Incertitudinile dreptului comparat

INCERTITUDINILE DREPTULUI COMPARAT

l. Aspecte generale

inainte de anul 1990, dreptul comparat nu a fost structurat pe o baza stiintifica, asa cum s-a intamplat dupa anul de referinta 1990, cand evolutia acestei discipline a facut sa se evidentieze si mai bine deosebirile dintre dreptul public si dreptul privat.

Stabilirea perioadelor istorice care particularizeaza dreptul com­parat au ca moment de reper anul 1990, an in care s-a desfasurat la Paris primul congres mondial destinat dreptului comparat. Evenimentul determinat de acest congres a fost considerat ca momentul de nastere al dreptului comparat. Istoria dreptului comparat a fost impartita, asadar, in doua perioade distincte, cea de dinainte de 1990 si cea de dupa acest an.

Preocupari referitoare la cunoasterea reglementarilor juridice din alte tari au existat din cele mai vechi timpuri. Au existat preocupari si pentru efectuarea de comparatii intre reglementari din diferite tari. Astfel, in perioada antica greaca sunt cunoscute preocupari ale unor conductori de state, filozofi, juristi care cercetau reglementarile juri­dice din alte state.

Cunoscutul jurist spartan Licurg sau atenianul Solon, au intreprins calatorii in alte cetati pentru a afla reglementarile legale si obiceiurile sociale din cetatile respective si tineau cont de cercetarile intreprinse pentru elaborarea si adoptarea propriilor legi.

in legatura cu dreptul comparat, s-au ridicat nenumarate pro­bleme, printre care si aceea de a se sti daca dreptul comparat este o stiinta sau o metoda de cercetare. Pentru a da raspuns la aceasta intrebare, este necesar sa stabilim care este obiectul de activitate al dreptului comparat, in doctrina de specialitate¹ s-a apreciat ca problemele esentiale privind obiectul dreptului comparat, fundamentul, domeniul de aplicare, scopul sau metoda, nu sunt inca suficient clarificate. Sunt numeroase puncte de vedere contradictorii intre teoreticienii domeniului analizat asupra conceptiei de baza privind dreptul comparat, intrebarea privind natura dreptului comparat, stiinta sau o simpla metoda de cercetare, a existat inca de la inceputul aparitiei acestei doctrine si exista si astazi. Daca la inceput s-a sustinut de catre majoritatea autorilor ca dreptul comparat este o stiinta, in prezent majoritatea dintre teoreticienii dreptului apreciaza ca dreptul comparat reprezinta numai o metoda de cercetare, strict necesara pentru studierea diferitelor sisteme de drept, pentru intelegerea relatiilor sociale existente la un moment dat in diferite state ale lumii. Dupa cum se stie, reglementarea juridica este un fenomen social subiectiv, este rezultatul unor nevoi sociale de reglementare a relatiilor sociale mai importante, a unor interese politice, al unei anume mentalitati ale unei anumite perioade de timp. Astazi pot exista anumite reguli obligatorii pe un anumit teritoriu (de ex.: in tarile Uniunii Europene - cum ar fi de ex.: interzicerea pedepsei cu moartea pentru savarsirea de infractiuni), iar in alte zone sau state sa existe reglementari contrare (de ex.: prevederea pedepsei cu moartea pentru savarsirea de infractiuni - cazul unor state din U.S.A, din Irak, din Iran s.a.). Reglementarile diferite constituie obiect de studiu al dreptului comparat, pentru identificarea celor mai eficiente dispozitii legale in vederea realizarii scopului principal al reglementarilor si al sanctiunilor din normele de reglementare, acela al prevenirii savarsirii unor fapte daunatoare relatiilor sociale.

2. Notiunea si obiectul dreptului comparat

Pentru dreptul comparat au fost formulate nenumarate definitii, toate fiind criticate intrucat oglindesc in parte obiectul de activitate al disciplinei. Deosebirile pornesc, in principal, de la natura si, asa cum am precizat, obiectul dreptului comparat.

Unii autori au sustinut ca nu prezinta nicio relevanta faptul ca dreptul comparat este o stiinta sau numai o metoda de studiu a sistemelor diferite de drept. Alti autori² apreciaza ca tocmai clari­ficarea acestui aspect ar duce la lamurirea tuturor celorlalte probleme fundamentale pentru dreptul comparat.

in doctrina este controversata si intinderea domeniului propriu de cercetare al dreptului comparat. O astfel de incertitudine este determinata tot de faptul ca nu este stabilit, cu certitudine, obiectul de activitate al dreptului comparat. Obiectul de activitate trebuie sa fie stabilit in comparatie cu celelalte discipline ale dreptului.

