Viata cotidiana, mentalitati si atitudini in evul mediu occidental

VIATA COTIDIANA, MENTALITATI SI ATITUDINI IN EVUL MEDIU OCCIDENTAL

Timpul si spatiul

Pentru orice cultura, perceptia si modul de utilizare al timpului si spatiului constituie elemente definitorii.

Pentru omul medieval occidental, timpul era atent si precis masurat. Activitatile cotidiene se desfasurau intr-un timp laic, profan, dominat de activitatile productive, atat pentru tarani, cat si pentru mestesugari, negustori si intr-un timp sacru, consacrat sarbatorilor religioase, stabilite de calendarul oficial.

Pentru tarani, ritmul zilei era reglat de mersul soarelui pe cer sau de clopotele manastirii din apropiere, care trageau din trei in trei ore. Se crede ca primul Papa care a ordonat ca slujbele religioase sa fie anuntate de sunetul clopotelor a fost Sabinian, la inceputul secolului VII. Carol cel Mare a generalizat aceasta masura in tot imperiul sau. Primele clopotnite au fost construite in secolul VII si s-au raspandit in tot Occidentul.

Pentru taran, ziua incepea odata cu rasaritul soarelui iar pentru calugari la miezul noptii. Noaptea, clopotarul manastirii se orienta dupa pozitiile astrelor, daca cerul era senin, sau dupa durata arderii unei lumanari de o anumita dimensiune (o noapte de iarna, de exemplu, se impartea in 3 lumanari) sau dupa un anumit numar de pagini pe care le citea ori un numar de rugaciuni pe care le recita. In timpul zilei, comunitatile manastiresti se foloseau de cadrane solare, cunoscute si de antici sau de ceasornice cu nisip ori apa, asemanatoare clepsidrelor.

In secolul XIII, in cateva centre manufacturiere din Franta, apare o varianta noua de masurare a timpului. Clopotul orasului ritma oficial munca, marcand inceperea acesteia, pauza de masa, reluarea si incetarea lucrului. In felul acesta, timpul se rationalizeaza si se laicizeaza, nemaifiind controlat de autoritatea ecleziastica.

Calendarul medieval oficial era cel al sarbatorilor religioase. Existau 4 sarbatori principale : Craciunul, stabilit la 25 decembrie de catre Conciliul de la Niceea, in anul 325; Pastele, cu o data variabila, calculata in functie de sarbatoarea evreiasca Pesah. Calculul se face si astazi diferit in biserica catolica si cea ortodoxa, prima dupa calendarul iulian iar cealalta dupa calendarul gregorian. In functie de data Pastelor se calculeaza celelalte doua mari sarbatori ale crestinatatii - Inaltarea si Rusaliile. Anul Nou era o sarbatoare laica, ce varia dupa tari si regiuni. In Franta si Tarile de Jos incepea in ziua de Paste , in Anglia la 25 decembrie. Tot in Franta, mai tarziu se stabileste la 1 martie, apoi 25 martie si aceasta data a ramas valabila pana la mijlocul secolului XVIII.

Pentru oamenii obisnuiti, calendarul religios constituia un punct de reper al diferitelor munci agricole. De regula, in actele oficiale nu se folosea numaratoarea anilor in functie de data nasterii lui Christos, de altfel controversata. Craciunul incepuse sa fie sarbatorit in Occident abia din 336 iar in partea de rasarit a Europei mai tarziu. Se folosea pentru datarea actelor o formula laica , spre exemplu :" in anul cutare a domniei regelui cutare" sau se folosea cronologia ebraica care, la anii scursi de la inceputul epocii de dupa nasterea lui Christos, adauga 3761 de ani de la "facerea lumii".

In afara de marile sarbatori, zile nelucratoare erau duminicile si alte sarbatori de mai mica insemnatate, astfel incat pentru un mestesugar, spre exemplu, existau 200 de zile lucratoare in intregime, plus 80 de zile cand lucrul inceta la pranz.

Legat de perceptia spatiului, pamantul era imaginat in Evul mediu ca avand forma unui disc plat, inconjurat de apele oceanului. Pe baza cunostintelor transmise din Antichitatea romana tarzie, s-au intocmit harti ale lumii in care apareau cele trei continente cunoscute - Europa, Asia si Africa - cu localizarea diferitelor tari si orase, in centrul carora figura Ierusalimul. A existat si o cartografie nautica, influentata de cunostintele navigatorilor si geografilor arabi iar in secolul XIII au aparut harti nautice originale , numite "portulane", in care erau indicate sute de porturi.

