Proba prin declaratiile martorilor

PROBA PRIN DECLARATIILE MARTORILOR

1. Definitie

Declaratiile martorilor sau proba testimoniala reprezinta unul din cele mai vechi mijloace de proba si printre cele mai folosite[1].

In antichitate, aceasta proba a fost larg raspandita datorita dificultatilor de preconstituire a inscrisurilor. La romani proba cu martori era admisa chiar contra unui inscris, fiind privita ca dand siguranta cea mai mare[2]. De regula, doi martori erau de ajuns, ca sa dovedeasca realitatea unui fapt. insa, uneori, erau necesari trei martori. Contra unui inscris trebuia sa depuna marturie cinci martori. Judecatorul putea sa limiteze numarul martorilor, el nu era legat de nici o proba si nu trebuia sa acorde preferinta unei probe fata de alta.

Multa vreme a dominat regula inadmisibilitatii probei printr-o singura declaratie testimoniala: "testis unus testis nullus', alaturi de care sclavii, minorii si adeseori femeile nu puteau depune marturie, iar, uneori, existenta unui anumit patrimoniu era o conditie pentru a putea depune ca martor.

Ca urmare a descoperirii tiparului si a avantajelor probei scrise fata de declaratiile fragile ale martorilor, prin Ordonance de Moulins din 1566 s-a instituit principiul potrivit caruia inscrisurile trec inaintea martorilor.

In prezent, proba cu martori este lasata la libera apreciere a judecatorului, la fel ca si celelalte mijloace de proba, sau cum se subliniaza in doctrina[3] "martorii se cantaresc, nu se numara'.

Desi ocupa un loc central in sistemul probelor - dar fara sa i se atribuie o valoare doveditoare superioara altor mijloace de proba - proba testimoniala a fost si este privita cu o anumita doza de neincredere, de scepticism, de natura sa-i limiteze credibilitatea[4], in literatura de specialitate se arata ca declaratiile martorilor au caracter relativ, ca aceasta proba este aparent fragila, uneori inselatoare si cu o valoare destul de aleatorie .

Cu toate acestea, proba testimoniala prezinta o importanta deosebita, deoarece, asa cum se arata in doctrina, in numeroase litigii nu se pot administra alte probe.

Termenul sau conceptul de martor provine din cuvantul grecesc "martyros' = cel ce face declaratia credintei sale. in limba romana a intrat pe calea bisericii crestine, fiind folosit dinainte de epoca adoptarii legilor scrise bizantine, pronuntandu-se in forma arhaica "martur', ca in latina vulgara. Potrivit dictionarului limbii romane, prin martor se intelege persoana care asista sau a asistat la o intamplare, la o discutie, la un eveniment etc. si care poate relata sau atesta cum au decurs faptele ori persoana chemata sa declare in fata instantei judecatoresti sau a altui for de cercetare, tot ce stie in legatura cu un fapt pe care-l cunoaste direct.

Asadar, martorii sunt persoane straine de interesele in conflict, care relateaza in fata instantei de judecata fapte sau imprejurari concludente pentru stabilirea adevarului, despre care au luat cunostinta personal. De exemplu, persoana care a fost prezenta cand partile au incheiat un contract sau cand s-a dezbatut o mostenire la notariat.

Dupa cum rezulta din doctrina si din cele ce preced, mijlocul de proba pe care se bazeaza instanta este depozitia sau declaratia martorului, numita si marturie, in care se materializeaza cunostintele acestuia despre faptele ce formeaza obiectul judecatii, iar nu martorul.

Cat priveste marturia sau proba testimoniala legea nu da o definitie, insa, in doctrina sunt date mai multe definitii care, in esenta, au acelasi continut. Dintre acestea o retin pe aceea care defineste marturia ca fiind declaratia orala facuta de o persoana fizica, in fata instantei de judecata, cu privire la un fapt trecut, precis si pertinent, despre care are cunostinta personala.

Definitii asemanatoare gasim si in dreptul comparat[6], cu exceptia sistemelor de drept in care partile pot sa (compara) depuna in fata instantei ca martori. De exemplu, in dreptul olandez ori in sistemul common law.

Din definitia retinuta, precum si din doctrina si practica judiciara, reiese ca marturia prezinta urmatoarele caracteristici sau trasaturi specifice:

a) faptele litigioase pe care le relateaza martorul trebuie sa fie cunoscute personal de catre acesta, adica martorul trebuie sa aduca la cunostinta instantei ceea ce a constat prin propriile sale simturi si nu din auzite.

Depozitia din auzite, dupa ceea ce spune lumea, nu este reglementata in legislatia romana si nici acceptata de doctrina si jurisprudenta. Nici nu ar putea fi altfel, deoarece depozitiile din "auzite' nu sunt constatari personale ale martorului, ci relatari despre zvonuri care au un izvor nedeterminat si nedeterminabil si o semnificatie indoielnica, ceea ce ar da loc arbitrarului.

De asemenea, nu suntem in prezenta unei marturii din "auzite', ci a unei marturii indirecte, atunci cand martorul relateaza instantei ceea ce o alta persoana determinata i-a relatat despre faptul care formeaza obiectul litigiului si la a carui savarsire acea persoana a fost prezenta, in acest caz, depozitia martorului are un izvor precis, individualizat si poate fi controlata prin audierea persoanei respective. Daca persoana care a cunoscut personal faptul contestat nu poate fi audiata din motive obiective, marturia indirecta va putea fi retinuta in masura in care martorul inspira incredere instantei si in masura in care marturia sa este confirmata de ansamblul probelor administrate.

Din cele prezentate rezulta ca marturia poate fi de mai multe feluri:

marturie directa;

marturie indirecta;

marturie din auzite.

Marturia directa, numita si marturie primara (originara sau nemediata), are ca obiect ceea ce martorul a vazut sau auzit personal. Este marturia folosita in toate sistemele de drept.

Marturia indirecta, numita si marturie secundara (derivata sau mediata), al carei obiect consta in ceea ce martorul a auzit spus de catre altcineva, este admisa mai mult sau mai putin in dreptul comparat. Astfel, in Romania, Finlanda, Suedia si Iran, marturia indirecta nu este admisa decat daca marturia directa este imposibila, in aceasta situatie, instanta trebuie sa analizeze cu mare atentie marturia, dar nu este cazul sa dam la o parte marturia unei persoane pentru simplul motiv ca aceasta nu a luat cunostinta decat in mod indirect de faptele relatate.

In dreptul belgian, marturia indirecta este admisa si lasata la aprecierea instantei de fond. Printr-o hotarare din 25 februarie 1980, Curtea de Casatie belgiana a decis ca nici un principiu de drept nu permite respingerea a priori a unei marturii indirecte care poate, in anumite cazuri, sa se completeze cu alte elemente prin care instanta isi va forma opinia, dar este obligatoriu ca martorul sa citeze sursa informatiilor sale, ceea ce permite controlarea veridicitatii informatiilor. Aceleasi reguli regasim in dreptul grec.

b) marturia trebuie facuta oral in fata instantei de judecata, deoarece administrarea probelor este guvernata de principiul nemijlocirii.

Declaratiile scrise ale unor terte persoane facute chiar in forma autentica sau cele facute intr-un alt proces nu au nici o valoare probatori e, deoarece instanta si partile nu au posibilitatea de a pune intrebari celui care le-a facut pentru a lamuri sensul exact al declaratiilor sale si pentru a se convinge de sinceritatea sa.

Doctrina arata ca declaratiile scrise inaintate instantei pot fi luate in considerare de catre judecator, in baza rolului sau activ, ca izvoare de informatii, urmand ca din continutul lor sa desprinda daca este cazul ca persoana respectiva sau altele sa fie citate ca martori ori sa dispuna administrarea altor probe, in acest sens s-a pronuntat si instanta suprema, care a statuat ca este nelegal procedeul instantei care isi bazeaza solutia pe declaratia autentica a unui martor neaudiat in fata ei, desi continutul declaratiei s-a contestat de partea adversa si ca in aceasta situatie instanta era obligata sa dispuna citarea martorului, daca declaratia sa prezinta interes.

Desi acest mod de proba nu este prevazut in mod expres, Codul de procedura civila iranian, reglementand investigatia ia fata locului (art.428 - 435), se refera la notiunea de act notoriu. Astfel art.431 prevede ca judecatorul sau functionarul judiciar insarcinat cu investigatia locala va primi declaratiile oamenilor din partea locului, chiar si cele referitoare la faptele notorii despre care declarantii nu au cunostinta directa si personala. Acesti oameni trebuie sa depuna juramant, ca oamenii obisnuiti.

Avand in vedere definitia data marturiei, precum si trasaturile specifice acesteia, consideram necesar sa facem distinctia intre marturie si notiunile vecine, cum ar fi marturisirea, expertiza, cercetarea la fata locului si probele literale.

Marturia, fiind declaratia unui tert dezinteresat, se distinge de marturisire, care este declaratia prin care o parte poate recunoaste drept adevarat un fapt de natura a produce impotriva ei consecinte juridice, in plus, marturisirea este irevocabila (poate fi revocata numai pentru eroare de fapt), pe cand depozitia martorului poate fi modificata sau completata de catre acesta.

Marturia se distinge si de raportul de expertiza, desi cele doua mijloace de proba sunt declaratii ale tertilor, insa martorul relateaza ceea ce a vazut sau auzit, in timp ce expertul, fiind un specialist, exprima parerea lui asupra problemelor care necesita cunostinte speciale in vederea solutionarii procesului. O alta deosebire consta in aceea ca la audierea martorilor partile trebuie citate, pe cand la efectuarea unei expertize, ele vor fi convocate doar daca aceasta se deruleaza la fata locului. Marturia este facultativa in toate situatiile, insa expertiza poate fi si obligatorie, daca legea stabileste astfel sau jurisprudenta o considera necesara.

In anumite tari, cum sunt Germania, Finlanda si Suedia distingem intre martorul simplu si martorul-expert, care poate fi desemnat fie de catre parti, fie de catre instanta. El indeplineste, pe rand, functia de martor si cea de expert, avand in vedere ca relateaza faptele pe care le-a vazut sau auzit si ca isi exprima parerea asupra problemelor tehnice si trage din acestea concluzii.

In tarile din common law cele doua notiuni sunt supuse aceluiasi regim juridic; expertul fiind considerat ca un fel de martor (witness). Aceasta este si pozitia dreptului din Quebec (art.2843 C.civ.).

Marturia nu trebuie confundata nici cu cercetarea la fata locului sau investigatia locala ori descinderea locala, prin care instanta are posibilitatea de a lua cunostinta in mod direct de anumite fapte litigioase, insa cu ocazia cercetarii la fata locului, instanta poate sa audieze martori, situatie in care vom fi in prezenta a doua probe distincte: cercetarea la fata locului si marturia. Astfel, se va intocmi un proces-verbal in care se va consemna rezultatul cercetarii locale si cate un proces-verbal pentru fiecare depozitie de martor.