2.1. Definitia dreptului comparat

in cursul secolului al XlX-lea, mai multi autori, printre care Gans, au incercat sa integreze dreptul in cadrul general de evolutie sociala, iar alti autori, printre care Post si Kohler, au incercat sa determine legile evolutiei umanitatii si prin prisma dreptului, in acest sens, Austin considera ca prin comparatie se poate realiza un sistem universal de principii de drept pozitiv, iar pentru Amari, scopul dreptului comparat, ca stiinta autonoma, era acela de a descoperi legile generale ale evolutiei umanitatii, prin evolutia institutiilor juridice.

Au existat si autori, ca de exemplu, Kohler, care au considerat ca istoria universala a dreptului si stiinta dreptului comparat, sunt termeni sinonimi care se realizeaza unul prin altul. Urmeaza ca fiecare drept national sa fie considerat ca un element al civilizatiei universale, iar dreptul are rolul de a influenta dezvoltarea umanitatii.

Astfel Pollock³ are in vedere accentuarea termenului istoric in detrimentul termenului etnologic, pentru caracterizarea dreptului. Pentru autor, termenul de jurisprudenta istorica si de jurisprudenta comparativa sunt echivalente. Autorul evidentiaza legatura stransa a dreptului cu istoria, fapt ce presupune necesitatea unor cunostinte vaste de istorie a dreptului.

Avand in vedere curentul ce incredinteaza dreptului comparat o misiune activa si practica, se considera ca dreptului ii revine sarcina de a contribui la dezvoltarea sociala. Curentul la care ne-am referit a fost determinat de preocupari practice, cum ar fi: imbunatatirea dreptului national, unificarea juridica interna sau internationala, precum si vointa de a desprinde fondul comun al umanitatii civilizate ori dreptul comun legislativ.

Vorbindu-se despre dreptul comparat, se impune sa intelegem prin acesta o misiune auxiliara⁴ a criticii legislative, metoda ce consta in faptul de a aprecia si de a judeca legea nationala, comparand-o cu legile asemanatoare sau cu institutiile analoage din alte state.

Distinsul cercetator al domeniului dreptului comparat Saleilles⁵ preciza ca dreptul comparat este destinat a servi dezvoltarii progresive a dreptului national, oferind un tel pozitiv pentru evolutia legislativa sau pentru interpretarea jurisprudentiala.

Cu referire la scopul dreptului comparat, la Congresul de la Paris din 1900, Zitelmann, intr-o lucrare importanta a sa⁶ a afirmat ca acti­vitatea juridica este caracterizata prin trei domenii, acestea fiind:

a) aplicarea dreptului - adica activitatea practica;

b) investigatia in domeniul stiintei;

c) creatia - adoptarea legislatiei nationale. Autorul apreciaza ca in aceste trei directii compararea legislatiilor nationale ale diferitelor state are un rol important.

Un alt teoretician, Josserand⁷, concepe rolul dreptului comparat in acelasi stil practic, definindu-1 prin functia sa principala, care este aceea de a scoate la iveala orientarea juridica.

Se impune sa evidentiem si opinia lui Lambert⁸, care aprecia ca dreptul comparat reprezinta stiinta care analizeaza fenomenele juridice si legile care le reglementeaza.

Acelasi autor preciza ca dreptul comparat trebuie sa fie un instrument de elaborare a dreptului comun legislativ, acesta repre­zentand mai mult decat unificarea pe plan intern a dreptului unui stat.

Un alt autor⁹ aprecia ca dreptul comparat are un rol modest, sarcina sa cea mai importanta este de a imbunatati dreptul uzual. Mai tarziu, acest autor a recunoscut ca dreptul comparat are importanta functie de a clarifica tipurile si caracterul normal al institutiilor si ideilor primitive.

Holland¹⁰ apreciaza ca dreptul comparat are rolul de a strange si a cataloga institutiile juridice din diferite tari, iar din rezultatele obtinute in acest fel, stiinta abstracta a jurisprudentei este indreptatita sa stabileasca o vedere sistematica a ideilor si metodelor care au fost realizate in mod diferit in sistemele actuale. In alta ordine de idei, Bryce¹' apreciaza ca dreptul comparat studiaza regulile juridice aflate in vigoare in tarile civilizate si examineaza modul de rezolvare a problemelor ce apar in fiecare tara. Autorul reduce rolul dreptului comparat la metoda comparativa, al carei scop ar fi de a scoate la iveala diferentele tehnice existente intre diverse reglementari ale aceleasi probleme juridice. Constatam ca Bryce vehiculeaza aceeasi idee a lui Salmond, potrivit caruia dreptul comparat consta in studierea asemanarilor si deosebirilor dintre legislatiile diferitelor state.

