Parlamentul European. Etapele formarii.

Parlamentul European. Etapele formarii.

1. Primele Constructii europene.

Este stiut faptul ca trecutul influenteaza prezentul. La fel s-a intamplat si in cazul Uniunii Europene. Ideea unitatii europene, a formarii unui Parlament European, a aparut inca din secolele XVII - XVIII, fiind tratata si dezvoltata de catre scriitori, filosofi, istorici, juristi, regi si imparati, politicieni, etc.

In secolul al XVIII - lea mari filosofi si-au exprimat convingerile lor europene, si poate ca cel mai bine a facut-o marele filosof Immanuel Kant (1724-1804), care a formulat in anul 1795 proiectul de pace perpetua (Zum ewigen Friede). Immanuel Kant elaboreaza propunerea unui pact international, in scopul eliminarii razboiului din viata popoarelor pentru totdeauna. In acest scop, marele filosof urmareste iesirea statelor din starea de ilegalitate, care reprezenta principala sursa a razboaielor, si instituirea unui nou tip de societate internationala, care sa asigure securitatea si protectia pentru toate tarile.

In aceeasi epoca, Jeremy Bentham (1797-1832) formuleaza planul pentru o pace universala si perpetua, publicat insa doar postum, in 1843. Prin acest plan, Jeremy Bentham propune incheierea unui tratat general si permanent, care sa fie acceptat in primul rand de Anglia si Franta, ca o garantie si conditie a pacificarii Europei. Pentru punerea sa in aplicare, Jeremy Bentham urmarea convocarea unui Congres european, cu participarea a cate doi delegati din fiecare tara, instituirea unei Curti de Justitie comuna pentru reglementarea diferendelor intre natiuni; dorea sa se limiteze reciproc efectivele militare, sa se elimine diplomatia secreta, sa se reduca prin legi prealabile incheierii tratatului cheltuielile militare ale fiecarei tari, pentru ca popoarele sa simta in mod concret avantajele noului sistem. Ceea ce confera noutatea acestui proiect, in raport cu cele anterioare, este renuntarea la ideea utilizarii fortei in aplicarea rezolutiilor comune. Se mizeaza insa pe forta opiniei publice, preconizandu-se publicitatea tuturor dezbaterilor, instituirea libertatii presei in toate tarile.

Ideea unei organizari europene transcede si din exteriorul Europei. Este bine stiut si trebuie mentionat faptul ca au fost "necesare" doua razboaie mondiale pana europenii au inceput sa gandeasca mai profund asupra necesitatii si posibilitatii realizarii unitatii lor pe cale pasnica. De-a lungul timpului au fost evidentiate doua conceptii ale constructiei Europei: cea a unei simple cooperari, pastrandu-se suveranitatea statala existenta, si cea a unui proces de unificare a Europei, ceea ce vom numi mai tarziu "Integrare a Europei".

O prima tentativa de a construi Europa a fost dupa modelul american, adica cel federal. In anul 1922 contele Coudenhove-Kalergi a pus bazele Uniunii Paneuropene, cu scopul de a unifica cele 26 de democratii existente la acea vreme in Europa, intr-o federatie dupa modelul Panamericane, urmand sa reprezinte o noua grupare de puteri pe langa puterile deja existente (SUA, Anglia, Rusia, Japonia). Contele austriac scrie in cartea sa din 1923, intitulata "Paneuropa", ca "problema Europei se rezuma la doua cuvinte: unificare sau prabusire". In aceeasi carte, Richard Nikolas Coudenhove - Kalergi trateaza ideea economiei unite, a uniunii vamale si a organelor comune.

In anul 1924 danezul Heerfordt publica un eseu intitulat Europa Communis, in care pe de o parte critica slabiciunea Societatii Natiunilor, iar pe de alta parte face o analiza detaliata a ceea ce puteau fi institutiile Europei Communis, viitorul stat federal european, prevazand chiar un regim special pentru agricultura si o perioada de tranzitie inainte de realizarea unei uniuni vamale. La nivel interguvernamental, exista o singura conceptie exprimata, si anume aceea a unei cooperari prudente intre state. In 1929 a fost elaborat un Memorandum asupra "organizarii unui regim de uniune federala europeana", la initiativa lui Aristide Briand , redactat de Alexis Leger si prezentat la 1 mai 1930 in cadrul Societatii Natiunilor.

Istoria contemporana a integrarii europene incepe imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, impulsul spre o constructie europeana occidentala fiind dat din exterior de catre SUA. La 5 iunie 1947, intr-un discurs tinut la Universitatea din Harvard, Secretarul de Stat american, Generalul Marshall propune Europei sprijinul financiar al Statelor Unite. Dupa un lung razboi devastator "Europa era o ruina, iar situatia economica, sociala si politica era atat de alarmanta incat se traia cu teama ca partea Occidentala a continentului ar fi putut sa cada in mainile comunistilor stalinisti si, deci, sub controlul URSS." Aceasta situatie a determinat SUA sa prezinte "Planul de Reconstructie Europeana" sau "Planul Marshall". Planul Marshall consta, in aspectele sale esentiale, in aceea ca Guvernul american platea direct exportatorii americani care vindeau produse guvernelor si fabricantilor europeni. Importatorii europeni, la randul lor, plateau in monedele lor nationale contravaloarea, iar aceste plati se virau intr-un cont, deschis in numele Guvernului SUA, in bancile lor nationale. Aceasta "contravaloare" ramanea imobilizata si nu era destinata cumpararii de dolari, nefiind deci utilizata de catre Guvernul american. Imobilizandu-se aceste mari cantitati de bani se favoriza deflatia. La randul sau, Guvernul SUA punea la dispozitia Guvernelor europene occidentale aceste cantitati de bani imobilizati, pentru realizarea de investitii. Cu aceasta finalitate, Generalul Marshall a sugerat statelor europene "sa se puna de acord asupra prioritatilor lor de dezvoltare si a unui program care sa fie capabil a pune in miscare economia europeana, pe ansamblul ei." Dar, in opinia lui Marshall, cunoasterea necesitatilor si avansarea solutiilor cadeau in responsabilitatea europenilor, initiativa trebuind sa vina de la acestia. Raspunsul a venit imediat, 16 state europene reunindu-se in luna urmatoare respectivului discurs, prilej cu care s-a decis "gestionarea in comun a ajutorului american" prin crearea "Organizatiei Europene de Cooperare Economica". Poate ca cel mai important merit al Planului Marshall este acela ca "gestionarea in comun a ajutorului american a "invatat" Europa Occidentala "lectia Unirii" "

In februarie 1948, Franta si Marea Britanie propun extinderea pactului de consultare mutuala semnat la Dunkerque la 4 martie 1947 si invita cele trei tari ale Benelux-ului sa li se alature si impreuna semneaza la 17 martie 1948, la Bruxelles, un nou tratat, prin care ia fiinta Uniunea Occidentala.