2. Admisibilitatea probei prin declaratiile martorilor

Admisibilitatea probei testimoniale, ca problema de drept material, este reglementata de Codul civil in art. 1191-1198 si de Codul comercial in art. 46 si 55.

Asa cum rezulta din interpretarea dispozitiilor citate, precum si din doctrina si jurisprudenta, trebuie sa distingem, pe de o parte, intre admisibilitatea probei testimoniale in litigiile civile si admisibilitatea probei testimoniale in litigiile comerciale, iar, pe de alta parte, intre dovedirea cu martori a faptelor juridice stricto sensu[7] si dovedirea cu martori a actelor juridice.

De asemenea, in interpretarea dispozitiilor legale privind admisibilitatea probei testimoniale trebuie sa avem in vedere principiul aflarii adevarului si principiul rolului activ al judecatorului, potrivit carora sunt admisibile, de regula, toate mijloacele de proba, urmand ca judecatorul sa le aprecieze de la caz la caz, in functie de specificul fiecaruia din ele si comparativ cu ansamblul probelor administrate.

Dupa cum se va observa din cele ce urmeaza, legea cuprinde interdictii numai cat priveste dovada prin martori a actelor juridice incheiate in scopul de a produce efecte juridice. Faptele materiale pot fi dovedite cu martori fara nici o restrictie, intrucat fiind vorba de fapte care se produc independent de vointa omului sau care se savarsesc fara intentia de a produce efecte juridice, efecte care se nasc totusi in temeiul legii, nici nu este posibil sa se intocmeasca, la data intamplarii sau savarsirii lor, inscrisuri prin care sa fie dovedite ulterior. Apoi, interdictiile privesc numai partile, deoarece actele juridice incheiate de acestea reprezinta pentru terti simple fapte pe care le pot dovedi cu orice mijloc de proba, inclusiv martori.

2.1 Admisibilitatea probei testimoniale in litigiile civile

Reglementarea de baza privind admisibilitatea probei testimoniale in litigiile civile o reprezinta, asa cum am mentionat anterior, dispozitiile art. 1191 - 1198 C.civ. Pe langa acestea, avem si unele dispozitii cu caracter particular privind inadmisibilitatea probei cu martori, la care ne vom referi in cele ce urmeaza.

2.1.1 Admisibilitatea probei testimoniale in dovedirea faptelor juridice stricto sensu

Avand in vedere ca restrictiile legale privind admisibilitatea probei testimoniale se refera doar la actele juridice, inseamna ca faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite cu martori fara ingradiri.

2.1.1.1 Regula

Regula este, deci, ca faptul juridic stricto sensu poate fi dovedit prin orice mijloc de proba, inclusiv prin martori.

In cea mai mare parte a cazurilor, faptele juridice stricto sensu sunt situatii in care nici nu s-ar putea preconstitui dovezi la data producerii lor, deoarece ele intervin independent de vointa omului sau fara intentia de a produce efecte juridice, efecte care se produc in baza dreptului obiectiv.

De asemenea, s-a statuat ca este admisibila proba cu martori pentru a dovedi faptul material al uzurparii unui teren.

2.1.1.2 Exceptiile

Ca exceptii de la regula ca faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite neingradit cu martori, avem unele fapte naturale care, in principiu, nu pot fi probate prin declaratiile martorilor. Astfel, nasterea, casatoria, decesul se dovedesc, de regula, prin actele de stare civila. Aceasta regula rezulta din prevederea expresa a art. 13 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civila, care stabileste ca starea civila se dovedeste cu actele intocmite in registrele de stare civila, precum si cu certificatele de stare civila eliberate pe baza acestora.

in mod exceptional, insa, se poate pune problema imposibilitatii de dovada prin actele de stare civila, in aceste situatii exceptionale proba se poate face prin orice mijloc de dovada, inclusiv martori. La aceste situatii se refera art. 16 din Legea nr. 119/1996 potrivit caruia: "Starea civila se poate dovedi prin orice mijloace de proba in fata instantei judecatoresti in cazul prevazut la art. 10, precum si in fata autoritatilor administratiei publice cand se solicita reconstituirea actelor de stare civila, in urmatoarele situatii:

a)  nu au existat registre de stare civila;

b)  registrele de stare civila au fost pierdute ori distruse in totalitate sau in
parte;

c)  nu este posibila procurarea din strainatate a certificatelor de stare civila sau
a extraselor dupa actele de stare civila;

d)  intocmirea actelor de stare civila a fost omisa'.

Aceste situatii fac admisibila proba testimoniala pentru dovedirea starii civile, intr-o speta s-a statuat ca "moartea este un fapt, care, in caz de contestare a momentului in care s-a produs, poate fi dovedita, in litigii privind transmiterea de drepturi private pe care ea le determina, prin orice mijloc de proba; incheierea actului de deces este reglementata pentru tinerea unei evidente de catre administratia de stat, nu insa si in legatura cu transmiterea unor atare drepturi"[9].

Faptul casatoriei poate fi dovedit prin martori. De exemplu, se contesta momentul darii consimtamantului sau ca acesta din urma a fost viciat.[10]

Existenta concordanta a certificatului de nastere si a folosirii starii civile creeaza prezumtia absoluta ca starea civila aratata in acest mod corespunde realitatii si nu poate fi pusa in discutie de catre copil care ar reclama o alta stare civila, nici de catre o alta persoana care ar contesta-o (art. 51 C.fam.). in doctrina se arata ca este inadmisibila proba testimoniala pentru rasturnarea acestei prezumtii, chiar daca ar fi vorba de fapte juridice stricto sensu. In jurisprudenta[11] s-a statuat ca nu se poate dovedi cu martori in contra posesiei de stat, de fiu din casatorie, conforma cu certificatul de nastere, o stare civila de fiu din afara casatoriei si, de asemenea, s-a decis ca se poate dovedi cu martori calitatea de copil din casatorie, daca nu se contrazice starea civila care rezulta din certificatul de nastere si folosirea starii civile conforma cu acest certificat.

2.1.2 Admisibilitatea probei testimoniale in dovedirea actelor juridice 2.1.2.1 Reguli

Textul art.1191 C.civ. instituie doua reguli restrictive privind admisibilitatea probei testimoniale in dovedirea actelor juridice. Astfel, potrivit alin.1 al art.1191 C.civ.: "Dovada actelor juridice al caror obiect are o valoare ce depaseste suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decat sau prin act autentic, sau prin act sub semnatura privata'. Ratiunea instituirii acestei reguli severe consta in dorinta legiuitorului de a ocroti partile si de a le determina sa-si preconstituie probe care sa asigure certitudine si stabilitate raporturilor juridice pe care le creeaza. Datorita acestui fundament, nici pe viitor suma nu va fi foarte mare. in proiectul noului Cod civil roman, asa cum am mentionat in sectiunea "Reglementarea probelor', limita valorica pana la care este admisibila proba testimoniala a actelor juridice este stabilita la 250 EURO.

Doctrina opineaza ca valoarea stabilita de art.1191 alin.1 C.civ. nu mai este in concordanta cu realitatile economice actuale, ca este derizorie, propunandu-se modificarea articolului mentionat in sensul stabilirii unui plafon valoric indexabil. in ce ne priveste, ne alaturam opiniei care considera ca o solutie optima ar putea fi aceea a stabilirii unui plafon valoric echivalent cu salariul minim pe economie, solutie consacrata, de exemplu, in Franta, unde, spre a se evita urmarile negative, in plan probatoriu, ale devalorizarii monedei nationale, s-a stabilit prin art.1341 ca valoarea, peste care nu se poate face proba decat prin inscris autentic sau sub semnatura privata, se fixeaza prin decret.

In jurisprudenta si doctrina noastra s-a pus chiar problema constitutionalitatii art.1191 alin.1 C.civ., sustinandu-se, intr-o opinie[12], ca dispozitiile articolului men­tionat sunt neconstitutionale, iar intr-o alta opinie , la care ne alaturam si care este in sensul solutiei Curtii Constitutionale, ca "avem de-a face cu o problema de probatoriu reglementata intr-o conceptie nominalista, azi, evident, depasita. Dar aceasta nu face ca dispozitiile respective sa devina neconstitutionale, pentru ca ele nu contrazic nici o dispozitie a legii fundamentale, prin ele impunandu-se, in materia raporturilor obligationale, altele decat cele care au contigenta cu economia de piata, o restrictie pe plan probatoriu devenita poate prea severa, datorita neactualizarii limitei valorice pana la care este admisibila proba cu martori, dar care nu constituie decat o masura de protectie la care partile pot renunta.'

Aliniatul 2 al art.1191 C.civ. stabileste regula ca: "Nu se va primi niciodata o dovada prin martori, in contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde ca s-ar fi zis inaintea, la timpul sau in urma confectionarii actului, chiar cu privire la o suma sau valoare ce nu depaseste 250 lei'. Prin consacrarea acestei reguli s-a urmarit sa se acorde preferinta probei scrise fata de proba testimoniala. O mare parte a utilitatii probei scrise tine de faptul ca inscrisurile fac sa dispara orice echivoc, conferind o expresie fixa, ancorata de vointa partilor. "Cand un inscris a fost intocmit, pare in aceeasi masura util si rezonabil sa nu mai cautam in alta parte relatarea a ceea ce s-a petrecut. Presupunand chiar ca discutiile care au precedat sau insotit redactarea ar fi relatate in mod fidel de catre martori, cum sa confundam fara arbitrariul aceste discutii cu redactarea ? Doar pentru ca nu au fost reproduse in inscris aceste modificari ale conventiei, nu este oare probabil ca s-a dorit excluderea lor, ori cel putin ca discutiile nu au fost purtate in mod serios? Impunand aceasta regula, legea nu se indeparteaza de vointa partilor, ea nu face decat sa-i dea o interpretare corecta.

In multe tari, marturia este admisa pentru a proba orice fapt litigios, fara a se face distinctia intre acte si fapte juridice si fara restrictie in ceea ce priveste valoarea marturiei in aceasta privinta. Astfel, in dreptul german, englez, finlandez, suedez, olandez si australian, nu exista conditii de admisibilitate referitor la faptele ce trebuie dovedite, dar exista si situatii de exceptie, in care proba cu martori nu este admisa.

