Dovada cu martori

Dovada cu martori

Proba testimoniala sau proba prin declaratiile martorilor reprezinta unul din mijloacele de dovada cel mai frecvent folosit in procesul civil. Importanta acestui mod de proba a diferit de la o epoca la alta. In antichitate proba testimoniala a fost larg raspandita si aceasta tocmai datorita dificultatilor de preconstituire a unor documente scrise. De aceea se si afirma in Digeste ca testimoniorum usus frecquens ac necessarius est. In perioada procedurii formulare proba testimoniala a devenit cea mai uzuala. Ulterior, in perioada procedurii extraordinare, proba testimoniala a pierdut din importanta sa practica, fiind privita tot mai mult cu neincredere datorita fragilitatii sale.

Timp de multe secole a predominat principiul inadmisibilitatii probei printr-o singura declaratie testimoniala: testis unus testis nullus. Alaturi de aceasta exigenta in antichitate sclavii, minorii si adeseori femeile nu puteau depune marturie. Uneori capacitatea de a fi martor era conditionata de existenta unui anumit patrimoniu.

Doar prin Ordonanta lui Henric al III-lea din anul 1566 (Ordonance de Moulins) s-a instituit principiul potrivit caruia inscrisurile trec inaintea martorilor (lettres passent temoins). Acest principiu este rezultatul descoperirii tiparului in secolul al XV-lea si al avantajelor probei scrise fata de declaratiile fragile ale martorilor.

In dreptul modern aceste restrictii au fost inlaturate, iar proba testimoniala este lasata, intocmai ca si celelalte mijloace de proba, la libera apreciere a judecatorului.

Martorii sunt persoane straine de proces care relateaza, in fata instantei de judecata, fapte sau imprejurari concludente pentru solutionarea cauzei si de care au luat cunostinta personal. Mijlocul de proba il reprezinta tocmai declaratiile facute de martor in fata instantei de judecata.

Imprejurarile relatate de martor trebuie sa fie cunoscute personal de acesta, in sensul ca el a participat la incheierea actului sau a asistat la savarsirea faptei. Declaratiile "din auzite" nu reprezinta constatari personale ale martorului, ci relatari despre fapte necontrolabile si cu o semnificatie indoielnica. De aceea, asemenea declaratii nu pot avea valoare probatorie.

Situatia este insa diferita in cazul asa-numitei marturii indirecte. In aceasta din urma situatie faptele relatate de martor sunt cunoscute de el prin intermediul unei persoane determinate, care, la randul sau, a perceput in mod nemijlocit anumite imprejurari. Datorita acestui fapt asemenea declaratii pot fi retinute de instanta ca mijloc de proba, intrucat ele permit o discutie si un control asupra veridicitatii faptelor.

Declaratiile martorilor se caracterizeaza si prin aceea ca ele trebuie facute oral in fata instantei de judecata. Prin urmare, declaratiile consemnate grafic si chiar cele facute in forma autentica, nu pot fi utilizate cu titlu de probe testimoniale.

Datorita fragilitatii probei testimoniale si din cauza inmultirii proceselor legiuitorul francez de la 1804 a restrans admisibilitatea probei testimoniale. Restrictii similare se intalnesc in prezent in legislatia multor state.

In dreptul nostru asemenea restrictii sunt prevazute in art. 1191 C. civ. Acest text instituie doua reguli restrictive privitoare la administrarea probei cu martori. Precizam insa chiar de la inceput ca dispozitiile inscrise in art. 1191 alin. (3) C. civ. nu au un caracter imperativ, ci dispozitiv. Prin urmare, astfel cum prevede in mod expres art. 1191 alin. (3) C. civ., partile de comun acord se pot abate, fie expres, fie tacit, de la prevederile primelor doua alineate consacrate in textul mentionat.

