Teorii privind natura Uniunii Europene

Teorii privind natura Uniunii Europene

41. Preliminarii. Desigur ca pozitia critica exprimata de Paul Magnette este intemeiata, chiar daca este adevarat ca asa-numitul "deficit democratic" din Uniunea Europeana pare a fi simptomul unei situatii comune tuturor democratiilor nationale europene. In aceasta situatie, dezbaterile pe problematica democratiei europene s-au amplificat in jurul a mai multor ipoteze normative, politico-juridice privind integrarea, precum: viziunea realista (Europa statelor), viziunea pozitivista (Europa ca agentie regulatoare de riscuri), viziunea federalista (Statul european) si viziunea republicana (Europa ca federatie de state).

Inainte de a vorbi despre fiecare dintre aceste ipoteze, sa facem observatia ca teoriile asupra integrarii pun in evidenta dificultatea de a imagina o Uniune Europeana fara conceptele specifice teoriei statului. Oricum, se pune problema intelegerii naturii Uniunii Europene si a cauzelor care explica deficitului sau democratic.

Viziunea realista sustine ideea ca Uniunea Europeana este o organizatie internationala de state, creata si guvernata dupa normele dreptului international clasic. O asemenea viziune a fost constant sustinuta de catre Charles de Gaulle, cel care intr-o conferinta de presa din 5 septembrie 1960, afirma despre Comunitatea Europeana ca este doar "o asociere frecventa intre guverne responsabile precum si munca organismelor specializate in fiecare din domeniile comune si subordonate guvernelor"[1]. Acest punct de vedere a fost speculat si consolidat ulterior, demonstrandu-se, prin studierea surselor diplomatice ale epocii, ca guvernele statelor implicate in constructia europeana isi urmaresc propriile interese. S-a putut astfel formula concluzia ca nu poate fi vorba despre un deficit democratic al Uniunii Europene, intrucat sub aspect juridic constructia europeana este o organizatie internationala clasica, si ca, fiind vorba de o organizatie faurita si condusa de guverne constituite democratic, prin tratate ratificate democratic, nu este incalcat principiul suveranitatii populare.

Adevarul este ca viziunea realista, reprezentata, printre altii, de A.S. Milward (1992, The European Rescue of the Nation-State, London, Routledge), slujind ideea democratiei europene prin ricoseu, neglijeaza caracteristicile esentiale ale dreptului comunitar (aplicabilitatea imediata, aplicabilitatea directa si aplicabilitatea prioritara), prin care se confirma ca potrivit Tratatelor institutive unele prerogative ale statelor nationale membre sunt transferate institutiilor comunitare. De aceea aceasta viziune nu poate avea mare audienta atunci cand sustine ca nu exista un deficit de democratie in functionarea mecanismelor Uniunii Europene.

Viziunea pozitivista dezvolta ipoteza ca tehnocratia poate sa previna si sa corecteze excesele politice ale democratiei. Ea raspunde criticilor pozitiviste ale democratiei, provocate de faptul ca slabiciunile regimurilor parlamentare din perioada interbelica au permis actiunile dictatorilor. In acest context, spiritul timpului a impus ideea ca este bine, in cazul aprinderii unor conflicte politice, sa se recurga la terte parti, sa fie cedate unele sarcini politice importante unor institutii neutre, constituite din functionari competenti si independenti. De aceea, s-a spus, chiar guvernele nationale care s-au decis sa colaboreze la constructia europeana, constientizand riscul aparitiei unor conflicte intre ele, au dorit ca prin Tratatele institutive sa creeze organe comunitare autonome, care sa arbitreze posibilele litigii.

In sprijinul unei asemenea explicatii, tot in aceasta perioada, cand stiinta economica promitea ca va descoperi legile pietei, a aparut concluzia ca anumite probleme de larg interes, rezolvabile pe cale stiintifica, nici nu trebuie supuse dezbaterii publice, ci trebuie lasate in seama tehnocratilor. Una dintre probleme, calificata ca fiind de acest gen, era aceea privind cresterea avutiei. Altfel spus, referitor la procesul economico-social, faza acumularii capitalului era considerata ca fiind esential tehnocratica, iar faza repartitiei isi pastra natura preponderent politica. De mentionat ca aceasta convingere, asupra careia ar trebui sa se mediteze mai mult, pe langa faptul ca persista si astazi in conceptia unor politicieni de formatie clasica, chiar a stat la baza unor decizii comunitare importante, precum, spre exemplu, cea de creare a Bancii Centrale Europene si a altor organisme asemanatoare.

In rezumat, potrivit viziunii pozitiviste, "comunitatea nu este decat un ansamblu de institutii tehnice si autonome care au primit din partea guvernelor puterea de interventie si regulare in cateva domenii precise, in virtutea unei gestiuni mai bune la nivel european decat la nivel national" . Cu alte cuvinte, institutiile comunitare, independente politic, primesc legitimitate in constiinta cetatenilor pe baza rezultatelor actiunilor pe care le patroneaza.

Mai trebuie spus ca, in cadrul viziunii pozitiviste, au fost practicate doua metode privind felul in care tehnocratii, desi independenti, se raporteaza la exigentele puterii politice, la exigentele democratiei, pentru a-si legitima autoritatea.

Prima metoda, cea promovata de echipa lui Jean Monnet, numita corporatista, presupune implicarea doar cognitiva a tehnocratilor asupra situatiilor pe care trebuie sa le reformeze prin deciziile lor. Asumandu-si exigenta de a nu lua nicio decizie fara o buna cunoastere a situatiei concrete, ei isi legitimeaza pozitia prin castigarea adeziunii grupurilor sociale interesate de politicile comunitare promovate. Si aceasta practica se vrea a fi o noua formula democratica.

