Participarea procurorului in procesul civil

Participarea procurorului in procesul civil

Ministerul Public constituie o institutie destinata a apara interesele generale ale societatii, precum si drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor. Datorita acestui fapt el este organizat, in forme diferite, in imensa majoritate a statelor democratice. O exceptie notabila este aceea a sistemului englez care ignora pur si simplu institutia Ministerului Public, apararea intereselor generale ale statului fiind incredintata avocatilor, pe care statul ii retribuie in mod corespunzator, respectiv ca orice alt client.

Constitutia din anul 1991 a realizat un progres remarcabil in privinta revenirii Ministerului Public la atributiile sale traditionale si universal recunoscute. Potrivit art. 130 alin. (2) din Constitutie, Ministerul Public isi exercita atributiile prin procurori constituiti in parchete. Organizarea Ministerului Public este stabilita prin dispozitiile Legii privind organizarea judiciara. In redactarea sa initiala, Legea de organizare judecatoreasca a mentinut o structura organizatorica asemanatoare cu cea anterioara revolutiei din decembrie 1989, respectiv Parchetul General de pe langa Curtea Suprema de Justitie.

Potrivit art. 132 alin. (1) din Constitutia Romaniei: "Procurorii isi desfasoara activitatea potrivit principiului legalitatii, al impartialitatii si al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justitiei". In pofida dispozitiilor clare ale legii fundamentale Ministerul Public, prin organele sale de conducere, a acreditat tot mai mult ideea unei independente a institutiei si mai cu seama a procurorului general fata de ministrul justitiei. Aceasta imprejurare a determinat necesitatea solutionarii oricaror divergente si plasarea institutiei, asa cum este firesc si cum a dispus si Constitutia din anul 1991, sub autoritatea ministrului justitiei. 

In acest fel s-a revenit la sistemul consacrat in legislatia noastra antebelica, dar si la solutiile consacrate in alte tari democratice. Este cunoscut ca in organizarea sistemului judiciar legiuitorul roman s-a inspirat si din legislatia franceza, dar fara a trage toate consecintele firesti si pe plan organizatoric. Actuala reglementare a realizat o structura organizatorica conforma cu traditionalele principii in materie. Exista si alte optiuni in ceea ce priveste organizarea acestei importante magistraturi. Esentiala este insa activitatea pe care o desfasoara autoritatile publice. Totusi in noile democratii aparute in Europa Centrala si de Est la sfarsitul acestui mileniu nu era admisibila mentinerea unor structuri, intr-un domeniu atat de important, mostenite de la vechiul regim dictatorial.

Tendintele conservatoare manifestate in perioada postrevolutionara au marcat din pacate, intr-o anumita masura, si modul de organizare a instantelor judecatoresti. Modificarea recenta a legii de organizare judecatoreasca a suplinit unele din lacunele initiale ale reglementarii in materie. In forma actuala, Ministerul Public este plasat in sfera autoritatii judecatoresti. Dispozitiile initiale ale Legii de organizare judecatoreasca, unele dintre ele lipsite de consecventa juridica, au prilejuit formularea unor opinii diverse cu privire la natura juridica a Ministerului Public. Una dintre aceste tendinte a inclus Ministerul Public in sfera puterii judecatoresti, teza pe care nu am impartasit-o, intrucat magistratii parchetului nu au dreptul de a pronunta hotarari cu valoarea caracteristica puterii lucrului judecat.

Modificarile aduse Legii de organizare judecatoreasca nr. 92/1992 nu au spulberat posibilele controverse asupra naturii juridice a Ministerului Public. Aceasta imprejurare se recunoaste de altfel in mod expres chiar si in considerentele deciziei nr. 339 din 18 iulie 1997 a Curtii Constitutionale, prin care s-au solutionat cererile privitoare la constitutionalitatea Legii privind modificarea si completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca. Totusi ultimele modificari ale Legii nr. 92/1992 nu au mai generat indoieli asupra nonapartenentei Ministerului Public la puterea judecatoreasca. Legiuitorul a integrat Ministerul Public in autoritatea judecatoreasca. O atare disociere intre autoritatea judecatoreasca si puterea judecatoreasca ni se parte totusi discutabila. Ea nu a solutionat insa problema naturii juridice a Ministerului Public, confirmand mai degraba existenta unui organ cu o structura particulara si care desfasoara o activitate specifica si conexa cu activitatea judiciara[1] si administrativa.