Prima regula restrictiva vizeaza dovada actelor juridice care depasesc o anumita valoare. Potrivit art. 1191 alin. (1) C. civ.: "Dovada actelor juridice al caror obiect are o valoare ce depaseste suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decat prin act autentic, sau prin act sub semnatura privata".

Regula enuntata urmareste ocrotirea partilor si determinarea lor sa-si preconstituie inscrisuri pentru operatiile juridice pe care le incheie. Aceasta regula nu se aplica in privinta tertilor, ei avand posibilitatea sa faca dovada actului juridic prin orice mijloc de proba.

Dispozitiile restrictive cuprinse in art. 1191 alin. (1) C. civ. se aplica tuturor actelor juridice al caror obiect depaseste valoarea de 250 de lei. Valoarea in functie de care se stabileste inadmisibilitatea probei testimoniale este aceea din momentul incheierii actului juridic. Valoarea dobanzilor nu se ia insa in considerare pentru determinarea valorii obiectului actului juridic, in sensul dispozitiilor inscrise in art. 1191 C. civ. In acest sens prin art. 1192 C. civ. se dispune ca "Articolul precedent nu se aplica in cazul cand cererea depaseste 250 lei numai prin unirea capitalului cu dobanzile".

Legea prevede si alte norme de natura a impiedica eludarea dispozitiilor art. 1191 C. civ. Astfel, in scopul aratat, art. 1193 C. civ. dispune ca: "Cel care a format o cerere in judecata, pentru o suma mai mare de 250 lei, chiar de va voi a-si restrange cererea la 250 lei, nu va fi primit a infatisa dovada prin martori". Din punct de vedere strict procedural, in concordanta cu principiul disponibilitatii, partea are posibilitatea de a-si restrange pretentiile. Dar exercitarea acestui drept procedural nu are semnificatii pe plan probatoriu, dispozitiile textului citat fiind de natura sa evite eludarea restrictiilor inscrise in art. 1191 C. civ. Prin urmare, chiar in cazul restrangerii pretentiilor sub plafonul valoric de 250 lei partea va fi tinuta sa faca dovada actului juridic invocat prin inscris autentic sau sub semnatura privata.

In acelasi spirit este irelevanta, sub aspect strict probatoriu, si fractionarea creantelor. O atare norma este inscrisa in art. 1194 C. civ., text potrivit caruia: "Dovada prin martori nu se poate admite nici in cazul cand cererea in judecata este pentru o suma mai mica de 250 lei, dar care este un rest din o creanta mai mare, neconstatata prin inscris".

A doua regula restrictiva vizeaza inadmisibilitatea probei testimoniale impotriva si peste cuprinsul unui inscris. Potrivit art. 1191 alin. (2) C. civ. "nu se va primi niciodata o dovada prin martori, in contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde ca s-ar fi zis inaintea, la timpul sau in urma confectionarii actului, chiar cu privire la o suma sau valoare ce nu depaseste 250 lei".

Prin consacrarea regulii inscrise in art. 1191 alin. (2) C. civ. s-a urmarit sa se acorde preferinta probei scrise fata de proba testimoniala. Solutia este neindoielnic judicioasa, caci de vreme ce partile au decis sa redacteze un inscris pentru operatia juridica pe care tocmai au perfectat-o este de presupus ca acesta exprima fidel vointa lor.

In literatura de specialitate si in jurisprudenta noastra s-au facut importante precizari cu privire la limitele in care se aplica regula inscrisa in art. 1191 alin. (2) C. civ. Astfel, s-a statuat ca restrictia enuntata se aplica numai intre partile contractante; tertii pot folosi proba cu martori spre a combate continutul inscrisului. De asemenea, restrictia enuntata in art. 1191 alin. (2) C. civ. se aplica numai inscrisurilor preconstituite.

Proba cu martori este insa admisibila cand se urmareste a se dovedi dolul, cauza ilicita a conventiei, frauda la lege sau existenta unui viciu de consimtamant la data incheierii actului. Dovada cu martori este deopotriva admisibila si atunci cand se urmareste stabilirea unui fapt ulterior incheierii conventiei, cum este stingerea sau rezilierea obligatiei.

