Libera circulatie a serviciilor

Libera circulatie a serviciilor

1. Generalitati

Exista o tendinta in literatura juridica - romana si straina de a trata laolalta libera circulatie a serviciilor cu libertatea de stabilire a nesalariatilor[1] si este o tendinta fireasca atata vreme cat libera prestare de servicii este corolarul necesar al liberei circulatii a persoanelor.

Libera circulatie a persoanelor presupune pentru resortisantii statelor membre dreptul de a se deplasa liber pe teritoriul comunitar, dreptul de sedere in alte state membre decat patria lor de origine, de a avea aceleasi drepturi si obligatii ca resortisantii tarii de primire, dreptul de a accede la activitati economice in statul de primire (ceea ce presupune nu doar accesul la activitatile salariate dar si accesul la activitatile nesalariate).

Statele membre au fost obligate, prin Tratatul CEE, sa suprime toate restrictiile la libertatea de circulatie si este vorba, cu deosebire, de legislatiile nationale ce rezerva accesul si exercitiul diferitelor activitati resortisantilor nationali sau care impun strainilor alte conditii decat cele cerute nationalilor (ex. art. 49, 52, 59 si 63 CEE).

Aceste restrictii au facut obiectul a doua programe de suprimare, hotarate in 12 decembrie 1961 de catre Consiliu privind libertatea de stabilire si de prestare de servicii. Tratatul de la Amsterdam a simplificat si actualizat aceste texte. Consiliul in aplicarea 'Cartii Albe' a Comisiei si a Actului Unic European, a adoptat dispozitii ce urmareau sa faciliteze libera circulatie a persoanelor, libertate recunoscuta azi atat celor care doresc sa exercite o activitate profesionala, salariata sau nu, cat si celor care nu exercita o activitate (pensionari, studenti etc.).

2. Articolul 59 si urmatoarele din Tratatul CEE

Libertatea de prestare a serviciilor este reglementata de art. 59-60 CEE[2].

Conform art. 59 CEE: 'restrictiile privind libera prestare de servicii in interiorul Comunitatii sunt interzise in ceea ce ii priveste pe cetatenii statelor membre stabiliti intr-un alt stat al Comunitatii decat cel al destinatarului prestatiei'[3].

Serviciile, conform art. 60 alin. 1 CEE reprezinta 'prestatii furnizate in mod obisnuit contra unei remuneratii, in masura in care nu sunt guvernate de dispozitii referitoare la libera circulatie a bunurilor, capitalurilor si persoanelor.

Serviciile cuprind in special:

a) activitati cu caracter industrial;

b) activitati cu caracter comercial;

c) activitati artizanale;

d) activitati tinand de profesiunile libere.

Fara a aduce atingere dispozitiilor capitalului referitor la dreptul de stabilire, prestatorul poate, pentru executarea prestatiei sale, sa-si exercite activitatea cu titlu temporar in statul in care furnizeaza prestatia, in aceleasi conditii ca cele impuse de acest stat propriilor cetateni'.

Notiunea de serviciu implica o trecere a frontierei; fie prestatorul se deplaseaza in tarile de destinatie, fie obiectul prestatiei insasi sau suportul sau trece frontiera[4].

Rezulta ca, in sensul Tratatului de la Roma notiunea de serviciu desemneaza toate activitatile nesalariate al caror exercitiu presupune trecerea frontierei putand fi vorba de servicii materiale sau imateriale (cum este cazul emisiei de mesaje televizate[5]).

Anumite servicii beneficiaza de un regim special; este cazul transporturilor despre care art. 61 alin. 1 precizeaza: 'libertatea de a presta servicii in domeniul transporturilor este guvernata de dispozitiile titlului referitor la transporturi'[6].

De asemenea, serviciile bancare si de asigurari - legate fiind de circulatia capitalurilor - beneficiaza de o liberalizare ce trebuie realizata concomitent cu liberalizarea circulatiei capitalurilor (art. 61 alin. 2).