Potrivit art. 131 alin. (1) din Constitutie: "In activitatea judiciara, Ministerul Public reprezinta interesele generale ale societatii si apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor". In legatura cu acest important text din legea fundamentala observam mai intai ca el se refera doar la activitatea Ministerului Public in cadrul activitatii judiciare. Ministerul Public are insa, in mod incontestabil, si atributii avand un caracter extrajudiciar, imprejurare care rezulta si din dispozitiile Legii de organizare judecatoreasca.

Pe de alta parte, atributiile Ministerului Public difera in materie civila de cele determinate de lege in materie penala. In raportul dintre aceste atributii ponderea covarsitoare revine celor conferite de lege procurorului in materie penala. De aceea, se recunoaste unanim ca, in materie civila, "jurisdictia" Ministerului Public este una de exceptie. Apararea intereselor generale ale societatii si a ordinii de drept se realizeaza indeosebi prin rolul pe care procurorul il exercita in procesul penal. Intr-adevar, in marea majoritate a cazurilor procurorul este titularul actiunii penale si in aceasta calitate apare ca un reprezentant general al societatii.

Situatia este fundamental diferita in materie civila, domeniu in care atributiile procurorului sunt, cum afirma un reputat procedurist italian, "mult mai limitate si reprezinta, in toate manifestarile sale, o figura exceptionala". Iar aceasta caracterizare nu este proprie unei anumite legislatii. Este si trebuie sa fie o trasatura a activitatii Ministerului Public in cadrul procesului civil, unde in mod firesc se confrunta, in principal, interese private divergente. Aceasta observatie trebuie avuta in vedere, in opinia noastra, si in privinta determinarii rolului procurorului in procesul civil, dar si in interpretarea diferitelor dispozitii legale care reglementeaza materia.

In dreptul nostru, cadrul legal al participarii procurorului in procesul civil este determinat in art. 45 C. proc. civ. Acest text stabileste atributiile procurorului in materie civila si constituie in acelasi timp temeiul determinarii calitatii in care participa Ministerul Public la activitatea judiciara.

Dispozitiile cuprinse in art. 45 C. proc. civ. nu contin precizari privitoare la calitatea procesuala a procurorului. Datorita acestui fapt in literatura de specialitate din tara noastra, dar si in dreptul comparat, s-au formulat opinii diferite cu privire la calitatea procesuala a procurorului in procesul civil.

Intr-o prima opinie, s-a sustinut ca procurorul nu este altceva decat un reprezentant sui generis al partilor principale. Impotriva acestei opinii s-au formulat obiectiuni, pe deplin justificate, deduse din imprejurarea ca procurorul nu apara interesele uneia dintre parti, ci are misiunea de a apara legalitatea democratica. Pe de alta parte, s-a remarcat ca este de neconceput reprezentarea unor parti cu interes contrare. Chiar daca, uneori, prin pozitia sa in proces, procurorul contribuie la apararea intereselor uneia dintre parti, calitatea sa nu poate fi identificata in nici un caz cu aceea a unui reprezentant .

Alti autori au considerat ca procurorul participa in procesul civil in calitate de reprezentant al societatii. Asa fiind, se considera ca procurorul nu dobandeste calitatea de parte, desi ii sunt recunoscute de lege unele drepturi similare celor acordate partilor. Daca in materie penala o atare pozitie ar avea o justificare temeinica, solutia ni se pare ca trebuie sa fie cu totul diferita in privinta participarii procurorului la o activitate judiciara in care se confrunta prin excelenta interese private. Aceasta este si explicatia pentru care opinia dominanta este aceea care recunoaste procurorului calitatea de parte in procesul civil. Iar aceasta calitate trebuie sa-i fie recunoscuta procurorului, indiferent de formele de participare a acestuia la procesul civil.