In fine, se impune precizarea ca proba cu martori este admisibila si atunci cand clauzele conventiei sunt obscure, echivoce si este necesara interpretarea lor, pentru a se stabili vointa reala a partilor. Aceasta solutie este promovata constant de doctrina si jurisprudenta motivat de faptul ca a interpreta dispozitiile unei conventii nu este acelasi lucru cu proba in contra sau peste cuprinsul inscrisului.

De la cele doua reguli restrictive privitoare la admisibilitatea probei testimoniale art. 1197 si 1198 C. civ. consacra unele exceptii importante. Prima exceptie este prevazuta de art. 1197 C. civ., text care precizeaza ca regulile restrictive privitoare la proba cu martori "nu se aplica in cazul cand exista un inceput de dovada scrisa". Acelasi text defineste inceputul de dovada scrisa ca "orice scriptura a aceluia ce el reprezinta si care scriptura face a fi de crezut faptul pretins".

Pentru a ne afla in prezenta unui inceput de dovada scrisa sunt necesare a fi intrunite urmatoarele cerinte:

a) existenta unei scripturi. Prin folosirea sintagmei "orice scriptura" legiuitorul a urmarit sa atribuie caracterul unui inceput de dovada oricarui fel de scriere, indiferent de forma si scopul pentru care a fost facuta. Drept urmare are un asemenea caracter nu numai un inscris autentic ce nu indeplineste anumite conditii, ci orice fel de scriere, daca provenienta ei nu poate fi pusa la indoiala.b) scriptura sa emane de la partea careia i se opune. Fara existenta acestui element nu se poate vorbi de un inceput de dovada scrisa. Aceasta deoarece exceptia la care ne referim se intemeiaza pe un inceput de recunoastere a partii careia i se opune inscrisul. Asa fiind, scrierea ce emana de la persoane straine de proces nu reprezinta un inceput de dovada. Daca insa scrierea emana de la ambele parti, ea poate fi primita ca un inceput de dovada.

c) scrierea sa faca verosimil faptul pretins. Aceasta nu inseamna insa ca scrierea trebuie sa vizeze in mod nemijlocit faptul pretins. Scrierea se poate referi si la un fapt conex din care se pot trage concluzii privitoare la existenta faptului pretins.

Legea asimileaza cu inceputul de dovada scrisa si atitudinea partii chemate la interogatoriu, atunci cand aceasta refuza sa raspunda sau nu se infatiseaza la chemarea instantei. Mentionam insa ca intr-o atare imprejurare lipseste elementul scris, iar inceputul de dovada se intemeiaza doar pe atitudinea negativa a partii.

A doua exceptie este prevazuta de art. 1198 C. civ. si ea se refera la imposibilitatea de a preconstitui sau pastra o proba scrisa. Potrivit textului mentionat, regulile din art. 1191 C. civ. "nu se aplica insa totdeauna cand creditorului nu i-a fost cu putinta a-si procura o dovada scrisa despre obligatia ce pretinde sau a conserva dovada luata".

Textul citat indica in continuare, cu titlu exemplificativ, urmatoarele situatii ce pot constitui tot atatea cazuri de imposibilitate de preconstituire sau conservare a unei dovezi:

a) in cazul obligatiilor care se nasc din cvasicontracte si din delicte sau cvasidelicte;

b) in cazul depozitului necesar, in caz de incendiu, ruina, tumult sau naufragiu si la depozitele ce fac calatorii in ospataria unde trag; in toate aceste cazuri judecatorul va avea in vedere calitatea persoanelor si circumstantele faptului;

c) in cazul obligatiilor contractate in caz de accidente neprevazute, cand nu le era cu putinta partilor sa faca inscrisuri;

d) in cazul cand creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovada scrisa, dintr-o cauza de forta majora neprevazuta.

