptului natural desprinde fiinta umana atat de ordinea cosmica, cat si de ideea divina, considerand-o ca valoare sociala in sine, dotata cu atribute ce tin de autonomia ei si aflata in centrul vietii sociale , implinind astfel premisele necesare pentru aparitia doctrinei moderne a drepturilor omului ca temei al democratiei .

Afirmarea si consacrarea drepturilor si libertatilor a avut loc treptat, in prima faza doar in interiorul fiecarui stat, incepand cu sec. XVIII, si, abia in sec. XX, pe plan international.

Referitor la influenta  Marii Britanii in aceasta materie, retinem ca textele engleze care consacra drepturi si libertati au aparut in lupta diverselor categorii sociale impotriva absolutismului feudal. Textele engleze sunt reprezentate de Magna Charta (1215), Habeas Corpus (1679) si Bill of Rights (1689)[6]. Toate aceste texte se remarca prin faptul ca nu proclama principii universal valabile privitoare la libertatile persoanei, ci au avut in vedere inlaturarea unor abuzuri ale autoritatilor feudale.

In ceea ce priveste Statele Unite ale Americii  au fost proclamate doua declaratii - cea a drepturilor statului Virginia din 12 iunie 1776 si cea de independenta din 4 iulie 1776. Ultimul text proclama drepturile americanilor si vointa lor de a iesi de sub autoritatea Marii Britanii. Declaratia nu are anvergura universala ci este un text, destinat unui moment istoric precis, indreptat impotriva englezilor si justificand libertatile americanilor.

Trebuie evidentiat, in acest sens, cazul Frantei, pentru ca Declaratia drepturilor omului si cetateanului din 1789 a fost un text fundamental, care a avut o influenta hotaratoare asupra textelor nationale si internationale care au urmat.

Importanta Declaratiei rezida in primul rand in faptul ca priveste atat omul, in sensul generic al termenului, care are anumite drepturi naturale, cat si cetateanul, care este omul aflat in raporturi juridice cu un anumit stat, si care, in acest sens se bucura de drepturi politice si de libertatea de a participa la activitatea publica. In al doilea rand textul Declaratiei are un continut filosofic si juridic, formuland principii generale, fara a se preocupa de modul concret in care acestea vor fi aplicate, ceea ce confera vocatie universala documentului, pentru ca se poate aplica tuturor oamenilor, indiferent de spatiu si timp[7].

Primul document cu valoare universala a fost Declaratia Universala a Drepturilor Omului  adoptata in cadrul O.N.U. la 10 decembrie 1948, document ce a avut un ecou imens la nivel mondial si care a devenit un veritabil instrument international care a declansat constructia sistemului de protectie a drepturilor omului .

In concluzie retinem ca drepturile omului au deci functia principala de instrumente juridice prin care identitatea individuala este aparata impotriva abuzurilor de putere care se savarsesc in numele sau la adapostul institutiilor care exprima identitatea de grup. Era firesc astfel ca protectia juridica a drepturilor omului sa transgreseze granitele dreptului intern si sa patrunda in dreptul international.

Internationalizarea drepturilor omului a generat urmatoarele consecinte[9]:

modificarea conceptului de capacitate juridica;

modificarea conceptului de drept subiectiv.

Inteleasa ca aptitudine generala de a fi titular de drepturi si obligatii, capacitatea juridica este masura fiintei subiectelor de drept, deoarece acestea exista numai in masura in care  le este recunoscuta capacitate juridica.

Pana la constituirea dreptului international al drepturilor omului fiinta juridica a individului nu avea o dimensiune proprie in dreptul international. Numai din acest moment, individul dobandeste, pe langa capacitatea juridica de drept intern, o capacitate juridica de drept international, ajungandu-se astfel la intregirea fiintei juridice a individului.

In structura juridica a dreptului subiectiv coexista un element substantial cu unul procesual.

a) Elementul substantial sau continutul dreptului este suma prerogativelor, puterilor recunoscute de lege titularului acelui drept. In baza acestor facultati titularul poate sa se comporte intr-un anumit fel sau poate pretinde altora un anumit comportament.

Aprecierea acestor prerogative ca fiind recunoscute sau conferite de lege nu reprezinta doar o simpla diferenta de formulare, ci exprima o optiune fundamentala in favoarea esentei individuale sau a esentei sociale a fiintei umane. Ideea de recunoastere semnifica preexistenta acestor prerogative in raport cu legea si trimite la doctrina dreptului natural. Identitatea fiintei umane este un dat, astfel incat legea nu poate decat sa stabileasca anumite limite de exercitare a drepturilor subiective pentru prevenirea sau sanctionarea abuzului de drept. Ideea ca aceste atribute sunt conferite prin lege apare ca rezultat al deplasarii accentului de la individ catre societate; drepturile subiective exista numai daca si numai in masura in care societatea le confera indivizilor[10].

b) Elementul procesual este posibilitatea de a cere protectia legii ori de cate ori elementul substantial al dreptului subiectiv este incalcat. Acest element nu preexista legii, el este creat prin lege. Cea mai importanta forma pe care o imbraca elementul procesual este dreptul material la actiune prin intermediul caruia violarea dreptului subiectiv este dedusa in fata unui organism cu atributii jurisdictionale.

Internationalizarea drepturilor omului modifica in dublu sens aceasta structura juridica:

a) elementul substantial nu mai este recunoscut doar in dreptul intern, ci si in dreptul international al drepturilor omului. Sistemul universal de protectie al drepturilor omului, care functioneaza in cadrul O.N.U. coexista cu diversele sisteme regionale astfel incat este posibil ca elementul substantial al oricarui drept al omului, ca drept subiectiv, sa aiba doua sau trei reglementari diferite: una in dreptul intern, alta in tratatele cu vocatie universala si inca una in conventiile cu vocatie regionala. Drepturile omului devin astfel drepturi subiective cu geometrie variabila.

b) elementul procesual din structura juridica a drepturilor omului se multiplica intrucat dreptul de actiune in fata organismelor interne de jurisdictie este dublat de un drept de a cere protectia organismelor specializate din cadrul sistemului international.

Asadar, internationalizarea drepturilor omului se traduce juridic printr-o anumita limitare a suveranitatii statale in materia drepturilor omului, concretizata in caracterul obiectiv pe care l-au capatat drepturile[11].