In dreptul american este admis acelasi principiu, marturia fiind cel mai important mijloc de proba. Totusi, exista contracte pentru a caror validitate este necesar un inscris (contractul de vanzare de mobile, pentru o suma mai mare de 500 $, contracte de vanzare de imobile, de asigurare). Exista si o alta exceptie, care deriva din common law si se numeste "parol evidence rule', ce impiedica admiterea ca proba a marturiei in afara sau peste continutul unui inscris. Exceptia exista si in dreptul englez, iar in dreptul roman si in celelalte sisteme de inspiratie franceza constituie o regula a inadmisibilitatii marturiei in dovedirea actelor juridice.

A. Inadmisibilitatea probei cu martori pentru dovedirea actelor juridice a caror valoare este mai mare decat cea prevazuta de lege

Regula stabilita de art.1191 alin.1 C.civ. roman potrivit careia "dovada actelor juridice al caror obiect are o valoare ce depaseste suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decat sau prin act autentic, sau prin act sub semnatura privata' priveste numai partile si succesorii lor in drepturi, intrucat legiuitorul a instituit-o ca o masura de protectie a partilor. Apoi, regula se aplica la toate actele juridice, indiferent ca sunt conventii sau acte unilaterale, acte prin care se creeaza raporturi juridice sau prin care se recunosc, se confirma, se modifica, se transmit sau se sting raporturi juridice preexistente, in acelasi sens s-au pronuntat si instantele judecatoresti.

Dovada acestor acte nu se poate face prin martori, prezumtii si nici prin alte inscrisuri, intrucat legiuitorul se refera doar la acta autentice si acte sub semnatura privata. Doar la aceste inscrisuri se refera si Codul civil francez (art.1341 alin.1). Insa, potrivit Codului civil Quebec, partile ar putea face dovada actelor juridice prin celelalte mijloace de proba admise de lege, deoarece art. 2862 alin.1 stabileste ca nu se poate face dovada prin marturie atata timp cat litigiul excede 1500 $. De aseme­nea, art, 1341 C.civ. belgian interzice in materie civila numai proba testimoniala pentru toate actele ce exced valoarea de 15.000 F.B.

In unele cazuri, legea prevede expres ca dovada unui act juridic poate reiesi din anumite fapte. De exemplu, remiterea de datorie rezulta din faptele prevazute de art. 1138-1142 C.civ.; confirmarea unui act juridic anulabil poate rezulta din executarea voluntara a actului respectiv.[14]

In situatiile complexe in care s-au savarsit ori se invoca fapte materiale in legatura cu acte juridice, proba cu martori este admisibila numai in ceea ce priveste dovada faptelor materiale, nu si dovada actelor juridice. De exemplu, in cazul raspunderii contractuale, debitorul va putea dovedi cu martori imprejurarile de fapt care l-au impiedicat sa-si execute obligatiile, insa nu va putea dovedi decat prin inscris contractul in care s-a prevazut clauza ca acele imprejurari sunt exoneratoare de raspundere. Tot astfel, daca paratul isi poate dovedi posesia asupra unui bun imobil prin martori, reclamantul care pretinde ca paratul este un detentor precar, in temeiul unui contract de locatiune intervenit intre ei, trebuie sa dovedeasca contractul respectiv potrivit regulii din alin.1 al art. 1191 C.civ.[15] Intr-o practica s-a decis ca: "in cazul in care tertul contestator prezinta acte cu data certa din care rezulta ca anterior sechestrarii bunului, ce se gaseste in exclusiva posesie a celui urmarit, a dobandit proprietatea acestuia, pretinzand ca urmaritul il detine de la el cu titlu precar, pentru admiterea contestatiei este necesar ca tertul contestator sa dovedeasca, in conditiile art.1191 si urm, C.civ., si obligatia de restituire pe care o are urmaritul fata de el. inscrisul doveditor al obligatiei de restituire trebuie sa aiba si el data certa anterioara datei la care bunul a fost sechestrat'. Intr-o speta mai recenta, s-a statuat ca sub raportul probatiunii, actelor sub semnatura privata incheiate de parti, sub regimul Decretului nr.144/1958 si al Legii nr.58/1974 (in prezent abrogate), "li se aplica regula prevazuta de art. 1191 C.civ., insa cat priveste dovada existentei inscrisului, faptul retinerii sale de catre partea potrivnica ori a ascunderii sale, proba este libera, dovada imprejurarilor de mai sus putandu-se face si prin martori si prezumtii' .

In doctrina se arata ca regula inadmisibilitatii probei testimoniale se aplica si in materie penala, cand este vorba de dovada actelor juridice in legatura cu care s-a savarsit infractiunea, deoarece judecarea chestiunilor prealabile de natura civila, de care depinde solutionarea cauzei penale, se face de instanta penala, potrivit regulilor si mijloacelor prevazute de legea civila. De exemplu, dovada unui contract in legatura cu incheierea caruia s-a savarsit infractiunea de inselaciune in conventii sau in legatura cu existenta caruia s-a savarsit infractiunea de abuz de incredere, nu se poate face prin martori daca valoarea obiectului depaseste suma de 250 lei.

Regula restrictiva impusa de art.1191 alin.1 C.civ. este numai de ordin pro­bator[17], cu exceptia actelor juridice pentru care inscrisul este cerut ad validitatem, cum este donatia sau testamentul (in aceste cazuri lipsa inscrisului atrage nulitatea operatiunii juridice). Restrictia fiind impusa numai ad probationem, inseamna ca actul juridic exista chiar daca nu s-a intocmit inscrisul, insa nu va putea fi dovedit prin marturie, ci printr-un alt mijloc de proba, de exemplu prin marturisire.

Dispozitiile restrictive cuprinse in art.1191 alin.1 C.civ. se aplica tuturor actelor juridice al caror obiect depaseste valoarea de 250 lei. Valoarea in functie de care se stabileste inadmisibilitatea probei cu martori este aceea din momentul incheierii actului juridic, deoarece in acel moment partile puteau sa aprecieze daca este necesara sau nu preconstituirea unui inscris. Prin urmare, daca la data incheierii actului juridic valoarea obiectului acestuia era inferioara sumei de 250 de lei, insa pana la data introducerii cererii de chemare in judecata ea a devenit superioara sumei indicate, proba testimoniala va fi admisibila. Pentru situatia inversa, proba testimoniala nu este admisibila.

Valoarea dobanzilor nu se ia in considerare pentru determinarea valorii obiectului actului juridic, in sensul art.1191 alin.1 C.civ.. Aceasta reiese din art. 1192 C.civ. care arata ca: "Articolul precedent nu se aplica in cazul cand cererea depaseste 250 lei numai prin unirea capitalului cu dobanzile'. Ca urmare, proba testimoniala va fi admisibila in situatia in care valoarea obiectului actului depaseste suma de 250 lei numai datorita unirii capitalului cu dobanzile.

Pentru a nu se eluda dispozitiile art.1191 alin.1 C.civ., prin fragmentarea creantei, restrangerea obiectului cererii sau introducerea unor cereri succesive, legea stabileste in art.1193-1196 C.civ. unele restrictii.

Astfel, art.1193 C.civ. prevede ca cel care prin cererea de chemare in judecata pretinde o suma mai mare de 250 lei, iar, ulterior, isi restrange obiectul cererii sub aceasta valoare, nu va putea dovedi cu martori pretentia sa.

De asemenea, dovada prin martori nu se poate admite nici in cazul in care prin cererea de chemare in judecata se pretinde o suma mai mica de 250 lei, dar care este un rest dintr-o creanta mai mare, neconstatata prin inscris (art.1194 C.civ.).

Daca o persoana introduce la aceeasi instanta mai multe cereri impotriva aceluiasi debitor, fara a avea inscrisuri pentru ele, iar aceste cereri, unindu-se, trec peste suma de 250 lei, dovada prin martori nu poate fi admisa, chiar daca creditorul ar pretinde ca aceste creante provin din cauze diferite si ca s-au nascut la date diferite, cu exceptia situatiei in care creditorul a dobandit aceste drepturi de la alte persoane (art.1195 C.civ.).

Toate cererile impotriva aceluiasi debitor, sub orice titlu, care nu sunt justificate prin inscris, se vor face prin aceeasi cerere, sub sanctiunea ca orice cerere ulterioara, nedovedita prin inscris si care se putea formula la data introducerii petitiei, nu va mai fi primita (art.1196 C.civ.)[18].

Daca obiectul litigiului nu este o suma de bani, ci un bun sau o prestatie, evaluarea pretentiei va fi facuta de catre reclamant prin cererea de chemare in judecata (art.112 pct.3 C.proc.civ.), apreciindu-se ca paratul s-ar putea opune la incuviintarea probei testimoniale, sustinand ca bunul sau prestatia ce formeaza obiectul actului juridic are o valoare mai mare decat cea prevazuta de lege, caz in care va hotari instanta, eventual dupa efectuarea unei expertize.

Asa cum se subliniaza in doctrina, sunt situatii in care proba testimoniala este inadmisibila indiferent de valoarea actului juridic, legea impunand intocmirea unui inscris ad probationem. De exemplu, contractul verbal de locatiune nepus in executare (art.1416 C.civ.); tranzactia (art.1705 C.civ.); contractul de depozit voluntar (art.1597 C.civ.); contractul de inchiriere a locuintelor (art.21 alin.1 din Legea nr.114/1996); contractul de asigurare (art.10 din Legea nr.135/1995) etc. In cazul acestor acte juridice, legiuitorul a considerat ca ele dau nastere la raporturi juridice mai complexe intre parti si, pentru a le determina pe acestea din urma sa le incheie in scris, nu admite dovedirea lor prin martori, chiar daca valoarea actului juridic ar fi mai mica de 250 de lei.

B. Inadmisibilitatea probei cu martori pentru a dovedi impotriva sau pentru cuprinsul unui inscris

Art.1191 alin.2 C.civ. stabileste cea de-a doua regula restrictiva, potrivit careia "Nu se va primi niciodata o dovada prin martori, in contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde ca s-ar fi zis inaintea, la timpul sau in urma confectionarii actului, chiar cu privire la o suma sau valoare ce nu depaseste 250 lei'.

O restrictie similara se gaseste, asa cum am mentionat, in art.1341 alin.1 teza a II-a C.civ. francez, art.2863 C.civ. Quebec, art.1341 C.civ. belgian si in alte sisteme de drept inspirate din dreptul francez.

Potrivit primei restrictii "nu se poate face dovada cu martori in contra unui inscris', proba testimoniala nu este admisibila pentru a se stabili ca inscrisul ar cuprinde clauze sau mentiuni inexacte. De exemplu, nu se poate dovedi cu martori ca pretul ar fi fost altul decat cel prevazut in inscris sau ca pretul n-ar fi fost platit la incheierea contractului, asa cum se mentioneaza in inscris ori ca termenul pentru executarea obligatiei, aratat in inscris, ar fi in realitate altul sau ca inscrisul nu corespunde realitatii, fiind simulat.

