Tratatul de la Lisabona este un act perfectibil? Argumentati.

Tratatul de la Lisabona este un act perfectibil? Argumentati.

Da, este un act perfectibil, reprezentand (doar) o etapa, intr-adevar importanta, in procesul integrarii europene. Lui ii va urma, in viitor, un alt tratat. De regula, chestiunile pe care un tratat le-a lasat nerezolvate, vor face in viitor obiectul unui alt tratat, tinandu-se seama in reglementarea lor de pozitia statelor, de practica institutiilor europene, de jurisprudenta Curtii de justitie, precum si de conteztul international. Aceasta succesiune a tratatelor europene este expresia intregrarii cu pasi marunti, etapa cu etapa, tratat cu tratat. Aveti in continuare o caracterizare generala a tratatului, iar apoi cateva argumente privind caracterul sau perfectibil.

A. Caracterizarea generala a Tratatului de la Lisabona

Un model european de dezvoltare. Tratatul de la Lisabona (TL) este format din doua acte juridice de drept international public: tratatul asupra Uniunii Europene si tratatul asupra functionarii Uniunii Europene[1]. Cele doua tratate sunt urmate de 12 protocoale, Carta drepturilor fundamentale si indicatiile CIG in privinta interpretarii tratatelor. Intrarea in vigoare se va produce in prima zi din luna urmatoare celei in care a fost depus ultimul instrument de ratificare, cu conditia ca acest eveniment sa nu intervina in ultima parte a lunii. In acest caz, intrarea in vigoare a tratatului se amana pana in prima zi a celei de a doua luni.

Terminologia folosita de noul tratat este (mult) mai neutra in comparatie cu proiectul de tratat instituind o Constitutie pentru Europa, sub aspectul evocarii caracteristicilor federale

Uniunea Europeana rezultata integreaza fosta Comunitate Europeana, Politica externa, de securitate si de aparare comuna si Cooperarea in politieneasca si judiciara in materie penala, intr-o structura care se doreste unitara. Procedurile decizionale de drept comun sau speciale fac diferenta intre materii, in functie de gradul de integrare.  Noul tratat ii confera Uniunii Europene personalitate juridica, ii consolideaza legitimitatea democratica si o face mai transparenta. Personalitatea juridica, care ii confera Uniunii si o existenta juridica alaturi de cea politica, este o premisa a cresterii rolului sau pe plan international, inclusiv a reprezentarii sale individuale in organizatii si conferinte internationale[3]. Uniunea poseda cea mai larga capacitate juridica recunoscuta persoanelor juridice de legislatiile nationale.

Tratatul de la Lisabona contribuie la o mai buna conturare a modelului european de dezvoltare si consolideaza valorile Uniunii. Coordonatele acestui model pot fi identificate in eliminarea inegalitatilor si a discriminarilor, promovarea egalitatii dintre barbati si femei, accentuarea dimensiunii sociale[4] si a coeziunii sociale si teritoriale, protectia mediului si dezvoltarea durabila, protectia consumatorilor, protectia animalelor, transparenta adoptarii deciziilor, pluralismul cultural, etc.. Principiile constitutive si functionale ale Uniunii sunt consolidate, iar aderarea de noi state si revizuirea tratatelor cunosc noi reglementari. Tratatul consacra in premiera posibilitatea retragerii statelor din Uniune, ca expresie a democratiei. Principiile constitutive si functionale ale Uniunii, precum si rolul Parlamentelor nationale sunt consolidate (§1).

Prerogativele Parlamentului European sunt consolidate, functionarea Consiliului si majoritatea calificata sunt revizuite, comisarii trebuie sa faca dovada angajamentului european la investire, iar Consiliul European are un presedinte ales de membrii sai, pentru un mandat de doi ani si jumatate, care poate fi reinnoit. Aceste dispozitii vor fi analizate in cadrul reformei institutionale (§2).

Tratatul promoveaza rolul Uniunii Europene pe plan international, printr-un plus de coerenta si vizibilitate. Inaltul reprezentant pentru politica externa si de securitate comuna devine unul dintre vicepresedintii Comisiei si presedinte al Consiliului afacerilor externe. Un serviciu european pentru actiunea externa este creat in sprijinul Inaltului reprezentant. Statele membre au reglementat de asemenea o politica de securitate si de aparare comuna, parte integranta a politicii externe si de securitate comuna, introducand in cadrul sau conceptele de cooperare structurata permanenta in materie militara si de solidaritate cu statele victimei ale unei agresiuni armate si instituind Agentia Europeana de Aparare (§3).

