Liberalismul

LIBERALISMUL

Liberalismul, ca tip de atitudine, sociala, este "Dispozitia de a nu interveni in credinte, atitudini sau actiuni, in pofida lipsei de simpatie sau antipatie fata de de ele".[2] In sensul cel mai larg, poate fi definit si drept "o filozofie care reprezinta o atitudine favorabila dezvoltarii libere si depline a individului si eliminarii legilor, institutiilor si credintelor care restrictioneaza dezvoltarea umana".

Valorile liberale fundamentale sunt libertatea individuala, creativitatea individuala, responsabilitatea si independenta personala, respectul drepturilor indivizilor, egalitatea in fata legii.

Liberalismul ca ideologieste definit prin urmatoarele seturi de idei[4]:

Individualismul: conceptia conform careia indivizii si nu grupurile constituie adevarata esenta a societatii. Individul si nu masele fac istoria. Principiul responsabilitatii individuale proclama individul ca singur raspunzator pentru actiunile sale proprii, in timp ce libertatea individuala este definita ca fiind dreptul de a actiona fara nici o constrangere impusa din exterior cu conditia sa nu afecteze drepturile si libertatile legitime ale celorlalti indivizi.

Contractualismul: conceptia conform careia societatea isi are originea intr-un contract voluntar al unor indivizi liberi, care de comun acord au renuntat la starea naturala si au creat societatea si statul.

Proprietatea privata: aceasta reprezinta baza materiala a libertatii de orice fel. Proprietatea este dreptul individului de a dispune de rezultatele activitatilor sale, de bunurile care-i apartin. Proprietatea include dreptul la viata si cel de a dispune de propriul corp. Dreptul individului la securitate si rezistenta la opresiune deriva din acestea.

Statul de drept: este statul in care toti indivizii, inclusiv cei care detin puterea politica, se supun acelorasi legi. Egalitatea in fata legii deriva din principiul responsabilitatii individuale: fiecare individ raspunde pentru propriile fapte indiferent de avere, sex, nationalitate, profesie sau alte caracteristici individuale sau sociale

Limitarea puterii politice: conceptia conform careia atributiile statului sunt cele de a apara indivizii si proprietatea privata, si de a asigura cadrul legal general de functionare a societatii.

Separatia puterilor: conceptia conform careia, pentru a putea controla puterea, aceasta trebuie impartita in mai multe ramuri independente, care se controleaza reciproc.

Democratia reprezentativa: alegerea libera de catre popor a unor reprezentanti, periodic, opusa democratiei directe - in care totti cetateanii participa la luraea deciziilor.

Laicismul: conceptia conform careia sfera spirituala si cea laica a societatii trebuie sa fie distincte, adica ststaul trebuie separat net de Biserica.

Autonomismul moral: conceptia conform careia este dreptul fiecarui individ sa-si stabileasca propriul sistem de valori, iar statul nu are dreptul de a face obiect al coercitiei codurilor morale sau religioase.

Libera initiativa a individului: pentru liberali, libertatea economica insoteste totdeauna libertatea politica, in cadrul unei econimii de piata (tip de economie bazat pe minima interventie a statului).

Liberalismul politic reprezinta una dintre cele mai vechi doctrine politice, avand o importanta fundamentala in istoria secolului al XX-lea. In plan politic gandirea liberala se concentreaza asupra libertatilor individuale si porneste de la drepturile personale, initiativa privata si limitarea puterii statului. Liberalismul respinge ideea "statului providential" si actioneaza in vederea limitarii implicarii statale in favoarea crearii unui climat favorabil exercitarii drepturilor de catre individ. Liberalismul considera mecanismele de piata drept singurele forme ce permit existenta si evolutia unui stat modern capabil sa asigure libertatea individuala.

Unul dintre principalii ideologi ai liberalismului, John Locke considera ca "menirea legilor este aceea de a veghea nu la pluralitatea doctrinelor sau veracitatea opiniilor ci la siguranta si securitatea comunitatii si ale bunurilor si integritatii personale a fiecarui cetatean".

Liberalismul social este un curent postliberal (numit si "Noul liberalism", a nu se confunda cu neoliberalismul), aparut in Europa Occidentala in primul sfert al sec. XX. Aparitia primelor mari puteri totalitare - Uniunea Sovietica pe de o parte si Italia fascista pe de alta parte - poate fi considerata drept sfirsitul "utopiei liberale". Din anii douazeci ai secolului trecut scena politica a lumii va fi dominata de lupta dintre conservatori si marxisti, liberalismul devenind un participant periferic al "razboiului ideologiilor".

Conform Dictionarului Politic al lui Sergiu Tamas (Editura Sansa, Bucuresti 1996) liberalismul social este doctrina politica care acopera spatiul dintre liberalismul radical si social-democratie printr-o sinteza a liberalismului cu civismul. Altfel spus, liberalismul social pledeaza pentru un model liberal moderat, care cauta sa tina seama de problemele sociale ale lumii contemporane, probleme ce n-au primit raspuns adecvat din partea curentelor socialiste pe de o parte si a liberalismului clasic sau curentelor neoliberale, pe de alta parte.

In multe privinte cea mai apropiata doctrina de liberalismul social este social-democratia, liberalismul social fiind considerat cea mai de stanga dintre doctrinele de dreapta sau cea mai de dreapta dintre doctrinele de stanga. In dependenta de conjunctura si realitatile social-economice, liberalismul social pledeaza pentru actiuni de dreapta (acolo unde modul de organizare social-economicǎ  e unul de stanga, iar politicile sociale excesive pericliteazǎ buna functionare a economiei) sau de stanga (acolo unde modelul de organizare e unul pronuntat de dreapta, sfera sociala fiind ignorata). Ca si social-democratii, social-liberalii sunt preocupati de o politica sociala echilibrata.

Deosebirea esentiala dintre social-democrati si social-liberali este in politicile economice, aspectul economic fiind crucial in definirea identitatii modelului social-liberal. Spre deosebire de social-democrati, social-liberalii considera ca statul trebuie sa fie doar un observator discret al proceselor economice, preocupandu-se de crearea unui cadru legal favorabil pentru dezvoltarea economica, dar fara  sa intervina direct. In fond, liberalismul social are o abordare similara curentelor neoliberale a problemelor economice (o interventie limitata a statutului in economie) si o abordare similara social-democratiei in sfera sociala.

Social-liberalismul este meliorist, deoarece crede in posibilitatea imbunatatirii permanente a conditiei umane cu ajutorul gandirii critice. Este universalist, deoarece crede in unitatea morala a speciei umane. Este individualist deoarece pledeaza pentru primatul individului in raport cu colectivitatea. In fine, este egalitarist, deoarece atribuie tututor indivizilor acelasi statut moral fundamental. Prezenta acestor elemente distinge net liberalismul social de cele mai « liberale » forme ale ideologiilor neomarxiste.

Prin neoliberalism este desemnat un concept filosofico-social si politico-economic care se bazeaza, printre altele, pe liberalismul clasic si pe teoria neoclasica si care urmareste minimizarea influentelor statului asupra evenimentelor economice. Spre deosebire de laisse-faire-ul liberalismului clasic se considera necesara interventia regulatorie a statului pentru garantarea pietelor functionale.

Ideea de a reformula ideile liberalismului s-a pus in practica in diferite scoli din Germania si Austria: pe de o parte in Ordoliberalismul scolii freiburgheze (economia de piata sociala); pe de alta parte in scoala austriaca care este apreciata ca si clasic-liberala; si nu in ultimul rand in monetarismul scolii din Chicago.

