Parlamentul European

Parlamentul European

Alaturi de interesele guvernelor si ale Uniunii - pentru a raspunde principiilor democratiei reprezentative - trebuiau satisfacute si interesele cetatenilor ceea ce se putea realiza numai prin constituirea unui parlament alcatuit dupa reguli cat mai apropiate de cele ale parlamentelor nationale.

Intreaga evolutie a reglementarilor ce privesc regimul acestei institutii comunitare - atat in ceea ce priveste rolul sau cat si in privinta desemnarii parlamentarilor (realizata in faza initiala din randul parlamentarilor statelor membre si ulterior prin alegere directa)[1] - dezvaluie o dubla tendinta: pe de o parte, sa se dea o mai mare legitimitate si, pe de alta parte, sa creasca rolul sau astfel incat sa poata indeplini, in timp, functiile oricarui parlament national.

In privinta alegerilor directe - aprobate prin Actul privind alegerea reprezentantilor in Parlamentul European - trebuie spus ca, initial, n-a existat o procedura electorala uniforma in toate statele comunitare ceea ce a dat dreptul fiecarui stat comunitar sa utilizeze procedura proprie. Dintre actele care au tins spre uniformizarea procedurilor amintim decizia Consiliului si a Parlamentului prin care s-a stabilit ca alegerile au loc din cinci in cinci ani (fixandu-se luna si saptamana in care se desfasoara scrutinul) si Tratatul de la Amsterdam care a stabilit ca procedurile pentru desfasurarea alegerilor printr-o procedura uniforma in toate statele membre vor fi elaborate de Parlament.

Realizarea procedurii electorale uniforme pentru compunerea Parlamentului European n-ar fi fost posibila fara stabilirea - prin Tratatul de la  Amsterdam - cetateniei europene ca statut politico-juridic ce da dreptul de vot pentru alegerile generale pentru Parlamentul European, cat si pentru alegerile locale tuturor resortisantilor statelor membre, rezidenti pe teritoriul acestor state, indiferent de nationalitate.

Pentru stabilirea criteriului de acordare a numarului de mandate corespunzator fiecarui stat s-a folosit rationamentul conform caruia, asa cum la nivelul unui stat numarul de mandate revenite fiecarei circumscriptii electorale este in functie de numarul alegatorilor, tot asa in raport de numarul populatiei s-a stabilit numarul de mandate pentru fiecare stat[2].

Dar in stabilirea numarului de locuri pentru Parlament si repartizarea intre statele membre trebuia sa se tina cont si de faptul ca :

- alegerile directe implica o crestere a numarului de reprezentanti alesi pentru acest forum democratic;

- trebuie sa se aiba in vedere eventualitatea largirii sale ca urmare a aderarii de noi state;

- numarul total trebuie sa asigure o buna functionare a institutiei care sa nu devina un instrument greoi;

- numarul de locuri acordat fiecarui stat sa nu fie atat de mic incat statele mai putin populate sa nu-si poata exprima optiunea politica a electoratului.

Tratatul instituind Comunitatea Economica Europeana (dupa modificarea realizata prin TUE si Tratatul de la Amsterdam) prevedea in art. 190: 'numarul reprezentantilor alesi in fiecare stat este fixat dupa cum urmeaza: Belgia 25; Danemarca 16; Germania 99; Grecia 25; Spania 64; Franta 87; Irlanda 15; Italia 87; Luxemburg 6; Olanda 31; Austria 21; Portugalia 25; Finlanda 16; Suedia 22; Marea Britanie 87'.

Avand in vedere extinderea Uniunii Europene, Protocolul - privind extinderea Uniunii Europene - anexa la Tratatul de la Nisa prevede in art. 2 'Dispozitii privind Parlamentul European': 'la data de 1 ianuarie 2004 si producand efecte de la inceputul legislaturii 2004-2009 numarul reprezentantilor alesi in fiecare stat membru este fixat dupa cum urmeaza: Belgia 22; Damenarca 13; Germania 99; Grecia 22; Spania 50; Franta 72; Irlanda 12; Italia 72; Luxemburg 6; Olanda 25; Austria 17; Portugalia 22; Finlanda 13; Suedia 18; Marea Britanie 72.

Numarul membrilor Parlamentului European nu poate depasi sapte sute treizeci si doi[3]'.

Calitatea de membru al Parlamentului European este incompatibila cu cea de membru al oricarei institutii precum si a organelor auxiliare mai importante si de asemenea, este incompatibila cu cea de membru al unui guvern national. In schimb, nu exista incompatibilitate cu calitatea de membru al unui Parlament national ceea ce determina ca o proportie mare din deputatii Parlamentului European sa aiba si calitatea de membri ai legislativului national, situatie ce avantajeaza in mod evident institutia, gratie politicii europeiste promovate in parlamentele nationale .

Organele Parlamentului European sunt:

- Biroul alcatuit din presedinte (ales dupa o procedura cu majoritate absoluta si prin vot secret) care este ales pe o perioada de doi ani si jumatate, 14 vicepresedinti - alesi dupa aceeasi procedura, 5 chestori. Dintre atributiile biroului amintim: stabilirea compozitiei si organizarii Secretariatului general, desemnarea membrilor comisiilor parlamentare, organizarea si conducerea seziunilor Parlamentului.