In conditiile actualei reglementari, calitatea de parte a procurorului ni se pare neindoielnica, iar aceasta imprejurare rezulta si din unele dispozitii exprese ale legii. Astfel, potrivit art. 309 alin. (2) C. proc. civ.: "Procurorul vorbeste cel din urma, afara de cazul cand este parte principala sau recurent".

Distinctia dintre calitatea de parte principala si alaturata a procurorului in procesul civil a fost facuta si in legislatia noastra antebelica. Calitatea de parte a procurorului este recunoscuta si in legislatia procesuala din alte tari democratice. Edificatoare in acest sens sunt dispozitiile cuprinse in cel de-al XIII-lea Titlu al Codului francez de procedura civila, consacrate Ministerului Public. Potrivit art. 421 din acest Cod: "Ministerul Public poate actiona ca parte principala sau interveni ca parte alaturata". Iar in continuare acelasi Cod reglementeaza, in sectiuni distincte, participarea Ministerului Public la activitatea judiciara in calitate de parte principala si de parte alaturata.

Doctrina occidentala este constanta si ea in a recunoaste calitatea de parte a procurorului in procesul civil. Solutia este fireasca in orice stat democratic, caci Ministerul Public nu poate fi considerat ca o supraputere statala, supraordonata partilor din proces. Actuala legislatie a reusit sa inlature orice controversa in aceasta materie, renuntand la vechiul sistem de organizare a institutiei care a indreptatit chiar considerarea Ministerului Public ca "o mica dictatura". In problema analizata sunt semnificative si consideratiile formulate de presedintele Senatului in legatura cu critica de neconstitutionalitate a unor dispozitii din Legea nr. 142/1997, anume in sensul ca "in procesele la care participa, procurorii nu sunt decat parte in proces, iar, potrivit codurilor de procedura, toate partile din proces se afla pe picior de egalitate, cei care urmeaza sa hotarasca fiind numai judecatorii, constituiti in complete de judecata".

In literatura noastra de specialitate s-a facut totusi distinctie intre calitatea de parte in sens procesual si in sens material spre a se sublinia ca procurorul este parte in procesul civil doar in prima acceptiune. Astfel cum am aratat deja notiunea de parte in procesul civil are un caracter unitar, ea avand exclusiv conotatii procesuale. Totusi atunci cand se afirma ca procurorul este parte in proces doar in sens procesual, acest lucru se face din dorinta de a sublinia ca el nu este subiect al raportului de drept substantial dedus judecatii. Dar calitatea de parte in procesul civil reprezinta in mod firesc o entitate juridica distincta de aceea de subiect (parte) intr-un raport de drept substantial.

Considerarea procurorului ca parte in procesul civil nu poate conduce la concluzia identificarii pozitiei sale procesuale cu aceea a partilor principale. Procurorul intervine in activitatea judiciara pentru a apara interesele generale ale societatii. Interesul public este prezent chiar si atunci cand procurorul intervine pentru apararea drepturilor si intereselor legitime ale cetatenilor. Aceasta imprejurare determina si statutul sau special de parte in procesul civil. Iar un atare statut este configurat si de intinderea prerogativelor procesuale care-i sunt recunoscute procurorului in calitatea sa de parte in proces. Astfel, de pilda, efectele hotararii judecatoresti nu se resfrang in mod direct asupra procurorului; el participa la activitatea judiciara in conditiile si cazurile determinate de art. 45 C. proc. civ.; procurorul poate exercita caile ordinare de atac chiar daca nu a fost parte in proces in fata instantei de judecata etc.