Curtea de Justitie a precizat obiectul art. 59 si 60 CEE in afacerea van Binsbergen (C.J.C.E., 3 decembrie 1974, dos. nr. 33/74, Rec., p. 1299) in care era vorba de un cetatean olandez care a cerut unui compatriot sa-l reprezinte intr-o procedura judiciara, legea olandeza cerand ca mandatarul unui justitiabil sa fie stabilit in Olanda. Ulterior, in timp ce actiunea judiciara era in curs, mandatarul s-a stabilit in Belgia, iar capacitatea sa de a reprezenta justitiabilul in fata tribunalului olandez a fost contestata. El a invocat art. 59 si art. 60. Curtea a precizat ca:

'- art. 50 alin. 1 si art. 60 sunt cu efect direct de la sfarsitul perioadei de tranzitie si pot fi invocate in fata jurisdictiei nationale fara a astepta eliminarea efectiva a restrictiilor;

- conform art. 60 alin. 3 CEE libera prestare de servicii, implica exercitiul pur temporar al activitatii de prestari servicii, in tarile unde prestatia este furnizata, in aceleasi conditii ca acelea pe care statul de primire le impune propriilor resortisanti. De aceea, nu se poate impune prestatorilor de servicii conditia unei resedinte permanente pe teritoriul statului unde prestarea este furnizata (sub pedeapsa scaderii efectului util al art. 59 CEE);

- daca interesul general (anume buna functionare a justitiei) poate justifica cerinta unei stabiliri in aria teritoriala a tribunalului unde prestatia este furnizata, acest interes poate fi satisfacut prin mijloace mai putin constrangatoare, ca de exemplu alegerea unui domiciliu pentru necesitatile de instiintari judiciare (citari)'[7].

De asemenea, sunt interzise toate restrictiile care se aplica la intrarea si sederea personalului care insoteste prestatorul sau executorul prestatiei (pe cheltuiala sa). Chestiunea a fost rezolvata prin directiva nr. 96/71 din 16 decembrie 1996 a Parlamentului si Consiliului, privind detasarile de muncitori efectuate in cadrul unei prestari de servicii (toate piedicile relative la deplasarea obiectului sau suportului prestarii au fost reglementate in sensul inlaturarii discriminarilor).

Curtea a admis ca anumite restrictii pot fi puse in aplicare de statele membre in privinta anumitor activitati daca:

- ele se aplica indistinct ansamblului prestatorilor ce practica pe teritoriul lor;

- nu exista reglementari comunitare in materie;

- aceste restrictii sunt justificate de ratiuni imperioase in interes general;

- reglementarea este proportionala cu rezultatul urmarit.

Cu alte cuvinte este vorba despre principii comparabile cu cele enuntate de Curte in hotararea Cassis de Dijon (un serviciu legal produs si comercializat intr-un stat membru trebuie sa poata fi oferit utilizatorilor interesati din alte state membre)[8].

Dar nu toate prestarile de servicii au fost supuse acelorasi reguli si principii; in concret este vorba de sectorul 'foarte sensibil' al serviciilor financiare (banci si asigurari) pentru care Tratatul de la Roma continea dispozitii specifice (art. 61 alin. 2: 'liberalizarea serviciilor bancare si de asigurari legate de circulatia capitalurilor trebuie realizata concomitent cu liberalizarea circulatiei capitalurilor). Acest tip de servicii presupune nu doar crearea unor stabilimente (localuri) apropiate de consumatori (asigurati sau deponenti) in toate statele membre, dar, mai ales, miscarea de capitaluri. Cum capitalurile erau instrumente indispensabile pentru prestatorii de servicii financiare au fost emise o serie de directive pentru realizarea completa a acestei libere prestari de servicii (acordul asupra liberalizarii complete a capitalurilor a fost admis, in principiu, la 13 iunie 1988 la Luxemburg, iar in baza lui Consiliul a emis o directiva pentru punerea in practica a art. 67 CEE - cu privire la liberalizarea miscarilor de capitaluri - la 24 iunie 1988[9].

In aplicarea 'Cartii Albe', directivele au armonizat legislatiile nationale in numeroase categorii de servicii, pentru a permite accesul tuturor resortisantilor comunitari la toate serviciile oferite in Comunitate. Este cazul sectorului de telecomunicatii si audiovizualului, sector in care Directiva nr. 89/1552 a Consiliului din 3 octombrie 1992 (supranumita 'televiziunea fara frontiere') coordoneaza reglementarile nationale relative la exercitiul activitatilor de radiodifuziune, televiziune pentru a permite difuzarea de emisiuni intre statele membre[10].

Adoptarea de directive de catre Consiliu s-a realizat in baza tratatului care in art. 63 prevede: 'pentru a realiza liberalizarea unui serviciu determinat Consiliul la propunerea Comisiei si dupa consultarea Comitetului economic si social si a Parlamentului European, va hotari cu majoritate calificata, prin directive' (alin. 2: 'aceste directive privesc, in general, cu prioritate serviciile care afecteaza in mod direct costurile de productie sau a caror liberalizare contribuie la facilitarea schimburilor de marfuri').