O data cu sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, statele democratice occidentale au realizat ca este foarte important ca institutiile democratiei sa apara si la nivel international, motiv pentru care noile organizatii internationale au inceput sa functioneze cu adunari parlamentare, formate din delegati ai parlamentelor nationale. Uniunea Europei Occidentale (UEO,1955), Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, 1949) si Cosiliul Europei (1949), sunt primele organizatii internationale care au cate un parlament format din deputati delegati din parlamentele nationale. Adunarile parlamentare nu dispun de puteri reale, poseda un caracter pur consultativ, fiind constituite din deputati nationali si voteaza cu majoritate de doua treimi rezolutii care sunt transmise Comitetului de Ministri.

In aceeasi perioada, respectiv 1945-1947, ce a urmat incheierii celui de-al doilea razboi mondial, "au fost esuate doua initiative prin care se incerca unificarea statelor europene. Este vorba de Comitetul pentru Cooperare Economica Europeana (CEEC) si de Consiliul Europei. Dincolo de aceste infrangeri insa, momentul lui Jean Monnet avea sa vina in primavara anului 1950"

Pentru ca schimbarea sa se produca, era nevoie de un plan cu totul si cu totul exceptional, un plan care sa isi lase puternic amprenta asupra tarilor europene. Politicienii "au inceput sa caute solutii prin care sa fie salvata soarta continentului european". Cea mai stralucita si curajoasa idee a venit de la francezul Jean Monnet. El este cel care a reusit sa surprinda cel mai bine atmosfera sumbra si pesimista a acelor timpuri. Ideea lui Jean Monnet a plecat de la "elementele" cele mai utile in cazul unui razboi, si anume: fier si carbune. Fier pentru a produce otel (arme, tancuri, bombe) si carbune pentru a asigura energia pentru fabrici si linii ferate. El a propus ca Franta si Germania - si poate si alte tari europene de asemenea - sa-si puna in comun resursele de carbune si otel, iar astfel razboiul intre ele sa fie imposibil. Jean Monnet a impartasit ideea prietenului sau Robert Schuman, Ministrul francez al afacerilor externe. Acesta a considerat-o a fi ideea salvatoare, iar la 9 Mai 1950 a prezentat Planul Monnet, in salonul Orologiului din Quai d'Orsay. Unele fragmente ale acestei propuneri istorice se regasesc in Preambulul Tratatului CECA, exprimand practic esenta complexului proces numit "integrare europeana": "Europa nu se va face printr-o constructie de ansamblu, ci prin realizari concrete, care sa creeze mai intai solidaritati de fapt".

Pe baza acestui plan elaborat de Robert Schuman impreuna cu Jean Monnet - consilierul lui, care sustinea ideea potrivit careia "unim oameni, nu state", sefii de state si de guverne din Germania, Franta, Olanda, Belgia, Italia si Luxemburg , dupa un an de negocieri , in 27 martie 1951 au parafat, iar in 18 aprilie 1951 au semnat la Paris Tratatul de infiintare a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), ce a intrat in vigoare in 23 iulie 1952 si a marcat inceputul comunitatilor europene. Jean Monnet, cel care " prin opera sa de-o viata a reusit sa asigure pacea intre Germania si Franta"[11], devine Presedintele Inaltei Autoritati (Comisia de astazi). Tot atunci a fost infiintata Adunarea Comuna, cu rol de organ intermediar intre Inalta Autoritate si Consiliul Ministerial Special, condusa de Paul Henri Spaak. Adunarea Comuna nu a primit atributii legislative veritabile, ci avea doar rol consultativ, fiind compusa din deputati delegati de catre parlamentele nationale. Prima intrunire a celor 78 de membri ai Adunarii Comune a avut loc la data de 10 Septembrie 195 Adunarea Comuna a fost prima Adunare internationala in Europa cu competente garantate prin norme juridice. Ea putea cenzura Inalta Autoritate doar prin intermediul raportului anual al Autoritatii si numai daca o asemenea motiune ar fi adoptata prin votul a doua treimi al celor care participa la vot, reprezentand o majoritate absoluta a partilor componente. Cu toate acestea, multe din caracteristicile de astazi ale Uniunii Europene, si in special ale Parlamentului European, pot fi direct trasate din Tratatul CECO.

Pe 25 martie 1957, cele sase state membre ale CECO semneaza la Roma Tratatele de instituire a Comunitatii Economice Europene (CEE) si Comunitatii Europene a Energiei Atomice (Euroatom), denumite generic "Tratatele de la Roma" si intrate in vigoare la 1 ianuarie 1958. "Desi Jean Monnet nu a fost invitat la aceasta ceremonie, avea toate motivele sa traiasca o noua victorie."

CEE are ca scopuri principale crearea unei uniuni vamale pe teritoriul statelor membre si crearea unei piete comune cu asigurarea liberei circulatii a marfurilor, persoanelor, capitalurilor si a serviciilor. Realizarea acestor patru libertati fundamentale ale pietei inseamna mai mult decat, deja amintita, Uniune Vamala. Euratom are ca sracina principala controlul industriei nucleare si asigurarea cooperarii in acest domeniu. Adunarea comuna devine acum Adunarea Europeana, iar numarul deputatilor delegati de parlamentele nationale creste de la 78 la 16 Adunarea Europeana face ca " Parlamentul European sa fie institutia europeana despre care s-a scris cel mai mult din 1945 incoace."[13]

Prin tratatele de la Roma se stipuleaza ca Adunarea Parlamentara si Curtea de Justitie sa fie institutii comune celor trei comunitati. Ulterior, prin Tratatul de la Bruxelles cu privire la fuziunea executivelor (semnat la 8 aprilie 1965 si intrat in vigoare la 1 iulie 1967), Comisia Europeana si Consiliul devin de asemenea institutii unice pentru cele trei comunitati, cu buget comun si cu sediul la Bruxelles. Unificarea organelor nu inseamna si unificarea celor trei comunitati, acestea pastrandu-si existenta lor de sine statatoare, iar organelor comune revenindu-le atributii si obligatii specifice fiecareia dintre cele trei comunitati.