Potrivit celei de-a doua restrictii "nu se poate dovedi cu martori peste cuprinsul unui inscris', proba testimoniala fiind inadmisibila pentru a se stabili faptul ca partile ar fi adus verbal modificari actului juridic constatat prin inscris, indiferent de momentul in care se pretinde ca ar fi intervenit acestea . De exemplu, nu se poate dovedi cu martori ca dupa incheierea contractului partile au convenit verbal sa modifice termenul de executare a obligatiei uneia din ele ori ca s-ar fi introdus un termen sau conditie despre care inscrisul nu face mentiune sau ca s-a prevazut o dobanda care nu este prevazuta in inscris etc.

Cat priveste regula inscrisa in alin.2 al art.1191 C.civ., in doctrina si jurisprudenta s-au facut urmatoarele precizari:[19]

a) aceasta regula priveste numai partile contractante si succesorii lor in drepturi, tertii fiind liberi sa combata sau sa completeze inscrisul prin proba testimoniala. Aceasta precizare este valabila si pentru regula stabilita in aliniatul 1 al art.1191 C.civ. in acelasi sens a statuat si jurisprudenta. Astfel, s-a decis ca "dispozitiile privitoare la admisibilitatea probei cu martori impotriva unui act scris isi gasesc aplicatie numai fata de partile intre care s-a incheiat actul, adica partile contractante. Ele nu-si gasesc aplicatie in litigiile dintre parti si terti, care pot invoca orice mijloc de proba pentru a dovedi clauzele, realitatea, nerealitatea ori simulatia unei conventii la care nu au luat parte"[20].

Interdictia din art.1191 C.civ. opereaza si atunci cand partea doreste sa dove­deasca actul juridic fata de un tert, iar in acest caz partile n-ar putea conveni sa dovedeasca ca si o alta persoana este parte in acel contract.

Cat priveste dovada simulatiei intre parti, in doctrina se apreciaza ca pentru dovedirea actului secret dintre parti se poate administra si proba testimoniala, cu conditia ca partea adversa sa nu se opuna sau daca exista vreuna din exceptiile prevazute de art.1197 si 1198 C.civ. Referitor la acordul simulatoriu se considera ca poate fi dovedit cu orice mijloc de proba, intrucat prin actul simulatoriu partile nu-si asuma obligatii de a da, ci de a face, respectiv de a declara la notariat altceva decat cum s-au inteles in realitate. El poate fi un acord pur verbal, dar trebuie sa indeplineasca toate conditiile prevazute de art.948 C.civ. intr-o alta opinie¹⁴²² se subliniaza ca dovada actelor juridice intre parti poate fi facuta doar in conditiile art.1191 alin.1-3 si art.1197-1198 C.civ. si ca, daca ar accepta punctul de vedere redat mai sus, ar insemna ca in cazul simulatiei absolute (actul fictiv), care presupune doar existenta actului public si a acordului simulatoriu, ea sa poata fi dovedita chiar intre parti doar cu martori si prezumtii, deoarece in cele mai multe cazuri actul public nu este contestat si, deci, nu trebuie probat, in fine, argumenteaza autorul citat, ni se pare ca aptitudinea acordului simulatoriu de a naste doar obligatii de a face nu are incidenta asupra modului de a-l proba.

In doctrina si jurisprudenta[21] se admite ca simulatia poate fi dovedita, inclusiv intre parti, cu orice mijloc de proba atunci cand ea este ilicita ori imorala, cand urmareste fraudarea legii, eludarea dispozitiilor legale imperative, de ordine publica sau cand s-a facut prin doi sau violenta.

b)  regula se refera in mod exclusiv la inscrisurile preconstituite, nu si la
celelalte inscrisuri probatorii. Conventia tacita a partilor, prezumata de lege, poate fi
inclusa numai in inscrisurile preconstituite. Aceasta solutie reiese si din practica
instantei supreme.

regula nu se refera la dovada viciilor de care pot fi afectate actele juridice.
Eroarea, dolul, violenta, absenta cauzei, cauza falsa, ilicita sau imorala, reaua
credinta, frauda la lege se pot dovedi intotdeauna prin marturie, chiar daca actul
juridic a fost constatat printr-un inscris autentic,

c) proba testimoniala este admisibila si atunci cand se urmareste stabilirea
unor acte sau fapte distincte de actul constatat prin inscris si ulterioare incheierii lui,
care nu vin in contradictie cu inscrisul si nici nu-i aduc modificari ori completari, ci
constituie moduri de executare sau moduri de stingere a obligatiilor partilor, cum ar fi:
plata, compensatia, remiterea de datorie, care confirma implicit inscrisul, cu conditia ca aceste operatiuni, privite separat, sa poata fi dovedite cu martori potrivit art.1191 alin.1 C.civ.

d)  proba cu martori este intotdeauna admisibila cand este ceruta pentru
lamurirea sensului exact al clauzelor contractuale, daca acestea sunt confuze,
obscure ori susceptibile de mai multe intelesuri pentru a se stabili intentia comuna a
partilor, in acest caz, admisibilitatea probei testimoniale se justifica pe considerentul ca a interpreta nu inseamna a proba contra sau peste cuprinsul inscrisului[22].

2.1.2.2 Exceptiile

Sunt considerate exceptii de la regulile restrictive privind admisibilitatea probei testimoniale acele situatii in care aceasta proba devine admisibila, indiferent de valoarea obiectului actului juridic, precum si in completarea sau impotriva conti­nutului inscrisului preconstituit de parti . Sunt astfel de exceptii, urmatoarele situatii reglementate de lege: conventia partilor (art. 1191 alin.3 C.civ.)

dovada bunurilor proprii in raporturile patrimoniale dintre soti (art.5 alin.1 din
Decretul nr.32/1954)

inceputul de dovada scrisa (art.1197 C.civ)

imposibilitatea preconstituirii probei scrise (art.1198 pct.1-3 C.civ)

imposibilitatea conservarii probei scrise (art.1198 pct.4 C.civ)

situatia tertilor

in materie comerciala (art.46 C.com).

Exceptii importante de la regulile inadmisibilitatii marturiei in ce priveste proba actelor juridice se gasesc si in legislatiile altor tari (Franta, Belgia, Grecia, Italia, provincia Quebec) . De exemplu, art.1341 C.civ. belgian prevede ca de la regula instituita in teza l-a se va face exceptie atunci cand exista un inceput de proba scrisa, daca partile se gaseau in imposibilitatea materiala sau morala de a redacta un inscris ori daca inscrisul a fost pierdut prin forta majora. De asemenea, art.393 din Codul de procedura civila grec prevede urmatoarele exceptii: atunci cand exista un inceput de proba scrisa (act autentic sau sub semnatura privata ce nu indeplineste conditiile de validitate); atunci cand exista imposibilitatea materiala sau morala de a se intocmi un inscris; atunci cand se dovedeste ca inscrisul a pierit printr-un caz fortuit; atunci cand proba testimoniala este justificata prin natura sau conditiile particulare ale spetei si, cu titlu foarte special, atunci cand este vorba despre acte comerciale.

1) Conventia partilor

Asa cum se apreciaza in doctrina, regulile stabilite in art.1191 alin.1 si 2 C.civ. nu au caracter imperativ, deoarece alin.3 al aceluiasi articol prevede ca partile "pot conveni ca si in cazurile aratate mai sus sa se poata face dovada cu martori, daca aceasta priveste drepturi de care ele pot sa dispuna'. Prin urmare, partile pot conveni expres sau tacit sa se abata de la regulile stabilite in art.1191 alin.1 si 2 C.civ. si sa administreze proba prin declaratiile martorilor.

Desi in literatura si practica judiciara s-a opinat[24] ca judecatorul are obligatia de a-si exercita rolul sau activ in aplicarea dispozitiilor art.1191 alin.3 C.civ., prin convingerea ca neopunerea partii adverse la proba cu martori solicitata de o parte nu se datoreaza unei insuficiente cunoasteri a dispozitiilor mentionate, apreciem ca, asa cum sustin ilustrii profesori, neopunerea partii adverse la administrarea probei cu martori trebuie considerata o achiesare, iar interventia judecatorului ar fi de natura sa restranga mijloacele de proba si sa ingreuneze stabilirea adevarului in cauza. Nici nu s-ar putea sustine ca judecatorul nu-si exercita rolul activ, daca nu atrage atentia partii ca se poate opune la admiterea probei testimoniale, tocmai pentru ca in aceasta materie rolul activ se manifesta printr-o abtinere.

Se considera[25] ca, daca judecatorul a pus in vedere partii interesate ca are dreptul sa se opuna la incuviintarea probei, fapt care apoi s-a si intamplat, nu s-ar putea obtine desfiintarea hotararii pentru acest motiv, deoarece aceasta ar fi o solutie inutila care nu ar ajuta cu nimic la schimbarea hotararii pe fondul pretentiei, de vreme ce proba cu martori nu va mai putea fi administrata in cauza.

2) Cat priveste dovada bunurilor proprii in raporturile patrimoniale dintre soti, regulile stabilite de art.1191 C.civ. devin inaplicabile, deoarece, potrivit art.5 alin.1 din Decretul nr.32/1954, dovada ca un bun este propriu se va putea face, intre soti, prin orice mijloc de proba. Asadar, intre soti exista principiul libertatii probei caracterului propriu al bunului, chiar daca rezulta dintr-un act juridic.

Art.5 alin.1 din Decretul nr.32/1954 nu reprezinta o derogare de la dreptul comun, cand calitatea de bun propriu rezulta din fapte materiale, deoarece dovada acestei calitati se poate face prin orice mijloace de proba si potrivit dreptului comun, in practica s-a decis ca, potrivit dreptului comun, cand dreptul de proprietate a fost dobandit prin uzucapiune, dovada proprietatii se poate face cu martori, prezumtii sau cercetare locala, indiferent de valoarea bunului. De asemenea, in doctrina si in jurisprudenta s-a apreciat ca faptul subrogarii poate fi dovedit prin orice mijloace de proba, atat in cazul in care contractul prin care s-a dobandit bunul a fost incheiat pe numele ambilor soti, cat si impotriva inscrisului care ar cuprinde mentiunea ca bunul dobandit in temeiul lui este comun, deoarece pretul s-a platit de ambii soti, si chiar in cazul in care inscrisul ar fi intocmit in forma solemna . in fine, se apreciaza ca dovada calitatii de bun propriu intre soti se poate face prin orice mijloc de proba si in cazul dobandirii bunului prin mostenire.

