Notiunea si conditiile mostenirii

Notiunea si conditiile mostenirii

§ 1. Definitie

Potrivit art. 644 C. civ., "Proprietatea bunurilor se dobandeste si se transmite prin succesiune, prin legate, prin conventie si prin traditiune".

Termenul de succesiune (mostenire) desemneaza, in general, transmiterea patri­mo­­niului unei persoane fizice decedate catre una ori mai multe per­soa­ne fizice sau per­soane juridice (ori catre stat).

Putem admite ca, in principiu, in materia dreptului de mostenire, notiu­nile de "mos­­tenire" si "succesiune" sunt sinonime, folosirea lor diferentiata pe parcursul pre­zentei lucrari fiind dictata exclusiv din considerente de forma.

In dreptul civil, notiunea de succesiune se intrebuinteaza in doua sen­suri:

a) in sensul de transmitere a patrimoniului unei persoane fizice decedate sau

b) pentru desemnarea a insusi patrimoniului transmis din cauza de moarte, deci in sens de masa succesorala. Astfel, se vorbeste de mostenirea (succesiunea) lasata de defunct, de mostenirea dobandita de mostenitori, de mostenirea sau succesiunea vacanta. De exemplu, art. 653 C. civ. prevede ca "descendentii si ascendentii au de drept pose­siu­nea suc­ce­siunii din momentul mortii defunctului" (s. n.).

In functie de sfera de cuprindere, succesiunea (mostenirea) mai poate fi inteleasa:

a) in sens larg, desemneaza orice transmisiune de drepturi, intre vii sau pentru cauza de moarte, transmisiune care poate fi universala, cu titlu uni­ver­sal sau cu titlu par­ticular. In acest sens, de exemplu, si vanzarea cum­pa­ra­rea unui bun singular este, de asemenea, o succesiune, in care cum­paratorul este succesorul vanzatorului;

b) in sens restrans insa, numai transmisiunea pentru cauza de moarte este echi­va­lent al notiunii de mostenire.

In concluzie, termenul de succesiune (in sens restrans) desemneaza, in acelasi timp, atat transmisiunea pentru cauza de moarte, cat si obiectul acestei transmisiuni, res­­pec­tiv masa succesorala.

§ 2. Felurile mostenirii

Articolul 650 C. civ. (primul in materie) prevede ca "suc­ce­siunea se defera sau prin lege, sau dupa vointa omului prin testament".

In consecinta, dupa izvorul vocatiei succesorale a celor care dobandesc patri­mo­niul defunctului, mostenirea este (in principiu) de doua feluri: legala si testamentara.

1. Mostenirea este legala cand transmisiunea mortis causa a patri­mo­niului suc­ce­soral are loc in temeiul legii.

Ea intervine, de regula, numai in cazul in care cel care lasa mostenirea nu a dispus in timpul vietii, de averea sa, prin testament.

Mostenirea este legala si in cazul in care defunctul a lasat testament insa acesta nu cuprinde intreaga masa succesorala ori cuprinde alte dispozitii decat cele referitoare la transmiterea pa­tri­moniului succesoral (de exemplu, inlaturarea de la mostenire a unei rude etc.). In acest din urma caz, daca cel inlaturat este mos­tenitor rezervatar, el va culege totusi o parte din mostenire, impotriva vointei testatorului, in calitate de mostenitor legal rezervatar.

Rezulta ca mostenirea este legala atunci cand patrimoniul succesoral se transmi­te persoanelor stabilite de lege (in ordinea si in cote strict determinate).

2. Mostenirea este testamentara in cazul in care transmiterea pa­trimoniului suc­ce­soral (sau o parte a acestuia) are loc in temeiul vointei celui care lasa mostenirea, manifes­tata prin testament.

Persoanele desemnate de testator sa culeaga mostenirea se numesc legatari.

Legatarul poate fi: universal (cu vocatie la intregul patrimoniu lasat de defunct), cu titlu universal (cu vocatie la o fractiune din masa succesorala) si cu titlu particular (cu vocatie la bunuri singulare, anume determinate).