Dupa ce Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice au fost infiintate, Consiliul de Ministri a ajuns organ legislativ, iar Adunarea Comuna a ramas la nivel de for consultativ, atributiile ramanand aceleasi. Totusi, activitatea Parlamentului European a crescut, intrucat acum deservea trei organizatii internationale, insa doar formal am putea spune, deoarece Consiliul de Ministri, dupa ce trimitea proiecte de acte normative spre consultare, nu astepta opinia Parlamentului European pentru a adopta respectivele acte normative. La 30 martie 1962, guvernele francez si italian au cazut de acord sa se refere la Adunarea Parlamentara ca Parlement Européen si respectiv Parlamento Europeo. Totusi tratatele au continuat sa se refere la sintagma "Adunarea Parlamentara" pana la Actul Unic European, care in mod oficial i-a schimbat numele in "Parlament European", si care a intrat in vigoare in iulie 1987.

Un moment de turnura pentru extinderea competentelor Parlamentului a venit in 1971, cand deputatii au participat pentru prima data la procedura bugetara. Comunitatile au obtinut atunci autonomie financiara, iar Parlamentului European i-a fost atribuita competenta de control a executiei bugetare. In 1975 aceste competente au fost din nou extinse prin al doilea tratat bugetar din 1975, intrat in vigoare la 1 iunie 1977: incepand cu acest an procedura bugetara nu se poate incheia fara aprobarea Parlamentului. Parlamentul European devine astfel organ legislativ, chiar daca doar in domeniul bugetar.

Un alt pas important, am putea spune chiar decisiv, in legitimarea democratica a Parlamentului s-a intamplat intre 7 si 10 iunie 1979, cand au avut loc primele alegeri generale pentru desemnarea membrilor Parlamentului European, prin vot universal direct. Este bine stiut faptul ca pana in acel moment, membrii Parlamentului comunitar erau desemnati din randul parlamentarilor nationali. Propunerea organizarii alegerilor directe dateaza inca din 1961, atragand atentia " asupra faptului ca un organ compus din deputati alesi direct pentru aceasta functie este mai greu de ocolit decat un for compus din delegati ai parlamentelor nationale, care nu isi pot revendica competente largi."

Numarul parlamentarilor a crescut cu fiecare pas important din evolutia Parlamentului European si anume: de la 78 de parlamentari pentru Adunarea comuna CECO, la 162 pentru Adunarea parlamentara a celor trei comunitati, apoi la 198 odata cu aderarea Angliei, Irlandei si Danemarcei, la 16 ianuarie 1973, 410 parlamentari a avut Parlamentul ales in mod direct, iar numarul parlamentarilor creste cu fiecare tara care adera la procesul european.

Perioada intre primele alegeri directe din iunie 1979 si implementarea Actului Unic European in 1987 a fost caracterizata printr-un numar de dezvoltari revolutionare.

In primul rand, in aceasta perioada Parlamentul si-a dezvoltat si consolidat pe deplin puterile sale in domeniul bugetar: bugetele au fost refuzate in 1979 si 1984 (si un alt buget suplimentar in 1982); Parlamentul a refuzat dezmembrarea Comisiei in 1984; iar la 30 iunie 1985, Parlamentul, Comisia si Consiliul au semnat o declaratie comuna privind diverse masuri menite sa imbunatateasca procedura bugetara.

In al doilea rand, in baza deciziei Curtii, Parlamentul a examinat pe deplin limitele teoretice ale rolului sau in procesul legislativ, folosind in mod imaginativ dreptul sau de a elabora propriile reguli de procedura pentru crearea unui mecanism pentru amanarea indefinita a opiniei sale in cadrul procedurilor de consultare.

In al treilea rand, Parlamentul urmarea strategia sa milenara de a obtine mici avantaje prin intermediul unor "petits pas" sau prin intermediul tratatelor ori a concesiunilor din partea altor institutii. De exemplu, Comisia a revizuit in intregime procedurile sale pentru a asigura o mai buna reprezentare si raspuns fata de Parlament. Declaratia comuna privind procedura bugetara a fost un alt exemplu. Dar posibil ca cea mai semnificativa avansare a fost la 19 iunie 1983 prin Declaratia Solemna a Consiliului de la Stuttgart privind Uniunea Europeana, care a extins puterile Parlamentului in domeniul politicii externe - primul pas intr-un proces evolutiv care avea sa culmineze cu Tratatul de la Maastricht - si i-a acordat puteri consultative in procedura de numire de catre Statele Membre a Presedintelui Comisiei (Consiliul de asemenea s-a angajat sa raspunda la intrebarile Parlamentului, o obligatiune omisa in mod ciudat in tratatele originale).

In al patrulea rand, Parlamentul a reinnoit obligatiunile sale din tratate pentru elaborarea propunerilor pentru o procedura electorala uniforma. Noi propuneri au fost prezentate in luna martie 1982 (un sistem de reprezentare proportionala in cadrul circumscriptiilor electorale cu mai multi membri), dar Consiliul a fost incapabil sa cada de acord asupra lui inaintea alegerilor din 1984. O alta incercare a fost cea de elaborare a unui nou set de propuneri in Parlamentul 1984-1989, dar consensul a fost insuficient pentru a proceda la votul plenar. Finalmente, Parlamentul a urmarit o alta strategie printr-o reforma federalista, astfel ca rezultatul adoptat in februarie 1984 a fost proiectul Tratatului privind crearea Uniunii Europene. In continutul celor 87 de articole este prevazuta repartizarea competentelor si a obiectivelor la nivel national si comunitar. Cu toate ca insusi proiectul nu a dus la nimic, el a pus bazele discutiilor privind mecanismele constitutionale ale Uniunii si a fost un pas spre Actul Unic European (AUE).