Jurisprudenta noastra a dat o interpretare rationala dispozitiilor art. 1198 C. civ., extinzand aplicarea acestui text si la acele situatii care pot constitui o imposibilitate morala de preconstituire a unei dovezi. In viziunea jurisprudentei noastre, urmata in mod constant si de doctrina, imposibilitatea morala de preconstituire a unei probe se bazeaza pe acele relatii de afectiune si consideratie care exista in genere intre soti si rudele apropiate; atunci cand asemenea relatii sunt normale este greu sa se pretinda partilor sa-si preconstituie un inscris cu privire la operatiile juridice ce le incheie.

Imposibilitatea morala de preconstituire a unui inscris nu poate avea decat un rol relativ. Drept urmare, instantele de judecata trebuie sa aprecieze in concreto asupra circumstantelor care au facut imposibila preconstituirea unei probe scrise. Cu alte cuvinte, simplele relatii de rudenie sau de afinitate nu justifica de plano ideea ca ne-am afla in prezenta unei imposibilitati de preconstituire a dovezii scrise. Intr-adevar, uneori, din diferite motive, chiar si relatiile dintre rudele apropiate pot fi alterate. Pe de alta parte, exista si alte situatii in care relatiile dintre unele persoane pot conduce la concluzia ca uneia dintre parti i-a fost imposibil sa-si preconstituie o proba scrisa. Asa este cazul relatiilor de deferenta dintre superiori si subordonati, dintre colegii de serviciu sau dintre prieteni. De aceea s-a decis de jurisprudenta noastra ca si asemenea relatii pot constitui izvorul unei imposibilitati morale de preconstituire a unui act scris.

Cu toate acestea, relatiile invocate in sprijinul admisibilitatii probei testimoniale trebuie sa fie analizate de instanta cu multa circumspectie spre a se conferi dispozitiilor art. 1198 C. civ. reala lor semnificatie. In acest spirit, in practica instantei supreme, s-a statuat ca indiferent in ce fel de relatii rezida izvorul imposibilitatii morale, ceea ce este esential nu este izvorul acestei situatii, ci constatarea existentei ei in realitate, care trebuie sa fie apreciata in raport de calitatea persoanelor si circumstantele faptelor.

Legea vizeaza nu numai imposibilitatea de preconstituire a unui inscris, ci si situatia in care inscrisul a fost intocmit, dar partea s-a aflat in imposibilitate de a-l conserva. Admiterea probei testimoniale intr-o atare imprejurare se justifica pe deplin, de vreme ce inscrisul a fost intocmit, iar disparitia lui se datoreaza unui motiv neimputabil partii. Pentru admiterea probei cu martori va fi necesar sa se dovedeasca ca: s-a intocmit un inscris doveditor in conditiile legii; acel inscris s-a pierdut sau a fost distrus si faptul ca disparitia inscrisului se datoreaza unui caz de forta majora.

Aprecierea declaratiilor martorilor reprezinta una dintre cele mai delicate probleme cu care este confruntata instanta in materie de probatiune. In trecut, marturia a fost considerata, si intr-o anumita masura justificat, ca una dintre cele mai fragile probe. Puterea doveditoare a marturiei era, in sistemul probelor legale, evaluata si impusa judecatorului de lege. Criteriul cantitativ al marturiei prevala asupra celui calitativ, potrivit adagiului testis unus, testis nullus.

In sistemele procesuale moderne probele testimoniale nu au o valoare prestabilita de lege, ci sunt lasate la libera apreciere a judecatorului. Desigur, asa cum am subliniat atunci cand am analizat principiile fundamentale ale dreptului procesual civil, libera apreciere a judecatorului nu poate reprezenta o simpla abstractiune. Judecatorul trebuie sa evalueze toate dovezile pe baza intimei sale convingeri, dar in toate cazurile in concordanta cu realitatea faptelor si cu respectarea legii.