Termenul neoliberalism a fost initial o descriere proprie, insa in prezent este folosit aproape exclusiv ca sinonim restrans pentru termenul capitalism. Cei care sunt pentru aceasta definire a termenului, vorbesc de regula despre o politica economica liberala orientata inspre stabilitate monetara sau inspre un stat suplu, si sunt, in general, impotriva statului social sau al statului prosper. Reprezentantii ideilor neoliberale pot fi considerati Friedrich Hayek si Ludwig von Misses.

Cateva elemente ale politicii neoliberale ar fi:

Individualismul normativ: o sursa pentru deciziile politico-economice, este preferinta individuala a subiectilor economici. Sunt criticate programele economice guvernamentale, atunci cand acestea deriva din principiile generale, si nu din evaluarea concreta a negvoilor agentilor economici (respingerea politicii de agenda). Acest principiu se aseamana cu principiul suveranitatii populare din cadrul teoriei politice liberale.

Proprietatea privata / Privatizarea: in conceptia neoliberala statul nu are datoria de a fi intreprinzator activ. Se cere, de aceea, privatizarea intreprinderilor de stat respectiv datoria statului de a se implica, in special in monopolurile de stat din domeniul infrastructurii (cum ar fi telecomunicatiile, transportul, energia sau invatamantul.

Banca Mondiala are ca strategie supraordonata asa-numitul Private Sector Development, comparat si cu conceptul Public Private Partnership. Statul trebuie sa se ingrijeasca de pietele functionale printr-o politica concurentiala si sa previna formarea pietelor de monopol si a disfunctionalitatilor pietei. Se aplica astfel teoria ca bunastarea economica ar creste, cu cat creste proprietatea din domeniul public. 

Politica stabilizatoare: politica masei monetare trebuie sa garanteze preturi stabile, printr-o moneda stabila (stabilitate macroeconomica) si printr-un buget echilibrat. Dintr-o politica monetara, a dobanzii si bugetara restrictiva rezulta o extindere a administratiei, o creare a unor unitati partial autonome si o degajare a diferitelor teme publice in sensul unui management suplu.

Piata ca instrument de conducere: in convingerea neoliberala trebuie ca piata, deci cererea si oferta sa hotarasca asupra tipului, pretului si cantitatii realizarilor materiale si asupra serviciilor, deoarece astfel ar avea loc o alocare optima a resurselor.

Concurenta: statul se ingrijeste de pietele functionale si intervine in cazul pietelor evident imperfecte, de exemplu prin taxe si impozite in cazul efectelor externe si prin legile cartelului. Spre deosebire de neoclasicism, concurenta s-a extins asupra institutiilor, cu parerea ca cei mai adaptabili supravietuiesc pe piata.

Dereglementarea: neoliberalii sunt pentru dereglementarea si liberalizarea economiei - in sensul unei reduceri a legilor si regulamentelor, atata timp cat acestea sunt considerare birocratice si nu sunt neaparat necesare, deoarece prin aceasta actiunile economice individuale ar fi impiedicate.

Comertul mondial: neoliberalii sunt de acord cu globalizarea in sensul unei stimulari a comertului liber intre state, fie prin organizatii globale cum ar fi WTO si intelegerile acesteia cu GATT, fie  prin zone de comert liber si mai multe zone economice speciale sau desfiintarea granitelor statelor nationale. Conform evaluarii neoliberalismului, comertul liber ar conduce la stimulatea bunastarii mondiale. Limitarea comertului prin taxe vamale si obstacole comerciale ne-tarifare si o stimulare a anumitor scopuri economice de catre stat prin subventii, conduce, dupa parerea neoliberalilor la inegalitate si saracie in lume. Astfel, tarilor in curs de dezvoltare, de exemplu, le este greu sa tina piept concurentei cu tarile agricole europene care sunt puternic subventionate. Neoliberalii le reproseaza statelor industrializate faptul ca doresc libertate comerciala doar pentru tarile in curs de dezvoltate, insa nu vor sa o introduca in propriile tari.

Politica taxelor: de regula se cere ca procentele taxelor sa fie reduse, de exemplu sub forma tarifelor proportionale sau a tarifelor in trepte si un sistem de taxe simplu in locul unui sistem de dispozitii variate. Taxele indirecte sunt preferate celor directe. Taxele pe avere sunt respinse, fiind considerate  taxe duble, dar si taxele de bagatela in cazul carora incasarile nu sunt mai mari decat cheltuielile necesare pentru colectarea acestora. In general este favorizata scaderea taxelor platite de firme, mai ales ca prin aceasta s-ar produce o crestere a incasarilor din taxe.

Sistemul social: si in domeniul sistemelor sociale, neoliberalii sunt pentru solutii organizate privat in locul sistemelor de stat considerate a fi birocratice. Prin aceasta trebuie realizata o administrare eficienta a mijloacelor cetatenilor. Sistemele de asigurare sociala vor fi reconstruite: statul de realocare va fi demontat, iar sistemele economiei de piata vor fi construite. Performantele statului se vor concentra apoi eficient asupra celor care au intr-adevǎr nevoie de ajutor social, deci asupra acelora care nu sunt in stare sa-si asigure traiul zilnic[6].

Prin ordoliberalism este exprimata varianta germana a neoliberalismului. Ca motiv pentru necesitatea unei reglementari cadru, ordoliberalismul considera tendinta pietelor nereglementate de a elimina mecanismul propriu de concurenta. Ofertantii se unesc, formeaza cartele si se inteleg asupra preturilor, aspira la formarea de monopoluri si astfel pot sa dicteze pe piata (stapanirea pietei).

Concurenta destructiva poate castiga predominanta fata de concurenta performanta. Problema pe care statul trebuie sa o rezolve ar fi, drept urmare, sa dezvolte un cadru legal care sa constea factic din legi privind cartelul si concurenta, transparenta pietei, sa sprijine accesul liber la piata si sa se ingrijeasca de stabilitatea nivelului pretului. Ideea sociala si principiul performantei, acceptarea ordinelor si descentralizarea trebuie sa se reconcilieze unele cu celelalte. Scopul cel mai important al ordoliberalismului este o de-monopolizare. Functionarea deficitara a pietei este posibila, in gandirea ordoliberala, acolo unde s-a neglijat fondarea la timp a "Ordo"-ului potrivit - de exemplu in cazul lipsei unei determinari a compensatiei pentru consumarea bunurilor comune, cum ar fi mediul sau in cazul masurilor insuficiente impotriva formarii cartelului.

In afara spatiului german, varianta ordoliberala a neoliberalismului nu a fost niciodata foarte cunoscuta, deoarece termenul neoliberalism a fost inteles in stransa legatura cu monetarismul scolii din Chicago, cu reprezentantul foarte cunoscut al acesteia, Milton Friedman. Monetarismul porneste in mod fundamental de la stabilitatea sectorului privat. Iar in cazul aparitiei monopolurilor, monetarismul, spre deosebire de ordoliberalism se bazeaza pe piata libera si considera ca pe termen lung mecanismele auto-regulatorii ale pietei pot conduce la un echilibru al pietei.

Libertarianismul este o doctrina politica ce sustine libertatea deplina a indivizilor in toate chestiunile, fie ele civice, politice ori economice. Este descrisa adesea ca o varianta radicala a liberalismului.