In prezent, cadrul legal al participarii procurorului la activitatea judiciara este statornicit in art. 131 alin. (1) din Constitutie, in art. 45 C. proc. civ. si in art. 62-69 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara. Potrivit art. 131 alin. (1) din Constitutie: "In activitatea judiciara, Ministerul Public reprezinta interesele generale ale societatii si apara ordinea de drept precum si drepturile si libertatilor cetatenilor". Textul constitutional citat este de o importanta cardinala, caci el a constituit si temeiul obiectiilor de neconstitutionalitate privitoare la continutul art. 45 C. proc. civ.

In analiza pe care o facem, de o importanta particulara sunt si prevederile art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara. Acest din urma text determina atributiile generale ale Ministerului Public. Textul are si semnificatia de a determina atributiile si modalitatile practice de participare ale procurorului in procesului civil. Unele din atributiile prevazute de art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara sunt comune procesului penal si procesului civil.

Potrivit dispozitiilor legale invocate, atributiile Ministerului Public in procesul civil se concretizeaza in urmatoarele modalitati practice de actiune ale procurorului :

- exercitarea actiunii civile in cazurile prevazute de lege;

- participarea, in conditiile legii, la sedintele de judecata;

- exercitarea cailor de atac impotriva hotararilor judecatoresti, in conditiile prevazute de lege;

- apararea drepturilor si intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdictie, ale disparutilor si ale altor persoane, in conditiile legii.

Modalitatile practice de actiune ale procurorului constituie si forme de participare a acestuia in procesul civil. Ele pot fi definite ca forme de participare la activitatea judiciara, intrucat aceste modalitati tin seama de faza procesuala in care intervine actiunea procurorului, dar si de activitatea desfasurata in concret de Ministerul Public in calitate de reprezentant al intereselor generale ale societatii. Modalitatile enuntate sunt sintetizate adeseori in literatura de specialitate si asa cum am vazut chiar de catre legiuitor in participarea procurorului la activitatea judiciara ca parte principala si ca parte alaturata. Desigur ca acestei distinctii ii pot fi aduse unele critici, mai ales de ordin terminologic, dar trebuie sa adaugam ca in dreptul nostru anterior epocii comuniste, precum si in dreptul comparat contemporan aceste forme au fost deja consacrate. Participarea procurorului la activitatea judiciara ca parte principala se concretizeaza in promovarea actiunii civile, iar calitatea de parte alaturata evoca interventia sa intr-un proces declansat deja intre partile principale.

Din ratiuni didactice, vom analiza in continuare formele de participare a procurorului in procesul civil in concordanta cu modalitatile practice de actiune prevazute in art. 63 din Legea privind organizarea judiciara.

Primul alineat al art. 45 C. proc. civ. acorda legitimare activa procurorului. Dreptul la actiune al procurorului se particularizeaza prin faptul ca acesta nu are caderea de a face tranzactii sau de a renunta la dreptul subiectiv dedus judecatii, atare prerogative fiind recunoscute de lege numai partilor principale. Din dispozitiile cuprinse in art. 45 C. proc. civ. se poate desprinde concluzia ca dreptul de a promova actiunea civila este limitat doar la situatiile in care se impune "apararea drepturilor si intereselor legitime ale minorilor si ale persoanelor puse sub interdictie, precum si in alte cazuri prevazute de lege".

O atare solutie este in concordanta cu rolul pe care legiuitorul trebuie sa-l confere judecatorului intr-o societate democratica si intr-un proces civil in care se confrunta, prin excelenta, interese private. De notat doar ca, recent, aceste dispozitii procedurale au format obiectul unui control de constitutionalitate. Instanta constitutionala nu a retinut insa, pe buna dreptate, argumentele aduse in favoarea exceptiei de neconstitutionalitate si a statuat ca prevederile art. 131 alin. (1) din Constitutie se refera in mod generic la rolul procurorului "in activitatea judiciara", text ce "nu impune conditii sau modalitati exprese ale participarii procurorului in procesul civil"[2].