Perioada dintre cele doua razboaie mondiale s-a evidentiat prin opinii care apreciaza ca dreptul comparat este numai o metoda de cercetare a dreptului, acest punct de vedere devenind dominant, definitiile comparatistilor subliniaza aceasta particularitate a dreptului comparat.

Un alt autor, Rabel¹², mentioneaza ca rolul compararii este acela de a pune fata in fata diferite sisteme legislative si de a le examina intre ele.

Potrivit opiniei lui Gutteridge¹³, expresia de drept comparat desemneaza o metoda de studiu si de cercetare, dreptul comparat nu poate fi o ramura sau o diviziune a dreptului, metoda fiind definita mai mult prin caracterul sau tehnic. Autorul mentioneaza ca obiectivul dreptului comparat este acela de a descoperi daca diferentele dintre sistemele de drept sunt fundamentale in privinta caracterului lor sau numai accidentale, in al doilea rand, apreciaza autorul, dreptul comparat trebuie sa identifice cauza care determina asemenea diferente si sa stabileasca raportul lor cu structurile generale ale sistemelor in care apar. Mai apreciaza ca dreptul comparat trebuie sa faca o evaluare a meritelor sau defectelor diferitelor sisteme de drept, avand in vedere conditiile in care trebuie sa functioneze. Aceeasi opinie este exprimata si de David, care sustine ca dreptul comparat reprezinta compararea sistemelor de drept, acesta fiind o metoda comparativa aplicata in domeniul stiintelor juridice, in acelasi sens Arminjon Nolde Wolff, precizeaza ca dreptul comparat apropie si compara regulile si institutiile diverselor sisteme juridice aflate in vigoare in diferite state ale lumii. Obiectul dreptului comparat il reprezinta studiul comparat al sistemelor juridice din diferite tari, ce au o legislatie moderna, pentru a desprinde elementele comune tuturor acestor tari, dar si aspectele specifice proprii fiecarui stat. Autorul diferentiaza compararea ordinelor juridice de institutiile juridice din tarile respective. Apreciem ca o astfel de atitudine nu este corecta, intrucat procesul de legiferare nu poate fi analizat separat de institutiile care il creeaza. Sistemul acceptat sau creat de institutiile juridice, caracterizeaza institutiile respective si cele doua aspecte, sistemul legislativ si institutiile care s-au creat, nu pot fi analizate separat, daca dorim sa cunoastem valoarea adevarata, principiile ce guverneaza intregul sistem analizat. Aceeasi opinie o intalnim si la Zweigert, care precizeaza ca prin comparatie juridica se intelege punerea in legatura a diferitelor ordini de drept, in litera si spiritul lor, sau punerea in legatura a unor institutii sau solutii comparabile apartinand unor ordini juridice diferite. Autorul mentioneaza ca dreptul comparativ reprezinta punerea in legatura a diferitelor ordini juridice, ori punerea in legatura a unor solutii determinate ori a unor institutii determinate apartinand unor ordini diferite. Apreciem ca punctul de vedere al autorului este numai in parte obiectiv, intrucat obiectul de studiu al dreptului comparat nu este reprezentat numai de punerea in legatura a unor ordini juridice sau a unor institutii. Nu este evidentiata si activitatea de baza a dreptului comparat, care este aceea de a efectua in mod amanuntit un studiu comparativ intre aspectele precizate mai sus si nu doar punerea in legatura a acestora.

2.2. Deficienta definitiilor dreptului comparat

Cu toate ca au fost formulate numeroase definitii ale dreptului comparat si s-au exprimat diferite opinii privind obiectul acestei discipline, se apreciaza in literatura de specialitate¹⁴, ca niciuna dintre definitii nu reflecta, intru totul, trasaturile ce particularizeaza dreptul comparat.

