Conventia Europeana a Drepturilor si Libertatilor Fundamentale

Conventia Europeana a Drepturilor si Libertatilor Fundamentale

Elaborarea si semnarea Conventiei Europene a Drepturilor si Libertatilor Fundamentale.

In august 1949, Comitetul pentru probleme juridice si administrative al Adunarii Consultative a Europei s-a intrunit pentru a studia o propunere de crare a unei "organizatii in cadrul Consiliului Europei pentru a asigura garantarea colectiva a drepturilor omului". Comitetul a propus ca o lista de 10 drepturi din Declaratia Universala a Drepturilor Omului sa faca obiectul unei garantii colective, ca statele membre sa se oblige a respecta principiile fundamentale ale democratiei, precum si infiintarea unei Comisii Europene a Drepturilor omului si a unei Curti Europene de Justitie.

Comitetul de Ministri al Consiliului Europei a numit 2 comitete guvernamentale separate care s-au intrunit in prima jumatate a lui 1950. Dupa mai multe consultari cu Adunarea in vara acelui an, Conventia a fost semnata la Roma in luna noiembrie.

Conventia a intrat in vigoare la 3 septembrie 1953, dupa depunerea a trei retificari. Ea a fost urmata de 14 protocoale aditionale.[1] Originalitatea Conventiei rezida in mecanismul institutional de protectie realizat. O data cu Conventia Europeana, drepturile omului au intrat deplin, pe plan european, in domeniul dreptului pozitiv: a fost creat un regim juridic al drepturilor, precum si un sistem de protectie prin actiunea in justitie. In timp, semnificatia CEDO a fost considerabil imbogatita de vasta jurisprudenta a Curtii Europene a Drepturilor Omului.

Conventia europeana a drepturilor si libertatilor fundamentele ale omului a fost semnata sub auspiciile Consiliului Europei, in 1950 la 4 noiembrie si a intrat in vigoare in 1953. Ea prezinta o semnificatie speciala pentru dreptul international al drepturilor omului din mai multe motive:[2] (Keon L, 34)

a fost primul tratat din lume in materie;

el a infiintat prima procedura si curte internationala unde se pot adresa plangeri in domeniul drepturilor omului;

este cel mai dezvoltat si eficient dintre toate sistemele de drepturi ale omului;

jurisprudenta dezvoltata este cea mai extinsa in comparatie cu orice alt sistem international.

Literatura juridica enumera trei motive care au determinat elaborarea si adoptarea unui astfel de tratat european al drepturilor omului.[3] (Keon, L, 34) In primul rand, el a reprezentat un raspuns regional la atrocitatile comise in timpul celui de al doilea razboi mondial si credinta ca respectand drepturile omului, guvernele nu vor mai declansa cu aceeasi usurinta razboaie impotriva vecinilor lor. In al doilea rand, atat Consiliul Europei, infiintat in 1949, cat si Uniunea Europeana s-au bazat in parte pe supozitia ca cea mai sigura cale pentru Germania de a deveni una dintre fortele pacii, in parteneriat cu Franta, Marea Britanie si alte tari occidentale, era aceea a integrarii regionale si institutionalizarii unor valori comune. Aceasta strategie contrasta puternic cu demersul punitiv prezent in Tratatul de la Versailles de dupa cel de al doilea razboi mondial. Al treilea motiv a fost acela de a reuni tarile europene necomuniste intr-un cadru ideologic comun si de a consolida unitatea lor in fata pericolului comunist.

Elaborata pe baza unei prime versiuni a pactului cu privire la drepturile civile si politice, Conventia europeana a fost modificata si completata din 1952 prin 14 protocoale facultative succesive. Ele fie au argumentat lista drepturilor, fie au vizat aspecte procedurale si organizarea institutionala: dreptul la proprietate, la educatie, obligativitatea de a organiza alegeri libera (Protocolul nr. 1 din 1952); dreptul de a nu fi inchis pentru datorii civile, libertatea de miscare si rezidenta, libertatea de a parasi orice tara; dreptul de nu fi expulzat, dreptul de intra in tara al carei conational esti si interzicerea expulzarii colective a strainilor (Protocolul nr. 4 din 1963); abolirea pedepsei cu moartea (Protocolul nr. 6 din 1983); dreptul unui strain de a nu fi arestat fara un proces corect, dreptul de apel in procesele penale, dreptul la compensatie in situatia erorilor judiciare, autoritatea de lucru judecat, egalitatea drepturilor si responsabilitatilor sotilor (Protocolul nr. 7 din 1984).

La 1 noiembrie 1998 a intrat in vigoare Protocolul nr. 11 care a modificat structura institutiilor abilitate cu examinarea si solutionarea plangerilor individuale. O data cu intrarea in vigoare a acestui protocol Comisia pentru drepturile omului a fost desfiintata, iar Curtea, cu o noua organizare, devine Curtea Europeana Permanenta de Drepturi ale Omului. Noua organizare permite solutionarea mai multor cauze intr-un timp mai scurt.

Alte trei protocoale (11,12,13) au amendat Conventia reglementand interzicerea discriminarii in orice situatie, interzicerea pedepsei capitale in orice situatie si o serie de modificari referitoare la durata mandatului judecatorilor Curtii Europene a Drepturilor omului si la compunerea comitetelor.

Conventia europeana a drepturilor omului reglementeaza, de asemenea, doua proceduri prin intermediul carora statele pot fi trase la raspundere pentru incalcarea drepturilor prevazute in tratat: procedura plangerilor individuale reglementata de art. 34, si o procedura inter-state, pe baza art. 33. In 1999 Curtea avea inregistrate peste 10.000 de cereri, peste 47.000 de dosare pe rol, primea 700 de scrisori si 200 de telefoane pe zi.[4]

Recunoscut ca fiind cel mai eficace sistem de promovare si protectie a drepturilor omului, Conventia europeana nu face nicio referire la drepturile copilului.