3. Mostenirea conventionala. In literatura de specialitate, este cu­nos­­cuta si o a treia forma de mostenire: mostenirea conventionala. Aceas­ta se poate realiza prin do­natia de bunuri viitoare (cunoscuta si ca "insti­­tutiunea contractuala") prin care o per­soana (instituantul) desemna, printr‑un contract de donatie, (si nu prin legat, nefiind asimilat acestuia) un succesor (instituitul) pentru a culege "bunurile sale viitoare".

Acest fel de mostenire nu se intalneste in practica, intrucat dispozitiile legale in materie, respectiv art. 933 si art. 935 C. civ., referitoare la "donatiuni facute sotilor prin contractul de maritagiu", au fost abrogate o data cu intrarea in vigoare a Co­dului familiei, in 1954.

4. Coexistenta mostenirii legale cu cea testamentara. Cele doua feluri de mos­teniri prevazute de art. 650 C. civ. nu se exclud reciproc, ci mostenirea legala poate coexista cu cea testamentara.

Daca testatorul a facut un legat (sau mai multe) cu titlu universal, dar ca­re nu epui­zeaza intregul patrimoniu succesoral (de exemplu, a lasat numai 1/2 sau 3/4 din pa­tri­moniu), devolutiunea mostenirii va fi testamentara in limitele le­gatului (sau lega­telor) si legala pentru restul neacoperit.

De asemenea, daca defunctul a lasat prin testament intreaga moste­ni­re altor per­soane decat mostenitorii rezervatari, acestia din urma vor primi (in temeiul moste­nirii legale) partea din mostenire cuvenita rezervei, impotriva vointei li­be­rale a testato­rului; astfel ca devolutiunea mostenirii va fi in parte legala si in parte testamentara (pentru partea care nu incalca rezerva succesorala).

In consecinta, mostenirea testamentara inlatura pe cea legala numai daca:

a) testatorul a instituit unul sau mai multi legatari universali care im­preu­na au vo­catie la intreaga mostenire;

b) nu exista mostenitori rezervatari.

§ 3. Caracterele juridice ale transmiterii mostenirii

1. Transmisiunea mostenirii este o transmisiune pentru cauza de moarte (mortis causa). Transmisiunea succesorala se pro­duce numai la incetarea din viata a unei persoane fizice, fie ca este vorba de moarte fizic constatata, fie de moarte decla­rata prin hotarare judecatoreasca (viventis hereditas non datur).

Faptul mortii constituie elementul distinctiv al transmisiunii succesorale si o deose­beste de transmisiunea prin acte juridice intre vii (inter vivos).

In consecinta, normele dreptului succesoral nu pot fi aplicate actelor de trans­misiune intre vii guvernate de dreptul obligational si nici in cazul in­cetarii existentei unei persoane juridice.

In schimb, normele care guverneaza transmisiunea succesorala sunt, in principiu, aplicabile si persoanelor juridice ori statului, atunci cand apar ca dobanditori ai patri­moniului sau ai unor bunuri din patrimoniul persoanei fi­zice decedate.

2. Transmisiunea mostenirii este universala. Succesiunea are ca obiect patri­mo­­niul unei persoanei fizice decedate, privit ca universalitate juri­dica, adica totalita­tea drepturilor si obligatiilor care au valoare economica si care au apartinut defunctului.

Nu se transmit prin mostenire:

a) drepturile si obligatiile nepatrimoniale (in principiu);

b) drepturile patrimoniale care se sting la moartea titularului intrucat au caracter viager sau sunt contracte nascute ex lege intuitu personae (cum ar fi uzufruct viager, o creanta de renta viagera etc.);

c) obligatiile patrimoniale legate de o calitate personala a defunctului (de exem­plu, obligatia de intretinere prevazuta de lege in consideratia cali­tatii personale a de­func­tului).

3. Transmisiunea mostenirii este unitara. In cadrul transmi­siunii succesorale, patrimoniul este privit unitar, ceea ce are drept consecinta faptul ca mostenirea (deci toate drepturile si obligatiile defunctului) se transmite mos­te­nitorilor legali sau lega­tarilor dupa aceleasi norme juridice.

De mentionat ca unitatea succesiunii nu se refera la unicitatea actului nor­mativ ce o reglementeaza.