Definitiile formulate de diversi autori, oglindesc numai partial obiectul de studiu al disciplinei analizate. Teoreticienii care au formulat definitiile au incercat sa defineasca dreptul comparat prin functiunea care era mai importanta. Autorul citat precizeaza ca dreptul comparat nu este definit in natura sa si nu sunt evidentiate, in mod corespunzator, functiunile sale. Autorul are in vedere elaborarea unei definitii care, pe calea enumerarii sau a sistematizarii, ar ingloba toate functiunile ramurii de drept, in acest sens s-a mentionat ca dreptul comparat reprezinta o entitate diferita in ansamblul ramurilor de drept. Dreptul comparat este si el un produs al evolutiei umanitatii, reprezinta o realitate istorica, susceptibila de autonomie si de susceptivitate.

Dintre autorii referatelor, monografiilor, cursurilor de drept comparat il evidentiem pe Ottetelisanu, despre care se afirma ca s-a preocupat cel mai mult de formularea unei definitii pentru dreptul comparat si examinarea opiniilor exprimate de alti autori, in special s-a preocupat de examinarea opiniilor autorilor care au participat la Congresul de la Paris.

3. Delimitarea dreptului comparat de alte ramuri ale dreptului

in doctrina de specialitate¹⁵ s-a apreciat ca dreptul comparat se caracterizeaza prin numeroasele sale functiuni, atat in domeniul cercetarii, cat si prin scopurile sale. in acest fel, s-a apreciat ca dreptul comparat, ca stiinta autonoma, a fost confundat cu etnologia juridica, cu istoria comparata a dreptului, cu teoria generala a dreptului, cu dreptul civil comparat, cu dreptul comercial comparat, cu politica legislativa s.a. Conceptia privind confuzia facuta intre dreptul comparat si ramurile de drept mentionate a fost justificata de faptul ca prin aplicarea metodei comparative se obtineau rezultate si cunostinte specifice sau diferite de cele proprii disciplinei noastre. Este adevarat ca orice parte a unei discipline juridice, stabilita in mod comparativ, face parte din disciplina juridica respectiva.

in fiecare dintre ramurile stiintei juridice se poate aplica metoda comparativa, iar aplicarea metodei comparative nu afecteaza natura disciplinei.

S-a apreciat ca incertitudinile dreptului comparat, ca disciplina autonoma, proveneau din neputinta de a defini dreptul comparat prin obiectul sau propriu, ca si din confuzia facuta intre domeniul dreptului comparat si rezultatele obtinute prin aplicarea metodei comparative. Se impune sa se stabileasca care este rolul, functiunea si metoda dreptului comparat in cazul diferitelor discipline juridice si extrajuridice.

Chiar daca exista incertitudini cu privire la caracterul disciplinei pe care o analizam, este cert ca prin examinarea comparativa a dife­ritelor sisteme de drept, se obtin cunostinte noi despre sistemele respective, pot fi imbunatatite sistemele de drept, se poate realiza o eficienta armonizare, compatibilizare a diferitelor legislatii a statelor.

Cert este ca dreptul comparat ne permite sa realizam o detasare de mentalitatea proprie si sa patrundem in mod constient intr-o alta lume juridica¹⁶. Permite, de asemenea, sa se descopere in propriul sistem de drept calitati si defecte, permite revederea, reanalizarea intregului sistem national pentru a se constata care dintre institutiile sale sunt relevante ori nu si care mai este gradul de importanta practica a lor in raport cu schimbarile economico-sociale intervenite in societatea celui care realizeaza analiza, dar si in alte state. Ne permite, de asemenea, sa constatam daca solutiile juridice din propriul sistem national de drept sunt singurele posibile ori exista altele mai importante, mai bine structurate si organizate.

Sub aspectul acestei functii, s-a apreciat ca functia este utila sub urmatoarele aspecte:

a) cand o institutie juridica exista in mai multe tari avand aceeasi origine;

b) cand, desi institutiile au origini diferite, se prezinta sub aceleasi aspecte;

c) cand institutiile, desi nu sunt asemanatoare, se bazeaza pe aceleasi principii fundamentale.

Dreptul comparat, ca si disciplinele juridice si sociale cu care acesta are tangenta au ca interes stiintific sau practic sa aplice in propriul lor domeniu metoda comparativa, metoda fiind utila tuturor disciplinelor enumerate.

Unii autori se refera la legislatia comparata sau la dreptul comparat, intelegand prin acestea metoda comparativa. In acest sens Gutteridge, ca si Recueil Lambert, mentioneaza ca metoda compa­rativa este utila pentru studierea oricarei ramuri a stiintei juridice.

