Interdictia prevazuta de art. 85 alin. 1 CEE si exceptiile prevazute de art. 85 alin. 3

Interdictia prevazuta de art. 85 alin. 1 CEE si exceptiile prevazute de art. 85 alin.

1. Reglementarea data de art. 85 alin. 1 CEE

Rolul art. 85 alin. 1 din tratat este de a preveni toate comportamentele anticoncurentiale rezultand din acorduri sau alte practici intre doua sau mai multe intreprinderi care deformeaza jocul concurentei - prin 'impiedicarea, restrangerea sau distorsionarea concurentei' - si care sunt susceptibile sa afecteze comertul intre statele membre. Tocmai de aceea art. 85 alin. 1 nu defineste 'acordurile intre intreprinderi, deciziile asociatiilor de intreprinderi, practicile concertate' textul legal urmarind astfel sa cuprinda in sfera sa orice asemenea acte care ar reprezenta obstacole ori bariere in calea comertului dintre state[1].

Din punctul de vedere al politicii economice se estimeaza ca astfel de intelegeri au, in mod logic, drept consecinta preturi mai ridicate si consum mai mic, ceea ce n-ar fi existat in cazul absentei intelegerii, acordului sau practicii concertate.

Conform art. 85 din Tratat sanctiunea imediata este nulitatea, dar interdictia nu trebuie absolutizata cata vreme art. 85 alin. 3 prevede posibilitatea pentru Comisie de a excepta anumite acorduri specifice de la aplicarea art. 85 alin. 2.

In textul art. 85 alin. 1 figureaza o lista nelimitativa de practici si acorduri interzise ca: fixarea directa sau indirecta a pretului in comun de concurenti, acorduri de impartire a pietelor, a surselor de aprovizionare sau a pietelor de desfacere, acorduri de aplicare discriminatorie a conditiilor comerciale. Deoarece enumerarea prevazuta de art. 85 alin. 1 are doar un caracter exemplificativ sau fost considerate ca practici sau acorduri interzise si urmatoarele acte:

- acordurile comerciale colective exclusive intre producatorii nationali si cumparatori;

- acordurile de adaptare a preturilor de import la nivelul preturilor nationale;

- practicile de reducere colectiva a cifrei de afaceri a producatorilor dintr-un stat;

- cresterile simultane de preturi;

- restrictiile privind importurile, interdictiile ori restrictiile privind exporturile (fixare de cote de export);

- rabaturi de preturi;

- promisiuni de a nu contesta validitatea brevetelor[2].

Un exemplu in acest sens, este elocvent. E vorba de grupul Unilever care se afla pe prima pozitie, pe piata inghetatei in multe tari ale Uniunii Europene. Grupul american Mars (fabricant al batoanelor de dulciuri Mars) dorea sa penetreze aceasta piata dar s-a lovit de acordul dintre Unilever si revanzatorii de inghetata prin care Unilever ceda anumite avantaje revanzatorilor in schimbul unui angajament de exclusivitate cu acesta care-i impiedica sa vanda alta inghetata decat Unilever. Mai mult, in Irlanda si Germania, Unilever a furnizat congelatoare comerciale revanzatorilor cu conditia ca revanzatorii sa stocheze exclusiv produsul Unilever. Aceasta clauza avea ca efect impiedicarea intrarii efective a Mars pe aceasta piata deoarece numarul distribuitorilor de piata legati prin obligatia de a nu vinde decat produse Unilever era suficient de mare pentru a exclude Mars de pe piata. Mai intai, Mars a facut o plangere la Comisia Europeana contra sistemului de distributie practicat in Germania de Unilever (prin filialele Dangnese) si de un alt fabricant Schöller (care ocupau de fapt o pozitie dominanta pe piata). In apararea lor cele doua intreprinderi au afirmat ca acordurile de exclusivitate in cauza s-ar putea incadra intr-o situatie de exceptie prevazuta de art. 85 alin. 3. Comisia a apreciat ca nu sunt intrunite cele patru conditii prevazute de acest articol, iar acordurile incheiate de Dangnese si Schöller pe piata germana constituie o restrictie apreciabila a concurentei contrara dreptului comunitar al concurentei.