Actul Unic European este cel mai important document adoptat dupa semnarea Tratatelor de instituire a Comunitatilor. El reuneste - asa dupa cum arata si numele - intr-un singur document doua categorii de dispozitii: pe de o parte, amendamentele la Tratatul de la Roma, iar pe de alta parte, independent de Tratatele comunitare, dispozitii cu privire la cooperarea europeana in materie de politica externa. Denumirea de "Act Unic European" a fost data deoarece aceasta reforma afecta atat tratatele de baza cat si tratatele posterioare, dar si pentru ca a fost articulat un text conventional unic."[15]

Constituind prima revizuire substantiala a Tratatului Comunitatii Economice Europene de la instituirea acesteia, Actul Unic European a urmarit relansarea constructiei comunitare prin realizarea unei mari piete interioare care trebuia infaptuita pana la sfarsitul anului 199 In acest scop, statele comunitare s-au raliat la strategia de relansare pe cat de mobilizatoare, pe atat lipsita de orice risc, propusa de Jacques Delors - presedintele Comisiei Europene din acea perioada. Astfel, s-a trecut la inlaturarea tuturor barierelor fizice, tehnice si fiscale care mai perturbau libera circulatie si s-a ameliorat nivelul cresterii economice comunitare, capacitatea sa de a crea locuri de munca si competitivitatea acesteia. Piata Interna reprezinta spatiul fara frontiere interioare in care este asigurata libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor si s-a introdus principiul de solidaritate financiara (coeziune economica si sociala), prin care obiectivele Pietei Interne nu trebuiau suportate de catre tarile mai putin favorizate ale Comunitatii .

La 15 februarie 1987, Jacques Delors, prezentand Actul Unic European in fata parlamentarilor europeni, declara ca: "Prin aceasta s-a ajuns la o adevarata novatie a obiectivelor Tratatului de la Roma, realizandu-se Piata Comuna ca un veritabil spatiu economic integrat si solidar" .

Titlul III, art. 30 prevede cea de-a doua categorie de dispozitii continute de Actul Unic European. Se refera la cooperarea in materie de politica externa, urmarind armonizarea intereselor statelor comunitare privind afacerile externe. Aceasta cooperare s-a extins si la aspectele politice si economice ale securitatii, precum si la probleme de aparare. Reforma nu a atins, insa, obiectivele cooperarii politice care a ramas in continuare limitata, dar inserarea acestor probleme intr-un angajament juridic a contribuit la intarirea mecanismului instituit .

Prin acelasi document a fost creata dubla jurisdictie, infiintandu-se alaturi de Curtea de Justitie si Curtea de Prima Instanta. Astfel, prin Actul Unic European, art. 11, care a introdus art. 168 A in Tratatul CE, s-a decis ca la cererea Curtii de Justitie si dupa consultarea Comisiei si a Parlamentului European, Consiliul sa poata, actionand unanim, sa constituie pe langa Curtea de Justitie, asa cum am aratat mai sus, o Curte de Prima Instanta, careia sa i se transfere competenta de a examina si decide in prima instanta asupra unor categorii de actiuni si proceduri introduse de persoanele fizice si juridice, sub rezerva unui drept de recurs la Curtea de Justitie numai privind aspectele de drept si in conformitate cu conditiile stabilite in statut .

Prin Actul Unic European a fost consacrata existenta Consiliului European pe care l-a institutionalizat, fixandu-i compozitia dupa mai mult de zece ani de la crearea sa de facto (1974) si stabilind faptul ca reunirea acestui organism va avea loc de cel putin doua ori pe an.

Cel din urma element, dar nu mai putin important, este ca Actul Unic European a extins puterea Comisiei Europene, iar Parlamentul European a fost mai mult implicat in procesul normative prin procedura de cooperare si, in special, prin trecerea la votul cu majoritate calificata in cadrul Consiliului de Ministri pentru problemele ridicate de armonizarea legislatiei statelor membre. Astfel, in timp ce Parlamentul avea anterior o dubioasa putere de amanare, de data aceasta el avea o capacitate de implicare pozitiva in procedura legislativa, in special in cazurile in care Comisia incearca sa-si "protejeze" amendamentele prin a le lua asupra ei. Actul Unic European contine si cel de-al doilea punct radical de plecare pentru Parlament. De la momentul crearii Parlamentului, rapoartele parlamentare asupra reformei constitutionale vorbeau despre necesitatea de a acorda Parlamentului dreptul de a ratifica tratate internationale. Asemenea puterilor bugetare, argumentul a fost bazat pe competente. Comisia era principalul negociator al Comunitatilor in majoritatea chestiunilor de comert exterior sau acorduri internationale si, atunci cand erau incheiate, aceste acorduri urmau sa fie adoptate de catre Consiliu. Urmarind aceasta logica, negociatorii Actului Unic European au introdus o procedura de consimtamant parlamentar care trebuia sa fie aplicat acordurilor de asociere, precum si cererilor de aderare la statutul de membru al Comunitatii. Dreptul de a exprima consimtamantul a fost un simplu drept de "da / nu" si Parlamentul trebuia sa adune o majoritate absoluta a membrilor sai pentru a consimti. Introducerea principiului de consimtamant va aduce la rezultate si consecinte importante in contextul Tratatului de la Maastricht.

La 17 iunie 1987 Parlamentul European adopta o Rezolutie cu privire la strategia Parlamentului European de a crea Uniunea Europeana, facand referinta la importanta Proiectului PE din 1984, mentionand ca AUE amelioreaza, totusi, sansele de realizare a pietei interne. Perioada intre implementarea AUE si a Conferintei interguvernamentale de la Maastricht a fost caracterizata prin consolidare. Cu toate ca Parlamentul a fost frustrat de AUE (care nu a reusit sa-i satisfaca doleantele), el stia ca viitoarele extinderi ale puterilor sale ar depinde de felul in care reusea sa garanteze efectiv puterile care i-au fost acordate, iar aceasta nu era o misiune simpla.

Noile proceduri prevedeau termeni restransi si majoritati absolute, obligand Parlamentul sa reorganizeze procedurile interne si sa-si schimbe unele practici. In ciuda temerilor contrare, Parlamentul a demonstrat ca era capabil sa foloseasca noile puteri cu responsabilitate.

Parlamentul European prin prisma Tratatelor de la Maastricht, Amsterdam, Nisa si Lisabona

Tratatul de la Maastricht a adus o noua dimensiune: integrarea pana la sfarsitul secolului. Prin eliminarea frontierelor, marea piata a fost realizata. Trebuia atunci sa se organizeze o viata comunitara care sa raspunda aspiratiilor sociale, morale, culturale ale popoarelor care au construit Comunitatea si sa primeasca europenii, care au ramas sau care au fost tinuti in afara constructiei europene. Dincolo, insa, de politicile economice si financiare, a inceput veritabila cale a noii Europe: cu dreptul de vot al cetatenilor europeni in ansamblul statelor membre si cu intarirea Parlamentului European, intrucat Tratatul de la Maastricht a consolidat semnificativ puterile Parlamentului European. Datorita introducerii procedurii de codecizie, Parlamentului European a devenit pentru prima data partener egal cu Consiliul in procesul legislativ si a dobandit drept de veto asupra unor zone semnificative ale legislatiei Uniunii Europene Ministrii afacerilor externe si ministrii de finante ai celor douasprezece state, au semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht, Tratatul care instituie Uniunea Europeana. Tratatul urma sa intre in vigoare la 1 ianuarie 1993, dar datorita procesului de adoptare care s-a incheiat cu depunerea de catre Germania a instrumentelor de ratificare de abia la 13 octombrie 1993, Tratatul a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993.