Libertarienii sunt sustinatori ferventi ai proprietatii private, si in acelasi timp avocati ai libertatilor civice. Libertarienii se opun cenzurii si oricaror alte restrangeri ale libertatii de exprimare; ori legilor ce restrang activitati personale sau consensuale: in particular, libertarienii favorizeaza legalizarea prostitutiei, drogurilor si jocurilor de noroc. Libertarienii nu accepta nici legi care introduc obligatii pozitive, cum ar fi practicile religioase sau obligativitatea serviciului militar.

In materie de economie, libertarienii doresc interventii cat mai reduse din partea statului. In particular, acestia se opun asigurarilor sociale finantate din impozite. Unii libertarieni, asemenea anarho-capitalistilor, se opun oricaror forme de impozitare; majoritatea lor insa accepta taxe minimale pentru finantarea institutiilor publice precum politia, armata si justitia, institutii care sa vegheze la protejarea libertatilor civice.

Libertarianismul isi are originea in liberalismul clasic al secolului al XIX-lea. Criticii libertarianismului considera ca ideile libertariene de libertate personala si libertate economica sunt contradictorii si imposibil de sustinut. Criticii din partea stangii argumenteaza ca capitalismul de tip laissez-faire conduce la inegalitate sociala, saracie, si la imunitatea celor bogati in fata legii. Dreapta se concentreaza asupra chestiunilor de traditie si moralitate, argumentand ca libertatea prea larga incurajeaza comportamentele indecente si imorale, si submineaza religia. Contraargumentele libertariene sunt de obicei ca, intr-o economie perfect libera, chiar si cei mai saraci ar avea un nivel de trai mult mai ridicat decat in societatile neoliberale sau socialiste. In plus, spun acestia, libertatea extrema nu impiedica existenta societatilor de caritate care sa se preocupe de soarta celor mai defavorizati;  donatiile personale si activitatile de caritate ar fi o modalitate mult mai corecta de intrajutorare decat asigurarile sociale obligatorii.

GANDITORI LIBERALI

Frédéric Bastiat (19/30 iunie 1801 - 24 decembrie 1850). Economist, publicist, filosof politic si politician francez, unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai scolii laissez-faire.

Una dintre lucrarile sale faimoase este "Petitia lumanararilor", un pamflet in care Bastiat foloseste reductia la absurd pentru a demonstra erorile interventiei statului in economie. (De altfel, tot lui Bastiat ii datoram celebra definitie a statului ca "o mare entitate fictiva in care fiecare cauta sa traiasca pe cheltuiala tuturor celorlalti"). In aceasta petitie, lumanararii se plang de "concurenta neloiala" din partea Soarelui si cer guvernului sa interzica ferestrele.

Un alt eseu celebru este "Ce se vede si ce nu se vede", in care Bastiat demonteaza un alt sofism economic, cel potrivit caruia atacul impotriva proprietatii private poate fi generator de bunastare: geamul spart al unei pravalii aduce beneficii geamgiului - asta e ce se vede; ce nu se vede este ca pravalierul este obligat sa renunte la o parte din venitul sau pentru a repara geamul - asadar, banii pe care in mod normal i-ar folosi pentru a obtine alte bunuri sau servicii devin indisponibili si, in consecinta, pravalierul saraceste.

Toate aceste pamflete si eseuri sunt stranse de Bastiat intr-un volum, Sofisme economice, publicat in 1844, volum care ii aduce aproape instantaneu autorului o binemeritata faima atat in Franta cat si in afara ei. Alte carti importante publicate de Bastiat sunt Legea, tratatul sau de filosofie politica, si Armonii economice, un tratat de teorie economica. (Ambele tratate sunt publicate in 1850, anul mortii sale). Postum, ii este publicata si o Selectie de eseuri de economie politica.

Din punct de vedere economic, argumentele lui Bastiat reprezinta cea mai buna terapie anti-Keynes. (In particular, textele sale, mai ales "Petitia lumanararilor" si "Ce se vede si ce nu se vede", sugereaza avant la lettre cu claritate, eleganta si simplitate absurditatea "multiplicatorului keynesian").

Benjamin Constant (1767 - 1830). Scriitor si om politic francez, cartofor si cuceritor notoriu, Benjamin Constant-una dintre marile figuri liberale ale tuturor timpurilor-intruchipeaza perfect paradoxul cu care se confrunta liberalismul francez post-revolutionar: el este in acelasi timp aparator al principiilor care au stat la baza Revolutiei si critic al exceselor sale, sustinator al acesteia impotriva celor care doresc revenirea la Vechiul Regim si adversar al celor care doresc 'aprofundarea' ei.

Nascut la Lausanne, Elvetia, intr-o familie hughenota originara din Artois si ramas orfan de mama la numai doua saptamani de la nastere, Constant este incredintat mai multor preceptori impreuna cu care calatoreste in Anglia, Belgia si Olanda. Va urma cursuri la Universitatea din Erlangen si, din 1783, la Universitatea din Edinburgh, unde intra in contact cu iluminismul scotian (Adam Smith, David Hume, Adam Ferguson). Tot in aceasta perioada isi descopera pasiunea pentru jocul de carti si incepe seria aventurilor sale amoroase, printre cuceririle sale de-a lungul timpului numarandu-se Doamna de Stael (o influenta semnificativa asupra gandirii sale politice) si Doamna de Récamier.

Primul moment semnificativ al carierei sale politice este numirea ca membru al Tribunatului in 1799, de unde este demis in 1802 ca urmare a opozitiei crescande fata de Napoleon. Urmeaza o perioada de exil in Germania, Italia, Belgia si Elvetia. Mentine in toata aceasta perioada contacte atat cu emigranta conservatoare cat si cu guvernul napoleonian. In cursul celor 'O suta de zile', Constant revine in Franta si, in urma garantiilor primite de la Napoleon, isi ia sarcina de a redacta o Constitutie a Imperiului. Dupa infrangerea acestuia la Waterloo, este numit in comisia de armistitiu, spre surprinderea conservatorilor din noul guvern regal care ordona exilarea sa, masura suspendata la scurt timp de Ludovic al XVIII-lea. Ales deputat in mai multe randuri dupa Restauratie, Constant se alatura in 1830 "Revolutiei din iulie", fiind unul dintre cei care il insotesc pe Louis-Phillippe d'Orléans la manifestatia de la Hotel de Ville in ziua de 31 iulie.

Opera sa e vasta si trateaza toate temele majore ale filozofiei politice liberale: egalitatea formala, libertatea, opozitia comert-razboi, guvernarea reprezentativa, neutralitatea puterii, separatia stat-societate, suprematia ideilor.

Cele mai importante lucrari ale lui Benjamin Constant sunt, in ordinea cronologica a aparitiei, Despre forta guvernului actual al Frantei si despre necesitatea de a i se alatura, o replica la Reflectiile lui Edmund Burke aparuta in 1796 si care va provoca raspunsul lui Joseph de Maistre in Consideratii asupra Frantei ; Despre spiritul de cucerire si de uzurpare, un pamflet anti-napoleonian publicat in 1814 si urmat in acelasi an de Reflectii asupra Constitutiilor, distributia puterilor si garantiilor intr-o monarhie constitutionala; Colectie completa de lucrari publicate asupra guvernului reprezentativ si constitutia actuala, formand un fel de curs de politica constitutionala, aparuta in 1818; Mélanges de littérature et politique, aparuta in 1829; Memorii asupra celor 100 de zile, publicata in 1822; Despre libertatea anticilor si modernilor, cel mai cunoscut text al sau, initial o conferinta tinuta la Athénée royal in 1819, publicat apoi in editia din 1826 a Colectiei; in sfarsit, o monumentala lucrare in cinci volume consacrata religiei, ultimele doua aparand abia in 1831.