Cativa ani mai tarziu, Mars s-a plans Comisiei de practici similare ale Unilever in Irlanda, iar Comisia, examinand acordurile de distribuire practicate de Unilever in Irlanda, a constatat nu numai o restrictie a concurentei, datorita sistemului de distribuire dar si un abuz de pozitie dominanta a Unilever pe aceasta piata.

Unilever a acceptat sa-si modifice practicile pe piata, sa elimine cauza de exclusivitate si sa acorde detalistilor o posibilitate mai vasta de alegere a furnizorilor[3].

2. Conditiile cerute pentru aplicarea art. 85 alin.

2.1. 'Acorduri intre intreprinderi'

Articolul 85 alin. 1 interzice intelegerile intre intreprinderi ceea ce inseamna ca:

- trebuie sa existe doua sau mai multe intreprinderi intre care sa se realizeze un acord de vointa;

- intelegerile sunt orice fel de acorduri incheiate cu intentia de a coordona comportamentul intreprinderilor pe piata. Aceasta presupune asumarea explicita a unor obligatii de catre parti, obligatii ce se pot incadra intr-unul din cazurile enumerate de articol[4].

Din perspectiva textului legal intelegem ca nu exista nici o restrictie cu privire la modalitatea actului juridic sau la forma acestuia, astfel ca pentru a exista un acord in sensul art. 85 alin. 1 este necesar ca intreprinderile:

- sa-si fi exprimat vointa intr-un mod determinat;

- sa-si fi manifestat intentia comuna de a se comporta pe piata intr-un mod care restrange concurenta[5].

Cand este vorba de un contract scris (contract de distribuire, de exemplu) acordul de vointa exista fara nici o indoiala. Deoarece dreptul concurentei este fondat pe realitatea comportamentelor, indiferent care ar fi forma juridica a acordului, sunt reprimate si gentlemen's agreement, prin care fiecare parte se simte obligata fata de cealalta fara sa fi fost formalizate obligatiile lor prin contract[6].

Situatia este mai complicata cand este vorba de un pact sau o practica oculta. In sanul intreprinderilor dirigentii sunt informati despre constrangerile dreptului concurentei si de aceea cand o practica concurentiala este aplicata, probele scrise lipsesc deseori. In asemenea cazuri Comisia este obligata sa se pronunte pe singurul fundament al indiciilor pe care a reusit sa le obtina privind comportamentul anticoncurential al intreprinderilor banuite ca ar fi participat la o intelegere. Printre indicii se gaseste deseori un comportament paralel pe piata a doua sau mai multe intreprinderi care nu pot oferi explicatii obiective ale comportamentului lor.

Fata de aceste indicii Comisia Europeana si Curtea de Justitie au construit o teorie a intelegerilor bazata pe prezumtii.

Toate intelegerile comporta un aspect material si unul psihologic - aspectul material rezulta dintr-un eveniment prin care intreprinderile au putut intra in contact (ex. un salon profesional)

- in absenta intelegerii scrise, aspectul psihologic implica un schimb de informatii, prin care fiecare parte primeste informatia cu certitudinea ca cealalta parte va urma un anumit comportament. Prezumtia opereaza in sensul ca permite Comisiei sa faca legaturile necesare intre aspectul material si cel psihologic[7].

Nu exista intelegere fara sa existe in acelasi timp cele doua elemente, si de asemenea, nu exista intelegere daca partile sunt in masura sa furnizeze o explicatie plauzibila pentru comportamentul lor paralel. Curtea a apreciat, in acest sens, ca un paralelism de comportament nu poate fi considerat ca reprezentand dovada unei concentrari decat in cazul in care concentrarea este singura explicatie posibila (CJCE Hotararea din 31 martie 1993. Pate de bois, C. 89, 104, 116, 117, 125 si 129 (85, Rec. p. I. p. 1307)[8].