Art.5 alin.1 din Decretul nr.32/1954 este o exceptie de la dreptul comun al probatiunii, cand caracterul de bun propriu rezulta dintr-un act juridic. Dovada ca un bun este propriu se poate face si prin martori si prezumtii, chiar daca este vorba de un act juridic al carui obiect depaseste suma de 250 lei . Se pot dovedi cu martori si prezumtii si actele juridice care, potrivit legii, trebuie intocmite in forma scrisa "ad probationem' si care, potrivit dreptului comun, nu pot fi dovedite decat prin inscris, chiar daca valoarea lor nu depaseste suma de 250 lei. De exemplu, tranzactia. Ca o exceptie, dovada caracterului propriu al unui bun nu se poate face prin orice mijloc de proba, desi este vorba de relatii patrimoniale intre soti. Este vorba de bunurile proprii dobandite prin acte juridice solemne, ca: donatia, testamentul.

Oricare dintre soti poate dovedi cu martori, in contra sau peste cuprinsul unui inscris, ca un anumit bun este propriu[26]. De exemplu, intr-un litigiu privind impar­tirea bunurilor comune, se poate dovedi cu martori ca pretul nu a fost platit de catre sotii care au incheiat actul autentic de dobandire a unui bun, ci de catre parintii unuia dintre soti, inainte de incheierea actului, care au dorit sa gratifice pe copilul lor.

3) inceputul de dovada scrisa

Existenta unui inceput de dovada scrisa da posibilitatea administrarii probei testimoniale. Aceasta posibilitate reiese din textul art.1197 alin.1 C.civ., potrivit caruia, regulile restrictive privind proba cu martori nu se aplica in cazul cand exista un inceput de dovada scrisa. Solutia este consacrata si in legislatia altor tari. De exemplu, art.1347 C.civ. francez prevede ca regulile enuntate in articolele anterioare, referitor la proba cu martori, "nu se aplica atunci cand exista un inceput de dovada scrisa', iar art.2862 alin.2 teza l C.civ. Quebec dispune ca totusi, in absenta unei probe scrise si oricare ar fi valoarea litigiului, se poate proba cu martori orice act juridic, atata timp cat exista un inceput de proba scrisa. De asemenea, partile unui act juridic constatat printr-un inscris pot, prin marturie, sa il contrazica sau sa ii schimbe clauzele, daca exista un inceput de proba scrisa (art.2863 C.civ. Quebec).

Art.1197 alin.2 C.civ. denumeste inceputul de dovada scrisa ca fiind orice scriptura a aceluia in contra caruia s-a format petitia sau a celui ce el reprezinta si care scriptura face a fi de crezut faptul pretins. O dispozitie similara avem si in art.1347 alin.2 C.civ. francez. Codul civil Quebec prevede ca inceputul de proba scrisa poate rezulta dintr-o marturisire sau dintr-un inscris ce provine de la partea adversa, din marturia acesteia sau din prezentarea unui element material, atata timp cat un astfel de mijloc face credibil faptul pretins(art.2865). In doctrina se arata ca dispozitiile art.1197 alin.2 C.civ. se aplica cand "inscrisul', emanat de la partea impotriva careia urmeaza a se face dovada, nu poate fi primit ca o marturisire preconstituita, deoarece, fie ca nu a fost facut cu respectarea formalitatilor prevazute de lege, fie ca, desi scris de parte, n-a fost semnat de aceasta sau, desi semnat, n-a fost scris de parte, fie imprejurarile in care a fost facut exclud intentia de a promova o dovada contra autorului, fie in sfarsit, prin continut, nu cuprinde o marturisire a pretentiilor formulate de partea adversa, in toate aceste cazuri, arata autorul, "inscrisul' poate fi folosit ca un inceput de dovada scrisa, sub conditia sa contina cel putin o marturisire care sa faca pretentia, daca nu e dovedita, cel putin verosimila sau probabila.[27]

Din dispozitiile art.1197 alin.2 C.civ. reiese ca, pentru a fi in prezenta unui inceput de dovada scrisa, trebuie indeplinite cumulativ urmatoarele conditii:

a) sa existe o scriptura, in sensul de orice fel de scriere, indiferent de forma si scopul in care a fost facuta. Are un asemenea caracter nu numai un inscris autentic nevalabil ca atare sau un inscris sub semnatura privata, caruia ii lipseste mentiunea "bun si aprobat' ori formalitatea multiplului exemplar, ci orice "inscris', chiar nedatat si nesemnat, daca provenienta lui nu poate fi pusa la indoiala. De exemplu: o scrisoare adresata de una din parti celeilalte sau unui tert; mentiunile unui inventar; insemnari, note, socoteli facute intr-un registru casnic, declaratii scrise extrajudiciare, concluzii scrise inaintate instantelor judecatoresti, chitante care atesta primirea unei sume de bani, declaratii facute in instanta, chiar in litigiu cu alte parti daca sunt consemnate in incheierea de sedinta sau in hotararea judecatoreasca.

Copiile legalizate de pe inscrisurile autentice care nu mai exista, pot constitui un inceput de dovada scrisa, in conditiile art.1188 pct.2-4 C.civ., nu si copiile legalizate de pe inscrisurile sub semnatura privata, care nu mai exista, deoarece cu ocazia legalizarii nu se verifica veracitatea semnaturilor reproduse.

Inceputul de dovada scrisa poate rezulta si din mai multe scrieri care se coroboreaza, deoarece art.1197 nu cere conditia unei singure scrieri.

Doctrina[28] arata ca si inregistrarea vocii pe banda magnetica constituie un inceput de dovada, chiar daca inregistrarea nu constituie o scriere, fiind constatata auditiv si vizual, mai ales atunci cand inregistrarea s-ar fi facut in fata instantei sau atunci cand cel in cauza si-ar recunoaste vocea.

Inseamna ca si inscrisul electronic, care nu valoreaza ca astfel de inscris, intrucat nu s-au respectat dispozitiile legale, poate fi un inceput de proba scrisa, daca face credibil faptul pretins.

Trebuie sa mentionam ca exceptia prevazuta in art.1197 C.civ. nu-si gaseste aplicare daca forma scrisa este impusa de lege ad validitatem, deoarece lipsa ei atrage nulitatea absoluta a actului juridic.

Se mai apreciaza ca orice alte fapte (cum ar fi comportari, manevre etc.) ale partii nu pot constitui un inceput de dovada scrisa impotriva acesteia, cu exceptia refuzului de a raspunde sau de a se prezenta la interogatoriu care poate constitui un inceput de dovada in conditiile prevazute de art. 225 C.proc.civ. In Codul civil francez se prevede ca pot fi considerate de instanta drept echivalent al unui inceput de dovada scrisa declaratiile facute de o persoana cu ocazia compararii in fata instantei, refuzul de a raspunde sau absenta de la interogatoriu (art.1347 alin.3). Din art.2865 C.civ.Quebec, citat mai sus, reiese ca inceputul de proba scrisa poate rezulta dintr-o marturisire sau inscris ori marturia partii adverse sau din prezentarea unui element material.

Jurisprudenta a admis in mod constant proba testimoniala cand s-a produs un inceput de dovada scrisa.

b) scriptura sa provina de la partea careia i se opune sau de la o persoana fata de care partea este un succesor in drepturi, ori inscrisul sa fie intocmit de o alta persoana, dar semnat de parte

Daca actul este intocmit in fata unui functionar public competent, care ii atesta continutul ca fiind corespunzator declaratiei partii, el constituie un inceput de proba scrisa, chiar daca nu este semnat de parte.

Se apreciaza ca "provenienta scripturii de la cel caruia i se opune' este cel mai important element al inceputului de dovada scrisa, fiindca fara acest element nu poate exista un inceput de recunoastere.

Scrierea ce emana de la insasi partea care o invoca nu poate constitui un inceput de dovada scrisa in favoarea sa, deoarece daca ar avea aceasta putere fiecare parte si-ar putea alcatui singura mijlocul de a face admisibila dovada cu martori. Daca scrierea provine de la ambele parti, ea poate constitui un inceput de dovada scrisa, deoarece emana si de la partea careia i se opune.

Scrierea care provine de la persoane straine de proces nu constituie inceput de dovada scrisa, deoarece, aceasta fiind o marturie scrisa, nu poate face admisibile alte marturii orale. Daca scrierea tertei persoane este insusita expres sau tacit de partea careia i se opune, ea poate fi considerata ca inceput de dovada scrisa impotriva acesteia.

Inscrisul autentic sau inscrisul sub semnatura privata care nu este valabil ca atare intre parti, dar care constituie un inceput de dovada scrisa intre acestea, va avea aceeasi putere doveditoare si fata de terti in ce priveste existenta actului juridic pe care-l constata.

Scrierea este considerata ca provenind de la cel caruia i se opune si atunci cand emana de la autorul acestuia. De exemplu, scrierea provenind de la defunct poate fi invocata ca inceput de dovada scrisa impotriva succesorilor acestuia, in doctrina se apreciaza ca aceeasi solutie se impune si in cazurile in care scrierea provine de la reprezentantul legal al partilor. De exemplu, scrierea provenind de la tutore, privind actele savarsite in aceasta calitate, poate fi opusa ca inceput de dovada impotriva minorului in interesul caruia a fost facuta ori declaratiile cuprinse in cereri sau concluzii scrise semnate de avocat si depuse in instanta. Ele pot fi opuse ca inceput de dovada scrisa impotriva partii in numele careia au fost facute, numai daca nu sunt tagaduite de partea respectiva.

In litigiile dintre soti si terte persoane, privind bunurile comune ale sotilor, scrierea provenind de la unul dintre soti poate fi opusa si impotriva celuilalt sot, avand in vedere prezumtia de mandat tacit reciproc in ce priveste actele de adminis­trare, de folosinta si de dispozitie pe care le face cu privire la bunurile comune, cu exceptia actelor de instrainare si grevare de bunuri imobile comune pentru care este necesar consimtamantul expres al celuilalt sot, insa celalalt sot va putea inlatura inceputul de dovada scrisa ce i se opune, dovedind opozitia sa la actul la care se refera scrierea si imprejurarea ca tertul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca aceasta opozitie.

Scrierea care provine de la unul dintre coproprietarii unui bun sau de la unul dintre coindivizari, nu poate fi opusa ca inceput de dovada scrisa impotriva celorlalti coproprietari sau coindivizari, deoarece intre acestia nu exista un raport de repre­zentare.

