Insolventa in dreptul comertului international

INSOLVENTA IN DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAL

Sectiunea 1. Conceptul de insolventa in dreptul comertului international

1.1. Notiuni preliminare

'Falimentul' este o procedura care nu are aceeasi semnificatie in lumea comerciala internationala (de altfel, este in discutie insasi posibilitatea ca insolventa sa fie internationala). Daca in Romania procedura 'fali­mentului' inseamna numai lichidarea societatilor, in S.U.A. aceasta se refera fie la reorganizare, fie la faliment, in Ungaria notiunea desemneaza numai procedura reor­ganizarii iar in Australia termenul se refera numai la lichidarea averilor persoanelor fizice insolvente. Cu toate acestea, termenul de faliment este in continuare utilizat, desenmand acea procedura colectiva declansata de o criza economica a debitorului.

Conceptul de 'faliment international' este discutabil atata timp cat nu exista proceduri comune, universal acceptate. Au fost insa realizate unele incercari de unificare a legislatiei in domeniu, fie la nivel regional (european) fie la nivel universal (UNCITRAL).

Notiunea de 'drept international al falimentului' este considerata a se ivi la frontiera dintre dreptul procedurilor colective, dreptul international privat si dreptul judiciar international.

Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene a definit procedurile colective ca fiind "procedurile fondate pe starea de ]ncetare de plati, de insolvabilitate sau pierderea credibilitatii debitorului, implicand o interventie a autoritatii judiciare si conducand la o lichidare obligatorie si colectiva a bunurilor sau cel putin la un control al acestei auto­ritati'.

In materia falimentului in dreptului comertului intema­tional exista doua sisteme:

sistemul unitatii (teritorialitatii) falimentului, pronuntat de o singura instanta, in general instanta de la sediul debitorului; hotararea pronuntata se va executa in toate statele implicate;

sistemul teritorialitatii falimentului, potrivit caruia falimentul poate fi pronuntat in oricare dintre tarile unde societatea are sedii (principale sau secundare).

Sistemul unitatii (universalitatii) falimentului.

Acest sistem se fundamenteaza pe doua argumente principale: preocuparea de a se asigura egalitatea creditorilor si favorizarea redresarii debitorului.

Printre neajunsurile acestui sistem, doctrina evidentiaza urmatoarele:

aplicarea acestui sistem poate presupune o desesizare a instantelor nationale de la sediul principal al debitorului, putin aplicabila;

legea falimentului este o lege de procedura, iar legile procedurale sunt teritoriale;

nu exista o reglementare unitara in toate tarile.

Sistemul teritorialitatii (pluralitatii) falimentului.

Argumentele in favoarea acestui sistem sunt:

se are in vedere statutul real al debitorului;

falimentul este - lato sensu - o modalitate de executare, iar executarea este o reglementare de procedura;

raspunde intereselor creditorilor si debitorului.

1.2. Reglementarea insolventei in sistemele legislative nationale

Reglementarea falimentului este diferita in tarile lumii, dar sunt tot mai numeroase si eficiente incercarile de a uniformiza acest domeniu. Pentru inceput vom enumera cateva trasaturi distinctive ale diferitelor sisteme ele drept.

Statele Unite ale Americii.

Potrivit Constitutiei SUA, Congresul este abilitat 'sa stabileasca o lege uniforma asupra naturalizarii si legi uniforme asupra falimentului (Bankruptcy) pe intreg teritoriul Statelor Unite".

Importanta falimentului in SUA este determinata de numarul mare de cazuri (anual, peste 20.000 de falimente) si de importanta economica a situatiilor de procedura colec­tiva a determinat unificarea la nivel federal, un sistem propriu de jurisdictie precum si cele trei tipuri de proceduri judi­ciare:

lichidarea ('straight bankruptcy') - aplicata tuturor debitorilor, persoane fizice sau juridice, comercianti sau necomercianti;

reorganizarea - aplicabila doar comerciantilor;

- procedura 'planul veniturilor comune', care consta in reesalonarea datoriilor acordata persoanelor cu venituri regulate, continue (pensii, salarii, dividende) si care au datorii de maximum 100.000 USD.

Bankruptcy Code, USC, Title Il - Codul de faliment al SUA - imbina teoriile clasice ale falimentului: universa­litatea si teritorialitatea. Se recunosc efectele transfrontaliere ale falimentului, admite accesul creditorilor straini si repre­zentantilor unei proceduri straine la instantele de faliment din S.U.A. si permite posibilitatea deschiderii mai multor proceduri, daca exista bunuri distincte.

