Retorica in lumea contemporana

RETORICA IN LUMEA CONTEMPORANA

I. NOȚIUNI DE RETORICA CONTEMPORANA

La sfarșitul secolului XX, putem vorbi de existența unui curent de reabilitare a studiului retoricii in doua direcții fundamentale: 1. una instituțional-academica (departamente de retorica și limbaj) și 2. cealalta profesional-organizaționala (inființarea de organizații naționale și internaționale). Care este motivul acestei turnuri care inverseaza o direcție venita, din secolul XVII incolo, odata cu moartea retoricii? Raspunsul sta, poate, in revitalizarea importanței acordate limbii și persuasiunii intr-o societate din ce in ce mai mediatizata. Mediatizarea secolelor XX-XXI presupune punerea accentului pe retorica cu funcție sociala și politica, dimpreuna cu toate consecințele acesteia. Retorica ajunge sa capete o dimensiune din ce in ce mai pregnanta in viața indivizilor prin: 1. publicitate; 2. mass-media (a. fotografie, b. telegraf, c. radio și d. televiziune).  

Care e principala consecința a acestei noi direcții de relație retorica-societate? Faptul ca recent termenul de retorica incepe sa fie aplicat in sfere extra-lingvistice. Așadar, din ce in ce mai mult retorica devine dintr-o tehnica a limbajului o tehnica de discurs. Sensul retoricii non-lingvistice este de a analiza impactul persuasiv al comunicarii non-verbale. De pilda in ceea ce privește retorica vizuala a reclamelor (o reclama la Coca-Cola care infațișeaza tineri veseli și dinamici, presupune o relație de cauzalitate intre consumarea produsului și sanatate, fericire, pofta de viața etc. - indiferent de realitate!). Dar ce este de fapt, retorica vizuala?

Nu este intamplator ca, intr-o societate a imagisticii, funcția retoricii sa cunoasca o extensie spre a ingloba și explica noul conținut socio-cultural al realitații. In acest sens, retorica vizuala - ca domeniu de studiu relativ nou și care ține cont de noi coordonate ale unei noi societați care trebuie sa-și asume și o noua forma de persuasiune - se va preocupa de maniera de comunicare la nivelul imaginilor. Exista doua observații importante referitoare la obiectul ei de studiu. In primul rand, vom consemna faptul ca retorica vizuala va pune accentul pe expresii senzoriale cu ințeles socio-cultural. In al doilea rand, trebuie spus ca acest mecanism este cumva lipsit de ințeles și funcționalitate estetice. El vine chiar in opoziție cu o dimensiune estetica a artelor vizuale și de design, de pilda. Funcția retoricii vizuale e comunicațional-sociala și nu valorica. Acesta nu inseamna ca ea refuza logica care spune ca mesajul vizual care e placut din punct de vedere estetic are șanse mai mari de a convinge și a fi acceptat ca atare. Doar ca sensul din spatele mesajului vizual nu e valoric la nivel pur estetic, ci preocupat de comunicare (prin imagini, simboluri, artefacte etc.)

In ceea ce privește organizarea canonica a retoricii vizuale ea reprezinta, cu modificarile necesare, o forma de continuitate fața de cele cinci canoane ale retoricii clasice. Cu toate acestea, regulile vor fi aici șase la numar: aranjament, evidențiere, claritate, concizie, ton și etos. Funcțiile lor sunt urmatoarele: 1. Aranjament - organizarea in elemente structurale vizuale; 2. Evidențiere - scoaterea in evidența de elemente la nivel de forma, culoare etc.; 3. Claritate - ușurința decodarii și ințelegerii mesajului; 4. Concizie - corelația dintre precizia abordarii și situația particulara la care se refera; 5. Ton - atitudinea creatorului/constructorului/emițatorului fața de respectivul subiect abordat; 6. Etos - caștigarea increderii receptorului.

II. CELE DOUA STILURI

Enunțam aici pe scurt doua stiluri distincte de retorica contemporana, ambele plecand de la intenții de recuperare a vechilor structuri retorice. Avem in vedere poziția neo-aristotelica și cea neo-sofistica. Tiparul influențelor cultural-filosofice e semnificativ aici, in masura in care discrepanța dintre acestea emuleaza controversa Antichitații la nivelul relaționarii sofiști versus Aristotel.  Pe scurt, in timp ce neo-aristotelienii vad in retorica o utilitate fundamentala de studiu politic, susținatorii poziției neo-sofistice etaleaza pretenția extinderii obiectului retoricii la extra-politic, așadar la structurile mai largi, cumva nelimitate, ale comunicarii și existenței sociale. Michael Leff caracterizeaza aceasta controversa ca opunand o viziune retorica a "lucrului conținut" interpretarii referitoare la cel ce conține, la "conținator". Așadar, intrebarea e daca retorica ar fi conținut sau conținator? E ea metoda intr-o lume specifica (politica, de pilda) sau insași specificitatea lumii? Consecințe celor doua poziții sunt limpezi: neo-aristotelienii vor ignora, prin operarea reducției la politica, diverse aplicații mai largi ale retoricii, in timp ce ceilalți, prin operarea extensiei la intreaga structura sociala, vor pune in pericol chiar coerența obiectului retoricii.

III. LARGIREA OBIECTULUI RETORICII

Una dintre preocuparile din cercetarea retorica a ultimului secol a vizat posibilitatea extinderii obiectului disciplinei dincolo de cercetarea structurilor clasice de limbaj, scris sau vorbit. In acest sens, atat Kenneth Burke, cat și James Boyd White propun cate o interpretare largita a obiectului și sensului funcționalitații retoricii, intuind necesitatea de a face fața corelației dintre metamorfoza lumii sociale ca atare și o noua ințelegere a valorii retoricii in aceasta. Intr-un sens, propunerile acestora sunt simbolic analoage propunerii sofistice de a scoate obiectul retoric de sub presiunea limitarii la sfera discursului politic.

1. Preocuparea fundamentala a lui Kenneth Burke are in vedere puterea sociala și politica a simbolurilor, precum și o cercetare a sensului și a folosinței limbajului la nivel de conflictualitate socio-politica. Unul din conceptele sale fundamentale, anume cel la identificarii, face posibila comunicarea sociala intre indivizi cu interese simbolice asemanatoare sau, in orice caz, comensurabile. Starile conflictuale vor deveni soluționabile la nivel de dinamica socio-comunitara prin ideea apartenenței de grup.

2. In ceea ce privește propunerea de extensie operata de James Boyd White, domeniul retoricii va purta emblema unei experiențe sociale, in care mecanismul central va fi reprezentat de ceea ce putem numi retorica constitutiva. Avem aici in vedere, formarea comunitara, sociala, umana și culturala prin tehnici de limbaj și persuasiune. Relația, problematizata de catre White, dintre comunitate/cultura/individ și limbaj va presupune o forma de ambivalența de funcționare, și de influențare reciproca. Datorita unei asemenea relaționari, putem chiar postula o forma de indivizibilitate intre orice forma de locuțiune verbala a individului in societate, și valoarea sa retorica implicita.