Benjamin Constant moare in data de 8 decembrie 1830, fiind inmormantat cu funeralii nationale. Cea mai concisa formulare a crezului sau politic si filozofic este data in prefata pentru Mélanges de littérature et politique : "Am aparat patruzeci de ani acelasi principiu : libertate in toate - in religie, in filozofie, in literatura, in industrie, in politica; si prin libertate inteleg triumful individualitatii, atat asupra autoritatii care ar vrea sa guverneze despotic, cat si asupra maselor care reclama dreptul de a aservi minoritatea majoritatii".

Milton Friedman (31 iulie 1912 - ) este unul dintre cei mai proeminenti economisti ai secolului XX. Un membru al celei de-a 2-a Scoli de la Chicago, contributiile sale cele mai notabile sunt in domeniul economiei teoretice. In afara de realizarile remarcabile incadrate in sfera "economiei pozitive", in concordanta cu propria distinctie metodologica, o parte din ce in ce mai mare a activitatii sale, incepand cu anii '80, este destinata apararii principiilor liberale.

Friedman isi incepe studiile academice la Rutgers University, fiind interesat la inceput de matematici actuariale. Situatia precara a economiei mondiale in anii '30 ii trezeste interesul pentru problemele si istoria economiei.

In perioada celui de al doilea razboi mondial lucreaza ca statistician si are prima sa contributie semnificativa, testul Friedman, folosit ulterior pe scara larga la controlul calitatii productiei prin esantionare.

Ca economist, realizarile sale sunt numeroase, insa cel putin doua sunt notabile prin aceea ca au ajutat la limitarea si intr-un final la respingerea tendintelor dirijiste de inspiratie keynesiana: ipoteza venitului permanent inlocuieste modelarea simplista precedenta, care lega consumul curent de venitul curent, cu un model mai precis in care se recunoaste ca indivizii cheltuiesc si economisesc din perspectiva propriilor asteptari referitoare la venitul viitor. Cererea agregata capata asadar noi caracteristici, iar consecintele complexe ale interventiei statului discrediteaza credinta naiva in stat a gandirii keynesiene.

Contributia cea mai fecunda a lui Milton Friedman a fost Cantitatea optimǎ  de monedǎ si alte eseuri, in care demonstreaza cu rigurozitate ca "Inflatia este, oriunde si oricand, un fenomen monetary". Monetarismul, politica macroeconomica rezultata, este o reluare, rafinare si extindere a teoriilor existente referitoare la impactul cantitatii de moneda asupra economiei.

Cu acelasi volum Friedman declanseaza si o dezbatere metodologica, pozitia sa fiind detaliata in Metodologia economiei pozitive, un volum de referinta pentru buna intelegere a demersului economic contemporan.

Milton Friedman primeste in 1976 premiul Bancii Centrale a Suediei in memoria lui Alfred Nobel "pentru realizarile sale in analiza consumului, istoria si teoria monetara si demonstrarea complexitatii politicii de stabilizare", distinctie acordata si unora dintre studentii sai, dovada a relevantei in timp a ideilor formulate de economistul din Chicago.

Aparator energic al liberalismului clasic, Friedman devine reprezentantul politicilor laissez-faire si sustinatorul libertatii individuale in cultura americana a anilor '80 si '90, prin volumele sale de popularizare a concluziilor economiei neoclasice si a complexitatii asociate cu deciziile politice.

Liber sa alegi, un serial documentar de succes in anii '80 si reluat in anii '90, readuce in discutia publica rolul statului, limitele interventiei, eficienta si eleganta capitalismului si esecul economic si moral al socialismului. In urma succesului primelor aparitii publice, Friedman decide sǎ publice, in colaborare cu Rose D. Friedman, sotia sa, o serie de carti si materiale in apararea libertatilor economice si sociale. In momentul actual, Milton Friedman activeaza in cadrul Institutului Hoover si lucreaza la o autobiografie.

F. A. von Hayek (8 mai 1899 - 23 martie 1992), economist si filosof, este autorul caruia ii datoram resurectia liberalismului clasic in secolul XX. Cand Hayek a primit Premiul Nobel pentru Economie, in 1974, opinia publica occidentala se gasea sub influenta covarsitoare a mirajului socialist. Se cantau virtutile planificarii centralizate a economiei, in paralel cu condamnarea fara echivoc a exceselor libertatii. Era laudata presupusa alocare eficienta si rationala a resurselor in Uniunea Sovietica, in viu contrast cu critica acerba rezervata "risipei" care ar fi caracterizat economiile libere. Se parea ca socialismul cucerise atat lumea ideilor, cat si campul actiunii politice.

Insa alegerea Academiei Regale de Stiinte din Suedia a readus in atentia opiniei publice nu numai un om obisnuit sa sustina adevaruri impopulare, ci si ideile liberalismului clasic pe care le-a aparat de-a lungul intregii sale vieti.

Prima data cand Hayek a opus o voce singulara curentului de opinie majoritar a fost in 1944, cand a publicat Drumul catre servitute, lucrare care l-a izolat in interiorul comunitatii academice pentru ca indraznea sa afirme raspicat, in raspar cu vulgata socialista la moda in epoca, ca socialismul democratic este o contradictie in termeni, ca planificarea centralizata a activitatii economice este ineficienta si ca nu poate duce decat la totalitarism.

Argumentele sale erau urmatoarele: pe de-o parte, economia centralizata nu poate functiona eficient pentru ca pur si simplu nu se poate centraliza toata cunoasterea relevanta pentru planificare. Pe de alta parte, orice incercare de planificare centralizata duce cu necesitate la totalitarism, pentru ca presupune restrangerea optiunilor individuale in conformitate cu telurile autoritatii centrale.

Hayek a reluat tema cunoasterii dispersate intr-un articol publicat in 1945, "Utilizarea cunoasterii in societate", articol care apeleaza la mecanismul preturilor pentru a explica functionarea eficienta a pietei libere. Acest articol fundamenta pe baze riguroase ideea centrala a liberalismului economic, conform careia interventia statului in economie trebuie sa se limiteze la elaborarea si aplicarea legislatiei-cadru pentru activitatea economica. Ipoteza lui Hayek era ca preturile liber formate functioneaza ca niste semnale care disemineaza cunoasterea locala, permitand utilizarea cu maxima eficienta a informatiei la nivelul intregii societati. Hayek a considerat coordonarea prin intermediul preturilor drept un tip de ordine spontana, care apare ca rezultat neintentionat al actiunii umane. Ulterior, Hayek va utiliza conceptul de ordine spontana pentru a explica aparitia limbajului sau a regulilor care prescriu comportamente sociale, in urma unui proces evolutiv.

Ca economist, Hayek s-a ocupat in principal de teoria si istoria monetara, de teoria capitalului si de ciclurile de afaceri. Nobelul i-a fost acordat pentru aceste contributii timpurii, care au adancit intelegerea fluctuatiilor economice, si pentru analiza comparativa a performantelor sistemelor economice.