Noua redactare a art. 45 C. proc. civ. este, intr-o anumita masura, diferita de cea anterioara, si aceasta cu deosebire in ceea ce priveste exercitarea actiunii civile de procuror. Iar deosebirile pot fi sesizate sub mai multe aspecte.

In primul rand, este de observat ca legiuitorul nu mai excepteaza actiunile avand un caracter strict personal de la posibilitatea exercitarii lor de catre procuror. Limitarea consacrata in fostul art. 45 C. proc. civ. se intemeia pe faptul ca actiunile "strict personale" sunt intim legate de persoana titularului unui drept subiectiv. Datorita acestui fapt asemenea actiuni pot fi exercitate, in principiu, doar de titularul dreptului care solicita protectie judiciara.

Noua solutie legislativa, consacrata in chiar primul alineat al art. 45 C. proc. civ., are o justificare deplina, intrucat, de data aceasta, exercitiul dreptului la actiune al procurorului este in mod evident limitat la situatiile expres determinate de acest text. Intr-adevar, art. 45 alin. (1) C. proc. civ. limiteaza exercitiul actiunii civile de catre procuror la trei situatii anume determinate, respectiv cand promovarea ei este necesara pentru apararea drepturilor si intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdictie si ale disparutilor. Textul legitimeaza exercitiul actiunii civile de procuror si in anumite situatii expres determinate de lege. De data aceasta, pentru promovarea actiunii civile de procuror este necesar un text expres care sa legitimeze exercitiul unei atare actiuni. In afara acestor situatii, procurorul nu poate aprecia asupra necesitatii sau oportunitatii exercitarii actiunii civile.

Dreptul la actiune al procurorului poate fi exercitat si pe cale incidenta. Este adevarat ca, din formularea art. 45 C. proc. civ., s-ar putea trage concluzia ca procurorul poate actiona numai pe cale principala. Totusi un atare drept trebuie sa-i fie recunoscut procurorului, dupa parerea noastra, si in privinta existentei unui proces pendent intre alte parti. Intr-o asemenea imprejurare, procurorul ar putea actiona pe calea interventiei principale. Nici un motiv nu indreptateste interpretarea dispozitiilor art. 45 C. proc. civ. intr-un alt sens, interventia principala fiind si ea o modalitate de exercitare a dreptului la actiune. Aceleasi considerente justifica si dreptul de actiune al procurorului prin intermediul altor cereri incidente care intrunesc conditiile unor veritabile actiuni civile, cum sunt chemarea in garantie si chemarea in judecata a altor persoane.

In toate cazurile in care procurorul promoveaza actiunea civila este obligatorie introducerea in cauza si a titularului dreptului dedus judecatii. Aceasta cerinta este prevazuta de lege ca o garantie esentiala a respectarii principiului disponibilitatii si al relativitatii lucrului judecat. Promovarea actiunii civile de catre procuror nu restrange prerogativele procesuale inerente calitatii de parte principala. Tocmai de aceea art. 45 alin. (2) C. proc. civ. dispune ca titularul dreptului se va putea folosi de dispozitiile prevazute de art. 246, 247 si urm. din acest Cod. Procurorul s-ar putea opune, in conditiile actualei reglementari, doar in mod exceptional la actele de dispozitie ale partilor. O atare opunere s-ar justifica doar in cazul nesocotirii de catre parti, prin actele lor de dispozitie, a unor prevederi legale de ordine publica.

O alta forma de participare a Ministerului Public in procesul civil vizeaza punerea de concluzii. Aceasta forma de participare a procurorului la activitatea judiciara este desemnata in literatura de specialitate si prin termenul de "interventie". Folosirea acestei formule nu ne poate conduce insa la identificarea interventiei procurorului in procesul civil cu interventia reglementata in art. 49 C. proc. civ. Dimpotriva, de data aceasta conceptul de interventie are un caracter conventional fiind folosit de doctrina pentru a exprima o forma concreta de participare a procurorului la activitatea judiciara.

