Probatoriul in procesul penal

PROBATORIUL IN PROCESUL PENAL

Notiuni introductive

In desfasurarea procesului penal invocarea si propunerea de probe, admiterea si administrarea lor constituie acte procesuale care poarta denumirea de probatoriu.

Legea reglementeaza in detaliu atat continutul cat si mecanismul probatoriului astfel ca acesta constituie elementul fundamental care duce la aflarea adevarului in cauza penala si la solutionarea procesului.

Cel putin trei sunt aspectele ce caracterizeaza probatoriul si acesta presupune raspunsul la urmatoarele intrebari:

ce anume trebuie dovedit intr-un proces pentru a se putea solutiona cauza;

cine trebuie sa aduca dovezi;

cum urmeaza a se proceda pentru ca aspectele faptice cuprinse in probe sa produca efecte juridice corespunzatoare.

Aceste aspecte cardinale ale oricarui probatoriu necesita analiza problemelor ce vizeaza obiectul probatiunii, sarcina probei si administrarea probelor.

Obiectul probatiunii

Notiune si continut. In vederea solutionarii juste a cauzei penale este necesar sa existe o delimitare a faptelor si imprejurarilor care urmeaza a se dovedi.

Intra in notiunea de obiect al probatiunii toate faptele si imprejurarile care trebuie dovedite in scopul revolvarii cauzei penale. Prin fapte in sens de obiect al probatiunii se inteleg fenomenele lumii materiale.

Continutul obiectului probatiunii nu trebuie confundat cu continutul probei. Continutul probei este ceea ce da in vileag proba, adica datele informative sau elementele de informare pe care le procura proba. Continutul probei urmeaza sa corespunda obiectului probatiunii trebuind sa conduca la confirmarea sau infirmarea acestuia din urma.

Faptele si imprejurarile din cuprinsul obiectului probatiunii sunt faptele principale si faptele probatorii.

Faptul principal este insasi obiectul procesului penal, adica infractiunea care constituie temeiul tragerii la raspundere penala.

Faptele probatorii se refera la imprejurari de fapt care nu sunt cuprinse in faptul principal, dar care permit sa se traga concluzii cu privire la faptul principal.

Cu privire la obiectul probatiunii doctrina arata ca exista un obiect generic sau abstract si unul specific sau concret. Primul are caracter general si trebuie dovedit in orice proces; al doilea reprezinta obiectul probatiunii intr-un proces anume determinat, respectiv in fiecare caz concret.

Obiectul generic poate fi determinat in componentele sale generale pentru ca oricat de variate ar fi cauzele, anumite elemente sunt prezente in orice activitate de dovedire. Astfel fac parte din obiectul generic al probatiunii urmatoarele imprejurari: dovedirea faptelor care confirma sau infirma invinuirea, circumstantele atenuante si agravante, mobilul infractiunii, datele care caracterizeaza persoana invinuitului sau inculpatului, urmarile infractiunii, faptele sau imprejurarile care au determinat sau favorizat comiterea infractiunii.

Datorita varietatii sale infinite obiectul specific sau concret al probatiunii nu se poate determina decat in raport cu cazul particular dat. De aceea, din punctul de vedere al acestui obiect, urmeaza a se analiza: modul in care intr-un caz concret o fapta ajuta in activitatea de dovedire, masura in care o proba este admisibila, concludenta sau utila, ce fapte sau imprejurari nu mai trebuie dovedite ori exista piedici in probarea acestora etc.

Analiza continutului pe care il are obiectul probatiunii s-a referit in cele de mai sus la latura penala a cauzei. Exista insa fapte si imprejurari care trebuie dovedite in legatura cu latura civila. In privinta rezolvarii laturii civile a cauzei sunt incidente toate aspectele de drept civil specifice obiectului probatiunii intr-o cauza civila.

Admisibilitatea, pertinenta, concludenta si utilitatea probelor. In materie penala in principiu este admisibila orice proba, legea neprecizand masura in care probele sunt sau nu admisibile.