O scriere care nu este nici scrisa nici semnata de persoana careia i se opune, nu poate constitui un inceput de dovada scrisa decat daca persoana respectiva isi insuseste cuprinsul scrierii, in mod expres sau tacit, in cazul in care autorul scrierii nu recunoaste ca aceasta este opera sa intelectuala, imprejurarea din care reiese calitatea sa de autor (scrierea dupa dictare sau din dispozitia data de altul) poate fi dovedita cu martori si prezumtii).

c) scriptura sau scrierea sa faca verosimil (demn de crezare) faptul pretins

Pentru ca scrierea sa poata constitui un inceput de dovada scrisa, este necesar ca din cuprinsul acesteia sa reiasa ca faptul pretins este demn de crezare. Aceasta nu inseamna, insa, ca scrierea sa se refere direct la faptul pretins. Scrierea se poate referi si la un fapt conex din care s-ar putea deduce indirect verosimilitatea faptului pretins. De exemplu, ar putea constitui un inceput de dovada scrisa, o chitanta prin care o persoana arata ca a primit o suma de bani, fara nici o precizare, pentru a se dovedi apoi prin alte probe cu ce titlu s-a facut acea plata (imprumut, vanzare-cumparare) ori o scrisoare prin care o persoana se scuza ca nu a putut face plata la termen, invocata de cel ce a primit-o in scopul de a face admisibila proba cu martori pentru dovedirea existentei unei datorii.

Scrierea care se refera in mod direct la faptul pretins este, de exemplu, un inscris autentic sau un inscris sub semnatura privata la intocmirea carora nu au fost respectate conditiile cerute de lege si nu pot valora ca atare, dar valoreaza ca inceput de dovada scrisa.

A treia conditie care trebuie indeplinita de un inscris pentru a constitui un inceput de dovada scrisa este o problema de fapt lasata la aprecierea instantei, indiferent ca este vorba de scrieri care se refera direct la faptul pretins sau de scrieri care se refera la fapte conexe cu faptul pretins ori de cazuri in care legea prevede expres ca anumite inscrisuri pot constitui un inceput de dovada scrisa. Scrierea admisa de instanta ca inceput de dovada scrisa trebuie completata cu alte probe (martori, prezumtii), deoarece ea nu poate fi considerata o proba deplina a faptului pretins, oricat de verosimil ar face ea acest fapt.

Art. 225 C.proc.civ. acorda instantei de judecata facultatea de a asimila cu inceputul de dovada scrisa si atitudinea partii chemate la interogatoriu, atunci cand aceasta refuza sa raspunda sau nu se infatiseaza la chemarea instantei[29]. Pentru ca judecatorul sa aiba aceasta facultate, este necesar ca partea sa fi fost legal citata cu mentiunea la interogatoriu si, totodata, instanta sa constate ca partea nu si-a justificat atitudinea ei negativa prin motive temeinice.

In literatura juridica se arata ca, in cazul inceputului de dovada, prevazut de art.225 C.proc.civ., lipseste elementul scris; singurul element scris ce exista este in­cheierea de sedinta prin care se constata refuzul partii de a raspunde sau de a se prezenta la interogatoriu, insa aceasta incheiere nu este decat instrumentul doveditor al comportarii partii, inceputul de dovada consta in atitudinea negativa a partii de a refuza sa raspunda sau sa se prezinte la interogatoriu. De asemenea, se arata ca[30], intre inceputul de dovada scrisa reglementat de art.1197 C.civ. si inceputul de dovada reglementat de art.225 C.proc.civ. exista si deosebirea ca cel dintai rezulta dintr-un fapt pozitiv (o scriere a partii careia i se opune), care este o proba ce se refera nemijlocit la faptul de dovedit ori la un fapt conex cu faptul pretins, iar cel de-al doilea rezulta dintr-un fapt negativ, care este intotdeauna un fapt conex ce constituie premisa unei prezumtii, inceputul de dovada reglementat de art.225 C.proc.civ. prezinta o deosebita importanta in practica, ca mijloc de a face admisibila dovada cu martori si prezumtii a actelor juridice.

4) Imposibilitatea preconstituirii probei scrise

Imposibilitatea preconstituirii probei scrise este o alta exceptie de la regulile stabilite de art. 1191 alin.1 si 2 C.civ., reglementata in art. 1198 pct.1-3 C.civ.

Potrivit textului mentionat, regulile art.1191 alin.1 si 2 C.civ. nu se aplica totdeauna cand creditorului nu i-a fost cu putinta a-si procura o dovada scrisa despre obligatia ce pretinde, precum:

la obligatiile care se nasc din cvasicontracte si din delicte sau cvasidelicte;

la depozitul necesar, in caz de incendiu, ruina, tumult sau naufragiu, si la
depozitele ce fac calatorii in ospataria unde trag;

ia obligatiile contractate in caz de accidente neprevazute cand nu era cu
putinta partilor a face inscrisul.

Doctrina opineaza ca legiuitorul a dat notiunii de imposibilitate de procurare a unui inscris un inteles larg, intrucat, pe de o parte, nu se prevede ca imposibilitatea trebuie sa indeplineasca anumite conditii, iar, pe de alta parte, folosindu-se expresia "totdeauna', se precizeaza ca exceptia se aplica la toate cazurile in care a existat o imposibilitate de preconstituire a unei dovezi scrise, fara sa se ceara ca imposibilitatea sa fi fost de ordin material. Ca urmare, si o imposibilitate de ordin moral face admisibila dovada cu martori. Apoi, literatura juridica[31] a subliniat ca situatiile avute in vedere de art.1198 pct.1-3 C.civ. sunt enuntiative si nu limitative, intrucat legiuitorul a folosit termenul "precum'.

Sunt numeroase cazuri cand instantele de judecata sunt puse in situatia sa aprecieze daca partile au fost sau nu in imposibilitate morala de a-si procura o dovada scrisa. Faptul ca prin art.1198 C.civ. nu se defineste cu precizie continutul notiunii "imposibilitate de procurare a unei dovezi scrise' si se face doar o enumerare exemplificativa, a determinat instantele de judecata sa adopte solutii neunitare in aceasta privinta, unele dand prevederilor textului sus-mentionat o interpretare restric­tiva, altele una extensiva. De exemplu, in unele cazuri s-a decis ca relatiile de prietenie si concubinaj nu sunt de natura sa justifice constatarea unei imposibilitati morale de a preconstitui un inscris, iar in alte cazuri, dimpotriva, s-a decis ca aceste reiatii constituie o astfel de imposibilitate.

Revenind la exceptiile enuntate de art.1198 C.civ., observam ca punctul 1 se refera la obligatiile care izvorasc din cvasicontracte, delicte si cvasidelicte, insa aces­te izvoare de obligatii, asa cum se apreciaza in doctrina, nu sunt acte juridice, ci fapte juridice, carora nu li se aplica regulile restrictive prevazute de art.1191 C.civ.

Dispozitiile pct.1 al art.1198 C.civ. sunt: "inutile, in masura in care delictele si cvasidelictele alcatuiesc fapte materiale, care stim ca pot fi dovedite cu martori potrivit dreptului comun. Inexacte, in masura in care dovada obligatiilor nascute din delicte implica dovada unui act juridic. Acesta din urma ramane intru-totul supus regulilor prevazute de art.1191.

Punctul 2 al art.1198 C.civ. se refera la depozitul necesar facut in caz de incendiu, ruina, tumult sau naufragiu, si la depozitele ce fac calatorii in ospataria unde trag. Jurisprudenta a extins textul si la cafenele, restaurante, bai publice, biblioteci, inchirierea de camere mobilate, garderobele salilor de spectacole, in caz de incendiu, ruina, tumult sau naufragiu, precum si in alte imprejurari asemanatoare, cum ar fi: cutremur, inundatii, avalanse, depozitul se face in graba, in scopul de a salva lucrurile depozitate de ia pieire, ceea ce prezuma o imposibilitate materiala de a preconstitui un inscris doveditor. Se poate, insa, dovedi ca in conditiile concrete ale cazului dat a existat posibilitatea intocmirii unui inscris. Cat priveste depozitele care se fac de catre calatori in ospataria unde trag, doctrina considera ca nu exista o imposibilitate materiala ca ei sa solicite de la administratia localului o dovada scrisa despre lucrurile depozitate, insa exista o imposibilitate morala, care isi gaseste explicatia intr-o veche uzanta de a nu se elibera astfel de dovezi.

In teza a II-a a punctului 2 de la art.1198 C.civ., legiuitorul prevede ca "despre toate acestea judecatorul va avea in vedere calitatea persoanelor si circumstantele faptului'. Aceasta dispozitie trebuie privita ca o recomandare adresata judecatorului ca, in baza rolului activ, sa desluseasca in mod exact situatia reala dintre parti la data nasterii raportului juridic si, in functie de aceasta, sa stabileasca daca a existat sau nu o imposibilitate morala de preconstituire a unei dovezi scrise.

Proba testimoniala este admisibila pentru a dovedi "obligatiile contractate in caz de accidente neprevazute, cand nu era cu putinta partilor de a face inscrisuri' (punctul 3 al art.1198 C.civ.). Legea are in vedere orice acte incheiate in imprejurari provocate de accidente neprevazute, in care partile n-au avut posibilitatea sa intocmeasca inscrisuri doveditoare. De exemplu, un imprumut acordat unui tovaras de drum grav ranit intr-un accident de circulatie.

In sfarsit, trebuie sa precizam ca exceptiile prevazute de art.1198 pct.1-3 C.civ. nu-si gasesc aplicare daca forma scrisa este ceruta de lege ad validitatem, deoarece insasi operatiunea juridica nu exista si nu se mai pune problema probei.

Un text similar celui cuprins in art.1198 pct.1-3 C.civ. roman avem si in art.1348 alin.1 C.civ. francez, potrivit caruia, regulile restrictive enuntate in articolele anterioare "nu se aplica atunci cand obligatia e nascuta dintr-un cvasicontract, dintr-un delict sau cvasidelict, sau cand una din parti, fie n-a avut posibilitatea materiala sau morala de a-si procura o dovada scrisa a actului juridic incheiat, fie a pierdut inscrisul ce-i servea drept proba, ca urmare a unui caz fortuit ori a unei situatii de forta majora'. Dupa cum se poate observa din text, legiuitorul francez a prevazut expres posibilitatea administrarii probei testimoniale si in caz de imposibilitate morala de preconstituire a unui inscris. Apoi, cazul pierderii inscrisului este reglementat in aceeasi dispozitie legala cu cea referitoare la imposibilitatea preconstituirii unui inscris. Aceste prevederi exista si in art.1341 C.civ. belgian, precum si in art.393 C.proc.civ. grec, citate mai sus. Codul civil Quebec nu prevede o astfel de exceptie.