Acest lucru permite explicarea faptului ca anumite comportamente paralele nu sunt totusi parti constitutive a unei intelegeri prohibite in sensul dreptului comunitar[9]. De exemplu pe anumite piete, intreprinderile practica price madeship, prin care anumite intreprinderi, de regula in cadrul industriei de automobile, aliniaza preturile lor la cele publicate de o intreprindere concurenta. Deoarece o anumita intreprindere decide unilateral sa alinieze preturile sale la acelea ale pietei, nu exista nici un contract intre parti (nici un element material nu lasa sa se inteleaga ca este vorba de o intelegere prohibita).

In concluzie, se poate afirma ca intelegerile 'la care se refera art. 85 alin. 1 acopera orice tip de acord prin care intentia de a  coordona comportamentul pe piata este manifestata printr-o acceptare explicita a obligatiilor, moral sau juridic, de catre una sau mai multe parti .

2.2. 'Decizii ale asociatiilor de intreprinderi'

Articolul 85 alin. 1 interzice, de asemenea, deciziile cu caracter anticoncurential luate de organele de conducere ale unei asociatii de agenti economici, decizii obligatorii pentru toti membrii acesteia (ex. rezolutia unei asociatii comerciale care stabileste termenii in care membrii pot face afaceri)[11].

Se considera ca o decizie va intra in sfera de aplicare a art. 85 alin. 1 daca asociatia are capacitatea de a influenta comportamentul membrilor atat prin acte de vointa obligatorii pentru asociati cat si prin intermediul recomandarilor daca acestea au rolul de a  coordona comportamentul intreprinderilor .

De exemplu, deciziile Comitetului de navlu fluvial existent in Germania, compus din reprezentantii incarcatorilor; prin aceste decizii comertul dintre statele membre este considerat a fi afectat, ele neputand evita controlul judiciar conform dreptului comunitar al concurentei

2.3. 'Practicile concertate'

Prin concertare se intelege comportarea similara si coordonata a unor agenti economici realizata cu buna stiinta in vederea impiedicarii, restrangerii sau denaturarii jocului liber al concurentei pe o piata sau un segment al ei[13].

Intr-o alta definitie practicile concertate constau in comportarea similara si coordonata a unor agenti economici, in absenta oricarei intelegeri, urmarind impiedicarea, restrangerea sau denaturarea concurentei[14].

Comisia a precizat ca practicile concertate inseamna o forma de coordonare intre intreprinderi, care inlocuiesc cu buna stiinta riscurile concurentei cu o cooperare practica intre ele conducand la conditii de concurenta care nu corespund conditiilor normale de piata[15].

'Conceptul de practica a fost calificat in jurisprudenta Curtii de Justitie in care s-a aratat, mai intai ca art. 85 trateaza o distinctie intre acest concept si conceptele de 'acorduri intre intreprinderi' si 'decizii ale asociatiilor de intreprinderi'. Scopul acesteia este de a  aduce in cadrul interdictiei acestui articol ' o forma de cooperare intre intreprinderi care, fara a fi ajuns in stadiul in care un acord propriu-zis sa fi fost incheiat, inlocuiesc constient riscurile concurentei cu o cooperare practica intre ele' .

O practica concertata este, adesea, dificila de dovedit: de aceea trebuie sa se distinga intre comportamentul coordonat pe piata al agentilor economici si comportamentul paralel la care s-a ajuns in mod independent. Acest paralelism poate fi efectul exercitarii dreptului de a se adapta hotararilor concurentilor pe care o intreprindere le poate opta in timpul afacerilor obisnuite[17].