Art.67 alin.1 C.p.p. prevede ca partile pot propune probe si cere administrarea lor aceste cereri neputand fi respinse daca proba este concludenta si utila. Rezulta ca proba este intotdeauna admisibila daca este necesara pentru solutionarea cauzei.

In procesul penal functioneaza principiul libertatii probelor. Acest principiu se manifesta pe de o parte sub aspectul libertatii de a produce probe, iar pe de alta parte sub aspectul aprecierii acestora. Din punct de vedere al producerii probelor principiul cunoaste doua categorii de limitari: limitari legale si limitari impuse de principiile legale ale dreptului. Daca intervin asemenea limitari proba devine inadmisibila.

Astfel, o proba devine inadmisibila numai in masura in care legea o interzice. De exemplu, proba veritatii in cazul infractiunii de calomnie este admisibila in conditiile art.207 C.p. In celelalte cazuri proba veritatii este inadmisibila.

Toate probele care au legatura cu procesul penal se numesc pertinente; cele care nu sunt intr-o asemenea legatura reprezinta probe nepertinente.

Nu este suficient ca o proba sa aiba legatura cu pricina fiind necesar ca ea sa fie edificatoare, adica sa aiba o anumita concludenta. Sunt probe concludente acelea care sunt esentiale in cauza, adica influenteaza solutionarea procesului. Probele care nu sunt edificatoare, deoarece nu determina in nici un fel solutia se numesc neconcludente. Orice proba concludenta este si pertinenta.

O proba concludenta deja administrata care determina convingerea organului judiciar nu mai trebuie dovedita devenind inutila. Constituie o proba utila proba concludenta care nu a fost administrata in astfel de conditii incat sa formeze convingerea organului judiciar. Invers poate deveni inutila o proba care desi concludenta a fost deja administrata.

Pentru activitatea procesuala prezinta importanta prevederile art.67 alin.2 si 3 C.p.p. potrivit carora cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsa daca este concludenta si utila; admiterea sau respingerea probei se face motivat.

Fapte care nu trebuie dovedite. Pot interveni in proces imprejurari a caror dovedire nu mai este necesara. Dispensa de proba poate fi determinata de diverse situatii:

a) existenta unor prezumtii legale inlatura pentru cei care le invoca necesitatea dovedirii faptului prezumat; in cazul unei prezumtii relative se poate dovedi si contrariul; in cazul prezumtiilor absolute contradovada este inadmisibila;

b) faptele evidente si faptele notorii nu necesita depunerea unei activitati probatorii; evidenta faptelor decurge de regula din cunoasterea empirica pe baza unei indelungate experiente umane a unor legitati sau fenomene obiective (exemplu: numai trebuie dovedit ca obiectele cu densitate mica plutesc); aceeasi situatie si in cazul faptelor notorii; notorietatea rezulta din cunoasterea de catre toata lumea sau de un cerc larg de persoane a unei imprejurari;

S-a pus problema daca faptele cunoscute in mod direct de organul judiciar mai trebuie dovedite. Raspunsul este afirmativ pentru ca altfel s-ar ajunge la arbitrariu neputandu-se stabili pe baze obiective modul in care organul judiciar si-a format convingerea asupra faptelor retinute.

Sarcina probei

In procesul penal este necesar sa se stie cine are obligatia dovedirii diverselor imprejurari. Trebuie deci sa se cunoasca cui ii revine sarcina probatiunii.

Prin sarcina probatiunii se intelege obligatia procesuala ce revine participantilor de a dovedi imprejurarile care formeaza obiectul probatiunii.

Sarcina probatiunii prezinta doua laturi dupa cum se refera la obligatiile ce revin organelor judiciare sau la posibilitatea partilor de a propune sau solicita administrarea de probe.

Aspectul principal al problemei se evidentiaza in legatura cu latura referitoare la organele judiciare. Potrivit art.65 C.p.p. sarcina administrarii probelor in procesul penal revine organului de urmarire penala, respectiv instantei de judecata. Organele judiciare au obligatia aflarii adevarului pe baza rolului activ si independent de atitudinea partilor.