Potrivit Bankruptcy Code reprezentantul unei proceduri straine va putea deschide o procedura de faliment in S.U.A. impotriva unui debitor care isi are sediul, domiciliul, rese­dinta, principalul loc de afaceri sau principalele bunuri in circumscriptia instantei sesizate.

Franta.

Reglementarea actuala este data de doua legi:

Legea nr.148/1 martie 1984 privind prevenirea dificultatilor si reglementarea amiabila

Legea nr.98 din 25 ianuarie 1985 asupra redresarii judiciare si lichidarii (modificata prin Legea nr.475 din 10 iunie 1994).

Legile reglementeaza trei proceduri:

- redresare amiabila a unei societati care se afla in dificultate dar nu este in stare de insolvabilitate;

o procedura judiciara pentru societatile insolvabile,

lichidarea judiciara cu vanzarea activelor.

Instantele franceze pot solutiona litigii daca pe teritoriul acestui stat sunt localizate fie sediul societatii fie sedii secundare.

Germania

In Germania este in vigoare Legea Insolventei din 1994 (Insolvenzordnung - InO). Procedura de insolventa poate fi deschisa la cererea unui creditor sau a debitorului, urmata de una din urmatoarele proceduri:

o intelegere in afara tribunalului, intre debitor si creditori pentru a salva societatea;

reorganizarea bazata pe un plan de insolventa (Insolvenzplan), care se poate realiza si pe baza negocierii dintre debitor si creditor;

intelegere asupra activelor, debitor urmand sa vanda toate activele sau o parte a lor unui cumparator dispus sa continue activitatea.

Spania

Cadrul legal este modern, fiind influentat de Legea Model a UNCITRAL.

lnsolventa (concurso) este definita drept acea situatie in care un debitor nu mai poate indeplini, in mod regulat, obligatiile comerciale.

lnsolventa poate fi ceruta de catre debitor (insolventa voluntara) sau de creditor (insolventa obligatorie). Daca debitorul neglijeaza situatia de insolventa, poate fi sanctionat pentru ca a actionat cu rea-credinta, managerilor firmelor debitoare li se poate interzice sa desfasoare o activitate economica pe o perioada de pana la 15 ani.

Prin sentinta Curtii Internationale de Arbitraj de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei s-a statuat ca hotararea Tribunalului din Madrid prin care au fost numiti doi judecatori sindici spre a administra falimentul cu sediul in Spania produce efecte de plin drept in Romania, in sensul ca se recunoaste abilitatea celor doi reprezentanti de a actiona in numele masei credale si a intreprinderii debitoare aflate in incetare de plati. In consecinta, judecatorii sindici au calitatea procesuala necesara spre a fi citati in cauza, impreuna cu intreprinderea debitoare.

Marea Britanie

Legea insolventei (1986) are in vedere:

- lichidarile voluntare;

- lichidarile obligatorii.

Lichidarea voluntara poate incepe in momentul in care decizia de insolventa a fost aprobata de catre actionari. Societatea va functiona numai in scopul lichidarii.

Lichidarea obligatorie poate incepe la cererea creditorilor, a directorilor companiei sau a actionarilor precum si la cererea Secretului de Stat pentru Comert si Industrie (pentru motive de ordine publica).

Belgia

In Belgia se aplica institutia 'concordatului preventiv', care este o 'intelegere intervenita intre debitor si masa cre­dala, prin care debitorul se obliga sa-si plateasca datoriile la termenele si in conditiile convenite cu masa creditorilor'.

In acest sistem, prealabil deschiderii procedurii falimentului, rolul creditorilor este preponderent.

Tarile cu economie in tranzitie (Cehia, Ungaria, Slovacia, Bulgaria etc.)

In cazul tarilor cu economie in tranzitie se poate observa ca reglementarea insolventei este corelata - si, in anumite cazuri - determinata de, alte doua procese: privatizarea si restructurarea. Guvernele acestor tari au luat masuri in contradictie cu piata libera, prin care s-ar fi permis transferul unei proprietati falimentare catre o societate care sa o administreze in mod corect si eficient. Au fost elaborate masuri de reesalonare a datoriilor urmate de stergerea acestora in mod repetat, exceptarea de la legislatia falimentului in timpul procesului de privatizare, 'intreprinderile strategice' au beneficiat de subventii care nu dat rezultatele scontate etc.

