Libera circulatie a capitalurilor

Libera circulatie a capitalurilor

La vremea sa, Tratatul de la Maastricht prevedea - in capitolul consacrat politicii economice si monetare - ca unul dintre obiectivele propuse este realizarea unei Uniuni economice monetare bazata pe urmatoarele principii:

- sistemul economiei de piata sau al concurentei este liber acolo unde pietele sunt deschise spre interior, dar si spre exterior;

- garantarea stabilitatii monetare este data de o dezvoltare temeinica a economiei;

- existenta unui nivel inalt al politicii in domeniile muncii si al stabilitatii sociale;

- finante publice puternice si sanatoase, in toate statele membre;

- libertatea deplina a miscarii capitalurilor si o perfecta integrare a pietei financiare;

- stabilitatea irevocabila in ce priveste cursul de schimb si, in final, o moneda unica.

Tratatul prevedea realizarea progresiva a U.E.M.: astfel etapa preparatorie - debutata la 1 ianuarie 1994 - avea ca scop asigurarea convergentei politicilor economice si pregatirea instrumentelor in vederea fazei finale. In vederea realizarii acestui scop - chiar inainte de 1 ianuarie 1994 - statele membre au procedat la armonizarea dispozitiilor nationale - reglementand miscarile de capital si acordarea de credite serviciilor publice, prin bancile centrale - cu dispozitiile tratatului si programele susceptibile sa conduca la o mai mare convergenta a dezvoltarii economice[1].

Pentru etapa finala a U.E.M. - inceputa in anul 1996 Tratatul prevedea stabilirea irevocabila a cursului de schimb, introducerea unei monede unice[2] si crearea unui sistem european de banci centrale (S.E.B.C.) care va fi format dintr-o Banca Centrala Europeana (BCE) si din Bancile centrale nationale ale statelor membre (BCNSM).

O Uniune Monetara stabila si performanta ofera evidente avantaje:

- disparitia operatiilor de schimb in tranzitiile financiare;

- eliminarea riscului de schimb in operatiunile comerciale si miscarile de capitaluri;

- cresterea securitatii calculului preturilor si a planificarii;

- deschide investitorilor cel mai mare circuit financiar din lume, un circuit in care capitalurile pot circula fara obstacole - ceea ce duce la o mai buna protectie sociala a cetatenilor, micsorand rata somajului[3].

La Bruxelles - la 2 mai 1998 - statele membre au dat nastere in mod oficial monedei unice EURO, Tratatul incheiat in acest sens fiind semnat de Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania. Marea Britanie, Danemarca si Suedia - din motive politice - au refuzat aderarea la moneda unica iar Grecia a semnat Tratatul Euro in anul 2000 (Tratatul a intrat in vigoare de la 1 ianuarie 2002).

Statele ce au aderat la Tratatul Euro au instituit si o Banca Centrala Europeana insarcinata cu punerea in aplicare si garantarea functionarii politicii monetare unice. Libera circulatie a banilor care dadea sens Uniunii economice si monetare si monedei unice pentru toate statele membre nu se putea realiza fara crearea unei piete comune fara frontiere, iar pe de alta parte libera circulatie a persoanelor si marfurilor nu se putea realiza fara libera circulatie a capitalurilor. Reflectand aceste duble conditionari Curtea de Justitie arata ca 'libera circulatie a capitalurilor, ca si cea a persoanelor si serviciilor, constituie una din liberatatile fundamentale ale Comunitatii. Mai mult, libertatea de miscare a capitalurilor este, in practica, o conditie a exercitiului eficace al altor libertati, garantate prin Tratat, in special a dreptului de stabilire ' (CJCE, dos. nr. 203/1980, hot. din 11 noiembrie 1981).

Libera circulatie a capitalurilor - prevazuta initial in art. 67-73 din Tratatul CEE si ulterior de art. 73A-73H din Tratatul de la Mastricht - se refera atat la miscarea capitalurilor apartinand persoanelor rezidente in statele membre, cat si la interdictia tuturor discriminarilor de tratament fondate pe resedinta sau nationalitatea partilor. Apare in mod evident ca unul dintre obiectivele importante ale Tratatului este eradicarea tuturor piedicilor la libera circulatie a capitalurilor, ca factor esential de productie.