Interventia procurorului in procesul civil este limitata in opinia noastra la conditiile impuse de art. 45 alin. (3) C. proc. civ. Dispozitiile procedurale care formeaza obiectul acestei forme de participare a procurorului in procesul civil au format si obiectul unui control de constitutionalitate, in perioada anterioara modificarii sale prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000. Astfel, prin decizia nr. 1 din 4 ianuarie 1995 Curtea Constitutionala a statuat ca art. 45 C. proc. civ. "restrange posibilitatea participarii procurorului la cauzele privind minorii si persoanele puse sub interdictie, precum si la alte cazuri prevazute de lege", iar o atare limitare "este neconstitutionala, deoarece art. 130 alin. (1) din legea fundamentala stabileste in mod clar si categoric sfera atributiilor procurorului, fara a trimite la cazuri stabilite prin alta lege". In motivarea acestei solutii instanta constitutionala retine ca "art. 45 alin. (1), introdus in Codul de procedura civila prin Legea nr. 59/1993, ar fi trebuit redactat prin raportare la Constitutia din 1991 si nu prin asimilarea unor reglementari anterioare, edictate in momente in care legiuitorul nu era constrans de o dispozitie constitutionala similara celei inscrise in textul actual al art. 130 alin. (1)". De asemenea, se retine ca legiuitorul constitutional a urmarit sa-i confere procurorului "un anumit rol in reprezentarea intereselor generale ale societatii", fara ca prin aceasta sa fie afectata independenta justitiei si principiul disponibilitatii procesuale.

Pentru motivele expuse sumar in consideratiile precedente instanta constitutionala conchide ca "art. 45 alin. (1) C. proc. civ. este neconstitutional in ce priveste restrangerea dreptului procurorului de a participa la orice proces civil, in oricare faza a acestuia, si, ca atare, in privinta acestei atributii, urmeaza sa se aplice direct dispozitiile art. 130 alin. (1) din Constitutie". Iar, in incheiere, aceeasi instanta constitutionala conchide ca "in afara cazurilor in care procurorul este obligat sa participe la procesul civil in temeiul legii, el poate participa la solutionarea oricarui proces civil, in orice faza a acestuia, daca apreciaza ca este necesar pentru apararea ordinii de drept ori a drepturilor si libertatilor cetatenilor".

Solutia pronuntata de Curtea Constitutionala viza in mod concret doar o forma a participarii procurorului in procesul civil, respectiv interventia sa intr-un proces pendent intre alte persoane. De altfel, instanta constitutionala a statuat in considerentele Deciziei nr. 1/1995 ca exceptiile invocate in fata sa nu vizeaza si ipoteza promovarii actiunii civile de procuror, astfel incat Curtea nu este indreptatita sa se pronunte si asupra acestui aspect. Totusi interpretarea data de instanta constitutionala se putea aplica, mutatis mutandis, si in ipoteza promovarii actiunii civile de catre procuror. De altfel, asa cum s-a remarcat, o atare interpretare a fost promovata deja de jurisprudenta.

In trecut am criticat opinia instantei noastre constitutionale in pofida subtilitatii argumentelor invocate. Aceasta deoarece, in primul rand, legea fundamentala este un cadru juridic general, iar in privinta reglementarii institutiei Ministerului Public legiuitorul nu a urmarit in nici un caz detalierea unor principii. Observam, de altfel, ca art. 131 (fost art. 130) alin. (1) din Constitutie nu contine decat o norma de maxima generalitate privitoare la rolul institutiei Ministerului Public "in activitatea judiciara", fara a distinge intre procesul civil si penal. Sustinerea potrivit careia art. 131 alin. (1) din Constitutie este incident in privinta modalitatilor si a conditiilor de participare a procurorului in procesul civil nu credem ca poate fi retinuta. Dimpotriva, sediul materiei il constituie art. 45 C. proc. civ., iar acest text a fost modificat ulterior intrarii in vigoare a Constitutiei si in opinia noastra nu era in contradictie cu prevederile legii fundamentale.