Cooperarea politieneasca si judiciara in materie penala (pilonul III restructurat de Tratatul de la Amsterdam) este reunita cu politicile privind controlul frontierelor, azilul imigratia si cooperarea in materie civila, in cadrul tiltlului 'Spatiul de libertate, securitate si justitie'. Metoda comunitara se aplica preponderent in cadrul sau, doar anumite exceptii amintind de regimul sau interguvernamental initial. Cooperarile consolidate sunt mai mult decat oricand incurajate. Noi instrumente sunt puse la dispozitia Uniunii in vederea asigurarii unui spatiu de libertate, securitate si justitie, printre care posibilitatea crearii unui Parchet european, pornind de la Eurojust (§4). Alte domenii importante pentru existenta cotidiana a cetatenilor au fost avute in vedere: sanatatea publica, protectia civila, politica energetica, cercetarea, coeziunea teritoriala, ajutorul umanitar, sportul, turismul si cooperarea administrativa.

Aspecte generale

Valorile si obiectivele Uniunii. Tratatul de la Lisabona este, de asemenea, o etapa in progresul permanent al integrarii europene. Tratatul recunoaste, in preambul, mostenirea religioasa a Europei, importanta istorica a incetarii divizarii continentului si necesitatea stabilirii unor baze solide pentru arhitectura viitoare a Europei. Atasamentul pentru drepturile sociale fundamentale este reafirmat si consolidat de promovarea unei economii sociale de piata inalt competitiva, care tinde la valorificarea deplina a fortei de munca, la progresul social, al justitiei si protectiei sociale. Protectia si ameliorarea calitatii vietii se inscriu in categoria obiectivelor Uniunii. Aceasta urmareste progresul tehnic si stiintific, combate excluderea sociala si discriminarile. Ea promite egalitatea intre barbati si femei, solidaritatea intre generatii si protectia drepturilor copilului. Uniunea respecta diversitatea culturala si lingvistica si vegheaza la salvgardarea si dezvoltarea patrimoniului cultural european.

Uniunea isi afirma valorile si apara interesele cetatenilor sai pe plan international. Obiectivele actiunilor sale in exterior vizeaza, printre altele, dezvoltarea durabila a planetei, solidaritatea si respectul mutual intre popoare, comertul echitabil, eliminarea saraciei si protectia drepturilor fundamentale, indeosebi cele ale copilului.

Drepturile fundamentale. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamata la 7 decembrie 2000 si adaptata la 12 decembrie 2007, este investita cu aceeasi valoare juridica ca si tratatele[5]. Totodata, Uniunea adera la Conventia Europeana de Aparare a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale .

Consiliul European poate constata cu unanimitate, la propunerea unei treimi din statele membre sau a Comisiei, dupa aprobarea Parlamentului si dupa ascultarea statului in cauza, violarea grava si persistenta a valorilor Uniunii de catre acesta. Pe baza acestei constatari, Consiliul poate decide cu majoritate calificata, sa suspende anumite drepturi rezultand din tratate in privinta statului respectiv, inclusiv dreptul de vot in Consiliu.

Revizuirea tratatelor Tratatul de la Lisabona consacra doua proceduri de revizuire a tratatelor: o procedura ordinara si o procedura simplificata. Procedura ordinara se remarca printr-o complexitate sporita si prin interventia unei Conventii (practica inaugurata cu prilejul elaborarii Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene), beneficiind de o reprezentativitate si de o legitimitate sporite. Convocarea unei Conventii nu este obligatorie, Consiliul European pronuntandu-se in acest sens in functie de amploarea modificarilor propuse. Spre deosebire de procedura ordinara, procedura simplificata poate fi utilizata in mod conditionat.

In cadrul procedurii ordinare, dreptul de initiativa apartine guvernelor statelor membre, Parlamentului sau Comisiei. Proiectele de modificare sunt inaintate Consiliului, care le transmite Consiliului European si le notifica parlamentelor nationale. Presedintele Consiliului European convoaca o Conventie pentru examinarea acestor proiecte, daca institutia pe care o conduce se pronunta favorabil in acest sens, cu majoritate simpla, dupa consultarea Parlamentului si a Comisiei. Conventia este formata din reprezentanti ai parlamentelor nationale, ai sefilor de state si de guverne, ai Parlamentului si ai Comisiei Europene. Banca Centrala Europeana este consultata daca respectivele proiecte vizeaza modificari institutionale in domeniul monetar. Conventia adopta prin consens o recomandare fata de aceste proiecte, care este ulterior transmisa unei CIG.

In masura in care amploarea modificarilor propuse nu impune convocarea unei Conventii, Consiliul European se propununta cu majoritate simpla, dupa consultarea Parlamentului si stabileste direct mandatul CIG. Aceasta este convocata de presedintele Consiliului si adopta de comun acord modificarile aduse tratatelor, care intra in vigoare dupa ratificarea de catre statele membre. O clauza specifica se aplica in cazul dificultatilor la ratificare, Consiliul European fiind cel care decide in asemenea imprejurari.