Se observa o tendinta de reformare a sistemelor nationale sau regionale. Astfel, in SUA este in discutie o modificare a legii falimentului prevazand inregistrarea contabila a optiunilor de actiuni, acordate managerilor de top, ca pe un cost, intrucat aceste optiuni au stimulat managerii sa ascunda realitatile financiare ale corporatiilor pe care le conduceau, pentru a creste valoarea actiunilor.

In Uniunea Europeana se preconizeaza o directiva care sa oblige firmele sa schimbe o data la 7 ani societatea care realizeaza auditul, iar in unele tari se inregistreaza o crestere a rolului de control si supervizare a societatilor (in Italia, mai ales dupa scandalul Parmalat).

Sectiunea 2. Reglementarile internationale in domeniul insolventei

Din punctul de vedere al tratatelor incheiate, putem sa distingem tratate bilaterale si multilaterale.

In practica au fost incheiate tratate internationale atat biiaterale cat si multilaterale prin care a fost consacrat sistemul universalitatii falimentului.

2.1. Tratatele de la Montevideo (1889 si 1940)

Tratatele de la Montevideo sunt primele tratate cu vocatie internationala care vizau falimentul transfrontalier, parti fiind statele latino-americane.

Tratatul din 1889 se referea numai la lichidare, iar cel de-al doilea se refera si la reorganizare judiciara.

Creditorii locali ai debitorului strain pot deschide, in propriul stat, proceduri separate de faliment impotriva debitorului, urmarind lichidarea bunurilor acestuia aflate pe teritoriul acelui stat. Este competenta instanta oricaruia dintre statele pe teritoriul caruia debitorul detine bunuri.

2.2. Conventia de la Havana - 1928

Conventia de la Havana este o extindere teritoriala a Tratatelor de la Montevideo, prin semnarea acesteia de catre 15 state latino-americane.

Sediul sau domiciliul este criteriul de competenta in materia deschiderii procedurii de faliment.

Daca societatea are un singur sediu atunci instanta sediului este singura competenta, iar in situatia in care societatea are mai multe sedii competenta apartine oricarei instante (chiar din state diferite).

2.3. Conventia Statelor Nordice (1933)

Conventia numarul 4, privind procedura falimentului a fost incheiata in cadrul Uniunii scandinave de drept international privat este catre Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia si Suedia.

Deschiderea procedurii apartine instantei de la sediul sau domiciliul debitorului.

,,0 procedura de faliment, deschisa intr-unul din statele contractante, isi extinde, de asemenea, efectele asupra bunurilor apartinand falitului din alte state' (art.1).

'Daca tribunalul sau judecatorul care a declarat falimentul si-a bazat competenta pe o imprejurare alta decat faptul ca debitorul are sau a avut, inainte de moartea sa, domiciliul in acea tara sau ca o societate, asociatie sau fundatie are sediul aici, acest fapt va fi declarat in hotarare. In consecinta, Conventia nu va fi aplicabila falimentului si un faliment va putea fi pronuntat ulterior intr-un stat contractant' (art.13).

2.4. Actul uniform OHADA din 10 aprilie 1998 asupra organizarii procedurilor colective de stingere a pasivului

Actul uniform asupra organizarii procedurilor colective de stingere a pasivului a fost adoptat de catre Organizatia pentru Armonizarea in Africa a Dreptului Afacerilor, are urmatoarele trasaturi:

deciziile de deschidere si inchidere a procedurilor sunt recunoscute cu autoritate de lucru judecat pe teritoriul altor state parti;

sindicul desemnat de o instanta isi poate exercita toate atributiile pe teritoriul altor state daca in aceste state nu au fost deschide proceduri colective;

procedurile colective pot fi principale (daca sunt deschise unde debitorul isi care sediul principal) sau secundare.

2.5. Conventia europeana privind anumite aspecte internationale ale falimentului (Istambul, 1990)

a. Notiuni preliminare

Conventia de la Istambul a fost semnata de 6 state dar a fost ratificata de unul singur (Cipru), neintrunind conditiile pentru a intra in vigoare (semnarea acesteia de cel putin 3 state).