4. Caracterul dreptului comparat de disciplina de sine statatoare sau o simpla metoda de cercetare

Problematica naturii dreptului comparat, adica faptul de a se stabili daca dreptul comparat este o stiinta autonoma in randul ramurilor dreptului sau numai o metoda folosita pentru realizarea studiului comparativ intre diferite ramuri ale dreptului sau intre stiinte diferite, a preocupat pe foarte multi cercetatori. S-a apreciat ca este important sa se stie daca dreptul comparat este sau nu o stiinta, intrucat numai astfel isi poate aduce un real aport la dezvoltarea, perfectionarea dreptului, la implementarea diferitelor rezultate ale cercetarii juridice in cadrul unor institutii concrete din domeniul diverselor ramuri ale dreptului.

in doctrina de specialitate s-a afirmat ca pentru a se cunoaste daca dreptul comparat este o simpla metoda sau o stiinta independenta, nu era nevoie de nenumaratele luari de pozitie si irosirea timpului altor numerosi teoreticieni. S-a mai sustinut ca este necesar sa se accepte cele trei curente esentiale si sa se puna capat controverselor legate de acest subiect¹'.

1. Primul curent afirma ca discutiile controversate legate de natura stiintei dreptului comparat are numai un interes academic si nu merita sa se mai scrie despre acest subiect. Conform unor autori, cum ar fi: Mc Dougal, Schmitthoff s.a., problema dilemei privind natura dreptului comparat nu prezinta importanta necesara pentru a mai prelungi eforturile de a lamuri acest aspect. Astfel, Mc Dougal pre­cizeaza ca dreptul comparat este numai o metoda de cercetare si nimic mai mult, iar Schmitthoff precizeaza ca stiinta dreptului comparat este o ramura a dreptului, dar nu se pot delimita net notiuni cum ar fi "metoda' si "stiinta'.

La randul sau Gutteridge afirma ca interesul problemei privind natura dreptului comparat este pur teoretica si in toate privintele importanta clarificarii ei este indoielnica.

David are aceeasi convingere privind problematica stabilirii caracterului dreptului comparat ca stiinta sau metoda, sustinand ca pe cei ce disputa aceasta dilema ii despart chestiuni de terminologie.

Un al doilea curent inglobeaza teoriile potrivit carora dreptul comparat nu este decat o metoda de cercetare. O asemenea concluzie a fost acceptata, in ultima perioada de timp, de catre tot mai multi specialisti in studiul dreptului comparat.

Un al treilea punct de vedere considera ca dreptul comparat este numai o disciplina autonoma. Aceasta conceptie a constituit punctul de vedere al majoritatii teoreticienilor disciplinei dreptului comparat, la inceputul secolului al XX-lea, dar, progresiv, conceptia a pierdut multi dintre adeptii sai.

Jacques Lambert¹⁸ considera controversa privind caracterul dreptului comparat ca lipsita de insemnatate si depasita in timpurile noastre.

Zweigert analizeaza disciplina dreptului comparat ca pe o disci­plina tanara.

Referitor la aspectul privind caracterul dreptului comparat, Zweigert, considera ca este preferabil sa nu se mai discute despre aceasta problema intrucat oricum concluzia nu prezinta un interes major. Zweigert¹⁹ afirma ca studiile efectuate pentru clarificarea caracterului dreptului comparat nu fac altceva decat sa satisfaca curiozitatea comparatistului, lasand sa se inteleaga, ca, dupa parerea sa, nu prezinta nicio alta importanta astfel de cercetari.

O alta categorie de autori spera sa gaseasca raspunsul la intre­barea pusa in discutie, in modificari de ordin terminologic, in acest fel, Mark Ancei considera ca juristul se va rataci in controverse si de aceea ar fi mai bine sa fie inlocuit termenul de drept comparat cu acela de studiu comparat al dreptului²⁰. Ancei si-a schimbat in mod cert parerea in masura in care propune o stiinta comparativa a dreptului care isi construieste ea insasi propriul sau obiectiv.

Argumentul cel mai des folosit de catre teoreticieni este ca aceasta controversa asupra naturii dreptului comparat este teoretica si sterila, deoarece nu are nicio importanta practica, in trecut insemnatatea problemei a fost exagerata, dar nici nu trebuie sa i se desconsidere valoarea, deoarece s-ar comite o eroare in sens invers, fiind neglijata complet importanta contradictiilor. Este totusi esential pentru compa­ratisti sa se stie daca, practicand stiinta dreptului comparat, aplica numai o metoda speciala ori desfasoara numai o activitate care se inscrie in limitele unei discipline autonome.