Procedura simplificata este declansata doar in privinta propunerilor de modificare a dispozitiilor din partea a treia a tratatului asupra functionarii Uniunii Europene, care nu sunt de natura a creste competentele Uniunii. Initiativa apartine guvernelor statelor membre, Parlamentului European si Comisiei. Propunerile sunt supuse atentiei Consiliului European, abilitat sa decida asupra lor cu unanimitate, dupa consultarea Parlamentului, Comisiei si, daca este cazul, a Bancii Centrale Europene. Parlamentele nationale sunt informate asupra deciziei adoptate de Consiliul European, iar opozitia unui parlament national formulata in termen de sase luni impiedica adoptarea respectivei decizii. Deciziile Consiliului European intra in vigoare doar dupa ratificarea de catre statele membre.

Retragerea din Uniunea Europeana In premiera in istoria constructiei comunitare, un tratat prevede posibilitatea retragerii statelor membre. Caracterul ireversibil al constructiei europene va fi insa pe mai departe asigurat de 'amploarea efectelor concrete ale participarii statelor asupra vietii lor economice si sociale, care apare ca veritabilul factor al ireversibilitatii angajamentelor comunitare'[7].

Statul care decide sa se retraga notifica intentia sa Consiliului European. Retragerea este negociata de Uniune cu respectivul stat si face obiectul unui tratat. Acesta este incheiat de Consiliu, cu majoritate calificata, dupa consultarea Parlamentului European. Tratatul de retragere reglementeaza relatiile viitoare ale statului cu Uniunea. Tratatele europene inceteaza sa se aplice in privinta statului care se retrage, fie de la data intrarii in vigoare a tratatului de retragere, fie dupa un termen de doi ani de la notificarea initiala catre Consiliului European, in lipsa unui acord intre Uniune si statul care se retrage. Consiliul European poate decide cu unanimitate si in acord cu statul sa prelungeasca acest termen.

Eurogrupul. Eurogrupul desemneaza statele membre care au adoptat moneda euro[8]. Ministrii acestor state se reunesc in mod informal de cate ori este necesar, cu participarea Comisiei si a Bancii Centrale Europene, care are statut de invitat. Acestia aleg cu majoritate de voturi un presedinte, pentru un mandat de doi ani si jumatate. Discutiile privesc chestiuni legate de politica monetara si sunt pregatite de ministrii de Finante si de Comisie.

Reforma institutionala

Parlamentul. Parlamentului European i se recunoaste statutul de putere legislativa si bugetara, alaturi de Consiliu. Atributiile sale cresc considerabil in privinta formarii Comisiei, datorita rolului electiv vis-à-vis de presedintele acesteia. Alcatuirea Parlamentului este stabilita cu unanimitate de catre Consiliu, la initiativa si cu aprobarea institutiei. Numarul maxim al membrilor sai este ridicat la 750, plus presedintele institutiei, iar numarul de locuri acordat fiecarui popor nu poate fi mai mic de sase si mai mare de nouazeci si sase. Spre deosebire de tratatele anterioare conform carora Parlamentul reprezenta popoarele statelor reunite in Comunitate, Tratatul de la Lisabona face trimitere la reprezentarea cetatenilor europeni.

Consiliul European. Tratatul introduce functia de presedinte al Consiliului European , functie care nu poate fi cumulata cu un mandat national. Acesta este ales de membrii Consiliului European (sefii de state, sefii de guverne si presedintele Comisiei), cu majoritate calificata, pentru un mandat de doi ani si jumatate, care poate fi inoit o singura data. TL nu prevede conditii de eligibilitate pentru aceasta functie si nici consultarea Parlamentului European (consultare care s-ar fi impus in opinia noastra). Consiliul European se reuneste de patru ori pe an, deci mult mai des in comparatie cu situatia actuala, aspect care denota aprofundarea si accelerarea dezvoltarii Uniunii. Alaturi de aceasta inovatie majora, TL redefineste competentele institutiei. Consiliul European da impulsurile necesare dezvoltarii Uniunii si ii defineste orientarile si prioritatile politice generale (completare introdusa cu acest prilej). Tratatul exclude explicit din activitatea Consiliului European functia legislativa.

Reuniunile obisnuite ale Consiliului European se dubleaza, ajungand la doua pe semestru. Reuniuni extraordinare pot fi convocate de presedintele institutiei.

TL include alaturi de consens ca modalitate traditionala de adoptare a deciziilor Consiliului European si majoritatea calificata in anumite situatii (desemnarea presedintelui Consiliului European, desemnarea presedintelui Comisiei, etc.). Aceasta reforma are 'o insemnatate simbolica si politica'[9].

Consiliul. Alaturi de competentele sale traditionale in materie legislativa si bugetara, Consiliul defineste politicile si coordoneaza activitatile Uniunii.