Cu privire la notiunea de capitaluri, art. 67& 1 si 2 din Tratatul CEE distinge intre partile curente si transferurile de capital, fiecare dintre ele fiind supuse unor modalitati diferite de liberare, in sensul de liberalizare a circulatiei.

Cat priveste platile curente libera circulatie a fost imediata, in timp ce transferurile de capitaluri au cunoscut liberari progresive.

1. Liberarea platilor curente

Libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor are drept corolar logic libera circulatie a capitalurilor, aceasta legatura intre libertati a fost stabilita de art. 106 din Tratatul CEE care prevedea: 'fiecare stat se angajeaza sa autorizeze, in moneda statului membru in care se realizeaza creanta, plati aferente schimburilor de marfuri, servicii si de capitaluri ca si transferuri de capitaluri ' in masura in care aceste schimburi sunt libere[5].

Observam ca Tratatul se margineste doar la a distinge intre platile curente si transferurile de capital, fara a le defini. Definirea celor doua notiuni - ca si aceea a 'capitalurilor' - a cazut in sarcina Curtii de Justitie si a doctrinei.

Astfel, in ce priveste capitalurile doctrina[6] considera ca prin aceasta notiune se inteleg 'valorile scripturale, incorporate sau nu in titluri, ca si monedele metalice care au un curs legal in momentul operatiei efectuate'.

Platile curente au fost definite de Curtea de Justitie - in cazul Luisi et Carbone[7] - mai mult prin elementele de distinctie fata de miscarile de capitaluri. Astfel Curtea precizeaza 'transferurile corespunzatoare unei obligatii de plata, decurgand dintr-o tranzactie in domeniul schimburilor de marfuri sau de servicii nu pot fi calificate ca miscari de capitaluri'. }i Curtea continua: 'platile corespunzatoare calatoriilor in interiorul Comunitatii, efectuate pentru afaceri, studii si turism, au caracterul de plati curente corespunzatoare achizitiei de bunuri sau prestari de servicii'.

Rezulta ca platile curente reprezinta 'transferuri de devize care constituie o contraprestatie in cadrul unei tranzactii subadiacente' adica operatii obisnuite ale furnizorilor de plata a contravalorii prestatiilor.

Deoarece de platile curente depindea liberalizarea efectiva a marfurilor si serviciilor, ele au facut obiectul unei suprimari imediate[8] a barierelor existente in aceasta materie, liberalizare inceputa la 1 ianuarie 1962 - astfel cum s-a prevazut in art. 67 & 2 al Tratatului CEE.

Problema transferurilor de bilete de banca - legata atat de prestarea de servicii bancare, cat si de activitatile bancare europene (adica de libertatea de stabilire) - a determinat Curtea in hotararea amintita, sa precizeze cauzele ce pot fi invocate de state pentru restrangerea acestei libertati de transfer. Este vorba, pe de o parte, de faptul ca statele membre pot controla daca aceste transferuri nu ascund miscari de capitaluri - aceasta precizare fiind necesara intrucat la data pronuntarii hotararii nu operase liberalizarea transferurilor de capitaluri - iar, pe de alta parte, de masurile de salvare - prevazute de art. 108 si 109 CEE - care prevad restrangerea acestei libertati de transfer in cazul 'unei crize subite in balanta de plati '[9].

Pentru facilitatea platilor, Comisia a adoptat:

- 'un cod de buna conduita in materia platii electronice' care avea ca obiectiv generalizarea platii prin carduri in intreaga Comunitate in conditii suficiente de securitate ;

- o recomandare, in 14 februarie 1990, privind transparenta conditiilor de banca aplicabile tranzactiilor financiare transfrontaliere[11].

Urmare liberalizarii platilor s-au putut crea conditiile pentru modificarea Tratatului astfel incat prin reglementarea ulterioara - art. 56 - se interzic restrictiile de plati intre statele membre sau intre statele membre si statele terte[12].