Conventia a fost incheiata sub egida Consiliului Europei, in considerarea faptului ca 'procedurile de faliment si procedurile similare privesc tot mai frecvent persoanele care exercita activitati in afara teritoriilor nationale' si pentru a se garanta 'un minim de cooperare juridica prin regle­mentarea anumitor aspecte internationale ale falimentului, precum puterea administratorilor si a sindicilor de faliment sa actioneze in afara teritoriului national, posibilitatea de a recurge la deschiderea de falimente secundare pe teritoriul altor parti si posibilitatea pentru creditori de a-si prezenta creantele in falimente deschise in strainatate'.

Printre neajunsurile acestei Conventii, s-au evidentiat: 'rezerva dreptului comunitar, posibilitatile de rezervare oferite statelor semnatare, numeroase trimiteri la legislatia interna a statului in care va fi deschisa o procedura principala sau secundara sau referirile la ordinea publica interna'.

Crearea dreptului falimentului in Uniunea europeana precum si realizarea Legii Model UNCITRAL au condus la caderea in desuetudine a Conventiei de la Istambul.

Sectiunea 3. Reglementarea insolventei in Uniunea Europeana

3.1. Necesitatea reglementarii

Regulamentul Consiliului nr.1346 din 2000 din 29 mai 2000 privind procedurile de insolventa este aplicabil in toate tarile Uniunii Europene, mai putin in Danemarca.

Consiliul Uniunii Europene a propus noua reglementare, potrivit Tratatului de instituire a Comunitatii Europene, la initiativa Republicii Federale Germania si a Republicii Finlanda si cu avizul Parlamentului European si al Comi­tetului Economic si Social.

Uniunea Europeana si-a propus instituirea unui spatiu de libertate, securitate si justitie. Buna functionare a pietei interne impune ca procedurile transfrontaliere de insolventa sa functioneze eficient si efectiv si ca regulamentul adoptat sa fie adoptat pentru atingerea acestui obiectiv care intra in domeniul cooperarii judiciare in materie civila, in sensul art.65 din Tratat.

Activitatile intreprinderilor au din ce in ce mai des efecte transfrontaliere si sunt, prin urmare, reglementate de legislatia comunitara intr-o masura tot mai mare. Insolventa acestor intreprinderi afecteaza deopotriva si buna functionare a pietei interne, fiind deci necesar un act comunitar care sa impuna coordonarea masurilor ce urmeaza sa fie adoptate in privinta patrimoniului unui debitor insolvent.

Pentru buna functionare a pietei interne este necesar sa se evite ca partile sa fie tentate sa transfere bunurile lor sau procedurile judiciare dintr-un stat membru in altul, in incer­carea de a obtine o situatie juridica mai favorabila (forum shopping).

Aceste obiective nu pot fi indeplinite satisfacator la nivel national si, prin urmare, se justifica intreprinderea de actiuni la nivel comunitar.

In conformitate cu principiul proportionalitatii, regula­mentul se limiteaza la dispozitiile care reglementeaza com­petenta de a deschide proceduri de insolventa si de a pronunta hotarari care deriva direct din procedurile de insolventa si sunt strans legate de acestea. In plus, regulamentul contine dispozitii privind recunoasterea acestor hotarari si a dreptului aplicabil care sa satisfaca, la randullor, acest principiu.

Procedurile de insolventa privind societatile, concor­datele si procedmile analoage sunt excluse din domeniul de aplicare a Conventiei de la Bruxelles din 1968 privind eompetenta si executarea hotarariior in materie civila si camerciala, modificata de conventiile de aderare la aceasta conventie.

Pentru atingerea obiectivului de imbunatatire a eficientei si eficacitatii procedurilor de insolventa cu efecte transfrontaliere, este necesar si recomandabil ca dispozitiile privind competenta, recunoasterea si dreptul aplicabil in acest domeniu sa fie cuprinse intr-un act juridic comunitar obligatoriu si direct aplicabil in statele membre.

3.2. Domeniul de aplicare

Regulamentul se aplica procedurilor colective ce iau nastere in contextul insolventei debitorului care atrage desistarea partiala sau totala a acestuia si desemnarea unui lichidator.

Regulamentul se aplica procedurilor de insolventa, indiferent daca debitorul este o persoana fizica sau o persoana juridica, un comerciant sau o persoana particulara.