Dovezile practicii concertate pot fi:

- dovezi directe sub forma scrisorilor, telexurilor, inregistrari ale convorbirilor telefonice sau ale intalnirilor si

- dovezi indirecte ca de exemplu: incetarea livrarilor de marfa in mod concomitent, cresterea preturilor la un produs in acelasi timp pe o piata cu producatori puternici si relativi numerosi, divizarea pietei etc.[18]

2.4. 'Practicile anticoncurentiale au ca obiect sau efect impiedicarea, restrangerea sau distorsionarea concurentei in interiorul pietei comune'

Acordul sau practica prevazuta de art. 85 alin. 1 trebuie sa afecteze comertul intre statele membre. Aceasta conditie a fost interpretata de Comisie si Curte de o maniera foarte extensiva atata vreme cat Curtea afirma: 'pentru a fi indeplinita aceasta conditie, acordul trebuie pe baza unui ansamblu de elemente, de drept sau de fapt sa permita a considera cu un grad de probabilitate suficienta ca el va putea exercita o influenta directa sau indirecta, actuala sau potentiala asupra schimburilor curente intre statele membre' (CJCE, hot. din 30 iunie 1996, dos. 56/67, Rec. p. 337).

Trebuie precizat ca in cazul in care acordul produce efecte doar pe teritoriul unui stat nu se va aplica dreptul comunitar al concurentei, ci dreptul national. Art. 85 vizeaza toate acordurile sau practicile concertate care prin obiect sau efect restrang concurenta, adica este suficient ca partile sa fi avut intentia de a atinge concurenta, pentru ca infractiunea sa fie constituita: odata intentia demonstrata nici nu mai este necesara examinarea efectelor.

Acest lucru rezulta dintr-o hotarare a Curtii de Justitie (CJCE, Hot. din 13 iulie 1966, Grunding - Consten, dos. 56 si 58/64, Rec. p. 429) in care se afirma: 'luarea in considerare a efectelor concrete ale unui acord este superflua cata vreme prin obiectul sau restrange, impiedica sau deformeaza jocul concurentei'.

2.5. Tipuri de intelegeri vizate de art. 85

Sunt vizate de art. 85 atat intelegerile orizontale (interbrand competition) in care partile din intelegeri sunt concurenti actuali sau potentiali, e vorba de concurenta intre marci (Pepsi si Coca Cola de exemplu) cat si intelegerile verticale (intra-brand competition) in care intreprinderile la care se refera sunt situate pe stadii economice diferite ale filierei (ex. acordul dintre un fabricant si distribuitorii unui produs de o anumita marca).

Acordurile orizontale interzise de art. 85 alin. 1 sunt: acorduri de fixare a pretului, de repartizare a pietelor sau a productiei, acorduri privind aplicarea discriminatorie de conditii comerciale (adica acordarea de conditii diferite cumparatorilor in situatii identice), acorduri incheiate cu conditionarea perfectarii acestora de acceptarea de catre parteneri a unor prestatii suplimentare care, prin natura lor sau conform uzantelor comerciale, nu au nici o legatura cu obiectul acestor contracte. Exista cazuri in care intelegerea este mai greu de gasit, ca in cazul constituirii sau functionarii de intreprinderi comune (sau dupa terminologia  anglo-saxona joint-venture - risc comun) care pot fi foarte complexe putand fi supuse fie regulilor de control al concentrarii, fie regulilor art. 85. In fapt, notiunea de intreprindere comuna acopera si operatiunile de concentrare, asa cum sunt definite de regulamentul nr. 4064/89, ca simple acorduri de cooperare (numite intreprinderi comune cu caracter cooperatist) .

Politica Comisiei pentru aprecierea intreprinderilor comune cu caracter cooperatist - fata de art. 85 - a facut obiectul unei comunicari publicate in 16 februarie 1993; regimul aplicabil intreprinderilor comune a fost modificat de Comisie astfel ca, potrivit art. 2 din regulamentul nr. 1310/97 din 30 iunie 1997 (intrat in vigoare in 1998) 'Cand o intreprindere comuna, zis concertativa, prin obiect sau efect, coordoneaza comportamentul comercial al intreprinderilor care raman independente, aceasta coordonare se apreciaza conform art. 89 alin. 1 si 3 din tratat'. Aceasta reglementare introduce o noua regula, conform careia orice infiintare a unei intreprinderi comune care atinge pragurile controlului comunitar si care indeplineste de o maniera durabila functiile unei entitati economice autonome constituie o operatie de concentrare[20].