Pentru deliberarile care necesita majoritatea simpla, Consiliul statueaza cu majoritatea membrilor care il compun. Abtinerile nu impiedica formarea unanimitatii. Majoritatea calificata reprezinta procedura de adoptare a deciziilor de drept comun. Tratatul de la Lisabona o redefineste, pastrand insa criteriile degajate de Tratatul de la Nisa[10]. Consiliul lucreaza in mai multe formatiuni. Consiliul afacerilor generale asigura coerenta lucrarilor Consiliului, pregateste reuniunile Consiliului European si asigura desfasurarea acestora, in colaborare cu presedintele sau si al Comisiei. Consiliul afacerilor externe elaboreaza actiunea exterioara a Uniunii, conform directiilor adoptate de Consiliul European si asigura coerenta actiunii Uniunii. Presedintia Consiliului afacerilor externe este asigurata de Inaltul reprezentant al Uniunii pentru politica externa si de securitate, iar presedintia Consiliului afacerilor generale revine statelor membre, conform unui sistem de rotatie egala.

Consiliul delibereaza si voteaza proiectele de acte legislative in mod public.

Comisia. Presedintele Comisiei este propus de Consiliul European cu majoritate calificata, in functie de rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European. Persoana astfel desemnata trebuie sa obtina votul favorabil al majoritatii parlamentarilor europeni. Daca aceasta majoritate nu este reunita, Consiliul European propune in termen de o luna un nou candidat, care urmeaza aceeasi procedura. Lista comisarilor este stabilita de comun acord de Consiliu si presedintele astfel ales. Tratatul de la Lisabona include printre conditiile care trebuie indeplinite pentru numirea in functia de comisar, angajamentul european. Inaltul reprezentant al Uniunii pentru afacerile externe si politica de securitate este unul dintre vicepresedintii Comisiei. Comisia, in ansambul sau, este supusa unui vot de aprobare din partea Parlamentului European. Pe baza acestei aprobari, Comisia este numita de Consiliul European, cu majoritate calificata.

Comisia care isi incepe mandatul in 2009 continua, in ciuda dispozitiilor Tratatului de la Nisa, sa fie formata dintr-un reprezentant al fiecarui stat membru. Incepand cu 1 noiembrie 2014, Comisia este formata dintr-un numar de membri egal cu doua treimi din numarul statelor membre. Presedintele si Inaltul reprezentant sunt inclusi in acest numar, pe care Consiliul European il poate modifica cu unanimitate. Sistemul de rotatie privind alcatuirea Comisiei este stabilit cu unanimitate de Consiliul European, cu respectarea strictei egalitati intre state, diversitatii demografice si geografice a ansamblului statelor membre.

Inaltul reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate. Inaltul reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate este numit de Consiliul European, cu majoritate calificata, in acord cu presedintele Comisiei. Mandatul sau inceteaza conform aceleiasi proceduri. Acesta conduce politica externa si de securitate comuna si politica de securitate si de aparare comuna. Inaltul reprezentant este presedinte al Consiliului afacerilor externe si vicepresedinte al Comisiei. In cadrul Comisiei, acesta este insarcinat cu responsabilitatile din domeniul relatiilor externe si, in general, cu coordonarea actiunii externe a Uniunii.

185. Curtea de justitie. Tratatul modifica denumirea jurisdictiilor care constituie institutia Curtii de justitie a Uniunii Europene. Acestea sunt Curtea de justitie, Tribunalul si tribunalele specializate. Mecanismele aferente trimiterilor prejudiciale sunt unificate, astfel incat fiecare jurisdictie nationala obtine dreptul de a coopera cu Curtea de justitie.

Banca Centrala Europeana si Curtea de Conturi. Tratatul de la Lisabona confirma calitatea de institutie a Curtii de Conturi si atribuie aceasta calitate si Bancii Centrale Europene.

Cooperarea consolidata. TL reitereaza conditiile generale privind instituirea cooperarilor consolidate. Autorizarea cooperarilor consolidate tine de competentele Consiliului, cu conditia participarii a cel putin noua state. Aceasta este acordata pe baza propunerii Comisiei[11], dupa aprobarea Parlamentului European. Caracterul deschis al cooperarilor si importanta participarii unui numar cat mai ridicat de state este de asemenea subliniata.

Statele care doresc sa se alature unei cooperari deja initiate in domenii care nu tin de competenta exclusiva a Uniunii sau de politica externa si de securitate comuna, sesizeaza Comisia si Consiliul cu o cerere in acest sens. Intr-un termen de patru luni de la primirea notificarii, Comisia confirma participarea statului respectiv si adopta, daca este cazul, masuri tranzitorii necesare aplicarii actelor deja adoptate in cadrul respectivei cooperari. Daca Comisia estimeaza neindeplinirea anumitor conditii de participare, indica masurile care s-ar impune a fi adoptate si fixeaza un termen pentru reexaminarea cererii. Statele membre pot sesiza Consiliul, daca Comisia respinge din nou cererea lor de participare. Votul in Consiliu provine doar de la statele care sunt deja membre ale cooperarii, desi toti membrii institutiei pot lua parte la deliberari.

Apelul in fata Consiliului European sau a Consiliului format din sefi de state si de guverne este suprimat n privinta cooperarii consolidate, indiferent de domeniul in care ar interveni aceasta. Consiliul si Comisia asigura unitatea cooperarilor consolidate dezvoltare in cadrul Uniunii, cu celelalte politici si actiuni ale acesteia.