Procedurile de insolventa referitoare la societatile de asigurare, institutiile de credit, societatile de investitii care furnizeaza servicii ce implica detinerea de fonduri sau valori mobiliare ale tertilor si organismele de plasament colectiv sunt excluse din domeniul de aplicare. Aceste societati nu sunt reglementate ele regulament deoarece sunt supuse unui regim special si, intr-o oarecare masura, autoritatile nationale de control au competente de interventie extrem de extinse.

Procedurile de insolventa nu implica in mod necesar interventia unei autoritati judiciare; expresia 'instanta' utilizata in regulament trebuie inteleasa in sens larg si include o persoana sau un organ abilitati de legislatia nationala sa deschida procedura de insolventa. Pentru ca regulamentul sa se aplice, procedurile (cuprinzand acte si formalitati prevazute de lege) trebuie nu numai sa se desfasoare conform dispozitiilor regulamentului, dar si sa fie recunoscute oficial si sa fie executorii in statul membru in care sunt deschise procedurile de insolventa si totodata trebuie sa fie proceduri colective de insolventa care sa antreneze desistarea partiala sau totala a debitorului si desemnarea unui lichidator.

Regulamentul ia in considerare faptul ca, datorita diferen­telor intre sistemele de drept material nationale, nu este folosita in practica deschiderea unei proceduri de insolventa unice, cu aplicabilitate in intreaga Comunitate. Aplicarea fara exceptie a legii statului de deschidere ar conduce, in acest context, in mod frecvent la dificultati. Acesta este cazul, de exemplu, cu garantiile foarte diferite care se intalnesc pe cuprinsul Comunitatii. In plus, drepturile preferentiale de care se bucura anumiti creditori sunt, in unele cazuri, complet diferite. Prezentul regulament ar trebui sa tina seama de acest lucru in doua moduri diferite. Pc de o parte, trebuie sa prevada reguli speciale referitoare la legea aplicabila anumitor drepturi si situatii juridice deosebit de importante (de ex. drepturile reale si contractele de munca). Pe de alta parte, trebuie acceptate, pe langa procedura de insolventa principala cu intindere universala si proceduri nationale care privesc numai bunurile situate in statul de deschidere.

Regulamentul permite deschiderea procedurii principale de insolventa in statul membru in care se afla centrul intereselor principale ale debitorului. Aceste proceduri au o intindere universala si includ toate bunurile debitorului. Pentru a proteja interesele diferite, prezentul regulament permite deschiderea de proceduri secundare paralele cu procedura principala. Proceduri secundare pot fi deschise in statul membru in care debitorul are un sediu. Efectele procedurilor secundare se limiteaza la bunurile situate in statul respectiv. Unitatea in cadrul Comunitatii se asigura prin reguli imperative de coordonare cu procedurile principale.

'Centrul intereselor principale' trebuie sa corespunda locului in care debitorul isi conduce in mod obisnuit interesele si poate, prin urmare, sa fie verificat de catre terti.

Regulamentul se aplica numai procedurii in cadrul careia centrul intereselor principale ale debitorului este situat in cadrul Comunitatii.

Normele de competenta prevazute in regulament stabi­lesc numai competenta internationala, adica desemneaza statul membru ale carui instante pot deschide proceduri de insolventa. Competenta teritoriala din cadrul statului membru trebuie sa fie stabilita prin legislatia nationala a statului membru respectiv.

3.3. Procedura principala si procedura secundara

Instanta competenta sa deschida o procedura principala de insolventa ar trebui sa fie abilitata sa ordone masuri provizorii si de conservare din momentul depunerii cererii pentru deschiderea procedurii. Masurile de conservare dispuse atat inainte, cat si dupa deschiderea procedurii de insolventa sunt foarte importante pentru a garanta eficacitatea acestei proceduri. In acest sens, regulamentul permite diverse posibilitati. Pe de o parte, instanta competenta in procedura principala ar trebui sa fie abilitata sa ordone si masuri provizorii de protejare a bunurilor situate pe teritoriul altor state membre. Pe de alta parte, un lichidator desemnat provizoriu inainte de deschiderea procedurii principale poate, in statul membru in care exista un sediu apartinand debitorului, sa solicite adoptarea masurilor de conservare prevazute de legislatia din statele respective.