4. Transmisiunea mostenirii este indivizibila. Patrimoniul succe­­so­ral este nu numai unitar, ci si indivizibil. Asa fiind, transmisiunea suc­ce­so­rala va fi si ea indivi­zibila si va avea drept consecinta faptul ca accepta­rea sau renuntarea la mostenire au, fiecare in parte, caracter indivizibil (ne­pu­tand avea ca obiect numai o parte de mostenire).

Astfel, fiecare mostenitor trebuie fie sa accepte mostenirea, potrivit vo­ca­­tiei suc­ce­sorale, fie sa renunte la ea.

Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale nu impiedica pe suc­ce­sibil de a accepta mostenirea sub beneficiu de inventar, prin care acestia vor raspunde pentru datoriile si sarcinile mostenirii, dar numai in limitele activului primit (intra vires here­ditatis). Acceptarea mostenirii sub beneficiu de inventar nu contravine caracte­rului universal al mostenirii.

§ 4. Deschiderea mostenirii

Din punct de vedere juridic, deschiderea mostenirii presupune anali­zarea a doua aspecte: data deschiderii succesiunii si locul dezbaterii acesteia.

1. Data deschiderii mostenirii. Deoarece succe­siunea se des­chide "prin moartea" celui care lasa moste­nirea, inseam­na ca momentul deschi­derii succesiunii coincide cu momentul mortii celui care lasa mostenirea (art. 651 C. civ.).

Persoana care pretinde mostenirea sau anumite drepturi asupra aces­teia trebuie sa dovedeasca moartea, precum si data (uneori chiar ora si minutul) mortii celui pe care vrea sa‑l mosteneasca).

De regula, dovada mortii, inclusiv data ei, se face cu certificatul de de­ces eliberat ca urmare a mortii fizic constatate de organele abilitate de lege.

Deschiderea mostenirii (momentul ei) nu trebuie confundata cu deschi­derea pro­cedurii succesorale notariale reglementate prin Legea nr. 36/1995.

2. Importanta datei deschiderii mostenirii. Stabilirea momen­tului exact al des­chi­derii mostenirii prezinta importanta juridica deosebita, sub urmatoarele aspecte:

a) in functie de acest moment, se determina sfera persoanelor che­mate la moste­nire, fie in temeiul legii, fie in baza unui testament, capacitatea lor succesorala si drepturile ce li se cuvin asupra mostenirii;

b) acest moment este cel pana la care retroactiveaza acceptarea sau renuntarea la mostenire (prin curgerea termenului de 6 luni de prescriptie a dreptului de optiune succesorala - art. 700 C. civ.);

c) in cazul in care sunt mai multi mostenitori, acest moment mar­chea­za inceperea starii de indiviziune intre ei si acela pana la care retroactiveaza efectul declarativ al impartelii mostenirii;

d) din acest moment, pactele asupra mostenirii devin valabile (stiut fiind ca, in principiu, actele asupra unei succesiuni nedeschise sunt nule absolut - art. 702 si art. 965 C. civ.);

e) este momentul compunerii si al stabilirii valorii masei succesorale;

f) avand in vedere principiul neretroactivitatii legii, este momentul in care se va stabili legea care va carmui devolutiunea mostenirii, in cazul con­flictului in timp al unor legi succesorale succesive.

Actele juridice intocmite ulterior deschiderii mostenirii sunt guvernate de legea in vigoare la data intocmirii lor, in virtutea principiul aplicarii ime­dia­te a legii noi (de exemplu, acceptarea sau renuntarea la mostenire ori parta­jul intre mostenitori etc.).

2. Locul deschiderii mostenirii. Locul deschiderii mos­tenirii este cel al ultimului domiciliu al defunctului, in­di­ferent daca acesta corespunde sau nu cu locul decesului.

In cazul decesului unei persoane care nu a avut domiciliul in tara, indi­fe­rent ca este vorba de un cetatean roman sau de un cetatean strain, locul deschiderii moste­ni­rii este locul din tara unde se afla bunurile cele mai impor­tante ale acestuia [art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995].

Daca domiciliul defunctului este necunoscut, intrucat a fost nomad, des­chiderea mostenirii se face la locul unde se afla bunurile mai importante ale mostenirii, iar, in lipsa de bunuri, la locul unde s‑a inregistrat moartea.