Lucrarea care anunta renasterea liberalismului clasic a fost insa acel tratat sistematic despre libertate, conditiile care o fac posibila si pericolele la adresa ei, intitulat Constitutia libertatii. Aparuta in 1962, cartea reprezinta o reafirmare impresionanta prin eruditie si precizie a ideilor liberalismului de secol XIX si, in ultimele decenii ale secolului XX, devenise manualul majoritatii politicienilor de dreapta din Statele Unite si Marea Britanie.

Liberalismul lui Hayek a fost insufletit de modestia sa epistemologica. Sceptic cu privire la atotputernicia ratiunii si constient de limitele cunoasterii omenesti, Hayek n-a facut altceva, in cele din urma, decat sa recomande prudenta reformatorilor entuziasti de pretutindeni.

David Hume (26 aprilie 1711 - 25 august 1776) este unul din cei mai provocatori si mai "greu clasabili" ganditori din istoria filosofiei moderne. O dovada edificatoare a acestei dificultati este faptul ca a fost revendicat, ca autor politic, atat de conservatorism, cat si de liberalism. Spectrul preocuparilor sale teoretice a fost insa mult mai larg, Hume fiind in buna masura responsabil de turnura pe care au luat-o discutiile ulterioare in domenii extrem de diverse, precum teoria cunoasterii (Kant marturiseste, intr-un celebru pasaj, ca analiza humeana a cauzalitatii a fost cea care l-a trezit din "somnul dogmatic"), economia politica, etica, teoria politica si istoria Angliei.

Una dintre contributiile remarcabile in economie ale ganditorului scotian a fost pozitia sa anti-mercantilista. Hume era convins (la fel ca si ceilalti iluministi scotieni: Gershom Carmichael, Francis Hutcheson, Adam Smith, Adam Ferguson, Thomas Reid sau Lordul Kames) ca dezvoltarea comertului international va avea drept consecinte diversitatea si sporirea avutiei tuturor tarilor (la care se adauga efectul secundar, dar extrem de important, al "civilizarii" natiunilor "barbare"). De asemenea, Hume a sustinut ca libertatea economica este fundamentul libertatii politice.

In ceea ce priveste teoria politica, Hume a fost un sustinator al descentralizarii politice, al separatiei puterilor in stat si, fapt extrem de interesant, considera militiile elvetiene drept sistemul ideal de productie a securitatii. De asemenea a fost unul dintre primii teoreticieni ai libertatii de exprimare si ai nesupunerii civice. Critic vehement al contractualismului, Hume argumenteaza ca institutiile sociale (cum ar fi proprietatea) sau regulile morale pot fi justificate prin apel la un tip de argument evolutionist: ele au ajuns sa fie selectate datorita capacitatii lor de a preveni mai eficient aparitia conflictelor intre indivizi si de a oferi proceduri de arbitrare a acestor conflicte (acolo unde ele apar). Din aceasta perspectiva, s-a  spus adesea ca filosofia sa sociala o anticipeaza in buna masura pe cea a lui Friedrich von Hayek.

In filosofia morala, a formulat bine-cunoscutul argument in favoarea ideii ca judecatile normative (sau morale, de tip "trebuie") nu pot fi inferate din judecati descriptive (sau factuale, de tip "este"). Acest argument, impreuna cu secpticismul sau in privinta puterilor ratiunii (care "este sclava pasiunilor, si nu trebuie sa fie altceva"), l-au condus inspre o teorie a "sentimentelor morale" de tip consecintionist. Astfel, criteriul ultim al evaluarii actiunilor este dat de consecintele acestora (privite insa nu din perspectiva "fericirii" produse de ele, asa cum considerau mai tarziu Bentham sau Mill, ci din punct de vedere al capacitatii lor de a promova "armonia" sociala), iar unica motivatie posibila a comportamentului moral nu este data de apelul abstract la "constiinta" sau la "respectul" pentru lege, ci de sentimentele (pasiunile) individului interesat de propriul bine.

Principalele sale lucrari sunt: Tratat despre natura umana (1739), Eseuri morale si politice (1741), Cercetare asupra intelectului omenesc (1748), Cercetare asupra principiilor moralei (1751), Istoria Angliei (1754).

Thomas Jefferson (13 aprilie 1743 - 4 iulie 1826)

Al treilea presedinte al Statelor Unite ale Americii, coautor al Declaratiei de Independenta, fondator al Universitatii din Virginia, unul dintre parintii fondatori ai Statelor Unite si totodata unul dintre principalii artizani ai limitarii puterii statului in sistemul constitutional american.

Ca filosof politic, a promovat liberalismul clasic, republicanismul si separarea dintre biserica si stat. De altfel, el este autorul Regulamentului pentru libertate religioasa al statului Virginia, al carui guvernator a fost intre 1779 si 1781, regulament care a stat la baza primului amendament al Constitutiei S.U.A.

Puternic influentat de ideile lui John Locke si Thomas Paine, Jefferson considera ca fiecare individ are o serie de drepturi inalienabile care sunt anterioare oricarui guvernamant. Central filosofiei sale este dreptul la libertate (liberty) pe care il defineste astfel: "libertatea indreptatita este actiunea neingradita, dupa propria vointa, in limitele trasate de dreptul egal al celorlalti. Nu adaug "in limitele legii" pentru ca legea nu este adesea decat vointa tiranului, si este intodeauna asa cand violeaza drepturile individuale" (Scrisoare catre Isaac H. Tiffany, 1819).

Guvernamantul nu poate crea libertatatea, ci poate doar s-o incalce. Asadar rolul guvernamantului nu este doar de a opri abuzurile unora la adresa libertatii individuale a altora, ci si acela de a se limita pe sine in ceea ce priveste diminuarea libertatii indivizilor. Pentru Jefferson, democratia nu este altceva decat tirania maselor, unde 51% dintre cetateni pot lua drepturile celorlati 49%. De aceea, intr-o Republica, Constitutia trebuie sa protejeze libertatea individuala de bunul plac al democratiei.

Jefferson considera ca fiecare fiinta umana se naste cu un simt al moralitatii si ca o societate poate functiona fara guvernamant, cu conditia sa nu fie prea extinsa. De altfel, el admira societatea amerindiana pentru modelul sau de functionare, fara guvern central.

Un alt punct central al conceptiei sale despre stat este necesitatea existentei consimtamantului celor guvernati pentru toate actele guvernǎrii, chiar si pentru Constitutie sau lege. Periodic, cetatenii au dreptul sa reconsidere intregul sistem de legi dupa care functioneaza societatea.

Preambulul Declaratiei de Independenta, scris de el, este edificator in acest sens: "Consideram aceste adevaruri ca de la sine evidente, ca toti oamenii sunt creati egal, ca sunt inzestrati de Creatorul lor cu anumite Drepturi inalienabile, ca printre acestea sunt dreptul la Viata, Libertate si Cautarea fericirii.- Si ca, pentru a asigura aceste drepturi, Oamenii instituite Guverne, care isi deriva puterile legitime din consensul celor guvernati; Si ca, ori de cate ori vreo Forma de Guvernamant devine contrara acestor scopuri, este Dreptul Poporului de a o schimba sau aboli si de a crea un nou Guvernamant, punandu-i bazele pe asemenea principii si organizandu-i puterile dupa cum considera mai adecvat pentru a-si proteja Siguranta si Fericirea".

