Puterea politica

Puterea politica

1. Aspecte de ordin general

Termenul de putere deriva din verbul latinesc potere (a putea, a fi capabil, din care au derivat substantivele potenta si potestas). Primul inseamna capacitatea unui om sau lucru de a-l afecta pe altul, iar al doilea avea o conotatie dominant sociala, politica insemnand aptitudinile celor care comunicau si actionau impreuna. Tot de la romani retinem distinctia dintre putere, ca o calitate a corpului politic si autoritate, ca exercitiu si calitate a guvernantilor.

In viziunea lui Jean Claude Lugen in lucrarea 'Elemente de analiza a sistemelor sociale' puterea politica este 'capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat sa-si indeplineasca obligatiile pe care le impun obligatiile colective, mobilizand resursele societatii in vederea atingerii obiectivelor propuse'.

Indiferent de modul de definire al puterii politice se folosesc concepte precum: influenta, autoritate, dominatie, supunere, legitimitate etc.

O relatie de conducere-ascultare sau de dominatie - supunere exista incepand cu familia si grupurile mici si terminand cu statele si organizatiile internationale. Atunci cand autoritatea se bazeaza pe drept capata aspectul de conducere-ascultare, iar cand se bazeaza pe forta se prezinta sub forma de dominatie-supunere.

Autoritatile publice isi manifesta capacitatea de a decide pentru intreaga colectivitate si de a duce la indeplinire deciziile prin persuasiune, si chiar prin folosirea fortei (forta legitima, forta dreptului, forta publica). Forta nu este sinonima cu puterea. Ea este elementul material al puterii la care puterea nu poate fi redusa. Alaturi de forta, in cadrul puterii, mai intra vointa, inteligenta, abilitatea.

Puterea reprezinta o relatie sociala in care actorii, posesori ai unor capacitati fizice si intelectuale diferite, isi influenteaza reciproc comportamentele si actiunile chiar daca aparent influenta are sens unic, de la autorul mai puternic spre cel mai slab.

Puterea politica se caracterizeaza prin doua elemente cadru:

diferentierea a doi actori sociali reprezentati de o minoritate care comanda (domina) si o majoritate care asculta (sau se supune);

sprijinirea ei pe doua mijloace in a se face ascultata - increderea guvernatilor in justetea guvernarii si forta sau coercitia.

Din studiile efectuate de la antici la contemporani s-a ajuns la concluzia ca puterea politica are o vocatie globala. Puterea politica s-a nascut ca o alchimie variabila a vointei de dominatie si al instinctului sau vointei de supunere. Potrivit lui Weber se pot distinge trei tipuri de dominatie legitima in functie de sursele care o valideaza: dominatie legal-rationala, traditionala si charismatica. Prima se bazeaza pe 'credinta oamenilor in legalitatea reglementarilor hotarate si a dreptului de a da directive al celor care sunt chemati sa exercite dominatia prin aceste mijloace' - Max Weber -'Economia si societatea'.

Dominatia traditionala se intemeiaza pe credinta in 'sfintenia traditiilor valabile dintotdeauna' si implicit, pe credinta in legitimitatea celor care guverneaza in numele traditiei.

Dominatia charismatica are la baza increderea poporului in calitatile naturale si in cele pe care Providenta le-a daruit conducatorului. Petre Andrei apreciaza ca 'Evolutia societatii si a cugetarii umane constituie un necontenit proces de eliberari a individului de sub presiunea totala a autoritatii sau mai bine zis, a unui proces de umanizare si autonomizare a autoritatii, caci de la forma mistico-religioasa autoritatea a trecut la forma umana de azi si in loc de autoritatea constrangatoare de altadata, impusa din exterior, avem acum autoritatea, care, desi este exterioara are totusi radacinile sale si in sufletul nostru si isi gasesc justificarea in ratiunea omeneasca' - Iasi 1997.

Ovidiu Traznea - Stiinta politica. Studiu istorico-epistemologic - 1970 arata ca 'stiinta politica ar fi studiul puterii, al modurilor de a o cuceri, de a o exercita si de a-i rezista'.

Puterea politica

Puterea politica este cea mai des utilizata in politologie si constituie o tentatie permanenta pentru a permite celor care guverneaza satisfacerea unor interese.

In organizatiile prestatale exista puterea individualizata, reprezentata printr-un singur sef. Odata cu evolutia societatii a evoluat si puterea care a devenit intruchiparea autoritatii statului.

Scopul fundamental al puterii politice este de a asigura functionalitatea intregului corp social potrivit intereselor esentiale ale claselor dominante in sistemul politic dat sau in concordanta cu interesele societatii globale, in cazul in care detinatorul puterii devine poporul. Altfel spus scopul sau este de a asigura existenta societatii si posibilitatea ei de schimbare. Georges Balandier, in lucrarea Antropologia politica, considera ca 'puterea va fi definitiva ca rezultand pentru orice societate, din  necesitatea de a lupta impotriva entropiei care o ameninta cu dezordinea - asa cum aceasta ameninta orice sistem'.