Pe uscat, distantele erau masurate dupa zilele de mers pe jos (intr-o zi de vara, circa 4o km ), in mile sau leghe. Distantele mai scurte erau indicate de asa-zise unitati de masura, precum "o bataie de sageata" sau "o aruncatura de piatra". Calatoriile pe distante lungi erau costisitoare si foarte periculoase, mai ales din cauza lupilor, un mare flagel in toata Europa pana in epoca moderna, precum si din cauza bandelor de raufacatori. Cu toate acestea, drumurile erau mereu pline de calatori, din toate clasele sociale si de toate ocupatiile. Monarhii se deplasau incontinuu, impreuna cu nobilii de la curte, pentru a-i controla pe vasali, a participa la judecati sau a face pelerinaje. Acestia, ca si trimisii lor, aveau o escorta si trebuiau sa fie gazduiti si hraniti impreuna cu toata suita pe socoteala celor la care poposeau. Negustorii trageau la anumite hanuri, cand se opreau in orase.

Un mare numar dintre cei care se deplasau, pe distante mari, erau pelerinii. Pelerinajul a fost o constanta a psihologiei medievale, la origine un act de penitenta, ce trebuia sa-l absolve pe cel in cauza de un pacat savarsit. Presupunand eforturi fizice si materiale importante, principalele locuri de pelerinaj indepartat erau Ierusalimul, Roma, Santiago de Compostela (in Spania). Cei care, din diferite motive, nu isi puteau permite asemenea pelerinaje, mergeau la manastiri si sanctuare din locuri mai apropiate, unde existau "relicvele" (moastele) presupuse a fi facatoare de minuni. Fiecare lacas religios cauta sa aiba asemenea relicve, corpul sau parti din corpul unor sfinti sau sfinte, alte obiecte presupuse a fi apartinut acestora. Desi erau bine pazite, adeseori erau furate pentru alte manastiri.

Pelerinul se recunostea dupa vesmantul specific pe care il purta - pelerina, o palarie cu boruri largi, un baston lung si o traista. Pentru mai multa siguranta, de obicei pelerinii porneau in grup iar adevaratul pelerinaj se facea numai mergand tot drumul pe jos. Pe parcurs, se gaseau locuri de popas si spitale, in general ale calugarilor ajutati de laici, unde pelerinii primeau intotdeauna adapost, hrana, ingrijire in caz de boli. Pe langa ritualurile si ceremoniile religoase care se practicau in locurile de pelerinaj, acolo se organizau si targuri/balciuri, unde se vindeau suveniruri religioase dar si obiecte profane. Cu timpul, pe drumurile importante de pelerinaj s-au dezvoltat infloritoare asezari urbane.

Ciclul vietii omului

In familiile nobile, se nota cu grija ziua si ora nasterii unui copil, pentru a i se putea face cat mai precis horoscopul. Botezul avea loc chiar in ziua nasterii sau cel mai tarziu peste trei zile. Acest ritual se facea, pana in secolul XV, prin cufundarea cu totul in cristelnita. Exista obiceiul ca un copil sa aiba mai multi nasi si nase, pentru a avea cat mai multi ocrotitori, al caror nume se treceau in registrele parohiale. Acest obicei avea si dezavantaje, deoarece nasii erau considerati ca facand parte efectiv din familie, iar daca cei care urmau sa se casatoreasca aveau nasi comuni, erau considerati rude. Din aceasta cauza, Biserica a limitat numarul acestora la cel mult doi nasi si o nasa pentru baieti si cel mult doua nase si un nas pentru fete. Copilul primea un singur nume de botez, ales de regula de nasi, care era singurul sau nume si nu prenume , ca in timpurile moderne. La acesta se adauga un supranume, care putea fi o porecla, numele unui mestesug, al unei localitati etc., care cu timpul devin ereditare, ceea ce astazi sunt numele de familie. Mult timp insa, in documentele epocii, oamenii erau indicati prin singurul lor nume, cel de botez, cu specificarea originii, a localitatii de resedinta sau a ocupatiei. Dupa nastere, timp de 2-3 saptamani, mama primea vizitele prietenilor si rudelor, mergea la biserica pentru a i se face o slujba de purificare.