Argumentul potrivit caruia termenii de "metoda' si "stiinta' pot fi inlocuiti cu usurinta intre ei, dar si argumentul ca nu li se pot delimita domeniile si functiunile este nerealist si nu sprijina in niciun fel dezvoltarea procesului de cercetare pentru dreptul comparativ. "Metoda' este un ansamblu de demersuri rationale, sustinute spre a atinge scopul propus. Este un instrument accesoriu servind un scop²¹.

S-a apreciat²² ca, dimpotriva, o stiinta autonoma constituie un volum de cunostinte ordonate, avandu-si domeniul ei propriu, un obiect determinat si recunoscut, o metoda proprie de analiza si cercetare.

in concluzie, se va admite ca este inexact si superficial argu­mentul potrivit carui termenii de "metoda' si "stiinta' pot fi confundati.

Nu trebuie sa uitam ca stiinta juridica, ca de altfel orice stiinta, are metodele ei proprii.

Evolutia si pluralitatea metodelor pot sa alcatuiasca un obiect coerent de studiu si de cercetare, sfarsind prin a deveni baza unei noi discipline.

4. l. Caracterul dreptului comparat de disciplina de sine statatoare sau o simpla metoda de cercetare

S-a apreciat²³ ca teoreticieni de seama au inceput sau au sfarsit prin a contesta dreptului comparat caracterul de stiinta autonoma. S-a ajuns ca in prezent majoritatea autorilor de drept comparat sa nu mai considere aceasta disciplina ca o ramura a dreptului, ci numai o simpla metoda care serveste la cercetarea comparativa a diferitelor sisteme de drept.

Atat Edouard Lambert, cat si Gutteridge, ca si David, acestia fiind unii dintre cei mai insemnati autori ce au realizat progresul dreptului comparat, au afirmat ca dreptul comparat reprezinta numai o metoda particulara ce poarta denumirea de "metoda comparativa'.

Egon Weiss mentioneaza ca in mod abstract se infatiseaza comparatia juridica ca o metoda a stiintei dreptului, care compara fenomenele juridice din tarile straine. S-a mai sustinut ca o stiinta particulara a dreptului comparat nu exista si nici nu poate sa existe. Notiunea aceasta nu desemneaza decat o metoda, dupa cum aprecia Francisci.

Principalele incercari facute pentru a se demonstra ca dreptul comparat nu este o stiinta autonoma au fost realizate de Kaden, care precizeaza ca obiectivul dreptului comparat este de a compara normele juridice care apartin diverselor ordini juridice pentru a face sa reiasa echivalenta sau diferenta solutiilor.

Rezulta ca actul compararii depinde, pe de o parte, de materialul asupra caruia opereaza, iar pe de alta parte, actul compararii nu desprinde norme juridice valabile si aplicabile. De aceea, compararea juridica reprezinta o tehnica speciala de studiere a diverselor ordini juridice, in concluzie, compararea juridica nu este o stiinta intrucat nu indeplineste niciuna dintre conditiile pe care aceasta trebuie sa le indeplineasca. Corespunzator acestei idei, Kadem refuza sa includa in notiunea de comparare juridica scopul deosebit pe care il urmareste comparatistul in munca sa.

Un alt teoretician cunoscut, Gutteridge, sustinea ca dreptul comparat era o stiinta de a face dominanta conceptia potrivit careia dreptul comparat nu este decat o metoda. De aceea, inca din 1938 numea dreptul comparat ca fiind o ramura a stiintei juridice generale, apoi adopta o alta conceptie si incearca sa dovedeasca inexistenta caracterului autonom al dreptului comparat. Potrivit parerii sale, daca prin Drept se intelege un corp de reguli, este evident ca in cazul dreptului comparat nu se intalneste un corp de reguli. Compararea regulilor de drept imprumutate din diferite sisteme nu duce la formu­larea unor reguli noi, independente, care sa reglementeze raporturile sau conventiile dintre oameni. De aceea a apreciat ca nu exista o ramura a dreptului care sa poarte denumirea de drept comparat, in acelasi sens in care exista un drept al familiei, un drept maritim sau alte asemenea ramuri ale dreptului in care juristii grupeaza regulile de drept in vigoare, relative la o materie determinata.