Principalele prevederi ale Tratatului asupra Uniunii Europene sunt:

I. Crearea Uniunii Economice si Monetare in trei etape este principalul obiectiv al tratatului:

Etapa I (1.07.1990‑31.11993), este etapa in care trebuia realizata piata interna unica, care sa permita libertatea totala de miscare a capitalului intre cele 12 state si intarirea politicii de concurenta.

Etapa a II‑a (1.01.1994‑31.11998), in care s‑au creat noi structuri institutionale si s‑au aplicat noi politici:

a) Institutul Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, creat la 1.01.1994, care constituia un dispozitiv de tranzitie catre viitoarea Banca Centrala Europeana (BCE).

b) Printre politicile aplicate mentionam:

‑ interzicerea accesului privilegiat al sectorului public la institutiile financiare si, in acelasi timp, interzicerea finantarii deficitelor bugetare;

‑ realizarea unei mai mari convergente a economiilor tarilor membre;

Etapa a III‑a (1.01.1999‑1.01.2002), care a insemnat transferul responsabilitatilor de la nivel national la nivel comunitar, astfel:

‑ instituirea monedei unice‑euro si crearea unei Banci Centrale Europene, care sa coordoneze politica monetara unica;

‑ fixarea ratelor de schimb intre monedele nationale.

Tratatul de la Maastricht prevedea ca intrarea in etapa a III‑a a Uniunii Economice si Monetare sa poata fi facuta numai de catre acele state membre ale Uniunii Europene ale caror economii si politici economice sunt convergente in mod considerabil si durabil.

Tratatul de la Maastricht prevedea de asemenea patru criterii de convergenta:

1. Stabilitatea preturilor. Rata inflatiei nu trebuia sa depaseasca mai mult cu 1,5% media celor trei state ale Uniunii Europene care aveau cea mai scazuta rata a inflatiei. UEM se bazeaza pe ideea ca preturile stabile constituie cea mai buna baza pentru cresterea economica si crearea de noi locuri de munca;

Finante publice puternice, ceea ce inseamna ca deficitul bugetar al unui stat sa nu depaseasca 3% din P.I.B., iar datoria publica sa nu depaseasca 60% din P.I.B.

3. Stabilitatea cursurilor de schimb, in sensul ca statele membre trebuiau sa respecte marjele normale de fluctuatie prevazute prin mecanismele de schimb ale Sistemului Monetar, pe o perioada de cel putin doi ani.

4. Rata dobanzii nu trebuia sa fluctueze cu mai mult de 2% fata de media ratelor celor trei state cu cele mai mici rate ale dobanzii.

Odata cu semnarea tratatului s-a pus in miscare un automatism, conform caruia tarile care indeplinesc criteriile de convergenta in urma constatarilor facute de Consiliul de Ministri pot participa si la uniunea monetara. Numai Marea Britanie si Danemarca si-au rezervat dreptul de a decide singure daca vor introduce moneda unica europeana.

II. Politica externa si de securitate comuna. Vechea Politica Europeana de Colaborare a fost inlocuita prin Tratatul de la Maastricht de Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC). Cu toate ca PESC este un pilon al UE, deciziile sunt luate in cele din urma de statele membre. Pentru cele mai multe din hotarari este nevoie de un vot in unanimitate.

III. Cetatenia europeana nu inlocuieste cetatenia nationala, ci o completeaza. Cetatenia europeana o detine orice persoana care are cetatenia unuia din statele membre ale UE. Aceasta acorda printre altele dreptul de sedere pe intreg teritoriul UE, dreptul de vot pasiv si activ la alegerile locale, dreptul de a alege deputatii din Parlamentul European, indiferent de domiciliul avut pe teritoriul UE, dreptul de a fi protejat de autoritatile diplomatice sau consulare ale oricarui stat membru, dreptul de a se adresa Parlamentului European si Mediatorului, care este un functionar insarcinat cu rezolvarea problemelor cetatenilor europeni. Insa "realitatea dovedeste ca cetatenia europeana, consacrata prin Tratatul de la Maastricht, probeaza mai mult extinderea principiului comunitar al egalitatii cetatenilor in toate statele membre, decat o relatie directa a cetatenilor statelor membre cu Uniunea Europeana."

IV. Procesul de democratizare O alta noutate a tratatului a fost introducerea procedeului codecizional. In felul acesta Parlamentul European are in anumite domenii aceleasi drepturi ca si Consiliul de Ministri. In afara de aceasta s-a hotarat constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a asigura reprezentarea adecvata a intereselor tuturor regiunilor europene.

V. Colaborarea in domeniul politicii interne si juridice. In scopul organizarii schimbului de informatii asupra problemelor privind criminalitatea organizata, in vederea imbunatatirii colaborarii in domeniul juridic si al afacerilor interne, a fost creat un Birou European de Politie - EUROPOL, cu sediul la Haga.

In afara de introducerea procedurii de codecizie, tratatul de la Maastricht a adus si alte schimbari care au consolidat semnificativ puterile Parlamentului European:

presedintele Comisiei Europene este ales de catre Parlament, pe baza propunerii Consiliului;

Parlamentul poate cere Comisiei sa propuna legi;

alegerile pentru Parlamentul European trebuie sa se faca prin vot universal direct conform unei proceduri uniforme in toate statele membre sau conform unor principii comune;

mandatul Comisiei a fost aliniat cu cel al Parlamentului (colegiul de Comisari are un mandat de cinci ani, care incepe la sase luni dupa inceperea mandatului Parlamentului)

Parlamentul poate hotari prin vot comisii temporare de ancheta

Ombudsman-ul este ales de catre Parlament

presedintele Bancii Centrale Europene trebuie sa trimita Parlamentului un raport anual; Parlamentul este consultat in privinta numirii presedintelui Bancii si a membrilor din Consiliul Director

Parlamentul poate aduce celelalte institutii europene in fata Curtii Europene de Justitie, daca acestea incalca prerogativele sale

Prin Tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeana devine o constructie cu trei piloni, respectiv Comunitatile Europene, ingloband cele trei comunitati existente: Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) si Comunitatea Economica Europeana (CEE), a carei denumire este schimbata in Comunitatea Europeana; Politica externa si de securitate comuna; Cooperarea in domeniul Justitiei si al afacerilor interne, care va fi mentinuta si dezvoltata continuu.

