Largirea Comunitatilor Europene

Largirea Comunitatilor Europene

Cu toate contradictiile, 'crizele si esecurile'[1] care au existat, modelul complex elaborat intre anii 1951-1958 a suferit in timp o evolutie cantitativa si calitativa in sensul largirii sferei de cuprindere prin aderarea de noi state cat si prin extinderea integrarii la noi domenii. Dar realizarile - economice si politice - nu s-au realizat fara dificultati, tocmai de aceea se subliniaza ca reusita unificarii europene a insemnat depasirea obstacolelor generate de diferentele de limba, cultura, traditie, sisteme economice si juridice. Se aminteste ca printre dificultatile intampinate in procesul de integrare au fost: diferenta de surse materiale, stadiile diferite de dezvoltare economico-sociala, culturala ale statelor membre, disfunctionalitatile institutiilor comunitare si mai ales conflictul dintre interesele nationale si cele comunitare.

Pana in 1973 cele trei Comunitati au fost constituite din cei sase membri fondatori: Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg. Marea Britanie, dupa refuzul din 1951 de a se alatura 'celor 6', si-a depus candidatura in doua randuri, in 1961 si 1967, ambele incercari de aderare esuand datorita veto-ului exprimat de Franta. In acest sens, in toamna anului 1963, presedintele Frantei, Charles de Gaulle, aprecia ca 'dobandirea, de catre Marea Britanie, a calitatii de membru al Comunitatilor Europene este prematura si ca nu este cazul continuarii negocierilor'. S-a afirmat ca Marea Britanie nu se afla pe pozitia de a accepta tarife externe comune, de a renunta la preferintele privind statele din Commonwelth, de a abandona cererile privind favorizarea agriculturii ori de a  incalca raporturile cu AELS; pe de alta parte s-a considerat ca prin accesul acestei tari s-ar fi urmarit controlul SUA asupra intregii comunitati atlantice, fiind, in acelasi timp un adevarat 'cal troian' al americanilor in Europa . Dupa demisia generalului Charles de Gaulle si inlocuirea cu G. Pompidou, la Conferinta sefilor de stat si de guvern de la Haga s-au reluat negocierile cu Marea Britanie. Acestea s-au purtat pe parcursul a trei ani 1970-1972 si s-au finalizat prin semnarea actului de aderare in anul 1973 cand au mai avut loc negocieri si cu altre trei state vest-europene: Danemarca, Irlanda si Norvegia. Deoarece prin referendum, poporul norvegian s-a opus aderarii la Comunitati, incepand cu 1 ianuarie 1974 au devenit membre Marea Britanie, Danemarca si Irlanda (astfel Europa comunitara devenind 'Europa celor noua').

Grecia si-a prezentat candidatura la 12 iunie 1975. Deschise la 25 iulie 1976, negocierile s-au finalizat prin semnarea la 28 mai 1979 a Tratatului si Actului de adeziune care a facut din Grecia al zecelea stat membru al Comunitatilor cu incepere de la 1 ianuarie 1981[4]. Abandonarea regimurilor de dictatura din Portugalia si Spania a dus la schimbari esentiale nu doar pe plan politic, ci si economic, rand pe rand acestea devenind membre ale Comunitatilor Europene; cele doua si-au depus candidatura la cateva luni diferenta (28 martie 1977 si 28 iulie 1977) in cursul aceluiasi an - 1977 - dar abia la 12 iunie 1985 au fost semnate Actul de adeziune si Tratatul care au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1986 .

In cursul anului 1994 s-au purtat negocieri cu patru state membre AELS: Suedia, Finlanda, Norvegia si Austria, dar pentru ca poporul norvegian pentru a doua oara[6] a votat impotriva aderarii, la 1 ianuarie 1995 numarul membrilor Uniunii Europene a crescut la 15 ca urmare a aderarii Austriei, Suediei si Finlandei .

Incepand cu anul 1993 diversele reuniuni[8] ale Consiliilor Europene au luat pozitie privind hotararea de extindere a Uniunii Europene dand posibilitatea de aderare atat tarilor mediteraneene (Cipru, Malta si Turcia ) cat si tarilor din Europa Centrala si de Est asociate la Comunitati (Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia , Romania , Slovacia , Slovenia si Ungaria). Pentru aceste state s-a pus problema elaborarii unor programe de tranzitie, in vederea crearii unor conditii economice care sa permita intrarea in UE. Trebuie precizat ca statutul de asociat nu se confunda cu cel de membru intrucat ofera doar unele facilitati in domeniul vamal, al schimburilor comerciale, investitiilor, asistentei tehnice.

In temeiul Deciziei Consiliului European, din 11 decembrie 1999, de la Helsinki, in anul 2000, a fost declansat simultan procesul de negociere, in vederea aderarii, cu toate statele asociate.

Dupa ce si-au negociat, mai mult sau mai putin dur, conditiile de aderare, intre anii 1998 si 2000 au primit, la Copenhaga in 2002, unda verde pentru aderare Cehia, Ungaria, Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia, Slovacia, Polonia, Cipru, Malta. A urmat semnarea tratatelor de aderare, la 16 aprilie 2003, tratate care au primit ulterior ratificarea fiecaruia din cele 15 state membre. Astfel ca in urma celei de 5-a extinderi din istoria constructiei comunitare, de la 1 mai 2004 UE numara 25 de state.

Analizele statistice la nivel mondial facute asupra stadiului dezvoltarii economice si a schimburilor comerciale releva o tripolizare a lumii prin aparitia a trei centre de putere: America de Nord (reprezentata de cele 2+1 state semnatare NAFTA[13], Europa (reprezentata de UE) si Asia (reprezentata de Japonia si noile state industrializate: Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore, Taiwan, urmate de Indonezia, Malaiesia, Filipine si Tailanda). Fata de tendinta statelor asiatice de a crea o Piata Comuna a Pacificului impreuna cu statele nord-americane, Europa comunitara este tinuta sa gaseasca solutii politice si de structura care sa permita extinderea la intregul spatiu geografic al Europei dar si consolidarea integrarii economice si a competitivitatii pe plan mondial.