Inaintea deschiderii procedurii principale de insolventa, deschiderea unei proceduri de insolventa in statul membru in care debitorul are un sediu nu ar trebui sa poata fi solicitata decat de creditorii locali si creditorii de la sediul local sau in cazurile in care dreptul statului membru in care debitorul are centrul intereselor sale principale nu permite deschiderea unei proceduri principale. Aceasta limitare este justificata de faptul ca se intentioneaza sa se limiteze la minimum necesar cazurile in care proceduri teritoriale independente sunt solicitate inaintea procedurii principale de insolventa. Daca se deschide procedura principala de insolventa, procedurile teritoriale devin secundare.

Dupa deschiderea procedurii principale de insolventa, regulamentul nu aduce atingere dreptului de a solicita deschiderea unei proceduri de insolventa intr-un stat membru in care debitorul are un sediu. Lichidatorul din cadrul procedurii principale sau orice alta persoana abilitata in acest scop conform legislatiei nationale a statului membru respectiv poate solicita deschiderea de proceduri secundare de insol­venta.

Procedurile secundare de insolventa pot urmari scopuri diferite, in afara de protejarea intereselor locale. Se pot ivi cazuri in care patrimoniul debitorului este prea complex pentru a fi administrat in bloc sau diferentele dintre sistemele juridice respective sunt atat de mari incat pot aparea dificultati ca urmare a extinderii efectelor derivand din legislatia statului de deschidere la celelalte state in care se afla bunurile. Din acest motiv, lichidatorul din cadrul procedurii principale poate solicita deschiderea de proceduri secundare pentru o administrare eficienta a patrimoniului.

Procedurile principale si procedurile secundare pot insa contribui la o valorificare eficienta a masei bunurilor numai daca procedurile paralele in curs de desfasurare sunt coordonate. Principala conditie aici este ca diferitii lichidatori sa coopereze strans, in special printr-un schimb de informatii intr-un volum suficient. Pentru a asigura rolul predominant al procedurii principale, lichidatorului din cadrul acestei proceduri ar trebui sa i se ofere cateva posibilitati de a interveni in procedurile secundare in curs. De exemplu, ar trebui sa fie abilitat sa propuna un plan de reorganizare sau concordat sau sa solicite suspendarea lichidarii masei bunurilor in procedura secundara de insolventa.

Orice creditor, care isi are resedinta obisnuita, domiciliul sau sediul social in Comunitate, trebuie sa beneficieze de dreptul de a-si inregistra cererea de admitere a creantei privind bunurile debitorului in orice procedura de insolventa aflata in curs de desfasurare in Comunitate. Acest lucru ar trebuie sa se aplice si autoritatilor fiscale si institutiilor de asigurari sociale. Totusi, pentru asigurarea egalitatii de tratament a creditorilor, distribuirea incasarilor trebuie sa fie coordonata. Fiecare creditor ar trebui sa poata pastra ceea ce a primit in cursul procedurii de insolventa, insa nu ar trebui sa aiba dreptul de a participa la distribuirea masei bunurilor in cadrul altei proceduri decat daca creditorii de acelasi rang nu au obtinut, in aceeasi proportie, un dividend echivalent.

3.4. Recunoasterea hotararilor luate in materia insolventei

Regulamentul prevede recunoasterea imediata a hota­rarilor privind deschiderea, desfasurarea si inchiderea procedurii de insolventa care intra in domeniul sau de aplicare si a hotararilor aflate in legatura directa cu aceasta procedura de insolventa. Recunoasterea automata trebuie sa determine extinderea efectelor atribuite procedurii de legea statului de deschidere la toate celelalte state membre. Recunoasterea hotararilor pronuntate de instantele statelor membre trebuie sa se bazeze pe principiul increderii reciproce. In acest scop, motivele de nerecunoastere trebuie reduse la minimum necesar. Aceasta este si temeiul de solutionare al oricarui conflict care exista intre instantele a doua state membre care se considera deopotriva competente pentru a deschide procedura principala. Hotararea instantei care deschide mai intai procedura ar trebui sa fie recunoscuta in celelalte state membre fara ca acestea sa aiba dreptul de a supune controlului hotarare a instantei respective.

In domeniul sau de aplicare, regulament ar trebui sa prevada norme conflictuale unitare, care sa inlocuiasca, in cadrul domeniului lor de aplicare, normele nationale de drept international privat. In absenta unor dispozitii contrare, se aplica legea statului membru de deschidere (lex concursus). Aceasta norma conflictuala ar trebui sa fie aplicabila atat pentru procedura principala, cat si pentru procedurile locale; lex concursus determina toate efectele procedurii de insolventa, atat cele de natura procedurala, cat si pe cele materiale, asupra persoanelor si raporturilor juridice respec­tive. Ea reglementeaza toate conditiile privind deschiderea, desfasurarea si inchiderea procedurii de insolventa.