Nivelurile de cooperare sunt diferite. Daca in primul pilon institutiile jucau un rol important in luarea deciziilor in foarte multe domenii, fiind luate prin majoritate calificata, in cadrul pilonilor al doilea si al treilea, cooperarea instaurata este de tip interguvernamental, rolul institutiilor UE ramanand limitat.

In declaratia finala, aportul Tratatului este rezumat la patru idei:

1. mai multa prosperitate economica, obiectiv pentru care se urmareste realizarea UEM.

mai multa ambitie externa, presupune asumarea de catre UE a responsabilitatii in serviciul pacii si securitatii internationale.

3. mai multa eficacitate, obiectiv ce presupune un cadru institutional bine articulat, care sa permita tinerea sub control a problemelor sociale ce depasesc frontierele (crima organizata, imigrarile, drogurile)

4.mai multa democratie.

Dupa ianuarie 1993, cand piata interna s-a incheiat, vin in atentia noastra urmatoarele evenimente: adrearea unor noi state ( Austria, Finlanda si Suedia), Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, Conventia pentru Constituirea Europei (si adoptarea ulterioara a Tratatului constitutional) si aderarea a inca zece state.

Prin Tratatele de la Amsterdam si Nisa, pozitia Parlamentului European a fost consolidata prin perfectionarea si extinderea procedeului codecizional.

Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de sefii de stat si de guvern ai Uniunii Europene (UE) la 16-17 iulie 1997 si semnat la 2 octombrie 1997. A intrat in vigoare la 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht, fara insa a-l inlocui; a reprezentat punctul final al lucrarilor Conferintei Inter-guvernamemtale (CIG) initiate la Torino in 1997 si prevazute deja prin Tratatul de la Maastricht. In comparatie cu Tratatul asupra Uniunii Europene, a carui adoptare a fost un punct culminant al "dezmortirii" europene dupa AUE, Tratatul de la Amsterdam a fost conceput in termeni mai modesti, scopul principal fiind consolidarea si nu extinderea imputernicirilor comunitare, valorificarea proceselor si asigurarea eficacitatii si nu largirea competentelor.

Tratatul de la Amsterdam are 3 parti:

1. modificarea tratatelor constitutive

dispozitii privind cooperarea intensificata

3. dispozitii finale

Structural, Tratatul a adus modificari celor trei piloni ai TUE. In cadrul pilonului CE, sunt remarcate urmatoarele modificari:

a introdus codecizia in adoptarea normelor referitoare la circulatia si rezidenta persoanelor, iar respectarea drepturilor fundamentale ale omului si valorilor democratice au devenit obligatii.

s-au stabilit competente privitoare la nediscriminare, s-a constitutionalizat dreptul oricarei persoane de a avea acces la documentele UE - principiul transparentei.

principiul subsidiaritatii a fost trecut din domeniul politic in cel juridic - constitutional In acest sens s-a atasat un protocol. "In cadrul Uniunii Europene principiul subsidiaritatii este perceput ca un instrument de realizare a descentralizarii puterii politice"[18]

s-a adoptat o politica sociala noua: Europa avea 18 mil. de someri, fapt ce a facut ca masurile de protectie sociala sa fie luate pentru prima data in seama.

Pentru al doilea pilon, Politica externa si de securitate comuna, s-a recurs la rescriere, trei elemente fiind mai importante:

Recunoasterea capacitatii juridice a UE in relatiile internationale - in acest sens presedintele Consiliului poate negocia un acord international.

Nu se mai face referire la statele membre

Consiliul poate lua hotarari privind PESC cu majoritatea calificata (art.13)

Odata cu acest Tratat "s-a avansat ideea unei identitati europene a afacerilor si securitatii comune, chiar daca nu exista inca o aparare europeana comuna"

Alte elementele de noutate aduse de Tratatul de la Amsterdam sunt:

Consiliul va vota cu majoritate calificata in mai multe domenii, restrangandu-se aria acelora care erau supuse votului cu unanimitate;

Acelasi lucru pentru Parlamentul European, caruia i-au crescut considerabil competentele. El poate acum sa blocheze o decizie a Consiliului in aproximativ 30 de materii, fata de numai 11 domenii in care avea aceasta competenta pana acum;

Politica de acordare a dreptului de azil si cea privind imigratia, precum si politica privind cooperarea politiilor si cooperarea judiciara in materie penala devin probleme comunitare. Comisia si Parlamentul vor avea pe viitor un cuvant de spus cu privire la aceste domenii;

Procesul de decizie cu privire la PESC a fost solutionat in sensul ca statele membre pot pune in aplicare strategii comune cu o majoritate calificata, dar un stat care va considera ca interesele sale vitale sunt amenintate, va putea folosi veto-ul sau;

Integrarea UEO in cadrul Uniunii Europene a fost inca o data amanata.

Tratatul de la Amsterdam a avut un impact major asupra largirii competentelor Parlamentului European, largind imputernicirile sale in diferite feluri precum si ale principiilor de functionare, in special in ceea ce priveste procedura de adoptare a deciziilor proprii.

Cele mai importante inovatii aduse prin Tratat in raport cu rolul legislativ, consultativ si electiv al Parlamentului European, sunt:

1. Extinderea ariei de aplicare a procedurilor de codecizie si a avizului conform; "mare parte din domeniile in care se aplica procedura cooperarii au trecut in domeniul codeciziei. Matematic acest lucru a insemnat 39 de domenii in loc de 15 in trecut. Procedura cooperarii dupa Amsterdam s-a redus la 4 domenii in problematica uniunii monetare"

Simplificarea procedurii de codecizie. A fost suprimata posibilitatea unei a treia lecturi de catre Consiliu, textul fiind considerat neadoptat in cazul esecului comitetului de conciliere;

3. Recunoasterea Parlamentului in domeniul afacerilor interne si justitiei;

4. Schimbarile procedurii de numire a presedintelui Comisiei Europene si a altor comisari. Astfel, numirea presedintelui Comisiei Europene trebuie aprobata de Parlamentul European, viitorii membri sunt audiati in mod individual de Parlament, iar colectivul comisarilor trebuie de asemenea aprobat de catre Parlament .

