Scurt istoric al NATO

Scurt istoric al NATO

Intre 1945 si 1949, puse in fata necesitatii imediate de reconstructie economica, tarile Europei Occidentale si aliatii lor Nord-americani au privit cu ingrijorare politicile si metodele expansioniste ale Uniunii Sovietice. Indeplinindu-si promisiunile luate in timpul razboiului de a-si reduce potentialul de aparare si de a demobiliza trupele, guvernele occidentale au observat cu ingrijorare intentia clara a conducerii sovietice de a-si mentine forta militara la intreaga sa capacitate. Mai mult, in lumina obiectivelor ideologice declarate ale Partidului Comunist Sovietic, era evident ca apelurile de respectare a Cartei Natiunilor Unite si a acordurilor internationale stabilite la sfarsitul razboiului nu garantau suveranitatea nationala sau independenta statelor democratice amenintate de acte de agresiune externa sau de subversiune din interior. La aceste temeri s-au adaugat, in multe tari din Europa Centrala si de Est, precum si in alte parti ale globului, impunerea unor forme nedemocratice de guvernamant, precum si represiunea adevaratei opozitii, ori a drepturilor si libertatilor civile si umane fundamentale.

Intre 1947 si 1949, o serie de evenimente politice dramatice au agravat situatia. Acestea au constat in amenintari fatise la suveranitatea Norvegiei, Greciei, Turciei si a altor tari vest-europene, lovitura de stat in Cehoslovacia, din iunie 1948, precum si blocada ilegala a Berlinului, care a inceput in luna aprilie a aceluiasi an. Semnarea Tratatului de la Bruxelles in martie 1948 a marcat hotararea a cinci vest-europene - Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie - de a dezvolta un sistem de aparare comun si de a intari legaturile, in asa fel, incat sa poata rezista in fata amenintarilor ideologice, politice si militare la adresa securitatii lor.

Negocierile cu Statele Unite ale Americii si Canada au determinat crearea unei singure Aliante-Atlantice, bazata pe garantii de securitate si angajamente comune intre Europa si America de Nord. Danemarca, Islanda, Norvegia si Portugalia au fost invitate de catre puterile Tratatului de la Bruxelles sa se alature acestui proces. Aceste negocieri au culminat cu semnarea Tratatului de la Washington in aprilie 1949, instituindu-se astfel un sistem comun de securitate bazat pe un parteneriat intre cele 12 tari. In 1952, Grecia si Turcia au aderat la Tratat. Republica Federala a Germaniei a intrat in alianta in 1955, iar in 1982 Spania a devenit, de asemenea, membru NATO. Republica Ceha, Ungaria si Polonia au aderat la NATO in 1999.

Alianta Nord-Atlantica a fost fondata pe baza unui Tratat intre statele membre, acceptat de catre acestea in urma dezbaterilor publice si a unor procese parlamentare specifice. Tratatul sprijina drepturile individuale ale acestora, precum si obligatiile internationale pe care le au statele, conform Cartei Natiunilor Unite. Fiecare tara membra este obligata sa isi asuma atat riscurile si responsabilitatile, cat si avantajele securitatii colective, angajandu-se sa nu ia parte la nici un alt acord international care ar putea intra in conflict cu clauzele Tratatului.

De la crearea Aliantei si pana in prezent, s-a scurs o jumatate de secol de istorie. In marea parte a acestei perioada, obiectivul central al NATO a fost acela de a asigura apararea imediata si securitatea tarilor membre. Astazi, aceasta ramane functia sa centrala, dar scopul sau imediat a suferit schimbari fundamentale.