Recunoasterea automata a unei proceduri de insolventa careia i se aplica in mod obisnuit legea statului de deschidere poate interfera cu normele care reglementeaza tranzactiile desfasurate in aceste state membre. Pentru a proteja asteptarile legitime si siguranta tranzactiilor intr-un alt stat membru decat cel de deschidere, ar trebui sa se prevada o serie de exceptii de la norma generala.

In special in cazul drepturilor reale este necesara o derogare speciala de la legea statului de deschidere, deoarece aceste drepturi au o importanta considerabila pentru acordarea creditelor. Justificarea, valabilitatea si intinderea unui astfel de drept real trebuie, prin urmare, sa fie determinate in mod normal de catre legea locului (lex situs) si sa nu fie afectate de deschiderea procedurii de insolventa. Titularul dreptului real ar trebui, prin urmare, sa-si poata valorifica in continuare dreptul de a delimita garantia reala de masa bunurilor. Daca bunurile sunt supuse drepturilor reale in temeiul legii statului unde sunt situate, dar procedura principala se desfasoara in alt stat membru, lichidatorul din cadrul procedurii principale ar trebui sa poata cere deschiderea unei proceduri secundare in jurisdictia in care s-au nascut drepturile reale, in masura in care debitorul are un sediu in statul respectiv. Daca nu este deschisa o procedura secundara, excedentul obtinut din vanzarea bunurilor supuse drepturilor reale trebuie platit lichidatorului din cadrul procedurii principale.

Daca legea statului in care s-a deschis procedura nu admite compensarea, creditorul are totusi dreptul la o compensare daca aceasta este posibila in temeiul legii aplicabile creantei debitorului insolvent. In acest fel, compensarea va dobandi caracter de garantie reglementata de o lege de care creditorul respectiv se poate prevala in momentul nasterii creantei.

Este, de asemenea, nevoie de o protectie speciala in cazul sistemelor de plata si a pietelor financiare. Aceasta este aplicabila in cazul compensarii si lichidarii prevazute in cadrul unor astfel de sisteme, precum si in cazul cesiunii de titluri de valoare si al garantiilor constituite pentru astfel de tranzactii, in special conform Directivei Parlamentului European si a Consiliului 98/26/CE a din 19 mai 1998 privind caracterul definitiv al platii in sistemele de plata si al platii in operatiunile cu titluri de valoare.

Singura lege aplicabila acestor tranzactii trebuie sa fie cea aplicabila sistemului sau pietei respective. Aceasta dispozitie are menirea sa impiedice posibilitatea ca mecanismele pentru plata si lichidarea tranzactiilor prevazute in sistemele de plata si compensare sau pe pietele financiare reglementate ale statelor membre sa fie modificate in cazul insolventei uneia dintre partile la tranzactie. Directiva 98/ 26/CE cuprinde dispozitii speciale care ar trebui sa aiba intaietate asupra regulilor generale din prezentul regulament.

Pentru a proteja angajatii si locurile de munca, efectele procedurii de insolventa asupra continuarii sau incetarii raporturilor de munca si asupra drepturilor si obligatiilor fiecarei parti decurgand din aceste raporturi trebuie sa fie determinate de legea aplicabila contractului in conformitate cu normele conflictuale generale. Orice alte aspecte legate de insolventa, cum ar fi problema daca creantele angajatilor sunt privilegiate si care este rangul eventual al acestui privilegiu, ar trebui sa fie determinate de legea statului de deschidere.

In interesul tranzactiilor, continutul principal al hotararii de deschidere a procedurii ar trebui sa fie publicat in celelalte state membre, la cererea lichidatorului. Daca exista un sediu in statul membru respectiv, s-ar putea cere ca publicarea sa fie obligatorie. Insa in nici unul din aceste doua cazuri publicarea nu constituie o conditie prealabila pentru recunoasterea procedurii deschise in alt stat membru.