O tema de mare importanta a Tratatului de la Amsterdam este accentuarea dezvoltarii unui spatiu de libertate, securitate si justitie, in cadrul caruia sa fie asigurata libera circulatie a persoanelor prin masuri adecvate controlului la frontierele U.E., controlului emigrarilor, azilului, precum si prevenirii criminalitatii.

Tratatul de la Amsterdam a fost completat cu texte mai ample si in ceea ce priveste politica de mediu. Formula prevazuta in Tratatul de la Maastricht de 'respectare a mediului' a fost inlocuita prin Tratatul de la Amsterdam cu formula 'nivel inalt de protectie si de imbunatatire a calitatii mediului'.

O alta schimbare adusa prin Tratatul de la Amsterdam consta in introducerea principiului 'egalitatii dintre barbati si femei', alaturi de 'promovarea unui nivel ridicat de ocupare a fortei de munca si de protectie sociala'. Principiul egalitatii dintre barbati si femei constituie una din cele mai importante dispozitii din tratat.

Comparativ cu Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam a dat o mai buna definitie cetateniei europene si a legat-o mai strans de respectarea drepturilor omului, stabilind o regrupare a drepturilor referitoare la cetatenia europeana intr-un capitol unic. Astfel, prin Tratatul de la Amsterdam s-a subliniat ca definirea cetateniei europene precum si mai buna respectare a drepturilor omului constituie un obiectiv prioritar in cadrul reformei Uniunii. Sunt intarite astfel drepturile cetatenilor europeni, precum si ale persoanelor fizice sau juridice care au resedinta sau sediul in U.E..

Daca dupa tratatul de la Maastricht statele puteau respinge anumite politici (urmand exemplul Marii Britanii), dupa tratatul de la Amsterdam, "obiectivele nu se mai discuta, ci doar forma si timpul realizarii lor. S-a completat astfel Europa ά la carte, cu Europa vitezelor diferite. S-a spus totusi ca noua formula este tot una ά la carte, dar mai controlata."[21]

Tratatul de la Nisa. Tratatul de la Nisa, modificand Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatele instituind Comunitatile Europene si unele acte conexe, marcheaza un nou pas in pregatirea largirii Uniunii Europene cu statele Europei centrale, orientale, mediteraneene si baltice. Prin acest Tratat se aminteste dorinta completarii procesului lansat de Tratatul de la Amsterdam in legatura cu pregatirea institutiilor Uniunii Europene sa functioneze intr-o Uniune largita. O extindere a Uniunii Europene cu pana la 12 state, fara adaptarea institutiilor acesteea ar fi trimis Uniunea in colaps. Crearea si functionarea institutiilor si organelor europene au fost stabilite in anii '50 ai sec. XX, atunci cand Uniunea nu cuprindea decat sase tari. Pe parcurs au fost largite de mai multe ori, astfel ca de la crearea Comunitatilor Europene pana la elaborarea Tratatului de la Nisa nici o reforma institutionala de mare anvergura n-a fost intreprinsa, cu exceptia notabila a alegerilor directe in Parlamentul European din 1979. Largirea Uniunii Europene, din punct de vedere istoric, de la Europa celor 6 la Europa celor 27, scoate in evidenta inca o data complexitatea fenomenului integrarii in Uniune. Inainte de a prezenta cele mai importante prevederi ale Tratatului, referitoare la reforma institutiilor, inclusiv si a Parlamentului European, este important de amintit procesul largirii Uniunii Europene:

Aderarea Marii Britanii, Danemarcei si Irlandei. Aderarea Marii Britanii a constituit o problema deosebita prin numeroase schimbari succesive intervenite, pe de o parte, in atitudinea acestei tari cu privire la intrarea in Familia Europeana, iar pe de alta parte, datorita pozitiei transante a Frantei. In cele din urma, la 1 ianuarie 1973 Comunitatile Europene numarau noua state[22].

Aderarea Greciei. Grecia, care a semnat Acordul de Asociere inca in 1961, si-a depus candidatura de adeziune la 12 iunie 1975. Negocierile demareaza la 25 iulie 1976 si au fost finalizate, prin semnarea Tratatului si Actului de Adeziune, la 28 mai 1979, care a facut din Grecia cel de-al zecelea stat membru al Comunitatilor cu incepere de la 1 ianuarie 1981.

Aderarea Spaniei si Portugaliei. Portugalia si Spania si-au depus candidatura oficiala de aderare la CE la 28 martie 1977 si, respectiv, la 28 iulie 1977, devenind state membre, cu incepere de la 1 ianuarie 1986

Europa celor cincisprezece. La data de 1 ianuarie 1995, prin aderarea Austriei, Finlandei si Suediei s-a ajuns ca Uniunea Europeana sa fie formata din cincisprezece state. Aceasta noua largire a Comunitatii Europene a presupus aparitia a numeroase probleme: mai ales prin modificarea componentei numerice a institutiilor europene, in special a Parlamentului European

Europa "celor douazeci si cinci". In urma destramarii sistemului socialist din Europa Centrala si de Est au depus cereri pentru a deveni membre ale Uniunii Europene urmatoarele state: Ungaria (31 martie 1994), Polonia (5 aprilie 1994), Romania (22 iunie 1995), Slovacia (27 iunie 1995), Letonia (27 octombrie 1995), Estonia (28 noiembrie 1995), Lituania (8 decembrie 1995), Bulgaria (14 decembrie 1995), Cehia (17 ianuarie 1996), Slovenia (10 iunie 1996). Astfel ca la 1 mai 2004, zece noi tari, insumand 75 de milioane de locuitori - Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia, Ungaria15 - au fost admise in Uniunea Europeana.

Aderarea Romaniei si Bulgariei. Romania si Bulgaria au devenit state membre cu drepturi depline la 1 ianuarie 2007. Cele doua state au indeplinit criteriile de aderare iar Tratatul de aderare a Republicii Bulgare si Romaniei, semnat de reprezentantii statelor membre UE si de cei ai Romaniei si Bulgariei la Abatia Neumünster din Luxemburg la 25 aprilie 2005, a fost ratificat de parlamentele nationale ale tuturor statelor membre ale UE. Astfel, de la 01.01.2007 Uniunea Europeana numara 27 de state membre.

Uniunea Europeana cu cei 27 de membri ai sai defineste de acum incolo un spatiu politic si economic locuit de 488,79 milioane de locuitori, care, in mod liber si direct, si-au ales in vara anului 2004, respectiv toamna anului 2007 , deputatii in Parlamentul European.