In procesul penal roman unde rolul activ al organelor judiciare si obligativitatea aflarii adevarului constituie reguli de baza ale procesului se impune concluzia ca sarcina probatiunii revine in toate cazurile organului de urmarire penala sau instantei de judecata. Aceasta regula este consfintita expres in art.65 C.p.p.

Partile nu au obligatia de a administra probe, adica partilor nu le incumba nimic in cadrul sarcinii probatiunii. Potrivit regulii generale ca in justitie obligatia de a dovedi imprejurarile care formeaza obiectul actiunii revine celui care sustine o cerere sau un punct de vedere ("actori incubit probatio"), in cadrul procesului penal obligatia dovedirii vinovatiei revine acuzarii, adica procurorului sau partii vatamate (in cazul infractiunilor prevazute de art.279 alin.2 lit.a C.p.p.).

Potrivit art.66 C.p.p. in lipsa dovezilor de vinovatie invinuitul sau inculpatul benefiind de prezumtia de nevinovatie nu este tinut a proba nevinovatia sa; in cazul cand exista probe de vinovatie invinuitul sau inculpatul are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie. Daca invinuitul sau inculpatul nu dovedeste sau nu stie sa ceara sau sa propuna probe in aparare, sarcina probatiunii revine organului judiciar.

Sarcina probatiunii astfel cum a fost prezentata a avut in vedere latura penala a cauzei. In solutionarea laturii civile organul judiciar va tine seama de regulile traditionale ale probatiunii judiciare cunoscute si aplicate in procesul civil cu implicatiile care decurg din disponibilitatea actiunii civile.

Administrarea probelor

Pentru aflarea adevarului organele judiciare trebuie sa cunoasca realitatea obiectiva a imprejurarilor cauzei; aceasta operatiune nu se poate realiza decat prin administrarea probelor, adica prin deducerea in fata organului judiciar a faptelor si imprejurarilor care configureaza orice proba in asa fel incat sa formeze o reprezentare exacta a celor petrecute.

Administrarea probelor este o activitate procesuala desfasurata de catre organele judiciare in colaborare cu partile constand in indeplinirea drepturilor si obligatiilor prevazute de lege cu privire la procurarea, verificarea si preluarea ca piese ale dosarului a dovezilor prin prisma carora urmeaza sa fie elucidate faptele si solutionata cauza.

In cazul organelor de urmarire penala administrarea probelor presupune strangerea (descoperirea si adunarea) probelor necesare pentru aflarea adevarului si lamurirea cauzei sub toate aspectele. Legea adauga ca in cadrul acestei activitati organul de urmarire penala are in vedere atat probele in favoarea cat si in defavoarea invinuitului sau inculpatului.

Activitatea de strangere a probelor se poate realiza numai prin sursele sau izvoarele ingaduite de lege si care constituie mijloacele de proba mentionate de art.64 C.p.p.

Administrarea probelor in faza de judecata prezinta anumite caracteristici. In fata instantei cauza ajunge cu majoritatea probelor adunate ceea ce in mod obisnuit nu obliga instanta la o strangere a probelor in sensul investigatiilor efectuate de organul de urmarire penala. In general, in cursul judecatii se readministreaza probele adminstrate in cursul urmaririi penale. Instanta poate administra si probe noi care nu au fost cunoscute sau administrate in faza de urmarire penala.

Administrarea probelor nu se poate face decat cu evitarea oricarei manifestari care aduc atingere demnitatii umane si prestigiului justitiei. Sunt in acest sens de amintit dispozitiile art.68 C.p.p. care interzic folosirea mijloacelor de constrangere si a promisiunilor.

Potrivit art.64 alin. ultim C.p.p. text introdus prin Legea nr.281/2003 mijloacele de proba obtinute in mod ilegal nu pot fi folosite in procesul penal.