5) Imposibilitatea conservarii probei scrise

Este reglementata de art.1198 pct.4 C.civ. ca o alta exceptie de la regulile restrictive ale art.1191 C.civ.[32]

Potrivit art.1198 pct.4 C.civ., dovada cu martori este admisibila cand creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovada scrisa, din o cauza de forta majora neprevazuta. Textul este aplicabil numai cand inscrisul s-a pierdut din o cauza de forta majora neprevazuta, fiind exclusa culpa partii. Admisibilitatea probei testimoniale intr-o astfel de imprejurare se justifica pe deplin, din moment ce inscrisul a fost intocmit potrivit legii, dar infatisarea acestuia la judecarea litigiului nu este posibila datorita unei cauze pe care partea n-a avut posibilitatea s-o evite. Aceasta exceptie presupune sa se dovedeasca:

a)  ca s-a intocmit, potrivit legii, un inscris doveditor al actului juridic care face
obiectul litigiului;

b)  ca acel inscris a fost pierdut s-au distrus;

c)   ca disparitia inscrisului preconstituii se datoreste unui caz de forta majora.

Dovada acestor imprejurari de fapt se va putea face prin martori si prezumtii.
Notiunea de forta majora a fost interpretata larg in doctrina si practica, apreciindu-se ca art.1198 pct.4 C.civ. este aplicabil si in alte imprejurari in care inscrisul doveditor s-a pierdut sau a fost distrus din cauze pe care partea a fost in imposibilitate sa le evite.

Astfel, s-a decis ca daca inscrisul a fost sustras de catre insasi partea careia i se opune sau de catre un tert, care il doseste sau il distruge, se va putea face dovada cu martori a existentei inscrisului, a obiectului acestuia si a sustragerii sale[33]. De asemenea, s-a decis ca este admisibila proba testimoniala pentru a dovedi ca s-a incheiat un antecontract de vanzare-cumparare a unei constructii, ca inscrisul exista dar ca acesta este retinut in mod abuziv de sotul reclamantei, o asemenea imprejurare putand fi considerata forta majora in sensul art.1198 C.civ.

O alta situatie care s-ar putea incadra in aceeasi exceptie, este imprejurarea pierderii inscrisului aflat in dosarul unei instante judecatoresti cu ocazia trimiterii acestuia la o alta instanta sau cu ocazia evacuarii arhivei instantei in caz de calami­tate.

Asemenea cazuri se incadreaza in imposibilitatea de conservare a inscrisului preconstituit; forta majora fiind numai un element al situatiei prevazute de art.1198 pct.4 C.civ., ca exemplu de imposibilitate de pastrare.

In doctrina se subliniaza ca aceasta exceptie se aplica atat in cazul inscrisurilor cerute de lege ad probationem, cat si in cazul inscrisurilor cerute de lege ad validitatem, deoarece forma scrisa, prin definitie, a fost respectata in momentul incheierii actului juridic, insa ulterior a survenit un caz de forta majora sau un fapt strain pe care detinatorul inscrisului nu a avut posibilitatea sa-l evite si care a avut, drept urmare, pierderea sau distrugerea inscrisului. Partea interesata va putea dovedi prin orice mijloace de proba, inclusiv martori, imprejurarea ca inscrisul cerut de lege ad validitatem a fost intocmit cu respectarea acestei forme si imprejurarea ca inscrisul a disparut dintr-o cauza de forta majora sau dintr-o cauza straina ce n-a fost posibil sa fie evitata, dupa care va putea dovedi, inclusiv prin martori si prezumtii, cuprinsul actului juridic respectiv. Aceasta solutie a fost admisa si in practica judiciara, in motivarea unei decizii se arata, in legatura cu disparitia unui testament olograf, ca "numai in caz de pierdere a titlului dintr-o cauza de forta majora dovedita se poate proba prin toate mijloacele de probatiune continutul sau' .

Codul civil francez se refera la aceasta exceptie in alin.1 al art.1348,teza a II-a, potrivit careia, este admisibila proba testimoniala cand una din parti a pierdut inscrisul ce-i servea drept proba, ca urmare a unui caz fortuit ori a unei situatii de forta majora. In alin.2 al aceluiasi articol, Codul civil francez stabileste ca proba testi­moniala este, de asemenea, admisibila "cand partea sau depozitarul nu a conservat inscrisul original si prezinta o copie care este o reproducere nu numai fidela, ci si durabila. Se considera a fi durabila orice reproducere de nesters a originalului, care determina o modificare ireversibila a suportului'.

De asemenea, Codul civil Quebec se refera la exceptia de mai sus in art.2860 alin.2, citez: "Totusi, daca o parte nu poate, in ciuda bunei sale credinte si diligente, sa produca originalul inscrisului sau copia ce ii tine locul potrivit legii, proba poate fi facuta prin orice mijloc', iar in art. 2861 stabileste ca, daca unei parti nu i-a fost posibil, dintr-un motiv temeinic, sa pastreze dovada scrisa a unui act juridic, proba acestui act poate fi facuta cu orice mijloace.

In materie comerciala, de regula, proba cu martori este admisibila fara
restrictiile din civil (art.46 C.corn.) si ne vom ocupa de particularitati in cele ce
urmeaza.

O alta exceptie de la regulile stabilite de art.1191 alin.1 si 2 C.civ. o
constituie situatia in care tertii au interesul sa invoce actul juridic incheiat de parti, "insa, de regula, ei sunt in imposibilitate de a-l proba printr-un inscris'. Apoi, actul juridic incheiat de catre parti este un simplu fapt juridic, cat ii priveste pe terti. Ca urmare, tertii pot proba actul juridic al partilor prin orice mijloc de proba, inclusiv prin martori, indiferent de valoarea obiectului operatiunii juridice si chiar impotriva si peste cuprinsul inscrisului constatator.

La exceptiile analizate adaugam si exceptia prevazuta de art.16 alin.2 din Codul muncii, care stabileste ca, in situatia in care contractul individual de munca nu a fost incheiat in forma scrisa, se prezuma ca a fost incheiat pe o durata nedeter­minata, iar "partile pot face dovada prevederilor contractuale si a prestatiilor efectuate prin orice alt mijloc de proba', deci inclusiv prin martori.

Avand in vedere sfera larga si variata a cazurilor in care proba testimoniala este admisibila si in materia actelor juridice, in doctrina[35] se apreciaza ca domeniul de aplicare a dispozitiilor art.1191 C.civ. este semnificativ redus, iar instanta judeca­toreasca isi poate manifesta rolul activ in probatiune fara ingradiri, in vederea descoperirii si stabilirii adevarului in cauza.

2.2. Admisibilitatea probei testimoniale in litigiile comerciale

"Specificul obligatiilor comerciale determina si un anumit specific al conditiilor de proba a drepturilor subiective izvorate din raporturile juridice comerciale'. In acest sens, prof. D.D.Gerota arata ca: instrumentul probatoriu al unui drept comercial trebuie, in primul rand, sa faca deplina credinta, pentru a consolida creditul comercial; in al doilea rand, trebuie sa fie usor de confectionat pentru a nu stingheri celeritatea in circulatiunea bunurilor comerciale; in fine, in al treilea rand, proba sa fie usor de administrat, pentru a asigura securitatea in justitie a cauzelor comerciale[36].

Avand in vedere ca celeritatea si increderea joaca un rol deosebit de important in materie comerciala, prin art.46 C.com. legiuitorul a consacrat principiul libertatii probei si, totodata, a inlaturat orice ierarhizare in sistemul probator comercial. De asemenea, lipsa unui formalism excesiv in materie comerciala este suplinita si de existenta unui cod etic, a unei deontologii si a unei solidaritati intre participantii la aceste raporturi.

2.2.1 Regula

Potrivit art.46 C.com., obligatiunile comerciale si liberatiunile se probeaza "cu martori, de cate ori autoritatea judecatoreasca ar crede ca trebuie sa admita proba testimoniala, si aceasta chiar in cazurile prevazute de art.1191 codicele civil'.

Cu alte cuvinte, in materie comerciala functioneaza regula ca proba testimoniala este admisibila fara restrictii. Deci, proba prin declaratiile martorilor poate fi folosita atat pentru dovedirea unui fapt juridic stricto sensu, cat si pentru dovedirea unui act juridic al carui obiect are o valoare ce depaseste suma de 250 lei. Mai mult, proba testimoniala este admisibila in contra unui inscris, peste ceea ce cuprinde inscrisul sau pentru ceea ce s-ar pretinde ca s-ar fi zis inainte, in timpul sau in urma intocmirii inscrisului, in acelasi sens s-au pronuntat si instantele judeca­toresti. De exemplu, s-a dovedit cu martori existenta unor acte juridice, precum: fidejusiunea, tranzactia sau impotriva unor inscrisuri.

Asadar, depozitia martorului devine in materie comerciala un mijloc de proba a carui forta probanta este egala cu cea a inscrisurilor, din moment ce este admisibila si in contra sau peste cuprinsul unui inscris. Totusi, asa cum se apreciaza in doctrina[37] si cum rezulta din art.46 C.com, instanta judecatoreasca nu este obligata sa admita proba testimoniala la simpla cerere a partii interesate, ci ea are posibilitatea sa aprecieze, in conditiile concrete ale cauzei, concludenta acestei probe.

In doctrina se opineaza[38] ca judecatorul poate respinge proba cu martori atunci cand faptul se constata din insasi actele dosarului sau cand, de exemplu, partea nu precizeaza ce anume fapte vrea sa dovedeasca, sau cand judecatorul si-a format convingerea din expertiza care a fost ordonata.

Avand in vedere ca admisibilitatea probei testimoniale in materie comerciala este lasata la facultatea judecatorului.

In doctrina s-a aratat ca instanta nu este obligata sa-si motiveze solutia de respingere a cererii de incuviintare a probei testimoniale, deoarece dispozitia art.46 C.com., care i-ar conferi o putere discretionara de apreciere, ar fi lipsita de continut.

In ce ne priveste, ne alaturam opiniei care considera ca instanta trebuie sa motiveze solutia sa, indiferent ca admite sau respinge proba cu martori, deoarece, altfel, nu s-ar putea realiza controlul judiciar de catre instanta superioara. "Apreciem ca art. 46 C.com. nu acorda instantei o scutire de motivare, deoarece, pentru a se putea realiza controlul judiciar, pe calea apelului, cu privire la temeinicia hotararii de prima instanta, aceasta trebuie sa arate de ce a considerat o anumita proba solicitata de una dintre parti, admisibila in principiu, ca inutila'.