Actiunea exterioara si politica externa si de securitate comuna

Principii si obiective. Principiile in functie de care Uniunea actioneaza pe plan international sunt: promovarea democratiei, a statului de drept, a drepturilor omului, a egalitatii si solidaritatii, in respectul Cartei ONU si a dreptului international, mentinerea pacii si consolidarea securitatii internationale, sustinerea tarilor in curs de dezvoltare si integrarea tuturor statelor in cadrul economiei mondiale, protejarea mediului si gestiunea rationala a resurselor, sprijinirea regiunilor si a statelor confruntate cu catastrofe naturale sau umane. Uniunea actioneaza, prin politici si actiuni comune, pentru a-si apara valorile, interesele fundamentale, securitatea, independenta si integritatea sa, pentru prevenirea conflictelor, sustinerea dezvoltarii durabile si promovarea unui sistem international fundamentat pe o cooperare multilaterala consolidata si o buna guvernanta mondiala.

In conformitate cu aceste obiective, Consiliul European identifica interesele si obiectivele strategice ale Uniunii, pe care le concretizeaza in decizii. Acestea comporta o precizare a duratei si a mijloacelor de realizare. Deciziile sunt adoptate cu unanimitate, la recomandarea Consiliului.

Problema autonomiei Uniunii raportat la statele membre se pune in domeniile politicii externe si de securitate comuna si a politicii de securitate si de aparare comuna, datorita mentinerii consensului si preeminentei institutiilor interguvernamentale. Rolul Comisiei si al Parlamentului ramane redus. Spre deosebire de Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord, Uniunea nu are la dispozitie forte integrate, ci se poate baza doar pe forte multinationale coalizate.

Politica externa si de securitate comuna (PESC). Politica externa si de securitate comuna isi conserva specificul interguvernamental, atat din punct de vedere al competentelor institutiilor, cat si sub aspect decizional si functional. Initiativa este rezervata doar statelor membre si Inaltului reprezentant, iar Consiliul decide cu unanimitate. Tratatul arata in mod clar ca PESC si PSAC[12] sunt supuse unor proceduri decizionale speciale, iar intr-o declaratie anexa, se arata ca nu sunt conferite noi prerogative Comisiei si Parlamentului European in aceste materii (Declaratia nr. 14 asupra politicii externe si de securitate comuna). Declaratia in cauza confirma baza juridica existenta a PESC/PSAC si competentele statelor in ceea ce priveste politica externa nationala.

Uniunea actioneaza in temeiul unei competente distincte de competentele exclusive si de cele partajate. Ea dispune de competenta necesara definirii si aplicarii unei politici externe si de securitate comune, inclusiv definirii progresive a unei politici de aparare comune. Consiliul continua sa exercite un rol determinant, iar principiul adoptarii deciziilor ramane votul cu unanimitate. Competenta Curtii este exceptionala. Cel mai important progres rezultand din TL in aceasta materie, pare a fi acordarea calitatii de persoana juridica Uniunii.

Politica externa si de securitate comuna, definita si aplicata de Consiliul European si Consiliu, reprezinta doar o parte a actiunii exterioare a Uniunii. Ea continua sa fie definita prin dezvoltarea unei solidaritati politice mutuale a statelor membre, valorificarea chestiunilor care prezinta un interes comun si realizarea unei convergente crescute a actiunii statelor membre.

Instrumentele specifice politicii externe si de securitate comuna sunt definirea orientarilor generale, adoptarea de decizii definind actiuni, pozitii si modalitati de aplicare a acestora, precum si consolidarea cooperarii sistematice intre statele membre.

Consiliul European identifica interesele strategice ale Uniuii, fixeaza obiectivele si defineste orientarile generale ale politicii externe si de securitate comuna, inclusiv cele care prezinta repercusiuni in materie de aparare.

Consiliul elaboreaza si aplica politica externa si de securitate comuna, adoptand deciziile necesare in acest sens, pe baza orientarilor generale si a directiilor strategice trasate de Consiliul European. Consiliul adopta de asemenea deciziile necesare unei actiuni operationale a Uniunii impusa de contextul international, fixandu-i obiectivele, dimensiunea si mijloacele de realizare. Aceasta institutie defineste prin decizii, pozitia Uniunii asupra unei chestiuni particulare. In exercitiul acestor atributiuni, Consiliul recurge la unanimitate. Majoritatea calificata se aplica in cazul deciziilor care definesc o actiune sau o pozitie a Uniunii pe baza intereselor sau obiectivelor strategice adoptate in prealabil de Consiliul European; in cazul deciziilor inaintate Consiliului European, care definesc o actiunea sau o pozitie a Uniunii, pe baza propunerii Inaltului reprezentant; in cazul deciziilor menite sa aplice actiuni sau pozitii comune. Un membru al Consiliului se poate opune votului cu majoritate calificata, invocand ratiuni vitale de politica nationala. In aceasta situatie, Consiliul nu mai recurge la vot, iar Inaltul reprezentant incearca sa ajunga la o solutie acceptata de toate statele. Daca tentativa sa esueaza, Consiliul poate decide cu majoritate calificata sa sesizeze Consiliul European, care se pronunta cu unanimitate. Consiliul European poate decide, prin consens, extinderea majoritatii calificate la alte domenii, cu exceptia apararii.