De retinut ca David sustine acelasi punct de vedere, manifestandu-si hotararea de a aprecia ca dreptul comparat nu poate fi considerat o ramura distincta a dreptului. Argumentul de baza al lui David este cel sustinut si de Gutteridge, potrivit caruia nu exista drept comparat ca stiinta autonoma deoarece nu constituie un corp de reguli asa cum se intalneste la celelalte ramuri ale dreptului. Adica, dreptul comparat nu poate fi socotit o parte a dreptului pozitiv al vreunei natiuni, la fel ca dreptul civil, dreptul administrativ s.a. Un alt argument al sustinerilor lui Gutteridge este acela potrivit caruia dreptul comparat constituie o metoda si ca disciplina teoretica nu are un domeniu pro­priu. S-a sustinut ca a te sluji de metoda comparativa pentru a prezenta istoria institutiilor inseamna a realiza o istorie comparata a institutiilor sau a etnologiei. Mai sustine ca a te sluji de metoda comparativa in vederea intelegerii legilor societatii, nu face altceva decat a se realiza filosofia dreptului sau sociologie. In concluzie, Gutteridge afirma ca dreptul comparat nu exista.

Are aceeasi natura si argumentarea lui Jescheck, care sustine ca dreptul comparat nu poate fi o stiinta intrucat obiectul sau nu poate fi nici definit, nici delimitat. Pornind de la aceasta idee ar rezulta ca o stiinta este caracterizata de obiectul ei delimitat si specific caracterizat prin metoda in forma cercetarii si gandirii. O astfel de activitate este numita comparatia juridica, adica o metoda universala, deoarece poate fi utilizata in toate domeniile stiintei dreptului. Se poate afirma ca argumentarea lui Kaden este logica, daca i se accepta punctul sau de vedere. Pentru autor, dreptul comparat reprezinta compararea unei probleme in mai multe ordini juridice pentru a se descoperi diferentele si asemanarile solutiilor. Daca se realizeaza acest lucru, comparatistul va aplica metoda comparativa. Kaden afirma ca, incercand sa faca din dreptul comparat o stiinta autonoma, comparatistii au stabilit o echi­valenta intre compararea juridica si rezultatele pe care aceasta le dobandeste. Concluziile lui Ancei sunt aceleasi. A afirma ca obiectul final al metodei comparative nu este altul in realitate decat propriul sau rezultat, inseamna a ne intoarce la teoriile inceputului de secol-potrivit carora stiinta comparativa se confunda cu rezultatele obtinute de metoda comparativa intr-un domeniu sau intr-o ramura a dreptului.

Conform argumentelor lui Kaden, daca compararea se realizeaza in interesul altei stiinte autonome, ea nu poate pretinde sa devina, la randul ei, o disciplina independenta. Metoda comparativa este doar un instrument, deci o metoda si numai atat. Problema unei stiinte autonome se apreciaza in functie de domeniul de investigatie care ii apartine in exclusivitate si care este diferita de domeniile de activitate ale tuturor celorlalte stiinte.

De aceea, sustine Kaden, o stiinta poate pretinde sa fie autonoma in masura in care punand probleme noi, ajunge la cunostinte noi inte­grate intr-un tot coerent. Daca ordonam cunostintele si daca clasificam rezultatele, se ajunge la solutionarea problemei aflata in cercetare, sporind, in acest fel, cunoasterea umana in domeniul cercetat. Se poate concluziona ca pentru dreptul comparat trebuie sa se defineasca obiectul si domeniul propriu.

4.2. Conceptia potrivit careia dreptul comparat este o stiinta autonoma

Alti numerosi autori ai domeniului dreptului comparat apreciaza ca dreptul comparat reprezinta o stiinta autonoma sau o metoda, dar si o stiinta autonoma. Acest punct de vedere a fost dominant la inceput secolului al XX-lea, asa cum am mai precizat.

Este real faptul ca de la inceputul secolului, conceptia potrivit careia dreptul comparat este o stiinta a fost abandonata de multi cercetatori, migrand spre grupul celor care considera ca, dimpotriva, dreptul comparat nu reprezinta o stiinta ci numai o metoda de cercetare.

in ciuda eforturilor si a teoriilor vremii, potrivit conceptiei lui Constantinesco, nu s-a reusit sa se demonstreze nici caracterul sau de stiinta, nici domeniul sau propriu, nici autonomia sa.

Desi au aparut teorii contrarii, autorii comparatisti care sustin caracterul stiintific si de ramura a dreptului comparat, sunt de acord ca aceasta ramura de drept este, in acelasi timp, si metoda de cercetare, si stiinta.

Acest dublu caracter este evidentiat de un numar restrans de teoreticieni ai domeniului comparat. S-a sustinut si ideea ca, in mod tacit, dublul caracter al dreptului comparat este recunoscut de catre toti teoreticienii din domeniu²⁴.