Acordurile verticale poarta deseori asupra distribuirii de produse. In functie de gradul de restrictie comerciala a acordului pot fi distinse mai multe tipuri de acorduri:

- acorduri de distributie exclusiva constau in aceea ca furnizorul se angajeaza sa aprovizioneze un singur distribuitor pe un teritoriu dat: acordul permite furnizorului sa-si rationalizeze gestiunea activitatii comerciale pe un teritoriu, el tratand doar cu un singur distribuitor. In baza acordului, in schimbul avantajului exclusivitatii distribuitorul exclusiv va accepta clauze restrictive (ca de exemplu, interdictia de a  conduce o politica comerciala activa in afara teritoriului sau);

- acorduri de cumparare exclusiva constand in aceea ca distribuitorul convine sa se aprovizioneze de la un singur furnizor pentru toate necesitatile sale legate de un tip de produs (acest lucru limiteaza sursele de aprovizionare dar, in schimbul exclusivitatii, furnizorul ii acorda avantaje comerciale si/sau financiare).

Distributia selectiva presupune - dupa cum rezulta si din denumire - ca furnizorul, in politica sa privind vanzarea exclusiva a produselor sale, solicita anumite norme fixate de el. Distributia selectiva este in mod traditional admisa de jurisprudenta doar pentru produsele de inalta tehnicitate (ex. P.C. fabricat de I.B.M. distribuitorii trebuie sa posede anumite cunostinte tehnice) si de cativa ani pentru produsele de lux (ex. ceasurile Rolex pentru care actul de cumparare trebuie sa corespunda imaginii de lux a marcii). In acest sens poate fi prezentat si cazul Ives Saint Laurent Parfums SA (care este un producator de produse cosmetice de lux) si care la 7 iulie 1989 incunostiinta Comisia despre o retea de contracte de distributie selectiva pentru comercializarea in Comunitate a produselor sale de parfumerie alcoolizate, de ingrijire si infrumusetare si a cerut, in principal, o atestare negativa care sa confirme inaplicabilitatea art. 85 alin. 1 si, in subsidiar, o dispensa in baza art. 85 alin. 3.

Decizia Comisiei a reafirmat un principiu fundamental in materie, care afirma ca o retea fondata pe criterii calitative fixate de o maniera uniforma si aplicabile in mod nediscriminatoriu scapa prohibitiei art. 85 fara a fi nevoie de o dispensa. In expunerea motivelor acestei situatii, Comisia subliniaza nu numai necesitatea de mentinere a calitatii dar se refera si la necesitatea mentinerii imaginii de marca a prestigiului care pe piata produselor cosmetice de lux este un factor esential de concurenta. Ca atare, numeroase clauze continute in contract sunt considerate ca justificate cu privire la art. 85 alin. 1, iar altele beneficiaza de dispensa art. 85 alin. 3 - (dispensa n-a fost acordata decat dupa modificarea contractelor, in special prin suprimarea unei clauze care interzicea revanzarea intre distribuitorii stabiliti in acelasi stat membru)[21].

Intr-un proiect de comunicare din 18 aprilie 1998, relativ la reinnoirea dispensei individuale acordate lui Ives Saint Laurent, pentru reteaua sa de distributie Comisia nota ca 600 noi ditribuitori au fost agreati intre 1991-1997 printre care si distribuitori nespecializati, mari magazine sau lanturi de puncte de vanzare multiproduse care au realizat eforturile necesare pentru a le permite distribuirea.