Asemenea considerente au fost avute in vedere de instanta constitutionala si recent, in privinta respingerii exceptiei de neconstitutionalitate privitoare la dispozitiile art. 45 alin. (1) C. proc. civ. Redactarea actuala a dispozitiilor art. 45 alin. (3) C. proc. civ. este in concordanta cu orientarile promovate de instanta constitutionala in anul 1995, in legatura doar cu aceasta forma de participare a procurorului in procesul civil. O elementara incursiune in dreptul comparat evidentiaza insa caracterul restrictiv al participarii procurorului in procesul civil contemporan din tarile europene cu traditii democratice, dar chiar si din tari de pe alte continente. Cu titlu de exemplu, mentionam ca, potrivit art. 69 C. proc. civ. italian: "Ministerul Public exercita actiunea civila in cazurile determinate de lege", iar art. 70 precizeaza situatiile in care el poate interveni in proces. Pentru considerentele expuse succint in cele ce au precedat, apreciem ca solutia instantei constitutionale aparea, inainte de actuala redactare a textului, cel putin discutabila.

Distinctia dintre interventia facultativa si obligatorie a procurorului la activitatea judiciara este in continuare actuala. O atare distinctie este neindoios determinata chiar de art. 45 alin. (3) si (4) C. proc. civ. Cazurile de participare obligatorie a procurorului in procesul civil sunt relativ reduse. Cu titlu de exemplu mentionam: participarea in cauzele privind incuviintarea adoptiilor [art. 63 alin. (1) din Legea nr. 273/2004]; participarea la punerea sau ridicarea interdictiei (art. 33 si 35 din Decretul nr. 32/1954); participarea la judecarea cererilor privind declararea disparitiei sau a mortii (art. 38 si 40 din Decretul nr. 32/1954); participarea la solutionarea cererilor de expropriere [art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994]; participarea la solutionarea contestatiilor formulate impotriva deciziilor adoptate de Colegiul Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (art. 16 din Legea nr. 187/1999) etc.

In toate situatiile in care procurorul participa la activitatea judiciara acesta dobandeste, asa cum am aratat deja, calitatea de parte. El poate formula cereri, invoca exceptii, propune dovezi in vederea stabilirii adevarului si, in finalul judecatii, poate prezenta propriile sale concluzii cu privire la faptele cauzei si la aplicarea legii. Procurorul trebuie sa aiba un rol activ si sa contribuie la aflarea adevarului in procesul civil.

Procurorul urmeaza sa puna concluzii dupa partile principale. Concluziile procurorului se prezinta in mod obisnuit in forma orala. Dar, ca oricare dintre parti, procurorul poate uza si de dreptul de a formula concluzii scrise. In acest context, se impune si precizarea ca el nu poate uza de unele drepturi recunoscute numai partilor principale, cum ar fi modificarea cererii de chemare in judecata, renuntarea la judecata si renuntarea la dreptul subiectiv. Desigur ca, in aceasta privinta, avem in vedere interventia procurorului in procesul civil, iar nu exercitarea actiunii civile de catre acesta; in acest din urma caz procurorul ar putea sa modifice cererea de chemare in judecata sau sa renunte la judecata.

In toate cazurile in care participarea procurorului in procesul civil este obligatorie nerespectarea normei care impune o atare interventie determina nulitatea hotararii pronuntate de instanta.

Dreptul procurorului de a exercita caile legale de atac este consacrat in mod expres in art. 45 alin. (5) C. proc. civ., dar si in art. 60 lit. f) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara. Din analiza acestor dispozitii legale nu rezulta nici o limitare in ceea ce priveste dreptul procurorului de a exercita caile legale de atac. Formularile din cele doua texte fac doar referire la exercitarea acestui drept "in conditiile legii", respectiv "in conditiile prevazute de lege". Or, aceste sintagme nu pot avea alta semnificatie decat aceea ca si procurorul este supus conditiilor si termenelor prevazute de Codul de procedura civila pentru exercitarea cailor de atac. Prin urmare, legea are in vedere dreptul procurorului de a exercita, la fel ca partile principale, caile de atac puse la dispozitia lor.