Immanuel Kant (22 aprilie 1724 - 12 februarie 1804)

Unul dintre cei mai ilustri reprezentanti ai filosofiei moderne. Profesor de logica si metafizica la Universitatea din Konigsberg, Kant pune bazele filosofiei moderne a stiintei, metafizicii, epistemologiei si eticii. In centrul preocuparilor sale se afla ratiunea si relatia dintre ratiune, om si lumea inconjuratoare.

Filosofia sa politica pleaca de la filosofia sa morala, care are in centru notiunea de lege universala a ratiunii, umanitatea ca scop in sine: "Actioneaza in asa fel incat intodeauna sa tratezi umanitatea, fie in persoana ta, fie in persoana oricui altcuiva, niciodata doar ca un mijloc ci intodeauna in acelasi timp si ca un scop".

Libertatea individului nu poate fi ingradita decat de aceasta lege universala a ratiunii. Potrivit lui Kant, oamenii pot avea doua tipuri de obligatii: obligatii de drept (Recht) si obligatii de virtute. Obligatiile de drept privesc libertatea celorlalti si proprietatea, obligatiile de virtute privesc convingerile individului si actiunile sale morale.

Kant limiteaza rolul coercitiv al Statului numai la obligatiile de drept. Deoarece libertatea este valoarea suprema, constrangerea trebuie aplicata numai in cazul in care libertatea este amenintata.

Esenta liberalismului kantian este distinctia dintre obligatiile de drept, a caror impunere intra in atributia statului (cum ar fi de exemplu apararea proprietatii), si obligatiile morale care nu fac obiectul interventiei statului. Pentru Kant, constrangerea este justificabila prin necesitatea de a preveni vatamarea libertatii altora, adica pentru a proteja libertatea personala si proprietatea; convingerile personale si conceptiile despre bine, fie ele filosofice sau religioase, nu intrǎ in mod direct in contradictie cu libertatea celorlalti si de aceea nu pot face obiectul reglementarii politice.

Pornind de aici, Kant respinge orice forma de guvernare paternalista, fie ea si benevolenta. Guvernamantul existǎ pentru protectia libertatii indivizilor de a-si urmari propriile scopuri, atata timp cat sunt compatibile cu libertatea celorlalti. Concluzia este ca un guvernamant paternalist, care ar dicta cetatenilor, precum copiilor, calea catre fericire, ar fi cel mai mare despotism imaginabil.

Suveranitatea statului deriva exclusiv din consimtamantul celor guvernati si o conditie a legitimitatii sale este ca legile sa poata fi expresia vointei intregului popor. Acest lucru nu este posibil intr-o monarhie ereditara sau intr-o forma de conducere aristocratica, insa este posibil intr-o republica.

Este faimoasa solutia lui Kant pentru pacea eterna, solutie care prefigureaza ordinea internationala contemporana: o federatie mondiala de republici, in care nu exista privilegii care sa le permita conducatorilor sa-si mareasca proprietatea prin forta.

John Stuart Mill (20 mai 1806 - 8 mai 1873), filosof si economist britanic. Tatal sau, filosoful utlitarist James Mill, si-a supus fiul unui experiment pedagogic extrem de ambitios, astfel ca micutul John Stuart vorbea greaca la varsta de trei ani, latina la opt si invata logica la doisprezece, iar economia politica la treisprezece. In 1843, publica prima sa carte importanta, Un sistem de logica, urmata in 1848 de Principiile economiei politice. In 1851, Mill se casatoreste cu Harriet Taylor, cu care are o relatie sobra si intelectualizata, sotia sa fiind primul recenzent al oricarei lucrari elaborate de Mill in perioada casniciei.

In 1859, publica Despre libertate si Consideratii asupra reformei parlamentare, iar in 1861 Utilitarismul, in care-si formuleaza in termeni neechivoci distantarea fata de versiunea teoriei morale utilitariste propuse de Bentham. In 1865, este ales membru al Parlamentului, pozitie pe care o va pierde peste doar trei ani. Publica in 1869, in fine, Supunerea femeilor, care fusese scrisa inca din 1861.

Multe dintre argumentele formulate de Mill au devenit locuri comune in orice istorie intelectuala a liberalismului. Pledoaria sa din Despre libertate in favoarea libertatii de exprimare ramane un exemplu de claritate conceptuala si forta argumentativa. De asemenea, avertismentul lui Mill ca democratia, conceputa ca presupunand o forma de suveranitate nelimitata a majoritatii, se poate transforma intr-o "tiranie a majoritatilor" (cel putin la fel de arbitrara si repugnanta ca si tirania exercitata de un singur om), ar trebui sa dea in continuare destule motive de reflectie teoreticienilor secolului XXI.

In privinta justificabilitatii interventiei statului, John Stuart Mill accepta teza dominanta printre membrii Scolii Clasice de economie (al carei ultim mare reprezentant istoric a fost), si anume ca laissez-faire-ul trebuie sa reprezinte regula principiala, iar interventiile statului exceptia (cu alte cuvinte, ca povara argumentarii trebuie sa cada intotdeauna pe umerii celor care sustin cutare sau cutare forma de interventie).

Totusi, etichetarea lui Mill ca autor liberal prin excelenta trebuie insotita de cateva precizari. Ea este oarecum exagerata daca se refera la totalitatea pozitiilor intalnite in opera sa. Simpatia cu care a privit eforturile socialismului utopic sau teza sa ca nu se poate vorbi despre o superioritate morala intrinseca a proprietatii private fata de cea colectiva sunt departe de a reprezenta "marci specifice" ale liberalismului. Pe de alta parte, daca privim aceasta eticheta ca un mod de a caracteriza o atitudine intelectuala, lucrurile se schimba. Atasamentul ferm fata de principiul individualismului metodologic si increderea in virtutile discutiei critice ne dau intreaga masura a unui spirit profund liberal.

Ludwig von Mises (29 septembrie 1881 - 10 octombrie 1973) este reprezentantul cel mai de seama al Scolii austriece de drept si economie. In opera lui Mises, liberalismul isi gaseste o fundamentare a carei coerenta si rigoare intelectuala sunt greu egalabile. Pentru ganditorul austriac, ordinea proprietatii private este conceptul ce subsumeaza perfect filozofia politica liberala. In opinia sa, toate celelalte realizari teoretice majore ale liberalismului - pledoaria pentru libertate, toleranta, pace -pot fi intelese drept consecinte firesti ale dreptului la proprietate privata.

Numele lui von Mises este inextricabil legat de disputa privind imposibilitatea calculului economic in socialism. Intr-un eseu din 1919, "Calculul economic in societatea socialista", economistul austriac demonstreaza cum o economie socialista, care este lipsita de sistemul de preturi al pietei libere si in care proprietatea privata asupra bunurilor de capital este abolita, nu permite alocarea eficienta a factorilor de productie si nici calculul rational al costurilor. Concluzia analizei sale este ca socialismul distruge cooperarea sociala, sistemul preturilor si diviziunea muncii. Mises si-a dezvoltat teoria initiala intr-un tratat publicat in 1920, Socialismul, unde, printre altele, face o critica demolatoare a diverselor forme de socialism precum si a sistemelor pseudo-socialiste.