2. Liberarea transferurilor de capitaluri

Daca platile curente au fost supuse unei liberari imediate, transferurile de capitaluri - esentiale pentru libertatea de stabilire a persoanelor si intreprinderilor - s-a realizat intr-o maniera progresiva si prudenta (astfel art. 52 & 2 CEE prevedea - in forma sa originara - ca libertatea de stabilire 'cuprinde accesul la activitati nesalariate si exercitiul lor astfel incat gestiunea si constituirea intreprinderilor si, in special, a societatilor trebuie sa se faca sub rezerva dispozitiilor capitolului relativ la capitaluri').

Transferurile de capitaluri au fost definite de Curtea de Justitie (in hotararea pronuntata in cazul Luisi et Carbone) care precizeaza: 'ele nu au ca obiect remunerarea unei prestatii, ci plasamentul si investitiile, spre exemplu, plata primei de asigurare de daune sau de responsabilitate intra in categoria platilor curente, pe cand, plata primei de asigurare de viata sau care are ca obiect constituirea unui capital este o operatie de transfer de capitaluri'.

Rezulta ca transferurile de capitaluri privesc, pe de o parte investitiile directe - foarte necesare dezvoltarii economice - si pe de alta parte, acumularile de capitaluri - care permit crearea de fonduri pentru finantarea investitiilor. O problema sensibila - care a primit o reglementare speciala dar fara certa noutate - a constituit-o creditul ipotecar dezvoltat in tarile CEE, dar circumscris pietelor financiare nationale . Constienta de importanta crearii in Comunitate a unei piete unice de credit ipotecar, Comisia - in 1985 - a propus o directiva vizand dreptul de stabilire si libera prestare de servicii in domeniul creditului ipotecar pe baza principiului recunoasterii mutuale a tehnicilor financiare; directiva n-a fost adoptata dar, la 15 decembrie 1989, Consiliul a adoptat o directiva de coordonare in materie bancara, directiva care include si creditul ipotecar pe lista activitatilor care beneficiaza de recunoastere mutuala .

Trei directive adoptate in anii: 1960[15], 1962 si 1986 au liberalizat progresiv si nu total investitiile directe.

Directiva nr. 38/361 CEE din 24 iunie 1988 a abrogat aceste texte si incepand cu 1 iunie 1990 - de cand incepea prima faza a Uniunii monetare - s-a procedat la liberalizarea completa a investitiilor. In termenii directivei (art. 1) aceasta liberalizare trebuia realizata prin aplicarea transferurilor de capitaluri a acelorasi conditii aplicate platilor curente (deja liberalizate)[18]. S-a spus ca aceasta liberalizare a fost generalizata pentru ca desi directiva continea o lista cu nomenclatorul capitalurilor liberalizate, ea sublinia ca lista nu este limitativa (pentru ca dupa enumerarea operatiunilor liberalizate directiva prevedea si 'alte miscari de capitaluri') . Desi art. 1 & 1 din directiva dispunea ca 'statele membre trebuie sa suprime toate restrictiile asupra miscarii de capitaluri intervenite intre persoanele rezidente in statele membre' totusi anumite limite au fost aduse pentru miscarile de capitaluri, in interiorul Comunitatii sau cu terte tari. De asemenea, directiva prevedea posibilitatea statelor membre de a lua masuri de control administrativ pentru impiedicarea fraudei fiscale si pentru asigurarea regulilor de prudenta ale bancilor.

Directiva a prevazut ca, in anumite imprejurari, un stat membru se poate afla intr-o situatie care sa impuna un control al schimburilor (este vorba despre acele asa numitele masuri de salvare). Directiva prevedea cazurile in care un stat putea lua astfel de masuri (este vorba, in principal, de miscarile de capitaluri, pe termen scurt, de o amploare exceptionala care perturba piata schimburilor si politica monetara a acelui stat datorita variatiunii importante a lichiditatii interne) conditiile si limitele masurii[20].

Una dintre conditiile luarii masurii de salvare era autorizarea de catre Comisie - dupa consultatea Comitetului monetar si a Comitetului guvernatorilor Bancii Centrale - sau, in caz de urgenta, informarea Comisiei (in urma informarii Comisia avea posibilitatea de a mentine, modifica sau suprima aceste masuri)[21].