A doua metoda, cea legalista, tot un fel de substitut democratic, presupune castigarea si pastrarea legitimitatii tehnocratilor prin transparenta deciziilor luate. Ideea este ca, chiar daca puterea nu emana de la popor, important este ca ea sa fie constransa in permanenta sa-si justifice actiunile in fata cetatenilor.

Cu toate acestea, activitatea practica a institutiilor comunitare dovedeste faptul ca viziunea pozitivista asupra democratiei, prin caracterul sau foarte elitist, incalca principiul egalitatii intre cetateni. Aceasta viziune se limiteaza, programatic, la analiza anumitor functii comunitare, fara a avea in vedere imaginea de ansamblu a intregii constructii europene. Conceputa in aceasta perspectiva pozitivista, ingusta, Uniunea Europeana seamana "cu un spatiu public depolitizat in interiorul caruia nu se mobilizeaza decat grupuri deja organizate . ca o Ğagentie regulatoare de riscuriğ" .

Viziunea federalista. Are meritul de a oferi un model statal coerent asupra viitorului constructiei comunitare europene. Potrivit conceptiei federalistilor, Uniunea Europeana este "un stat in stare incipienta, al carui destin este de a deveni suverana prin inlocuirea statelor suverane. Conform acestei interpretari, numeroase elemente aparute ca urmare a integrarii juridice si politice reprezinta o exemplificare a vointei ĞInaltelor Parti Contractanteğ de a constitui o unitate politica substantiala, numita Comunitate sau Uniune"[4].

Federalistii isi coreleaza doctrina si cu atitudinea consecventa cu care Curtea Europeana de Justitie aplica metoda teleologica in interpretarea Tratatelor institutive, pentru impunerea suprematiei dreptului comunitar asupra dreptului national al statelor membre. Ideea federalistilor este ca prin toate interpretarile finaliste ale instantei comunitare supreme sunt prefigurate caracteristicile prin care se formeaza statul federal european.

Abordand simplist problematica, doctrina federalista considera ca Uniunea Europeana depaseste automat "deficitul democratic" in masura in care cresc puterile constitutionale ale Parlamentului European. Or, se pare ca realitatea nu se grabeste sa confirme dezideratul.

Exista si o versiune utopica a doctrinei federaliste, cea intitulata "federalism integral", care sustine ca suveranitatea nu trebuie doar transferata de la statele membre catre Uniune, ci ea trebuie chiar abolita. Conform acestei versiuni, care a incurajat seria revendicarilor regiunilor, disolutia statelor nationale este un proces normal pentru ca societatea civila sa se dezvolte prin formatiunile nonstatale. In mod firesc, aceasta versiune este din ce in ce mai discreditata, intrucat trimite la anarhie, poate chiar la medievalism.

45. Viziunea republicana, crescuta pe terenul scolii dreptului natural, ofera o alta cheie de interpretare a realitatii politice europene, pornind de la principiile constitutionale care ar putea concilia identitatea statelor cu proiectul comun caracteristic Uniunii Europene. Impotriva credintei publice, potrivit careia este imposibil ca prin unire statele sa-si pastreze identitatea, reprezentantii acestei interpretari cauta, pe urmele lui J.J. Rousseau, "o forma de asociere care sa apere si sa protejeze prin forta comuna persoana si bunurile fiecarui asociat si prin care, unindu-se cu toti ceilalti, sa nu asculte decat pe sine insusi si sa ramana liber ca si inainte de asociere"[5]. Prin urmare, pornind de la previziunile lui Rousseau, se poate construi o alta viziune asupra suveranitatii, o noua viziune care sa conduca la intelegerea posibilitatii ca prin asocierea statelor suveranitatea lor s-ar intari.

In acest sens, pentru exemplificare, trimiterea este facuta la rolul inedit al Comisiei europene, ca institutie cooperanta intre statele membre. "Comisia Europeana este un organ cu totul nou in istoria organizatiilor internationale, al carei scop este acela de a evita, a priori, aparitia eventualelor conflicte intre state. Ea nu este conceputa ca un guvern european, menit sa se substituie executivelor nationale, conform logicii clasice a constructiei federale. Rolul sau este acela de a incuraja guvernele in sensul unei decizii concertate, si nu de a decide in locul lor" .

Pentru a se dovedi ca autorii tratatelor comunitare au dorit sa creeze o federatie de state libere si suverane, sunt amintite si alte semne din procedurile institutiilor comunitare, dintre care mai importante sunt: procedura votului cu unanimitate si cea a dreptului de veto; diversitatea metodelor de decizie in functie de importanta problemelor; impartirea voturilor intre state etc. Acestea si multe altele ar trebui sa convinga asupra faptului ca "suveranitatea isi schimba sensul. Este mai putin aroganta, mai putin exclusiva. Dar imblanzindu-se, suveranitatea castiga, in mod paradoxal, in putere: renuntarea la forta si recursul la drept inlocuiesc o libertate salbatica si fragila cu o libertate garantata si sigura. Obligandu-se sa respecte drepturile fundamentale plasate sub respectul legii, legiuitorul suveran a domesticit suveranitatea in interior; supunandu-se voluntar procedurilor internationale specifice negocierii civilizate, statul suveran s-a civilizat in relatiile sale exterioare" .