Intelegerile verticale in reteaua de distributie, pot sa afecteze ansamblul retelei asa cum a demonstrat cazul Volkswagen (ianuarie 1998) care a dat loc celei mai mari amenzi aplicate unei singure intreprinderi din istorie- pana la acea data - a Comunitatii: 102 milioane ecu (650 milioane franci francezi). In octombrie 1995, in urma plangerilor a numerosi consumatori germani si austrieci avand ca obiect dificultatile intalnite la cumpararea de masini noi marca Volkswagen si Audi in Italia, Comisia a efectuat inspectii in localurile Volkswagen (Germania) si Audi in Iugostadt (Audi este o filiala de 98,99% a Volkswagen SG) tot in Germania si la Artogerma din Verona (Italia, Autogerma este o filiala 100% Volkswagen si importator comun a doua marci pentru Italia) si pe langa un numar de concesionari VAG in nordul Italiei.

Documentele descoperite in momentul inspectiilor indicau o politica de impartire a pietei pusa in lucru de Volkswagen, Audi si Autogerma. Probele scrise gasite la locul diferitelor inspectii indicau o serie de practici ca de exemplu:

- amenintarea rezilierii contractelor in caz de vanzare catre clientii straini;

- reducerea sistematica a limitelor beneficiilor si a primelor de concesionare vandute in afara teritoriului lor.

- refuzul Audi, in 1995 de a livra 800 de vehicule concesionarilor italieni care au primit confirmarea acestor livrari de la Autogerma;

- controlul listelor de clienti;

- instructiunile date concesionarilor italieni in sensul recomandarii de a nu comunica clientilor straini adevaratul motiv al refuzului vanzarii in Italia si de a invoca drept pretext diferentele de echipament si dificultatea de a executa garantia.

Pe de alta parte, a reiesit ca Volkswagen si Audi erau constiente de ilegalitatea practicii lor. In decizia sa Comisia a concluzionat ca Volkswagen impreuna cu filialele sale Audi si Autogerma au comis faptele prevazute de art. 85 alin. 1 prin incheierea cu concesionarii italieni de acorduri vizand interzicerea sau restrangerea tuturor vanzarilor pentru utilizatorii din alte state membre si, de asemenea, cu alti concesionari din retea din alte state membre. Decizia a obligat Volkswagen - care trebuia ea insasi sa dea instructiuni in acest sens celor doua filiale - sa suprime din contractele sale de concesiune toate restrictiile de limitare sau interzicere in Italia de vanzare de autovehicule noi consumatorilor finali sau intermediarilor agreati sau concesionarilor altor state membre. Comisia a stabilit o amenda de 102 milioane ecu pentru Valkswagen pe motivul gravitatii infractiunii. Pentru fixarea amenzii Comisia a tinut cont de durata infractiunii (mai mult de 10 ani) si in special de faptul ca societatile membre in grupul Valkswagen au exploatat puterea lor economica fata de reteaua lor de concesionari in Italia pentru a-si pune in practica masurile restrictive[22].

Exista si acorduri care sunt nevizate de art. 85 alin. 1; este vorba de acorduri de importanta minora care datorita slabului impact pe piata, nu sunt susceptibile sa afecteze comertul statelor membre si jocul concurentei in cadrul Pietei Comune.

Ele au facut obiectul unei serii de comunicari prin care Comisia precizeaza care sunt conditiile ca anumite acorduri sa scape interdictiei art. 85 si aceasta in scopul facilitarii cooperarii intre intreprinderi (prima a fost data in 1970 si ea a fost supusa unui sir de modificari in 1986, 1997). Comunicarea din 9 decembrie 1997 este destinata sa defineasca acordul sau practica concertata cu o incidenta sensibila asupra schimburilor comunitare sau asupra concurentei, cu precizarea ca aceasta comunicare nu obliga, nici Curtea de Justitie, nici jurisdictiile nationale.