Politica externa si de securitate comuna este executata de Inaltul reprezentant pentru afacerile externe si politica de securitate si de catre statele membre[13]. Inaltul reprezentant este numit de Consiliul European, cu acordul Presedintelui Comisiei. Consiliul European il poate, de asemenea, demite. Acesta reprezinta Uniunea in domeniile care tin de politica externa si de securitate comuna, fiind sprijinit de un serviciu european pentru actiunea exterioara. Inaltul reprezentant prezideaza Consiliul Afaceri externe si este membru de drept si vice-presedinte al Comisiei . El devine astfel o imagine a PESC, in ciuda renuntarii la titulatura de Ministru al Afacerilor externe. Serviciul european anunta un veritabil serviciu diplomatic, menit sa faciliteze consensul in cadrul PESC/PSAC.

Statele membre care doresc sa instituie o cooperare consolidata in cadrul politicii externe si de securitate comuna adreseaza o cerere Consiliului. Acesta transmite cererea Inaltului reprezentant, care formuleaza un aviz in privinta coerentei cooperarii consolidate propuse cu celelalte politici ale Uniunii si Comisiei si elaboreaza un aviz asupra coerentei cooperarii consolidate cu politicile Uniunii. Parlamentul este informat in privinta cererii. Autorizarea emana de la Consiliu, care decide cu unanimitate.

Statele care doresc sa se alature ulterior unei cooperari consolidate isi notifica intentia Consiliului, Inaltului reprezentant si Comisiei. Consiliul adopta (cu unanimitate) o decizie dupa consultarea Inaltului reprezentant si, daca este cazul, masuri tranzitorii privind aplicarea actelor deja adoptate in cadrul cooperarii respective. In masura in care constata ca statul nu indeplineste conditiile necesare pentru a se alatura cooperarii, Consiliul indica dispozitiile a caror adoptare ar fi necesara si fixeaza un termen pentru a reexamina cererea.

Competenta Curtii de justitie se reduce la asigurarea respectarii competentelor Uniunii.

Politica de securitate si de aparare comuna (PSAC). Politica de securitate si de aparare comuna, parte integranta a politicii externe si de securitate comuna, tinde la definirea progresiva a unei aparari comune a Uniunii. Tratatul de la Lisabona inlocuieste conditionalul folosit de tratatele anterioare in privinta apararii comune, precizand ca politica de securitate si de aparare va conduce la o aparare comuna, imediat ce Consiliul European decide astfel (adverbul daca este de asemenea eliminat). 'Textul arata astfel ca ne indreptam lent, dar ineluctabil spre o aparare comuna'[15]. Trecerea la acest stadiu tine de decizia Consiliului European, adoptata cu unanimitate si supusa ratificarii statelor membre.

Politica de securitate si de aparare comuna presupune crearea unei capacitati operationale, fundamentata pe mijloace civile si militare puse la dispozitie de statele membre. Resursele Uniunii din acest domeniu pot fi folosite in exterior, pentru mentinerea pacii si a securitatii internationale, conform principiilor Cartei ONU.

Deciziile specifice acestei politici comune sunt adoptate de Consiliu cu unanimitate, la propunerea Inaltului reprezentant sau a statelor membre. Integrarea diferentiata se manifesta cu predilectie in acest domeniu. Consiliul poate incredinta realizarea unei misiuni unui grup de state, care doresc si dispun de capacitatile necesare. TL introduce cooperarea consolidata si in domeniul apararii. Statele care prezinta o capacitate militara dezvoltata stabilesc o cooperare structurata permanenta in cadrul Uniunii[16]. Aceasta institutie specifica politicii de securitate si de aparare comuna este deschisa tuturor statelor membre, alaturarea ulterioara a statelor fiind decisa de Consiliu, cu majoritatea calificata a statelor deja participante, dupa consultarea Inaltului reprezentant. Tratatul recunoaste posibilitatea iesirii sau suspendarii statelor membre care nu mai indeplinesc criteriile.

Politica de securitate si de aparare comuna presupune acordarea de ajutor si asistenta statelor victime ale unei agresiuni armate, de catre celelalte state. Acest sprijin se acorda prin orice mijloace posibile, in conformitate cu art. 51 al Cartei ONU. Angajamentele asumate de statele Uniunii in cadrul OTAN raman insa fundamentul apararii lor colective. Totusi, dispozitiile privind politica de securitate si de aparare cuprinse in Tratatul de la Lisabona reprezinta un important progres in sensul unei aparari comune in cadrul Uniunii Europene si o garantie suplimentara pentru securitatea statelor membre.