Existenta puterii politice are determinari de ordin intern-mentinerea echilibrului si coeziunii interne ale societatii, dar si determinari externe - organizarea de aliante si de aparare, afirmarea in raport cu exteriorul, unitatea si coeziunea, trasaturile distinctive si interesele comunitatii pe care o reprezinta.

Puterea politica are ca trasatura de baza suveranitatea - nu exista autoritate superioara care sa conteste deciziile sale. Detinatorii puterii politice - legislatorii si guvernantii - avand ca functie sa hotarasca in numele ansamblului societatii globale, guverneaza prin deciziile lor toate celelalte puteri sociale, fara a fi obligate sa se supuna vreuneia din acestea' - Lapierre, Jean William - 'Eseu pentru fundamentul puterii politice'.

Scopurile politice cer ca puterea politica sa fie superioara in raport cu celelalte puteri sociale, sa fie supusa numai unor limitari constitutionale, numai ea fiind investita cu putere de coercitie. Ea se sprijina in primul rand pe puterea economica. In acelasi timp puterea politica (in special aparatul de stat) constituie principalul sprijin in organizarea vietii economice si in promovarea intereselor celor care sunt detinatorii acestei puteri.

Interdepedenta dintre cele doua forme ale puterii este ilustrata si de faptul ca in societatile bazate pe economia de piata, grupurile detinatoare ale potentialului economic exercita o influenta considerabila asupra puterii politice.

Puterea politica este compusa din:

statul (cu puterea lui suverana ce se mentine prin 'forta dreptului', dar, uneori si prin 'dreptul fortei';

partidele politice (direct cele de la guvernare si indirect si cele din opozitie);

opinia publica;

mass-media.

Puterea este permanent insotita de 'puterea influentei' - mijloc de a amplifica acordul, toleranta fata de putere.

Pentru indeplinirea rolului sau, puterea are mai multe functii:

functia pragmatica, decizionala care consta in elaborarea unor programe, a liniilor directoare in care elementul esential il constituie decizia, in conformitate cu care trebuie sa actioneze;

functia organizatorica - stabilirea formelor organizatorice cele mai adecvate si mobilizarea grupurilor sociale asupra carora isi exercita puterea politica pentru a actiona in conformitate cu programul adoptat;

functia ideologica de educare a oamenilor in spiritul valorilor ce decurg din programul stabilit si prin care se incearca obtinerea adeziunii indivizilor la decizia adoptata;

functia de control, de urmarire a modului in care linia stabilita este respectata si a masurilor ce se impun, in conformitate cu legea;

pregatirea de specialisti care sa se ocupe in exclusivitate de organizarea vietii sociale in conformitate cu vointa puterii politice, indeosebi in exercitarea guvernarii;

functia coercitiva, de constrangere prin diferite mijloace, fie pentru a-i determina pe oameni sa actioneze in conformitate cu cele adoptate, fie de reprimare a impotrivirii celor ce se opun.

Toate aceste functii se realizeaza cu ajutorul STATULUI.

Puterea politica se legitimeaza prin mai multe modalitati:

cale democratica (prin jocul democratic);

revolutie;

lovitura de stat;

prin impunerea din afara statului;

razboi.

Puterea se coreleaza cu autoritatea (lat.autoritas - putere de convingere).

Autoritatea reprezinta capacitatea unei persoane sau institutii in virtutea unor calitati sau imputerniciri, de a obtine respect si supunere si de a fi ascultate de unul sau mai multe grupuri sociale ce le urmeaza si le indeplinesc chemarile si obiectivele.

Puterea si autoritatea sunt completare, interdependenta lor asigurand echilibrul, conditiile sociale necesare progresului.

Autoritatea se deosebeste de puterea prin aceea ca in timp ce puterea presupune coexistenta atat a relatiilor de conducere - supunere, cat si a celor de dominare - subordonare, deci si folosirea violentei, autoritatea este rezultatul exclusiv al relatiilor de conducere - supunere (supunere liber consimtita). Autoritatea se prevaleaza de legi, de caracterul sau legitim, de consensul celor ce i se supun. Altfel spus autoritatea politica este capacitatea de a obtine ascultare in absenta constrangerii.

Sociologul american T.Parsons considera ca 'autoritatea este cadrul institutional in care folosirea puterii este organizata si legitima'.

Politologul francez - M.Duverger arata ca 'singura sursa a legitimitatii unei puteri consta in faptul ca ea e conforma schemei de legitimat definita de sistemul de valori si norme ale colectivitatii in cadrul careia se exercita si ca asupra acestei scheme exista un consens in  interiorul colectivitatii'.

Autoritatea se intemeiaza pe valori, iar pentru afirmarea ei este necesara libertatea, cadrul social, democratic.

Autoritatea si legitimitatea nu pot fi recunoscute odata pentru totdeauna, deoarece ele depind de concordanta intre valorile proclamate initial si realizarile ulterioare, ceea ce presupune o revizuire permanenta a comportamentului institutional sau personalitatii in cauza.

Decizia politica reprezinta un act de optiune si de vointa politica pentru un anumit mod de actiune, din mai multe alternative disponibile, in abordarea unei probleme de interes public.