2. Importanta practica a locului deschiderii mostenirii. Sta­bi­li­rea locului des­­chi­derii succesiunii are importanta pentru deter­mi­na­rea orga­ne­lor competente teritorial sa rezolve diferitele probleme juridice le­gate de mos­te­nire:

a) secretarul consiliului local al localitatii in raza careia defunctul si‑a avut ulti­mul domiciliu, procurorul sau orice persoana interesata pot cere deschi­derea proce­durii succesorale notariale (art. 68 din Legea nr. 36/1995 legea notarilor publici si a activitatii notariale);

b) procedura succesorala necontencioasa, reglementata de Legea nr. 36/1995, este de competenta notarului public din biroul situat in cir­cum­scrip­tia terito­ria­la a jude­catoriei in care defunctul si‑a avut ultimul do­miciliu [art. 10 pct. a)] ca excep­tie, in cazul mostenirilor succesive, mostenitorii pot alege competenta oricaruia dintre birourile notariale din circumscriptia teritoriala a judecatoriei in care a avut domiciliu cel din urma autor [art. 10 pct. b) din Legea nr. 36/1995];

c) instanta judecatoreasca competenta a judeca actiunile privitoare la mos­tenire se de­termina tot in functie de locul deschiderii mostenirii (chiar daca in masa succeso­rala se gasesc imobile aflate in circumscriptia altei instante).

§ 5. Conditii generale ale dreptului de mostenire

I. Capacitatea succesorala

Potrivit art. 654 C. civ., "pentru a putea succede, trebuie neaparat ca per­soana care succede sa existe la momentul deschiderii suc­ce­siunii".

A. Au capacitate succesorala.

Persoanele fizice in viata la data deschiderii succesiunii au capa­citate succe­sorala fara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenenta politica, de avere sau de origine sociala (art. 4 din Constitutie).

Dovada se face cu actele de stare civila, iar, in caz de deces al moste­nitorului care a fost in viata la data deschiderii mostenirii, cu certificatul de deces sau hotararea ju­de­catoreasca definitiva declarativa de moarte, din care rezulta ca moartea moste­nito­rului a intervenit dupa deschiderea succe­siunii, persoanele interesate putand dovedi contrariul prin orice mijloace de dovada admise de lege.

2. Persoanele concepute, dar nenascute la data deschiderii succe­siu­nii au capa­ci­tate succesorala.

Conform art. 654 C. civ., existenta persoanei fizice incepe in ziua nas­te­rii, iar copilul conceput se considera ca exista, cu singura conditie de a se naste viu.

Regula consacrata de Codul civil in materie de mostenire (inspirata din dreptul roman) a fost preluata si de art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954: "Drepturile co­pi­lului sunt recunoscute de la conceptiune, insa numai daca el se naste viu".

De precizat ca este suficient ca acel copil conceput sa se nasca viu (si nu neaparat viabil).

Intrucat stabilirea cu exactitate a momentului conceptiei nu este posi­bila, art. 61 C. fam. prevede o prezumtie legala cu privire la perioa­da con­cep­­tiei ("timpul cuprins intre a trei sute si a o suta optzecea zi dinaintea naste­rii copilului"). De exemplu, daca se va face dovada ca un copil s‑a nascut viu inainte de a fi trecut trei sute una zile din momentul mortii lui de cuius, prin aplicarea prezumtiei timpului legal al con­ceptiunii, acesta do­bandeste capa­ci­tate succesorala (chiar daca, la momentul deschi­derii succe­siunii, inca nu se nascuse).

3. Persoanele disparute au capacitate succe­so­rala. Potrivit art. 19 din Decretul nr. 31/1954, "cel disparut este socotit a fi in viata, daca nu a intervenit o hotarare declarativa de moarte ramasa defini­tiva".

Rezulta ca persoanele disparute [atat cele astfel declarate judeca­to­reste, cat si cele nedeclarate, dar considerate a fi disparute - art. 16 alin. (1) si (3) din Decretul
nr. 31/1954] au capacitate succesorala, fiind prezumate de lege a fi in viata.

Capacitatea succesorala a disparutului este insa numai "provizorie", avand drept finalizare fie reaparitia persoanei, fie constatarea fizica a mortii sau declararea prin hotarare judecatoreasca definitiva a mortii acesteia.