Educatia era practica si concreta. La 7ani, copiii incepeau sa mearga la scoala, inclusiv cei de la tara, pentru ca existau scoli satesti. La tara, baiatul cel mare ramanea in familie pentru a-si ajuta tatal la muncile campului si ale gospodariei, pe care o si mostenea. Ceilalti frati se angajau la stapani, ca zilieri, servitori, taietori de lemne etc. sau intrau ca ucenici la diferiti mestesugari. Cei de la oras urmau, de obicei, profesiunea tatalui. In familiile nobile, erau instruiti acasa, de un preceptor, care putea fi si capelanul familiei. La 10 ani, baietii incepeau si o pregatire militara, fiind invatati sa calareasca, sa-si ingrijeasca calul, sa manuiasca armele. Educatia fetelor era orientata spre sensurile practice ale viitoarei lor vieti, ca sotii si mame. In familiile nobile, pe langa educatia intelectuala, fetele primeau si o educatie asa-zis mondena, care insemna lecturi literare, broderie, dans, calarie, vanatoare.

Pe langa scolile laice, existau inca din secolul VII si cele episcopale, in orasele mari, precum si scoli ale manastirilor, unde predau doar oameni ai Bisericii. In timpul lui Carol cel Mare exista si o scoala a Palatului, cu profesori eruditi si renumiti, unde se pregateau viitorii functionari ai Imperiului. Cu timpul, au reaparut in Occident si universitatile, care existasera in perioada antica. Orfanii erau, de regula, educati in scoli manastiresti, pentru a deveni calugari sau notari, scribi, invatatori, preceptori, functionari in administratie.

Casatoria era precedata de logodna, un act religios si in acelasi timp un contract juridic. In familiile nobile, casatoria insemna o alianta intre cele doua familii si era hotarata de parinti de la o varsta mica a copiilor. Cu timpul, Biserica a obtinut drepturi exclusive in ce priveste aprobarea unor casatorii, dupa ce in prealabil cerceta legaturile de rudenie intre viitorii soti, desfacerea acestora, impartirea bunurilor intre soti. Biserica catolica nu admitea si nici astazi nu admite divortul. Tot Biserica a introdus consimtamantul reciproc al sotilor, nemaifiind necesar acordul parintilor. Ceremonia propriu-zisa a casatoriei nu era cu mult diferita de cea religioasa de astazi. Mirii veneau la biserica imbracati in hainele cele mai bune dar nu in costume speciale. La toate clasele sociale, ospatul de nunta dura 2-3 zile, participa toata comunitatea rurala sau, in cazul nobililor, toti vasalii seniorului, care trebuiau sa faca daruri bogate, mai ales la casatoria fiicei celei mari.

In ce priveste moartea, atitudinea omului medieval era calauzita de credinta religioasa despre sufletul nemuritor si lumea fericita de dincolo de moarte. Datoria civica si religioasa a oricarui om era sa isi faca testamentul iar pentru rascumpararea pacatelor se recomanda sa se faca o donatie Bisericii, care sa fie prevazuta in testament. Ceremonia inmormantarii era simpla, cei nobili prefera sa fie inmormantati in biserica, in sarcofage, plasate in ziduri sau sub paviment, lucru interzis de Biserica dar de cele mai multe ori nerespectat. Dupa moarte, se faceau diferite slujbe si ritualuri religioase de pomenire.

Sarbatori si divertismente

In general, acestea erau comune tuturor claselor sociale, cel putin in privinta ospetelor, plimbarilor, spectacolelor de teatru sau balci, dansului, cantului, jocurilor de noroc sau de societate. Turnirele, jocul de sah si vanatoarea erau exclusiv pentru nobili.

Vanatoarea era cel mai de seama sport si totodata divertisment al nobililor, practicata tot timpul anului , inclusiv de femei. Se foloseau caini de rasa, atent selectionati in acest scop. In secolul XI s-a introdus in Europa, dupa modelul oriental, vanatoarea cu soimi. Dresajul soimilor, considerati pasari nobile, constituia subiectul unor tratate de vanatoare speciale. Taranii nu aveau voie sa vaneze decat cu curse si plase puse la marginea padurilor si nu aveau voie sa aiba soimi, care costau de altfel foarte mult. Dintre jocurile de societate, cel mai popular, pe care il jucau si calugarii, era cel cu zaruri, de origine romana. Mizele erau bani, haine de pret, cai, armuri sau chiar proprietati. Rezervat nobililor era jocul de sah, aparut intai in Franta in secolul XI, adus din Orient. Practicarea acestuia, cu piese de dimensiuni mult mai mari decat astazi, facea parte din educatia oricarui nobil. Turnirul era, initial, un joc de echipe, abia din secolul XV a devenit confruntarea dintre doi cavaleri. Era si prilej de pariuri intre spectatori si un prilej de divertisment popular, caci puteau asista oameni din toate categoriile sociale.