O Agentie Europeana de Aparare, creata cu acest prilej si plasata sub autoritatea Consiliului, urmareste realizarea obiectivelor politicii de securitate si de aparare comuna. Statutul, sediul si modalitatile de functionare ale Agentiei urmeaza sa fie adoptate de Consiliu, cu majoritate calificata. Crearea acestei structuri reprezinta o initiativa majora in sensul unei politici europene autonome de armament.

§4. Un spatiu de libertate, securitate si justitie

Consideratii generale. Tratatul de la Lisabona defineste Uniunea drept un spatiu de libertate, securitate si justitie, instituit in respectul drepturilor fundamentale si a diferitelor sisteme si traditii juridice ale statelor membre. In acest sens, Uniunea dezvolta politici comune in materie de azil, imigratie si control al frontierelor exterioare, adopta masuri pentru prevenirea criminalitatii de mare amploare si pentru coordonarea si cooperarea intre autoritatile politienesti si judiciare competente. Uniunea Europeana - spatiu de justitie, presupune recunoasterea mutuala a deciziilor jurisdictionale, apropierea legislatiilor si garantarea accesului la justitie. Cooperarea politieneasca si judiciara in materie penala nu isi mai pastreaza specificitatea, intrucat se alatura dispozitiilor privind vizele, azilul si imigratia (domeni comunitarizate de Tratatul de la Amsterdam), formand impreuna unul din capitolele privind politicile interne ale Uniunii, intitulat Spatiu de libertate, securitate si justitie. Cooperarea vamala este la randul sau inlocuita de dispozitiile privind libera circulatie a marfurilor.

Consiliul European defineste orientarile strategice in acest vast domeniu. Adoptarea deciziilor se realizeaza in principiu conform procedurii legislative ordinare, la nivelul Consiliului si Parlamentului. Un comitet permanent asigura cooperarea operationala in materie de securitate interioara. Acesta isi desfasoara activitatea in cadrul Consiliului. Cooperarile consolidate sunt incurajate. In privinta cooperarii politieneste si judiciare in materie penala (parte a fostului pilon Cooperarea in materie de justitie si afaceri interne) subzista o serie de derogari, care amintesc de fostul lor regim interguvernamental: conservarea dreptului de initiativa legislativa al statelor, persistenta unor domenii in care Consiliul adopta deciziile cu unanimitate (Parchetul european, cooperarea intre serviciile represive, etc.).

Politicile privind frontierele, azilul si imigratia. Obiectivele Uniunii in materie de frontiere consta in eliminarea oricarui control asupra persoanelor, indiferent de nationalitatea acestora, cu prilejul trecerii frontierelor interioare, controlul persoanelor si supravegherea eficienta a trecerii frontierelor exterioare si implementarea progresiva a unui sistem integrat de gestiune a frontierelor exterioare.

In cadrul politicii de azil, cele doua autoritati legislative adopta masuri in sprijinul unui sistem european de azil. Acesta comporta un statut uniform al azilului in privinta resortisantilor statelor terte, un statut uniform al protectiei subsidiare pentru acesti resortisanti, un statut comun al protectiei temporare a persoanelor deplasate in cazul unui aflux masiv, proceduri comune privind acordarea si retragerea statutului uniform al azilului si protectiei subsidiare, criterii si mecanisme care sa determine statul membru responsabil de examinarea unei cereri de azi, etc.. In cazul confruntarii statelor membre cu afluxuri spontane de resortisanti din state terte, Consiliul adopta masuri provizorii in sprijinul acestora, la propunerea Comisiei si dupa consultarea Parlamentului.

Politica comuna in materie de imigratie tinde sa asigure o gestiune eficienta afluxurilor de populatie, un tratament echitabil resortisantilor statelor terte aflati in sejur in statele membre, prevenirea imigratiei ilegale si a traficului de persoane. Principalele masuri care se impun a fi adoptate in acest sens privesc conditiile de intrare si de sejur, definirea drepturilor resortisantilor aflati in sejur legal in statele membre, imigratia clandestina si sejurul ilegal, etc..

Cooperarea judiciara in materie civila. Cooperarea judiciara in materie civila vizeaza domeniile in care activitatea jurisdictionala si de executare prezinta o incidenta transfrontaliera. Principiile acestei cooperari rezida in recunoasterea mutuala a deciziilor judiciare si extrajudiciare, executarea acestor decizii si apropierea dispozitiilor legislative si reglementare ale statelor membre. Masurile la a caror adoptare sunt invitate autoritatile legislative vizeaza, printre altele, notificarea transfrontaliera a actelor judiciare si extrajudiciare, cooperarea in materie de obtinere a probelor, accesul efectiv la justitie, dezvoltarea metodelor alternative celor judiciare, formarea magistratilor si a personalului auxiliar.