Revenind la Tratatul de la Nisa, acesta a fost elaborat in Decembrie 2000 la Nisa (Franta), semnat de sefii de stat si de guvern ai statelor membre UE pe 26 februarie 2001 si a intrat in vigoare la 1 februarie 2003, dupa ce a fost intai respins in Irlanda printr-un referendum din iunie 2001, dar adoptat dupa un al doilea referendum in octombrie 200 Tratatul a intrat in vigoare dupa ce a fost ratificat de fiecare stat membru, fie prin vot in parlamentul national, fie prin referendum.

Prin Tratatul de la Nisa, Uniunea Europeana si-a "semnalat gradul de maturitate politica in fata intregii lumi, punand accent cu precadere pe valorile fundamentale ale civilizatiei occidentale, chiar daca acest aspect apare mai mult implicit decat explicit."

Elemente introduse de Tratatul de la Nisa:

1. In urma propunerii unei treimi dintre membrii Parlamentului sau Comisiei, Consiliul poate constata, cu majoritatea de patru cincimi, faptul ca intr-un stat exista un risc de incalcare a principiilor enuntate la Art. 6 ( in TUE), care spune: "Uniunea respecta identitatea nationala a statelor membre, ale caror sisteme de guvernamant se bazeaza pe principii democratice". Se pastreaza aceasta prevedere, dar daca se constata incalcarea principiilor amintite, cu o majoritate calificata, Consiliul poate suspenda anumite drepturi statului in cauza. (Art.7)

Din articolul referitor la PESC sunt scoase majoritatea prevederilor referitoare la Uniunea Europei Occidentale. De asemenea, este clarificat articolul privitor la incheierea acordurilor cu state sau organizatii internationale (art.24) si completat cel referitor la Comitetul Politic si de Securitate (Art.25), care are ca atributii: urmarirea evolutiei situatiei internationale, supravegherea si aplicarea politicilor convenite; controlul politic si directia strategica a operatiilor de gestionare a crizelor sub autorizarea Comitetului Ministrilor. Tratatul prevede de asemenea definirea unei politici de aparare comuna, fara a aduce atingere caracterului specific al politicilor nationale de aparare si obligatiilor pe care statele le au fata de NATO (art. 17). S-a introdus in acelasi capitol votul majoritar in Comitetului Ministrilor in ceee ce priveste strategia comuna.

3. Rolul Unitatii Europene de Cooperare Judiciara (Eurojust) - Art. 29 - aceasta contribuie la buna coordonare intre autoritatile nationale de urmarire penala; facilitarea extradarii intre statele membre; prevenirea conflictelor intre statele membre si adoptarea unor reguli minimale privitoare la infractiuni si la sanctiuni aplicate in domeniul criminalitatii organizate, terorismului si traficului de stupefiante.

4. Prin Art. 144, se creeaza Comitetul de Protectie Sociala, cu caracter consultativ, in vederea promovarii cooperarii intre statele membre si Comisie in acest domeniu.

5. S-au adus precizari privind cooperarea intensificata pe care statele, cel putin opt, o pot initia daca obiectivele urmarite nu pot fi atinse in cadrul Consiliului.

Au aparut multe critici si la adresa acestui Tratat de la Nisa: " s-a exprimat indoiala daca doar restrangerea limitata a dreptului de veto ar fi de-ajuns pentru a asigura capacitatea de extindere a Uniunii."

Intalnirea de la Nisa "putea da glas sperantei ca negocierile cu primul grup de state candidate sa poata fi incheiate pana la sfarsitul lui 2002 si ca primele aderari sa aiba loc de facto pana la urmatoarele alegeri pentru Parlamentul European din 2004."

Tratatele prezentate au contribuit rand pe rand la constituirea Uniunii Europene de astazi, ele "reprezinta fundamentul Comunitatii, izvoarele de drept cu forta juridica suprema, dar nu o constitutie a Uniunii. Ele raman tratate internationale, cu toate ca in multe privinte nu se supun dreptului comun in materia tratatelor" - Emanuel Corneliu Mogirzan.

Bibliografie

1. Biroul de Informare al Parlamentului European, Parlamentul European, Oficiul de publicatii al Comunitatilor Europene, 2006;
2. Domokos Erno, Katon Levente, Pasi catre integrarea europeana, versiunea in limba romana: Mihai F. Ambrus, Ed. Expert, Bucuretti, 2002;
3. Erhard Busek, Werner Mikulitsch, Uniunea Europeana si drumul spre rasarit, Ed. Istitutul European pentru traducere, Iasi, 2005;
4. Gilbert Gorning, Ioana Eleonora Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2006;
5. Gyula Fabian, Nicolae Mihu, Emod Veress, Parlamentul European, Ed. Wolters Kluwer, Bucuresti, 2007;
6. Helen Wallace, William Wallace, Procesul politic in Uniunea Europeana, pentru versiunea romaneasca Ed. ARC, Bucuresti, 2004;
7. Iordan Gheorghe Barbulescu, "Uniunea Europeana: politicile extinderii", Bucuresti, Ed. Tritonic, 2006;
8. Iordan Gheorghe Barbulescu, UE de la economic la Politic, Ed. Tritonic, Bucuresti, 2005;
9. Iordan Gheorghe Barbulescu, De la Comunitatile Europene la Uniunea. Europeana, Ed.Trei, Bucuresti, 2001;
10. John McCormick, Sa intelegem Uniunea Europeana: o introducere concisa, Ed. Codecs, Bucuresti, 2006;
11. Jean - Louis Burban, Parlamentul European, traducere din limba franceza de Anca Calangiu Ed. Meridiane, Bucuresti, 1999 ;
12. Prof. univ. dr. Marin Voicu, Introducere in Dreptul European, Ed. Universul juridic, Bucuresti, 2007 ;
13. Sorin Bocancea, Institutii si politici publice in Uniuneaa Europeana, Ed. Cantes, Iasi, 2004;
14. Stefan Munteanu Integrare Europeana O perspectiva juridico-filosofica , Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006.

Acte normative - https://www.ier.ro

1. Tratatul de instituire a Comunitatii Europene a Energiei Atomice ;
2. Tratatul de instituire a Comunitatilor Economice Europene ;
3. Actul Unic European ;
4. Tratatul de la Maastricht ;
5. Tratatul de la Amsterdam ;
6. Tratatul de la Nisa ;
7. Regulamentul Parlamentului European - Editia a 16-a - februarie 2008.