Cea mai importanta lucrare ramane insa Actiunea umana (1949), "biblia economica a omului civilizat", dupa cum a caracterizat-o Murray Rothbard. Mises construieste un sistem economic dedus rational din cateva axiome, data ultima fiind actiunea umana. "Este stiinta economica dezvoltata ca disciplina deductiva, pe firul implicatiilor logice ale existentei actiunii umane", a spus Murray Rothbard despre "magnum opus"-ul misesian. Cele mai importante contributii ale lui Mises sunt: evidentierea caracterului redistributiv si destabilizator al inflatiei ca urmare a etatizarii sistemului bancar, legatura necesara dintre moneda sanatoasa si institutia proprietatii private s.a.m.d.

Alte lucrari: Teoria banilor si a creditului (1922), Birocratia (1944), Teorie si istorie (1957).

Robert Nozick (16 noiembrie 1938 - 23 ianuarie 2002) este probabil cel mai cunoscut reprezentant al liberalismului filozofic in secolul XX.

Anarhie, stat si utopie (1974), principala sa lucrare, a fost considerata ca un moment de resurectie a teoriei "statului-minimal" si contraponderea perfecta la social-democratia teoretizata de John Rawls in O teorie a dreptatii. Din punct de vedere liberal, Nozick dezvolta trei idei importante in Anarhie, stat si utopie: teoria statului-minimal, teoria indreptatirii si, corelat, o critica a utilitarismului. In opinia lui Nozick, problema fundamentala a filosofiei politice este existenta statului iar raspunsul sau pentru aceasta problema este urmatorul: singurul stat justificabil moral este statul ce se limiteaza la asigurarea protectiei indivizilor si a proprietatilor lor. Pentru ganditorul american, o societate este dreapta daca respecta urmatoarele principii:

Un individ care dobandeste o proprietate conform principiului dreptatii in achizitie este indreptatit la acea proprietate;

Transferul voluntar al proprietatilor;

Principiul rectificarii, necesar istoric pentru a repara eventualele incalcari ale principiilor 1 si 2.

Indiferent de inegalitatile ce apar in urma aplicarii acestor principii, rezultatul final este drept.

Critica utilitarismului se bazeaza, in principiu, pe o idee kantiana - indivizii sunt scopuri in sine. In agregatele sociale ale utilarismului indivizii sunt doar mijloace in vederea atingerii unei anumite situatii sociale si, pe cale de consecinta, drepturile indivizilor vor fi incalcate. Ulterior, in Viata supusa analizei (1989), Nozick si-a reevaluat pozitia libertariana din Anarhie, stat si utopie etichetand-o drept inadecvata.

Alte lucrari ale filozofului american sunt Teoria normativa a alegerii individuale (1963), Explicatii filozofice (1981), Natura rationalitatii (1993).

Thomas Paine (29 ianuarie 1737 - 8 iunie 1809) este unul dintre cei mai redutabili exponenti ai traditiei liberale clasice in filiatie lockeana. Desi i s-a reprosat, uneori pe buna dreptate, ca nu este un ganditor prea original, forta stilului sau si capacitatea de a 'traduce' gandirea liberala in limbajul comun au fost decisive pentru propagarea ideilor liberale in Lumea Noua. Influenta sa nu provine atat din faptul ca ar fi adus in discutie noi idei, ci din faptul ca a stiut, ca nimeni altul, sa le exprime pe cele vechi.

Englez de origine, emigreaza in America in 1774, iar din februarie 1775 incepe sa editeze The Pennsylvania Magazine, o munca ce-i va ocupa urmatorii doi ani.

In ianuarie 1776, Paine publica Simtul comun, un pamflet care ofera justificarea teoretica a Razboiului de Independenta, prin investigarea rolului legitim al guvernarii si prin formularea principiului auto-determinarii. Cartea s-a bucurat in colonii de un succes enorm (in anul aparitiei, s-au vandut peste 100.000 de exemplare, o cifra incredibila pentru sfarsitul secolului al XVIII-lea). Un celebru pasaj al pamfletului sintetizeaza, intr-o forma aproape paradigmatica, nucleul dur al liberalismului de secol XVIII: "Societatea, in orice forma, este o binecuvantare, pe cand guvernarea, chiar si in cea mai buna forma pe care ar putea-o lua, nu e decat un rau necesar" (iar in cea mai rea forma, unul intolerabil).

Catre sfarsitul deceniului, revine in Europa, unde devine tot mai mult interesat de mersul Revolutiei Franceze. Desi initial primit cu simpatie de personalitati intelectuale ca Edmund Burke (care adoptase o pozitie favorabila coloniilor), el a fost repede dezamagit de politica engleza. Disperarea sa "s-a transformat in dezgust" in 1790, atunci cand Burke si-a publicat Reflectiile asupra revolutiei din Franta.

Paine a reactionat in 1790 si 1791, publicand cele doua parti din Drepturile Omului, un adevarat "tur de forta" polemic in apararea teoriilor individualiste ale dreptului natural.

Herbert Spencer (27 aprilie 1820 - 8 decembrie 1903) este o figura cu totul aparte a filosofiei britanice. Dupa ce, in prima parte a vietii, a lucrat in invatamant si a practicat ingineria (realizand o seama de constructii apreciate in epoca), in ultimele decenii ale secolului al XIX-lea a devenit unul dintre cei mai respectati si mai temuti jurnalisti ai Angliei. Articolele de gazeta pe care le-a scris, si care incercau sa aduca in dezbaterea publica principiile filosofiei sale sociale, vizau justificarea valorii libertatii individuale si a drepturilor de proprietate, atragand atentia asupra pericolului presupus de transformarea statului, din protector al indivizilor si garant al libertatii acestora, intr-un agresor lipsit cu totul de principii morale si care ar putea deveni principalul agent al restrangerii libertatii.

Una dintre cele mai remarcabile caracteristici ale gandirii lui Spencer o reprezinta deplina ei consecventa. Asa cum activitatea sa jurnalistica nu este altceva decat o prelungire a filosofiei sale sociale, aceasta din urma, la randul ei, este o continuare a unei teorii epistemologice de tip evolutionist, pe care Spencer a elaborat-o inca inainte de aparitia "Originii speciilor" a lui Darwin.

Acest evolutionism radical, aplicat la domeniul vietii sociale, da nastere unei conceptii cunoscute sub numele de "darwinism social" insotit, in teoria politica spenceriana, de o adeziune fara compromisuri la individualismul metodologic, intr-o perioada in care elitele intelectuale se lasau tot mai mult fermecate de teoriile colectiviste si de promisiunile idilice ale socialismului. Teza fundamentala a individualismului este aceea ca societatea nu este, si nu poate fi, nimic mai mult decat suma indivizilor care o compun. Nu exista entitati supraindividuale, exista doar indivizi care au, fiecare, propriile valori, interese si preferinte. Fara a nega existenta relatiilor sociale, individualismul sustine ca acestea sunt cu totul dependente de optiunile si comportamentele individuale. Libertatea individuala devine, prin urmare, valoarea suprema; iar structura unei societati organizate conform unei teorii individualiste ar fi fondata pe un principiu de tipul celui denumit de Spencer "legea libertatii egale": "fiecare om are dreptul de a face tot ceea ce doreste, atata vreme cat nu incalca libertatea egala a oricarui alt om".