Masurile privind institutiile de dreptul familiei prezentand o incidenta transfrontaliera sunt adoptate conform unei proceduri legislative speciale. Consiliul decide cu unanimitate, dupa consultarea Parlamentului European. Totusi, Consiliul poate decide, conform procedurii anterioare, ca anumite aspecte pot face obiectul procedurii legislative ordinare. Aceste decizii se adopta doar daca parlamentele nationale nu formuleaza o opozitie in termen de sase luni de la comunicarea propunerii de catre Consiliu.

Cooperarea judiciara in materie penala. Asemenea cooperarii in materie civila, cooperarea judiciara in materie penala se articuleaza in jurul principiilor recunoasterii mutuale a deciziilor jurisdictionale si apropierii legislatiilor statelor membre. Principalele masuri din acest domeniu vizeaza, printre altele, prevenirea si rezolvarea conflictelor de competenta dintre statele membre, cooperarea intre autoritatile competente in cursul urmaririlor penale si executarii deciziilor, etc..

Parlamentul si Consiliul pot adopta directive care sa stabileasca norme minimale necesare realizarii obiectivelor acestei cooperari, in privinta admisibilitatii mutuale a probelor, drepturilor persoanelor in cadrul procedurilor penale, drepturilor victimelor criminalitatii, etc.. Statele membre pot cere sesizarea Consiliului European in cazul in care estimeaza ca un proiect de directiva ar leza aspecte fundamentale ale sistemului national de justitie penala. Procedura legislativa ordinara se suspenda si sunt initiate discutii pentru gasirea unei solutii. Daca se inregistreaza un consens intr-un interval de patru luni de la suspendarea procedurii, Consiliul European retrimite chestiunea spre decizie Consiliului. Daca in schimb dezacordul persista, anumite state, in numar de cel putin noua, pot recurge la o cooperare consolidata in jurul proiectului de directiva respectiv.

O alta categorie de directive, adoptate conform procedurii legislative obisnuite, vizeaza stabilirea unor reguli minimale privind definirea infractiunilor penale si a sanctiunilor din domeniul criminalitatii deosebit de grave, prezentand o incidenta transfrontaliera[17]. In cazul in care un stat invoca ca impedimente pentru adoptarea directivei aspecte fundamentale ale sistemului sau de justitie penala, procedura descrisa anterior se aplica intocmai, putand rezulta o cooperare consolidata.

Un rol important in realizarea obiectivelor cooperarii judiciare in materie penala revine Eurojust[18] si unui posibil Parchet european, care ar succede Eurojust. Parchetul European, structura introdusa de tratatul de la Lisabona, poate fi instituit prin regulamente adoptate conform unei proceduri legislative speciale, de catre Consiliu cu unanimitate, dupa aprobarea Parlamentului European. Tratatul admite si in privinta Parchetului european cooperarea consolidata. Competenta Parchetului european tine de cercetarea, urmarirea si trimiterea in judecata a autorilor si complicilor infractiunilor de natura sa aduca atingere intereselor financiare ale Uniunii. Acesta exercita in fata jurisdictiilor competente din statele membre actiunea penala vizand acest gen de infractiuni.

Cooperarea politieneasca. Cooperarea politieneasca asociaza serviciile de politie, serviciile vamale si serviciile represive specializate in prevenirea si detectarea infractiunilor penale din statele membre. Masurile adoptate de autoritatile legislative in acest domeniu vizeaza colectarea, tratarea, analiza si schimbul informatiilor pertinente, formarea personalului, dezvoltarea tehnicilor comune de ancheta privind formele grave ale criminalitatii organizate. Coopererea operationala in acest domeniu este de asemenea incurajata, inclusiv prin admiterea cooperarilor consolidate. Europol, organul specializat in domeniu, sustine aceste actiuni. Structura, functionarea, domeniul de activitate si sarcinile sale sunt stabilite de Parlament si Consiliu, prin regulamente, conform procedurii legislative ordinare.

B. Aspecte perfectibile:

- ar fi fost de dorit o abrogare expresa a tratatelor anterioare pentru a conferi mai multa claritate si coerenta dreptului primar, dupa modelul proiectului de tratat constitutional.

se impune o consacrare la nivel de tratate a principiilor care guverneaza aplicarea dreptului UE, in prezent aceste principii fiind reglementate de jurisprudenta Curtii de justitie. Aceste principii (efectul direct si imediat si prioritatea) se regasesc doar intr-o declaratie anexa la tratat, declaratie care nu are forta juridica a dreptului primar.

s-ar impune totodata o ierarhizare a intregului drept al Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona a facut o ierarhizare partiala doar, cu privire la dreptul derivat, in sensul urmator:-acte legislative, - acte care modifica aspecte neesentiale dintr-un at legislativ si - acte de executare a actelor legislative.

- consolidarea bugetului UE, prin introducerea unei noi resurse, de tip fiscal.

- o implicare mai mare a Parlamentului European in domeniul politicii externe si de securitate comuna.

- o mai buna precizare a atributiilor Presedintelui Consiliului European, contribuind astfel la o mai buna pozitionare a sa in raporturile cu presedintii Comisiei si Parlamentului european, etc.