Daca motivarea instantei este intemeiata pe o eroare manifesta, aceasta echivaleaza cu o lipsa de motivare si in acest caz hotararea este casabila. Regula stabilita de art.46 C.com., privind admisibilitatea probei testimoniale, poate fi invocata si de partea pentru care actul nu este comercial, din moment ce art.56 C.com. prevede ca, daca un act este comercial numai pentru una din parti, toti contractantii sunt supusi incat priveste acest act legii comerciale, afara de dispozitiile privitoare la persoana chiar a comerciantilor si de cazurile in care legea ar dispune altfel[39]. Prin acest articol sunt reglementate faptele de comert unilaterale sau mixte, adica acele acte juridice sau operatiuni care sunt fapte de comert numai pentru una dintre parti, iar pentru cealalta parte sunt acte juridice civile. Ele au fost denumite de catre doctrina fapte de comert unilaterale sau mixte pe considerentul ca regi­mul lor legal comporta anumite particularitati. Asa cum rezulta din dispozitia articolului sus-citat, faptele de comert unilaterale sau mixte sunt guvernate de legea comerciala pentru ambele parti, chiar daca pentru una dintre ele operatiunea juridica are caracter civil, inseamna ca vor fi aplicabile dispozitiile legii comerciale in privinta incheierii si executarii actului, a dovezii drepturilor etc. Solutia legiuitorului se justifica prin aceea ca, fiind vorba de un raport juridic unic, el nu poate fi supus, simultan, la doua reglementari diferite; una comerciala pentru comercianti si alta civila, pentru necomerciant, ci unei reglementari unice, cea a dreptului comercial .

Codul comercial francez, spre deosebire de cel roman, nu reglementeaza regimul juridic al actelor de comert mixte, in absenta unei atare reglementari, dreptul francez a adoptat o solutie dualista: aplica regulile civile fata de partea pentru care actul este civil si regulile comerciale fata de partea pentru care actul este comercial. Aceasta solutie se aplica cat priveste competenta de solutionare a litigiilor, proba drepturilor si modalitatile de executare, in ceea ce priveste prescriptia si clauza compromisorie, solutia este unitara: se aplica legea comerciala, intrucat art.189 bis din Codul comercial prevede ca: "Obligatiile nascute cu ocazia exercitarii comertului intre comercianti sau intre comercianti si necomercianti se prescriu in 10 ani, daca nu sunt supuse unei prescriptii speciale, mai scurte', iar Curtea de Casatie a apreciat ca termenul prevazut de art. 189 bis poate sa fie redus si prin conventia partilor.

Asadar, impotriva partii pentru care contractul este comercial, proba contractului poate fi facuta cu orice mijloc, impotriva partii pentru care contractul este civil, trebuie sa recurgem la prevederile din dreptul civil; astfel, fata de un angajat, proba contractului sau a clauzelor sale este supusa regulilor civile.

Proba cu martori este permisa si in afara sau in contra continutului actelor, intrucat art. 1341 alin.2 C.civ. francez prevede ca regulile stabilite in aliniatul 1 al aceluiasi articol nu se aplica in materie comerciala.

Codul comercial belgian reglementeaza proba cu martori in titlul IV, L 15-12-1872 "Despre proba angajamentelor comerciale', art.25, potrivit caruia: "Indepen­dent de mijloacele de proba admise de dreptul civil, angajamentele comerciale vor putea fi constatate prin proba cu martori, in toate cazurile in care instanta va considera ca trebuie s-o admita, cu exceptiile stabilite pentru cazuri particulare.'

Cumpararile si vanzarile se vor putea proba prin intermediul unei facturi acceptate, fara a exclude alte mijloace de proba admise de legea comerciala. Asadar si in dreptul comercial belgian, ca si in dreptul roman, proba cu martori este admisibila in toate cazurile in care instanta considera ca trebuie sa admita aceasta proba. Spre deosebire de art.46 din Codul comercial roman, art.25 din Codul comercial belgian prevede ca vanzarile si cumpararile se vor putea proba prin facturi acceptate, insa nu exclude posibilitatea probarii lor cu martori sau alte mijloace admise de legea comerciala.

Daca este vorba despre un act mixt, se aplica concomitent cele doua reguli (civil si comercial), in functie de natura obligatiei in sarcina celui impotriva cui trebuie dovedita. Regulile probei in civil vor fi aplicate daca comerciantul trebuie sa dovedeasca contra unui non-comerciant si, invers, acesta din urma va putea proba prin orice mijloace legale impotriva comerciantului.

Codul civil Quebec se refera ia admisibilitatea probei cu martori in materie comerciala in art.2862 alin.2 teza a II-a, potrivit caruia ".se poate de asemenea proba cu martori, impotriva unei persoane, orice act juridic intocmit de aceasta in cursul activitatilor sale intr-o intreprindere'.

2.2.2 Exceptiile

De la regula libertatii probei testimoniale in litigiile comerciale, Codul comercial instituie o restrictie prin art.55. Este vorba de acele cazuri in care legea comerciala cere dovada actelor comerciale prin inscris. Potrivit textului mentionat, cand Codicele comercial cere proba prin scris, proba testimoniala nu poate fi admisa decat in cazurile in care ea este permisa si de Codicele civil.

Asadar, in cazurile in care legea comerciala cere in mod expres proba prin inscris, proba testimoniala este admisibila numai in conditiile art.1191 C.civ. . Adica, nu se vor putea dovedi cu martori operatiunile juridice comerciale al caror obiect are o valoare mai mare de 250 lei si, de asemenea, nu se va putea dovedi cu martori in contra si peste cuprinsul unui inscris ce constata o operatiune comerciala, insa, partile ar putea conveni sa-si dovedeasca pretentiile lor prin proba testimoniala si in aceste situatii. Aceasta posibilitate exista si in materie civila si isi are temeiul in aliniatul 3 ai art.1191 C.civ. De asemenea, consideram ca sunt aplicabile si dispozi­tiile iegale privind celelalte exceptii de la aliniatele 1 si 2 ale art.1191 C.civ.: inceputul de dovada scrisa (art.1197 C.civ.); imposibilitatea preconstituirii unei probe scrise (art.1198 pct.1-3 C.civ.); imposibilitatea conservarii probei scrise (art.1198 pct.4 C.civ.).

In toate aceste cazuri, considerate exceptii de la regulile stabilite prin alin.1 si 2 ale art.1191 C.civ., proba testimoniala devine admisibila pentru dovedirea actelor juridice comerciale, numai daca legea comerciala solicita forma scrisa "ad probationem', deoarece in situatiile in care legea cere forma scrisa "ad validitatern', adica pentru ca operatiunea sa ia fiinta in mod valabil, nu se mai pune problema probei.

Ca urmare, nu s-ar putea admite proba testimoniala pentru a dovedi urmatoarele acte juridice, pentru care legea comerciala cere forma scrisa "ad validitatern':

a)  cambia (art.2 din Legea nr.58/1934).

b)  actul constitutiv al unei societati comerciale (art.5 alin.6 coroborat cu art.56 pct.a din Legea nr.31/1990).

c)   contractul de garantie reala mobiliara (art.106 alin.1 din Legea nr.31/1990).

d)  contractul de imprumut maritim, care nu s-a incheiat in forma scrisa,
valoreaza ca un simplu imprumut (art.602 C.com.).

e)  contractul de inrolare a echipajului trebuie incheiat in scris si cu respectarea
formalitatilor prevazute de art.532 C.com., altfel nu are nici o tarie (art.532 alin.4
C.com.).

f)    actul constitutiv al grupului de interes economic si actul de modificare a
actului constitutiv al grupului de interes economic (art.120 alin.1, respectiv art.174
alin.1 din Legea nr. 161/2003).

g)  actul modificator al actului constitutiv al unei societati comerciale (art.204
alin.2 din Legea nr.31/1990).

h) contractul de garantie reala mobiliara (art.14 alin.2 teza l din titlul VI al Legii nr.99/1999)etc.

Ca o exceptie, va fi admisibila proba testimoniala in dovedirea unui act juridic comercial pentru care legea cere forma scrisa "ad validitatem' (cum sunt cele de mai sus) atunci cand ne aflam in ipoteza imposibilitatii conservarii inscrisului, deoarece forma scrisa a fost respectata in momentul incheierii actului juridic.

Acte juridice, pentru care legea comerciala cere forma scrisa "ad proba-tionem'[41] si a carei nerespectare duce la imposibilitatea dovedirii lor prin alte mijloace de proba, inclusiv martori, sunt:

a)  contractul de societate in participatiune (art.256 C.com.).

b)  contractul privind vasele comerciale (art.491, art.493, art.557 si art.495
C.com.).

c)   contractul de consignatie si orice conventie de modificare sau desfiintare a
acestuia (art.2 din Legea nr. 178/1934).

d)  contractul de asigurare etc.

Asa cum am aratat in cele ce preced, in situatia in care legea comerciala cere proba prin inscris, proba testimoniala este admisibila numai in situatiile de exceptie, prevazute de art.1191 alin.3, art.1197 si art.1198 C.civ. Tertii, care justifica un interes, pot dovedi cu martori actul juridic comercial incheiat de catre parti, deoarece acesta reprezinta pentru ei un simplu fapt juridic.

Si in dreptul francez, principiul libertatii probelor in materie comerciala comporta unele exceptii. Este vorba de acele contracte, care privesc anumite scopuri comerciale si, pentru care legea cere un inscris, chiar pentru sume mai mici decat cea fixata prin decret: contractul de societate, atunci cand nu este in participatiune; contractul de transport, cand transportul trebuie sa se efectueze pe mare; de amanet, de vanzare sau de dare in locatie - geranta a unui fond de comert, a unui bilet la ordin sau warant; imprumutul, cand este la gramada si maritim; asigurarea, cand este maritima. Preponderente sunt contractele maritime, iar necesitatea unui inscris pentru ele se explica prin traditie si mai ales prin importanta intereselor aflate in joc. Cat despre societati, ele trebuie sa fie facute publice printr-un depozit (prinir-o depunere), ceea ce face indispensabil inscrisul; acelasi lucru este valabil pentru vanzarile si amanetarile de fonduri de comert, ca si pentru vanzarile brevetelor de inventii, in toate aceste situatii, considerate exceptii de la regula stabilita prin art. L 110-3 C.com. francez, proba cu martori nu este admisibila, deoarece legea cere un inscris.

BIBLIOGRAFIE

Boroi G., Administrarea dovezilor, in Codul de procedura civila comentat si ordonat, Editura All, Bucuresti, 1994;

Ciobanu V. M., Boroi G., Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grila, ed. a 3-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005;

Ciopraga A., Evaluarea probei testimoniale in procesul penal, Editura Junimea, lasi, 2004;

Deleanu I., Tratat de procedura civila, vol. II, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995;

Ioan Les, Tratat de drept procesual civil, Editura CH Beck, Bucuresti, 2008

Fodor M., Probele in procesul civil, Editura Universul juridic, Bucuresti, 2006;

Magureanu F., Drept procesual civil, Editia a VIII-a, Ed. Universul juridic, 2007;

Tabarca M., Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2005.