Indivizii teoriei lui Spencer sunt posesori de drepturi, si nu purtatori de utilitate. Principala sarcina a filosofiei politice este de a investiga in ce masura actiunea guvernamentala respecta sau nu aceste drepturi. Concluzia obisnuita a liberalilor clasici este aceea ca drepturile indivizilor sunt promovate prin lipsa actiunii guvernamantului, si nu prin interventiile acestuia. Statul bunastarii este respins tocmai pentru ca realizarea sa nu poate fi imaginata fara incalcarea principiului drepturilor egale. O astfel de doctrina (expusa de Spencer in Statica sociala, lucrare de tinerete a carei prima aparitie dateaza din 1850), este perfect compatibila cu teoriile contemporane ale libertarienilor statului minimal, care vad adesea in Spencer un campion al libertatii individuale.

Cea mai cunoscuta carte a lui Spencer este insa Individul impotriva statului, o colectie de articole adresate publicului larg. Tradusa in limba romana in perioada interbelica, lucrarea s-a "bucurat" de o prefatare confuza si lipsita de noima a lui Nae Ionescu, o extraordinara mostra de neintelegere aroganta a liberalismului intr-o societate captiva in mitologia etatismului providential.

Alexis de Tocqueville (1805 - 1859). Autor de referinta in stiintele sociale, frecvent invocat dar imposibil de clasat-filozof, moralist, istoric, ganditor politic si (proto)sociolog in acelasi timp-Alexis de Tocqueville, jurist de formatie, om politic si diplomat, este cea mai complexa personalitate liberala franceza din prima jumatate a secolului al XIX-lea. Nascut intr-o ilustra familie aristocratica, stranepot al lui Malesherbes si nepot al lui Chateaubriand, Tocqueville isi dezvolta demersul intelectual ca o interogatie asupra fundamentelor si semnificatiilor unui fenomen pe care il considera definitoriu pentru epoca moderna: progresul egalitatii conditiilor sau al democratiei.

De altfel, aceasta interogatie constituie adevaratul motiv care il determina sa faca, intre anii 1831-1832, o calatorie in Statele Unite ale Americii, tara in care - va scrie mai tarziu - democratia pare sa-si fi atins "limitele naturale". Oficial insa, el si colegul sau de la tribunalul din Versailles, Gustave de Beaumont, au sarcina de a studia sistemul penitenciar american asupra caruia cei doi publica, in 1833, la intoarcerea in Franta, lucrarea Despre sistemul penitenciar in Statele Unite si despre aplicarea sa. Abia in anul urmator insa, cand Tocqueville publica primul volum din opera sa fondatoare, Despre democratie in America, intreaga semnificatie a experientei americane prinde contur. Cartea se bucura de un succes imediat si ii aduce autorului titlul de cavaler al legiunii de onoare (1837), alegerea in Academia de stiinte morale si politice (1838) si, dupa publicarea celui de-al doilea volum in 1840, alegerea in Academia franceza (1841). Concomitent, Tocqueville incepe o cariera politica, dar activitatea sa de om politic nu va egala succesul sau ca literat. Din 1839 si pana in 1849 este deputat din partea departamentului Manche in Adunarea Nationala unde sustine pozitiile abolitioniste si in favoarea liberului schimb, acordand in acelasi timp o mare atentie chestiunii colonizarii Algeriei, episod care i-a facut pe unii exegeti sa-l considere unul dintre teoreticienii colonialismului. In urma Revolutiei din februarie 1848, Tocqueville este ministru de externe in guvernul provizoriu din iunie si pana in octombrie 1848. Lovitura de stat din 2 decembrie 1851, prin care Ludovic Bonaparte pune capat Republicii a III-a, il plaseaza in grupul de parlamentari de opozitie care se reunesc in fata primariei celui de-al X-lea arondisment al capitalei franceze. Arestat, incarcerat si apoi eliberat, Tocqueville se retrage la castelul sau unde incepe redactarea unei originale lucrari istorice consacrata Revolutiei franceze, ramasa insa neterminata - Vechiul regim si Revolutia.

Istoria politica moderna este inteleasa de Tocqueville ca o tendinta generala, continua si inevitabila spre egalitatea conditiilor sau democratizare. Dar, spre deosebire de optimismul altor ganditori liberali francezi, el traieste o "spaima religioasa" in fata acestui fenomen, caruia ii constata, pe de o parte, caracterul ineluctabil-contestat de cercurile conservatoare din care provine - iar pe de alta parte, ii subliniaza neajunsurile si pericolele.

Ce presupune, pe scurt, aceasta tendinta a societatilor moderne ? Egalitatea conditiilor inseamna, mai intai, instaurarea unei egalitati de drept intre indivizi in locul unei jurisprudente distincte pentru fiecare stare sau ordin, cum se intampla in Vechiul Regim; in al doilea rand, egalitatea conditiilor inseamna mobilitate sociala potentiala ca urmare a abandonarii principiului ereditatii; in sfarsit, egalitatea conditiilor inseamna o puternica si continua aspiratie spre egalitate ce ia locul viziunii ierarhice traditionale asupra societatii. Insa egalitatea conditiilor nu semnifica si disparitia diferentelor si inegalitatilor economice si sociale dintre indivizi; de fapt, spune Tocqueville, principiul democratic impune o egalitate imaginara in ciuda inegalitatii reale dintre acestia. Or, acest refuz al inegalitatii in societatile moderne prezinta un pericol: cu cat se cred si se doresc mai egali, cu atat indivizii din societatea democratica sunt, in mod paradoxal, mai slabi, mai izolati, mai dependenti caci, daca fiecare este la fel de bun ca oricare altul, singurul arbitru si criteriu al adevarului acceptabil tuturor trebuie gasit in exteriorul fiecaruia, si anume, in judecata opiniei publice sau in judecata celor mai multi (cazul democratiei americane) ori in delegarea unor puteri asfixiante administratiei publice centrale (cazul Frantei). Aceasta constatare il determina pe Tocqueville sa se intrebe daca egalitatea e compatibila cu celalalt principiu fundamental al democratiei, adesea ignorat, libertatea, iar raspunsul e categoric negativ: sporirea egalitatii se face intotdeauna in detrimentul libertatii.

O solutie posibila la paradox sugerata de Tocqueville consta in restaurarea corpurilor intermediare existente inainte de Revolutie (parlamente locale, asociatii civice si politice etc). Acestea ar permite individului izolat sa reziste autoritatii centrale si "imperiului moral al majoritatii". Numai un atare aranjament institutional ar putea atenua tendinta irezistibila catre un nou despotism, a carui trasatura definitorie e blandetea - si a carui imagine este schitata profetic de Tocqueville la finalul reflectiilor sale din Despre democratie - o sinteza intre conformismul opiniei publice si centralismul birocratic, adica intre ceea ce ganditorul francez identifica ca fiind, in epoca, specificul democratiei americane si a celei franceze.

Deasupra acestora se ridica o putere imensa si tutelara care se insarcineaza singura de a le asigura fericirea si de a veghea asupra sortii lor. Este absolut, prevazator, regulat si bland. Ar semana autoritatii paternale, daca, ca aceasta, ar avea ca obiect pregatirea oamenilor pentru varsta maturitatii, insa el nu cauta decat sa-i fixeze irevocabil in copilarie; doreste ca cetatenii sa se bucure cu conditia ca ei sa nu se gandeasca decat la a se bucura. Lucreaza de bunavoie la fericirea lor, dar doreste sa fie singurul ei agent si arbitru; vegheaza la securitatea lor, prevede si le asigura nevoile, le usureaza placerile, le conduce principalele afaceri, le dirijeaza industria, le reglementeaza succesiunile, le imparte mostenirile; nu le-ar putea lua in intregime necazul de a gandi si osteneala de a trai?