Mentalitati, sensibilitati si atitudini

"Ceea ce domina mentalitatea, sensibilitatea si atitudinile oamenilor din Evul mediu este sentimentul nesigurantei lor. Nesiguranta materiala si morala, pentru care, potrivit bisericii, nu exista decat un singur leac : sa te sprijini pe solidaritatea grupului, a comunitatilor din care faci parteAstfel, mentalitatile, sensibilitatile, atitudinile sunt mai ales conditionate de nevoia de a-si insela frica." (J. le Goff).

Aceasta nevoie, dupa parerea autorului citat, a determinat la oamenii medievali sprijinirea pe trecut, pe inaintasi, pe autoritati, cu alte cuvinte. Suprema autoritate era Scriptura si scrierile parintilor Bisericii. Aceasta autoritate s-a materializat in citate, care erau adunate in carti - antologii de glose, des consultate si plagiate. Aceste autoritati carmuiau si viata morala a acelor timpuri. In cultura populara, ele corespund proverbelor, care joaca un rol capital. Dreptul si practica feudala se bazeaza pe trecut, pe obiceiuri, pe cutume. La dovezile autoritatii se adauga dovezile minunilor si ordaliile," judecatile lui Dumnezeu".

Oamenii medievali aveau o mentalitate si sensibilitate simbolice. La greci, simbolul ( symbolon) era un semn de recunoastere prezentat de cele doua jumatati ale unui obiect impartit intre doua persoane. Astfel, evidentiaza le Goff, simbolul este un semn de contract ." In gandirea medievala, fiecare obiect material era socotit ca o figurare a unui lucru pe un plan mai inalt, care devenea simbolul acelui lucru. Simbolismul insemna o neincetata descoperire de semnificatii, apartinand lumii sacre. Formele mai grosolane ale acestei credinte si practici erau amuletele, filtrele, formulele magice, a caror folosire si comert erau foarte raspandite." (Ibidem) Marele rezervor de simboluri era natura : minerale, animale, vegetale, toate erau simboluri. Prin traditie, unele erau privilegiate fata de altele : dintre minerale, pietrele pretioase, dintre vegetale, plantele si florile citate in Biblie, dintre animale , fapturile exotice, legendare si monstruoase.

"Tendintele fundamentale ale sensibilitatii medievale erau gustul pentru culoare si prestigiul fizicului. Gustul pentru culoare se manifesta in prezenta pietrelor pretioase sau semipretioase slefuite, prinse in legaturile cartilor, in aurarii sclipitoare, in policromia sculpturilor, in picturile de pe zidurile bisericilor si ale locuintelor celor bogati, in magia colorata a vitraliilor. Dincolo de aceasta cautare a culorilor se afla frica de intuneric si cautarea luminii, care insemna mantuire. Lumina insemna siguranta, frumusete si maretie. Frumos era si ceea ce era bogat. Bogatia nu insemna numai putere economica, ci si gust pentru frumos, pentru operele de arta si materialele rare : aur, argint, bronz, fildes, pietre scumpe. Frumos insemna si bun iar frumusetea fizica era un atribut al sfinteniei. De aici cultul fortei fizice, mai ales pentru membrii aristocratiei militare, la cavaleri, pentru care razboiul este o pasiune." (Ibidem)

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Delumeau, Jean, Frica in Occident, Bucuresti, Editura Meridiane, 2 vol.,1986

Duby, Georges, Arta si societatea, Bucuresti, Editura Meridiane, 2 vol., 1978

Drimba, Ovidiu, Istoria culturii si civilizatiei, Editura Stiintifica si

Enciclopedica, vol. III-IV, 1985-1989 sau Editura Saeculum, 2000-2005

Faure, Elie, Istoria artei, Bucuresti, Editura Meridiane, 5 vol., 1970

Gimpel, Jean, Revolutia industriala in Evul Mediu, Bucuresti,

Editura Meridiane, 1983

Le Goff, Jacques, Civilizatia Occidentului medieval ,Bucuresti, Editura

Stiintifica, 1970

Le Goff, Jacques, Omul medieval, Iasi, Editura Polirom, 1999