Uneori insa legea noastra procesuala instituie conditii speciale pentru exercitarea cailor de atac pentru procuror. Asa este cazul termenului de apel, care spre deosebire de dreptul comun, pentru procuror curge de la pronuntarea hotararii, in afara de cazurile in care a participat la solutionarea cauzei, cand termenul curge de la comunicare [art. 284 alin. (4) C. proc. civ.]. Procurorul poate exercita de asemenea si caile extraordinare de atac de retractare: revizuirea si contestatia in anulare.

Exercitarea cailor de atac de catre procuror nu este conditionata de exercitarea actiunii sau de interventia sa in proces. Apreciem, in acord si cu alti autori, ca aceasta solutie este conforma cu litera legii. De lege ferenda, apreciem insa ca ar putea fi preconizata o anumita restrangere a dreptului procurorului de a exercita caile de atac. Totusi dorim sa subliniem ca actuala reglementare privind exercitarea cailor legale de catre procuror are o justificare temeinica. Ea consta in necesitatea salvgardarii ordinii publice si in consolidarea prestigiului justitiei. O hotarare judecatoreasca prin rezonantele sale sociale, umane si etice nu constituie "o afacere" exclusiva a partilor. Intreaga societate este interesata in apararea ordinii si disciplinei sociale, iar exercitarea cailor de atac de catre procuror reprezinta unul din mijloacele eficiente de aparare a intereselor generale ale societatii. Totusi aceste considerente doctrinare nu pot fi absolutizate. O reglementare care recunoaste un drept nelimitat de promovare a cailor de atac de catre procuror ar putea conduce si la un exercitiu abuziv al dreptului. Asa fiind, ne intrebam daca intr-o actiune in stabilirea masei succesorale, intr-o actiune in pretentii sau intr-o actiune posesorie se justifica exercitarea cailor legale de atac de catre procuror. De aceea, apreciem ca exercitiul cailor de atac de catre procuror ar trebui sa fie restransa la acele imprejurari in care se constata nesocotirea unor norme de ordine publica.

In finalul acestor consideratii, precizam ca procurorului general ii este recunoscuta legitimare procesuala si in ceea ce priveste exercitarea caii extraordinare de atac a recursului in interesul legii.

Dreptul procurorului de a participa la executarea silita este statornicit tot in art. 45 alin. (5) C. proc. civ. Modul de redactare a acestui text ar putea conduce, astfel cum s-a observat deja, la opinii diferite. Intr-adevar, art. 45 se refera doar la posibilitatea de a cere, in conditiile legii, punerea in executare a hotararii. De aici s-ar putea trage concluzia ca procurorul poate solicita doar declansarea executarii silite, dar nu poate participa la alte activitati procesuale specifice executarii silite. O asemenea limitare nu rezulta din nici o dispozitie a legii.

In prima editie a Comentariilor, observam ca art. 27 lit. g) din Legea nr. 92/1992 continea o formulare mai larga care justifica o alta concluzie. Potrivit acestui text, Ministerul Public avea sarcina de a supraveghea respectarea legii "in activitatea de punere in executare a hotararilor judecatoresti si a altor titluri executorii". Actualul art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara nu reitereaza aceste prevederi legale. Cu toate acestea, noi consideram ca procurorul poate exercita si contestatia la executare pentru a solicita instantei competente sa dispuna masuri concrete pentru respectarea legii in activitatea executionala. De asemenea, procurorul va putea pune concluzii cu prilejul dezbaterilor judiciare declansate prin formularea unor contestatii la executare de partile principale.