Pot fi stabilite trei categorii de opinii ale comparatistilor:

a) opiniile potrivit carora prin diverse argumente comparatistii incearca sa precizeze obiectul si domeniul propriu al acestei stiinte autonome;

b) opiniile potrivit carora dreptul comparat reprezinta o parte a unei stiinte comparative generale;

c) opiniile universaliste despre dreptul comparat.

S-a apreciat ca exista patru subgrupari de teoreticieni comparatisti:

a) comparatistii care afirma ca dreptul comparat constituie o stiinta autonoma. Acesti autori nu folosesc argumente pentru a justifica punctul lor de vedere;

b) comparatistii care isi justifica pozitia pe care o adopta fata de problema pusa in discutie (caracterul dreptului comparat). Ideea privind descoperirea prin intermediul dreptului privat a legilor naturale ale vietii juridice specifice popoarelor, evidentiind, totodata, evolutia societatii omenesti. Lambert a incercat sa sistematizeze opiniile mentionate, precizand ca dreptul comparat are sarcina de a le releva jurisconsultilor legile naturale carora li se supun manifestari ale vietii sociale al caror ansamblu alcatuiesc dreptul, de a-i face sa sesi­zeze legatura si ratiunea de a fi a transformarilor vietii juridice, de a le ingadui sa descopere care sunt, pentru orice institutie, formele ce corespund fazelor de dezvoltare sociala, influentate de regimurile politice si economice. O astfel de conceptie se intemeiaza pe ideea de drept just si a unui tip ideal de institutii juridice. Saleilles precizeaza ca fiecare tara trebuie sa-si aduca contributia la crearea unui drept comun al civilizatiei care sa ne reprezinte.

Lambert apreciaza ca sub denumirea de drept comparat se afla inglobate doua discipline deosebite care au un aer de rudenie, dar pe care, in fapt, le uneste numai o trasatura exterioara, aceea a folosirii comune a metodei comparative.

Prima dintre aceste discipline, istoria comparativa, urmareste un tel exclusiv stiintific si speculativ. Istoria comparativa alcatuieste cadrul si partea descriptiva a sociologiei juridice. Constituie, totodata, o stiinta in inteles tehnic, adica o stiinta a dreptului.

A doua disciplina - legislatia comparata - are in vedere un scop practic. Este unul dintre instrumentele si unul dintre organele de desco­perire, de creatie sau de aplicatie a dreptului, avand ca rol sa desprinda fondul comun de conceptii si de institutii care exista in mod latent.

Lambert evidentiaza inca o data rolul jucat de metoda de comparare pentru elaborarea dreptului comun francez ori a dreptului privat german, in continuarea ideilor sale, Lambert apreciaza ca dreptul comparat nu are obiect deoarece el reprezinta o simpla metoda comparativa a mai multor sisteme de drept.

Raoul de la Grasserie apreciaza ca dreptul comparat nu reprezinta o stiinta, dar devine stiinta numai daca are rol de comparare. Daca com­pararea se realizeaza in timp, se obtine o istorie a evolur ca institutii ale dreptului romanesc.

In acelasi sens poate fi privita aderarea tarii noastre la o serie de conventii internationale din domeniul dreptului comercial, care a avut ca efect participarea Romaniei la dreptul uniform creat de aceste conventii.

in concluzie, asa cum apreciaza cea mai mare parte a compa­ratistilor, consideram si noi ca dreptul comparat intruneste cerintele unei metode, reprezinta un ansamblu de procedee prin care se realizeaza compararea normelor juridice din sisteme diferite.

S-a propus schimbarea denumirii disciplinei de drept comparat, pentru a se numi "metoda comparativa' sau "compararea drepturilor'25.

Dreptul comparat are un obiect si un scop propriu, constituie o metoda cu caracter preponderent de cercetare a diferitelor sisteme de drept si a institutiilor care le deserveste, dar nu are propriul sau cadru juridic pe care sa-1 reglementeze.

Regulile comparatiei folosite de dreptul comparativ sunt:

1. Se vor compara numai regulile ce se impun a fi comparate si nu intregul sistem de drept al unui stat fata de sistemul de drept al altui stat.

2. Cercetarea unei institutii dintr-un sistem de drept se va face luandu-se in considerare toate izvoarele de drept dintr-un anumit sistem juridic. Altfel nu se va putea obtine o intelegere corespunzatoare a institutiei studiate.