4. Persoanele juridice au capacitatea de a dobandi mostenirea daca sunt in fiinta la data deschiderii acesteia, avand capacitate succesorala de la data inregistrarii (daca sunt supuse inregistrarii), iar celelalte persoane juri­dice de la data actului de dispo­zi­tie care le infiinteaza sau de la data recu­noasterii ori a autorizarii infiintarii lor sau de la data indeplinirii oricarei alte cerinte pre­vazute de lege.

Caracteristic persoanelor juridice este faptul ca pot dobandi mos­te­nirea exclusiv prin legat cuprins in testament (deci exclusiv prin mos­teni­re testamentara).

B. Persoane care nu au capacitate succesorala

1. Predecedatii si persoanele juridice care au incetat sa mai aiba fiinta. Potri­vit art. 654 C. civ., numai persoanele care "exista" la data deschi­derii succesiunii au capacitate succesorala.

Rezulta ca nu au capacitate succesorala persoanele fizice care nu mai sunt in viata (predecedate), precum si persoanele juridice care au incetat sa mai aiba fiinta, in momentul deschiderii mostenirii.

2. Comorientii. Potrivit art. 21 din Decretul nr. 31/1954, "in cazul in ca­re mai multe per­soane au murit in aceeasi imprejurare, fara sa se poata sta­bili daca una a supravietuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodata".

Astfel, comorientii trebuie sa indeplineasca patru conditii:

a) sa fie doua sau mai multe persoane;

b) persoanele sa fie decedate in aceeasi imprejurare;

c) decesele sa fi survenit in astfel de conditii incat sa nu se poata stabili daca o persoana a supra­vie­tuit alteia;

d) intre per­­soanele decedate sa existe vocatie succesorala reciproca.

3. Persoanele fizice decedate in acelasi timp (code­ce­dati). In ultimul timp, in literatura de specialitate, s‑a pus intrebarea: ce solutie urmea­za a fi adoptata in cazul in care doua sau mai multe persoane fizice dece­dea­za in acelasi timp, si care nu sunt comorienti in sensul art. 21 din De­cretul nr. 31/1954, deoarece nu se poate proba iden­titatea de cauza a mortii ?

Rezolvarea a fost impusa de unele situatii teoretice si practice, de exem­plu:

a) moartea a survenit in aceeasi zi si ora, dar nu si "in aceeasi impre­jurare", ci din cauza bolilor de care sufereau persoanele in cauza, iar minutul mortii nu poate fi stabilit, sau

b) doua sau mai multe persoane au disparut fara a se putea constata direct moartea lor si nu se poate dovedi ca "au murit in aceeasi imprejurare".

II. Vocatia la mostenire

1. Notiune. Pe langa capacitatea succesorala, vocatia (chemarea) la mostenire este cea de a doua conditie pozitiva pe care trebuie sa o inde­plineasca o persoa­na fizica sau juridica ori statul, pentru a culege mostenirea lasata de defunct.

Cel care pretinde mostenirea poate dobandi vocatie (chemare) succe­sorala fie in virtutea legii (daca nu a fost lasat testament ori daca a fost facut un testament insa este ineficace), fie in virtutea testamentului lasat de de­funct.

Legea confera vocatie la mostenire rudelor defunctului, sotului supra­vietuitor al defunctului si statului.

Vocatia succesorala testamentara poate sa apartina, in principiu, ori­ca­rei persoane cu capacitate succesorala, testamentul lasat de defunct fiind recu­noscut de lege, cu anumite limitari, ca temei al vocatiei la mostenire.

2. Vocatia succesorala generala si concreta. Vocatia la mos­te­nire are un inteles dublu:

a) in sens general, desemneaza vocatia potentiala (eventuala) a unor per­soane de a culege mostenirea lasata de o alta persoana (in acest sens, se vor­beste, de exemplu, despre vocatia succesorala legala a rudelor in linie di­recta, fara limita in grad);

b) in sens concret (vocatie concreta, utila), desemneaza prin devolu­tiunea succe­so­rala - ca mijloc de selectie - acele persoane care vor culege efectiv mostenirea lasata de defunct.

Existenta vocatiei succesorale concrete presupune doua conditii:

a) una pozitiva: vocatia succesorala generala si

b) una negativa: persoana in cauza sa nu fie inlatu­rata de la mostenire de un alt succesibil.