Pentru justa evaluare a declaratiilor testimoniale judecatorul trebuie sa verifice buna- credinta a martorului si veridicitatea marturiei. Prima problema urmeaza sa fie rezolvata in concret de instanta tinand seama de diferite imprejurari de fapt, ca: interesul martorului in cauza, raporturile de rudenie dintre martor si una din parti, resentimentele fata de una dintre parti sau dimpotriva raporturile de prietenie cu una din parti etc.

Veridicitatea marturiei trebuie cercetata si ea cu multa atentie de catre judecator. In acest sens judecatorul va trebui sa tina seama de elementele stiintifice pe care i le pune la dispozitie psihologia. Judecatorul va trebui sa analizeze in mod succesiv etapele prin care trece martorul in privinta faptelor despre care este audiat. Aceste faze sunt: perceperea faptului, memorizarea faptului perceput si relatarea acestuia.

Perceperea unui fapt depinde de o multitudine de imprejurari, dintre care unele obiective, iar altele subiective; toate acestea pot avea un rol important in procesul de perceptie al faptelor. De aceea, instanta trebuie sa stabileasca, mai intai, cu precizie anumite imprejurari obiective, cum sunt locul si timpul in care s-a produs un anumit fapt, distanta dintre martor si obiectul perceput etc. Imprejurarile subiective nu sunt nici ele mai putin importante, caci perceptia depinde de intensitatea cu care un fapt a trecut in constiinta martorului. Este indeobste cunoscut ca nu orice martor acorda aceeasi importanta faptelor petrecute in lumea exterioara; unele persoane le acorda o semnificatie deosebita, altele o semnificatie cu totul redusa. De asemenea nu trebuie ignorati si exclusi din ecuatia la care ne referim nici alti factori subiectivi, cum sunt starea psihologica a martorului, varsta, ocupatia, profesia sau gradul sau de cultura.

Memorizarea faptului perceput reprezinta o alta etapa importanta, fiind, la randul sau influentata de un ansamblu de factori, dintre care unii obiectivi, iar alti subiectivi. Factorul timp joaca de data aceasta o importanta cu totul particulara. Trecerea unui timp considerabil de la data producerii faptului face ca ceea ce s-a perceput, chiar in mod exact, sa se estompeze. Daca insa faptul perceput este legat de un eveniment important din viata martorului (casatoria, absolvirea unei institutii de invatamant superior etc.) relatarea sa apare, cel mai adesea, plauzibila. Trebuie sa se tina seama si de data aceasta de unii factori, cum sunt varsta, profesia si gradul de cultura al martorului.

Relatarea faptului reprezinta si ea un moment careia judecatorul trebuie sa-i acorde cuvenita atentie. Se poate intampla ca faptele ce formeaza obiectul marturiei sa fie percepute exact si pastrate nealterat in memoria martorului, dar ele sa nu fie redate in mod fidel. La o asemenea solutie se poate ajunge chiar si atunci cand martorul este de buna-credinta. De aceea, judecatorul trebuie sa acorde o mare importanta modului de audiere a martorului si sa procedeze in considerarea acelor elemente obiective si subiective ce pot contura personalitatea martorului.

Experienta demonstreaza ca adeseori martorii sunt intimidati de solemnitatea caracteristica dezbaterilor judiciare, ceea ce poate influenta in mod negativ depozitia acestora. Intreruperile si intrebarile puse de judecator pot, de asemenea, sa conduca la denaturarea adevarului. Asemenea rezultate negative pot fi evitate de instanta prin audierea martorilor cu mult tact. Este preferabil, asa cum am mai aratat, ca martorul sa relateze spontan tot ceea ce stie in legatura cu faptele cauzei, iar intrebarile sa-i fie adresate la urma. Adevarul se poate stabili numai prin justa apreciere a depozitiilor martorilor, proces complex in cadrul caruia nu poate fi ignorata nici una din fazele anterior prezentate.