- Biroul largit include pe langa membrii Biroului si presedintii grupurilor politice si are ca atributii speciale: stabilirea de relatii cu celelalte institutii si organele auxiliare, cu organele diferitelor organisme internationale, elaborarea propunerii de proiect bugetar al Uniunii etc.

Ca formatii de lucru Parlamentul European este compus din:

- grupuri politice, care au dreptul de initiativa, timp de interventie la dezbateri, locuri in comisii parlamentare;

- comisii permanente organizate pe domenii (in care fiecare parlamentar este membru prim al unei comisii si membru supleant al alteia; numarul si denumirea comisiilor sunt fixate prin act intern al Parlamentului, ele desfasurandu-si activitatea intre seziuni);

- comisii temporare, al caror mandat este de 12 luni si sunt create printr-o decizie a Parlamentului in care se arata atat durata cat si atributiile;

- comisii de ancheta, care se pot constitui la cererea a cel putin un  sfert din membrii Parlamentului, ele isi inceteaza existenta prin depunerea raportului lor ;

- delegatii interparlamentare, desemnate de grupurile politice si ale caror competente sunt determinate printr-un act intern al Parlamentului.

Atributiile Parlamentului - ce au facut din acesta un organ consultativ, de cooperare si decizional - au fost stabilite prin Actele constitutive, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam si Tratatul de la Nisa, iar evolutia a fost in sensul de a mari rolul acestei institutii.

Dintre atributiile Parlamentului European amintim

- putere decizionala in materie bugetara - ce face din Parlamentul European egalul Consiliului, ca organ legislativ - este cea mai importanta atributie. Desi Comisia elaboreaza proiectul de buget, Consiliului ii revine sarcina finala de a stabili cheltuielile 'obligatorii', iar Parlamentului ii revine decizia finala asupra cheltuielilor 'neobligatorii' (privind in principal politica sociala si regionala, cercetarea si ajutoarele pentru tarile ce nu sunt membre ale Uniunii);

- rol decizional alaturi de Consiliu in materia relatiilor externe ale UE;

- rol codecizional alaturi de Consiliu si uneori chiar de Comisie in proceduri de consultare (alaturi de Consiliu), in proceduri de coordonare (alaturi de Comisie) si in proceduri de cooperare (alaturi de Consiliu) in domenii determinate de Tratate;

- de a desemna un Ombudsman (mediator, avocat al poporului) care este imputernicit sa primeasca plangeri de la orice cetatean al Uniunii sau de la orice persoana fizica sau juridica cu resedinta sau sediul statutar intr-un stat membru care privesc cazuri de administrare defectuoasa in activitatea institutiilor sau organelor comunitare, cu exceptia Curtii de Justitie si a Tribunalului de prima instanta aflate in exercitiul functiunii lor jurisdictionale. Conform misiunii sale Ombudsmanul conduce anchetele pe care le considera justificate, fie din proprie initiativa, fie pe baza plangerilor care i-au fost prezentate direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, cu exceptia cazului in care faptele afirmate fac obiectul unei proceduri jurisdictionale. In cazul in care Ombudsmanul a constatat un caz de administrare defectuoasa, el sesizeaza institutia in cauza care dispune de un termen de trei luni pentru a-i comunica pozitia sa. Ombudsmanul trimite apoi un raport Parlamentului European si institutiei vizate, iar persoana care a formulat plangerea este informata despre rezultatul acestei anchete.

Ombudsmanul isi exercita functiile in deplina independenta in indeplinirea indatoririlor sale, el nu solicita si nici nu accepta instructiuni de la vreun organism. Pe durata functiilor sale Ombudsmanul nu poate exercita nici o alta activitate profesionala, fie ea remunerata sau neremunerata.

Puterile Parlamentului European au fost gradual sporite. Astfel Actul Unic European a prevazut ca daca Parlamentul respunge cu majoritate de voturi pentru a doua oara o propunere legislativa, Consiliul o va putea adopta doar cu unanimitate. Parlamentul are dreptul de a interpela in scris si oral Comisia si Consiliul; poate initia procedura de demitere in bloc[6] a Comisiei si se pronunta - prin aviz - asupra cererilor de aderare la UE si asupra acordurilor de asociere si comerciale incheiate de Uniune.

Tratatul de la Maastricht a dat Parlamentului dreptul la codecizie alaturi de Consiliu in anumite domenii ce privesc piata unica, dreptul de a cere Comisiei sa inainteze anumite propuneri legislative, de a numi un avocat al poporului (imputernicit sa primeasca reclamatii impotriva institutiilor si organelor UE). Rolul codecizional al acestei institutii - in domenii ca: libertatea de deplasare a lucratorilor, piata unica, protectia mediului inconjurator - a fost intarit prin Tratatul de la Amsterdam.

Actul de modificare a CE din 1997, a intarit si rolul politic al Parlamentului, nominalizarea Presedintelui Comisiei fiind supusa aprobarii Parlamentului, iar la incheierea sedintelor Consiliului European, presedintele in exercitiu al acestei institutii prezinta concluziile lucrarilor in fata Parlamentului.