In aceasta categorie se includ regulile constitutionale, legile elaborate de parlament, politicile publice, deciziile privind relatiile dintre state pe plan extern, strategiile elaborate de partidele aflate la putere.

Decizia politica reflecta raporturile de putere si rezultatul conflictelor si negocierilor dintre fortele sociale. In procesul deciziei politice trebuie sa se tina seama de unele constrangeri de ordin politic, constitutional, social economice si, de aceea, decizia politica reprezinta adesea un compromis si nicidecum o solutie optima, ca in cazul deciziilor tehnice.

Exercitiul puterii

Guvernarea, din perspectiva politologica, este actiunea de conducere, de dirijare social-politica, de control asupra afacerilor publice. Aceste functii sunt indeplinite de institutiile de putere legislativa, executiva, judecatoreasca in conditiile unei vieti democratice, bazata pe participare competenta, loialitate, concurenta politica si convergenta a intereselor majore si a obiectivelor.

Buna functionare a unui sistem democratic necesita: structuri si forme adecvate de guvernare; participarea populatiei la alegeri, partide politice mature si responsabile; un electorat bine informat; oficialitati competente a caror atributie este sa delibereze in cunostinta de cauza, sa respinga compromisurile si populismul.

Guvernarea se infaptuieste prin intermediul unor forme si structuri organizate, legal constituite si consemnate in Constitutie si legi, iar cutumele, traditia si reformele constitutional-juridice sa aiba rolul lor specific.

Regimurile politice, formele de guvernare au caracter istoric; in lumea antica, Aristotel le impartea in: monarhie, aristocratie si democratie; mai tarziu Montesquieu se referea la guvernarea republicana (puterea apartine poporului), la cea monarhica (guverneaza un singur om, dar in temeiul unor legi) si cea despotica (guverneaza un singur om, dar fara legi). Epoca moderna a propus practicii si teoriei politice guvernari republicane in formele: parlamentara, prezidentiala si semiprezidentiala.

Factorul legislativ

Parlamentul este o institutie deliberativa compusa din reprezentanti alesi periodic, la termene stabilite conform ciclurilor electorale specifice fiecarei tari sau inainte de termen.

Parlamentul poate fi constituit dintr-o singura instanta sau doua (unicameral sau bicameral), cadru in care actioneaza relatiile dintre reprezentantii poporului si guvernanti, fortele aflate la guvernare confruntandu-se cu cele din opozitie.

Structura unicamerala sau bicamerala a parlamentului are avantaje si dezavantaje. Astfel bicamerismul ofera, pe de o parte posibilitatea de a supune unui dublu examen proiectele de legi si de a se asigura un cadru larg confruntarilor de idei, dar, pe de alta parte se ajunge la marirea timpului pentru deliberare. In cadrul organizarii bicamerale a parlamentului acestea pot avea atributii simetrice sau asimetrice.

Parlamentul este institutia care poate asigura functionalitatea pluralismului politic, reprezentarea diverselor interese, permitand dezbateri solutii cat mai bune si asigurand realizarea controlului puterii de catre societate. In parlament continua sa se foloseasca metode cum ar fi obstructia activitatii legislative, provocarea de crize guvernamentale, folosirea abuziva a imunitatii si privilegiilor parlamentare.

Factorul executiv

Puterea executiva, in conditiile separarii puterilor in stat, are rolul de a aplica politicile si legile adoptate de catre puterea legislativa, functiile executivului difera de la tara la tara, fiind consimtite constitutional, puterea fiind exercitata, fie de presedintele tarii, fie de guvern si aparatul administrativ de stat.

In sistemul totalitar, puterea executiva absoarbe puterea legislativa si judecatoreasca in numele asigurarii unitatii de actiune a puterii, a unitatii puterilor in stat.

Dupa tipul de constituire se disting mai multe tipuri de guvern:

majoritar - alcatuit de un partid care a castigat alegerile;

de coalitie - reunind reprezentanti ai diferitelor formatiuni politice in scopul obtinerii unei majoritati favorabile in parlament;

minoritar - nu dispun de majoritatea parlamentara;

provizoriu - are un rol tranzitoriu intr-o perioada de schimbari politice;

insurectional - instituit ca urmare a unei insurectii contra celui existent;

militar - format din cadre militare, de regula, in urma unei lovituri de stat sau prin ingerinte externe.

Dupa raportarea la respectarea legilor

guvern de drept - alcatuit in concordanta cu procedurile constitutionale;

guvern de fapt - care isi aroga autoritatea in urma unei lovituri de stat sau in conditiile ocupatiei straine, fara consultarea vointei legale prin proceduri speciale.

Guvernul poate adopta urmatoarele acte:

hotarari pentru organizarea executarii legilor;

ordonante - in temeiul unei legi speciale de abilitate, in limitele si in conditiile prevazute de aceasta.

Aceste acte se semneaza de primul-ministru, se contrasemneaza de ministrii care au obligatia punerii lor in aplicare si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei.

ANEXA NR.1

PUTEREA POLITICA

ANEXA NR.2

FUNCTIILE PUTERII POLITICE

ANEXA NR. 3