In mod obisnuit, martorii se propun de parti in limine litis, respectiv de reclamant prin cererea de chemare in judecata, iar de parat prin intampinare sau cel mai tarziu la prima zi de infatisare. Nepropunerea dovezilor in aceste conditii atrage dupa sine decaderea partii din dreptul de a mai propune probe in tot cursul judecatii, in afara de exceptiile anume prevazute de art. 138 C. proc. civ. Mai trebuie sa adaugam ca, in interesul adevarului, instanta poate dispune probe chiar daca partile se impotrivesc.

Martorii trebuie sa fie indicati prin aratarea numelui si a domiciliului spre a putea fi citati. Inlocuirea martorilor nu poate fi incuviintata "decat in caz de deces, disparitie sau motive bine intemeiate". In caz de incuviintare a inlocuirii martorilor lista cu numele si domiciliul acestora se va depune, sub sanctiunea decaderii, in termen de 5 zile.

Legea se refera din nou la sanctiunea decaderii in legatura cu nerespectarea obligatiilor impuse de art. 170 C. proc. civ. Art. 186 alin. (4) C. proc. civ. inlatura sanctiunea decaderii in ipoteza infatisarii martorilor la termenul stabilit pentru audierea lor.

Codul de procedura civila consacra si unele reguli importante privitoare la modul de audiere a martorilor.

Ordinea in care urmeaza sa se faca audierea martorilor se stabileste de instanta. Fiecare martor trebuie sa fie audiat separat; cei neascultati nu pot fi de fata la audierea unui martor. Dupa audiere martorul trebuie sa ramana in sala de sedinta pana la sfarsitul dezbaterilor, cu exceptia cazului in care instanta dispune altfel. Masura este stabilita de lege pentru ca martorul audiat sa nu aiba posibilitatea de a influenta in vreun mod martorii neaudiati.

Mentionam ca, potrivit art. 196 alin. (3) C. proc. civ., martorul nu are voie sa citeasca un raspuns scris de mai inainte; el se poate folosi insa de insemnari cu incuviintarea presedintelui, dar numai cu privire la cifre sau denumiri.

Legea noastra procesual civila nu contine o prevedere expresa cu privire la obligatia instantei de a-l lasa pe martor sa spuna tot ce stie in legatura cu pricina ce formeaza obiectul judecatii si numai dupa aceea sa-i puna intrebari. O asemenea dispozitie exista insa in Codul de procedura penala si ea este de natura sa garanteze relatarea veridica a faptelor percepute de martor [art. 86 alin. (2) C. proc. pen.]. De aceea este recomandabil sa se procedeze in mod similar si in procesul civil.

Dupa relatarea facuta de martor, partile au posibilitatea de a-i adresa acestuia intrebari; mai intai, intrebarile vor fi formulate de partea care a propus audierea martorului, iar apoi de catre partea adversa. Aceasta procedura de audiere este consacrata in majoritatea legislatiilor care se intemeiaza pe sistemul de drept romano-germanic. Solutia este insa cu totul diferita in sistemul de drept anglo-saxon, in cadrul caruia, in general, martorul este audiat in mod direct de catre parti in cadrul procedurii judiciare.

Declaratia martorului se consemneaza in scris de grefier, dupa dictarea presedintelui, si va fi semnata pe fiecare pagina si la sfarsitul ei de judecator, grefier si martor. In prealabil, martorul va lua cunostinta de cuprinsul declaratiei. Daca martorul nu voieste sau nu poate sa semneze se va face mentiune despre aceasta imprejurare. Orice adaugiri, stersaturi sau schimbari in cuprinsul declaratiei trebuie incuviintate si semnate de judecator, de grefier si de martor sub pedeapsa de a nu fi tinute in seama.

Sunt elemente deosebit de importante care trebuie atestate, in mod corespunzator, spre a face deplina credinta asupra celor petrecute in fata instantei.