Este posibil ca unele din persoanele interesate sa nu aiba cunostinta despre deschiderea procedurii si sa actioneze cu buna credinta, de o maniera care vine in conflict cu noua situatie. Pentru a proteja aceste persoane care, fara sa fi avut cunostinta despre deschiderea procedurii in alt stat membru, executa o obligatie fata de debitor, cand, de fapt, ar fi trebuit sa execute obligatia fata de lichidatorul din cadrul procedurii din alt stat membru, ar trebui sa se prevada caracterulliberator al acestei executari sau plati.

Regulamentul ar trebui sa includa anexe referitoare la organizarea procedurii de insolventa. Intrucat aceste anexe se refera exclusiv la legislatia statelor membre, exista ratiuni specifice si justificate pentru ca Consiliul sa-si rezerve dreptul de a modifica aceste anexe pentru a tine seama de modificarile aduse dreptului intern al statelor membre.

In conformitate cu art.3 din Protocolul privind pozitia Regatului Unit si a lrlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeana si la Tratatul de instituire a Comunitatii Europene, Regatul Unit si Irlanda au facut cunoscuta dorinta lor de a participa la adoptarea si aplicarea prezentului regulament.

In conformitate cu art.1 si art.2 din Protocolul privind pozitia Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeana si la Tratatul de instituire a Comunitatii Europene, Danemarca nu participa la adoptarea prezentului regulament si, prin urmare, nu ii revin obligatii in virtutea acestuia si nici nu ii sunt aplicabile dispozitiile sale.

In context european este necesar sa amintim si Conventia privind procedurile de insolvabilitate (Bruxelles, 1995).

Sectiunea 4. Legile model privind insolventa

4.1. Precizari prealabile

Asa cum s-a precizat in literatura juridica legile model sunt elaborate pentru a fi preluate - in mod liber - de catre statele interesate si pentru a promova uniformizarea legislatiei intr-un anumit domeniu.

Legea model este diferita de o conventie (tratat interna­tional) intrucat nu exista obligatia semnarii sau a ratificarii de un anumit numar de state, iar participantii pot elabora legea nationala pe baza legii model dar modificand-o in functie de traditiile juridice proprii.

Cea mai importanta lege model privind insolventa internationala a fost elaborata de UNClTRAL; aceasta a fost precedata de alte incercari: Conferinta de la Haga si, partial, Asociatia Internationala a Baroului (proiect care a fost cumulat cu cel UNCITRAL).

1. Proiectul intocmit la cea de-a cincea Conferintei de drept international privat de la Haga

Proiectul de Tratat a fost discutat la sfarsitul secolului al XIX-Iea (1894) si consacra principiul universalitatii procedurilor falimentului, aceasta procedura se referea atat la comercianti cat si la necomercianti.

Potrivit Proiectului de Tratat, 'sentinta declarativa de faliment pronuntata intr-unul din statele contractante de tribunalul competent (215) este recunoscuta si produce efecte in alte state contractante in modul si in masura determinate de articolele urmatoare'.

'Pentru ca un faliment declarat intr-unul din statele contractante sa-si produca efectele in celelalte state con­tractante trebuie ca el sa fie declarat de tribunalul statului in care se gaseste principalul sediu industrial sau comercial al debitorului sau, daca nu acest sediu a fost luat in considerare, dupa legea statului in care falimentul a fost declarat, de tribunalul statului in care se gaseste domiciliul debitorului. Daca este vorba de o societate sau asociatie, trebuie ca falimentul sa fie declarat de tribunalul statului in care se gaseste sediul social stabilit fara frauda sau fictiune' (art.2).

2. Legea model elaborata de Asociatia Internationala a Baroului privind cooperarea in materia insolventei transfontaliere (Model International Insolvency Cooperation Act -MIICA)

Asociatia Internationala a Baroului a propus in 1989 o Lege-model in aceasta materie avand urmatoarele trasaturi:

- are la baza Bankruptcy Code;

- recomanda administrarea procedurii si averii debitorului printr-o singura jurisdictie;

- contine norme referitoare la asistenta judiciara acordata administratorului falimentului.

4.2. Reglementarea UNCITRAL in materia insolventei internationale

Comisia Natiunilor Unite pentru Drept Comercial Inter­national a conceput o Lege Model in domeniul insolventei si a elaborat un Ghid pentru implementarea legii. Aceasta Lege model a avut un impact puternic asupra legislatiilor nationale (Spania a adoptat o lege in domeniu vizibil impregnata de ideile si recomandarile UNCITRAL).