Limitele masurilor de salvare, prevazute de directiva, sunt:

- ele nu trebuie sa se aplice miscarilor de capitaluri enumerate in anexa (si in special capitalurilor pe termen scurt);

- durata nu trebuie sa depaseasca 6 luni[22].

Desavarsirea liberalizarii transferurilor de capitaluri s-a realizat prin Tratatul de la Maastricht, care prevedea in art. 73H, liberalizarea progresiva a capitalurilor intre statele membre pana la 1 ianuarie 1994, dupa aceasta data restrictiile asupra miscarilor de capitaluri sau de plati intre statele membre sau intre statele membre si terte state fiind interzise (art. 73 B & 1).

Prin Tratatul de la Mastricht au fost autorizate urmatoarele restrictii:

- restrictiile existente la 31 decembrie 1998 cu privire la investitiile directe cu destinatie, sau provenind din terte state;

- cu privire la punerea in aplicare a masurilor de salvare prevazute in profitul Comunitatii in cazul transferurilor de capitaluri provenind din sau avand destinatia in state terte, care prezinta riscul cauzarii de grave dificultati pentru functionarea Uniunii economice si monetare (art. 73 I si G);

- masurile in profitul statelor membre, in special de lupta contra fraudei fiscale si de asigurare a respectului regulei prudentiale ale bancilor (art. 73 D).

In urma modificarilor realizate de Tratatul de la Amsterdam art. 56 din Tratatul CEE reafirma interdictia pentru toate restrictuiile:

- privind circulatia de capitaluri intre statele membre precum si intre statele membre si state terte.

- privind platile intre statele membre, precum si intre statele membre si statele terte.

Interdictia nu este insa absoluta, pentru ca art. 56 nu aducea atingere:

1) aplicarii in privinta statelor terte, a restrictiiilor existente la 31 decembrie 1993, in virtutea dreptului national sau comunitar, la circulatia capitalurilor avand ca destinatie statele terte sau provenind din state terte, atunci cand implica investitii directe - inclusiv investitiile imobiliare - sedii, prestarea de servicii financiare sau admiterea de titluri pe piata de capitaluri. Masuri cu privire la aceste capitaluri poate lua Consiliul, care la propunerea Comisiei, va hotari cu majoritate calificata (art. 57);

2) dreptului pe care il au statele membre:

a) de a aplica dispozitiile pertinente ale legislatiei lor fiscale care stabilesc o distinctie intre contribuabili in functie de resedinta lor sau de locurile unde le sunt investite capitalurile;

b) de a lua toate masurile indispensabile pentru a impiedica incalcarea legilor, a normelor de reglementare si administrative, in special in materie fiscala sau in materie de supraveghere a investitiilor financiare, de a stabili proceduri de declarare a circulatiei capitalurilor in scopuri de informare administrativa sau statistica ori de a lua masurile justificate din motive de ordine sau de securitate publica (art. 58(1)).

Desi justificate, aceste masuri si proceduri nu trebuie sa constituie:

- nici mijloc de discriminare arbitrara;

- nici restrictie la libera circulatie a capitalurilor si platilor (art. 58 (2)).

Elementul de noutate pe care il aduce modificarea realizata de Tratatul de la Amsterdam consta in aceea ca masurile de protectie pot fi luate de Consiliu - cu majoritate calificata - la propunerea Comisiei si dupa consultarea BCE, pentru o perioada ce nu depaseste 6 luni si doar in cazul in care sunt strict necesare.

De asemenea, tot Consiliul este cel care, hotarand cu majoritate calificata, la propunerea Comisiei, poate decide ca un stat care a luat - din ratiuni politice grave si pentru motive de urgenta - masuri unilaterale privind circulatia de capitaluri si platile impotriva unui stat tert, sa modifice sau sa - elimine masurile in discutie. Mai mult, Presedintele Consiliului trebuie sa informeze Parlamentul European despre aceste decizii.

Explicatia acestei modificari consta in aceea ca masurile vizate reprezinta un regres in dreptul comunitar in ceea ce priveste liberalizarea circulatiei capitalurilor.