Trebuie spus ca potrivit comunicarii, Comisia considera ca acordul intre intreprinderi nu cade in sfera de aplicare a art. 85 alin. 1 in cazul in care partile de piata combinate de intreprinderi parti in acord sau practica, in cauza, sunt inferioare anumitor praguri, cand intreprinderile vizate sunt concurente pe aceeasi piata (acord orizontal) limita fixata e de 5%, iar cand intreprinderile vizate intervin in stadii economice diferite, pragul e de 10% (acord vertical)[23].

Comisia aplica totusi art. 85 alin. 1, chiar in cazul intreprinderilor situate sub aceste praguri cand este vorba de urmatoarele acorduri: acorduri orizontale cand obiectul il constituie fixarea pretului sau limitarea productiei sau vanzarii sau repartizarea pietelor sau surselor de aprovizionare, iar in cazul acordurilor verticale cand obiectul il constituie fixarea pretului de revanzare, asigurarea pentru intreprinderile participante sau pentru intreprinderi terte a unei protectii teritoriale[24].

2.6. Exceptiile prevazute de art. 85 alin. 3

Acordurile si practicile concertate ce cad in sfera de interdictie a art. 85 alin. 1 pot beneficia, in baza art. 85 alin. 3 de o exceptie daca sunt intrunite conditiile prevazute de acesta. Pentru a beneficia de exceptie acordul sau practica trebuie sa contribuie la ameliorarea productiei sau a distributiei de produse sau la promovarea progresului tehnic sau economic, cu rezervarea unei parti echitabile intre profitul care rezulta din aceasta fara a impune intreprinderilor restrictii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective.

Analiza acestor conditii este obiectiva, ea face abstractie de avantajele subiective pe care intreprinderile le pot trage din acordul sau practica concertata.

Ca principiu general, ameliorarea productiei sau a distributiei trebuie sa fie constatata obiectiv, ea trebuie sa fie suficient de importanta pentru a contrabalansa efectele restrictive ale concurentei, astfel ca in luarea deciziei sale asupra unei cereri de exceptie, Comisia va cerceta proportionalitatea intre mijloacele restrictive utilizate si rezultatele scontate (mai buna productivitate, avantaje pentru consumatori de ex. scaderea pretului sau cresterea calitatii produsului).

Comisia dispune de o putere exclusiva pentru acordarea de exceptii in baza art. 85 alin. 3, iar intreprinderile care doresc sa obtina o exceptie trebuie sa notifice acordul lor Comisiei. In practica, intreprinderile cer o atestare negativa, conform careia acordul lor nu cade sub incidenta art. 85 alin. 1 sau o exceptie individuala in baza art. 85 alin. 3.

Dintre reglementarile cu privire la aceste exceptii amintim:

- reglementarea nr. 1983/83 din 22 iulie 1983 relativa la distributia exclusiva;

- reglementarea nr. 1984/83 din 22 iulie 1983 relativa la acordurile de vanzare exclusiva;

- reglementarea nr. 1475/95 din 28 iunie 1995 relativa la acordurile de distribuire si service dupa vanzarea de automobile.

Comisia a inceput o vasta consultare a cercurilor de interese privind reglementarea exceptiilor ca in cazul politicii generale in materia restrictiilor verticale cu ocazia publicarii 'Cartii verzi' pe acest subiect in 22 ianuarie 1997.

O reglementare importanta a fost adoptata de Comisie in 1996 (nr. 240/96 don 31 ianuarie 1996) ea urmarind favorizarea difuzarii rapide a noilor tehnologii prin acordarea unor exceptii automate tuturor acordurilor de licenta chiar daca ele prevad anumite obligatii restrictive de concurenta cum ar fi restrictia teritoriala intre parti, sau intre beneficiarii de licente.

Conform practicii Comisiei, reglementarea exceptiei contine si o 'lista neagra' a clauzelor sau restrictiilor neacoperite de exceptie ca de exemplu: limitarile la pret si cantitate, interdictia de a exploata tehnologii concurente, restrictia impartirii pietei intre fabricantii concurenti etc.