Formarea statelor moderne

FORMAREA STATELOR MODERNE

Dupa parcurgerea acestei teme veti invata:

. Functiile si organizarea statului

. Separatia si echilibrul puterilor

. Statul de drept

_{. Stat si societate civila}

Constituirea statelor ca forme de organizare permanenta si stabila a puterii politice a fost influentata de emergenta unor factori al caror rol nu poate fi neglijat. Fenomenul se manifesta incepand cu secolul al XVI lea cand incep sa se intruneasca conditiile favorizante. Constituindu se mai intai ca un experiment, dovedindu si calitatile, statul devine un model de organizare al puterii astfel incat in secolul al XIX lea toate formele de organizare a puterii erau reduse la acesta. Produs de export european, statul a cunoscut in secolul al XIX lea expansiunea in intregul spatiu euro asiatic, pentru a fi in secolul al XX lea transformat si adaptat ca forma politica la nivel planetar.

Procesul a demarat prin modificarea catorva elemente ale organizarii puterii preexistente statului, intre acestea teritoriul determinat in functie de frontiera. Element necesar existentei statului, teritoriul a raspuns interesului guvernantilor de a consolida patrimoniul teritorial si de a unifica si consolida dominatia asupra populatiilor ce il locuiau. Daca teritoriul este relevant si pentru alte forme de organizare a puterii politice in cazul statului aparitia conceptului de frontiera, ca limita unui teritoriu supus unei autoritati politice recunoscute, a marcat o schimbare fundamentala. Pana in secolul al XVI lea teritoriul, expresie a unei stapaniri cu titlu personal, nu era clar delimitat. Formele de organizare a puterii caracteristice evului mediu aveau o viziune mai putin precisa asupra teritoriului, expresie a impreciziilor, dar si a sistemului feudal. Hartile medievale nu precizeaza frontierele. Odata cu sistemul de pace din Westfalia, in , sistemul frontierei se impune constituind un atribut al noii forme de organizare politica. Dar politica de concentrare a pamanturilor nu este in sine un factor determinant al formarii statului cata vreme unitatea spatiului delimitat de frontiere nu corespunde unei unitati spirituale.

In paralel cu delimitarea din ce in ce mai precisa a frontierelor, constientizarea apartenentei la un grup de tip special, se realizeaza prin ideea comunitatii de aspiratii si de reactii care solidarizeaza durabil membrii unei comunitati. Cum sefii sunt trecatori dar puterea ramane trebuie sa existe ceva ce preceda individualitatea, ceva ce se transmite de la sef la sef - interesul national. Natiunea, alt factor al aparitiei statelor moderne, presupune statul ca forma de organizare politica pentru ca tipul de putere pe care il vizeaza poate impune o situatie durabila. In Europa moderna natiunea a creat statul care el s a format lent in spiritul institutiilor unificate de sentimentul national Statele noi", cele ce au aparut in secolul al XX- lea ca urmare a proceselor de decolonizare, au presupus o situatie inversa si in acest caz exista un cerc vicios, pentru ca statul nu are baza spirituala care sa i asigure durata, iar aceasta nu se poate forma pe baza constrangerii, ceea ce explica crizele continui pe care le cunosc statele postcoloniale.

Teritoriul si natiunea, elemente ce faciliteaza operatiunea intelectuala ce se va desavarsi prin institutionalizarea puterii, nu sunt insa suficiente pentru a da contribui singure la emergenta ideii de stat. pe de o parte supunerea traditionala s a transformat in relatia de autoritate, pe de alta parte in constituirea conceptului de stat, au intervenit o serie de alte elemente legate de nevoia de securitate si aspiratia catre durata. Transformare supunerii in legitimitate exprima aceasta preocupare a conducatorilor de a da un

fundament sigur dominatiei lor. Necesara pentru a fonda legitimitatea si continuitatea puterii, existenta

statului este in mod egal o conditie prin care se verifica competenta guvernantilor.

In incercare de a-si asigura monopolul asupra deciziei guvernantii cauta o sursa care sa le justifice actiunile. Ideea de statu a venit sa faciliteze acest lucru prin relatia de solidaritate dintre detinatorii puterii si reprezentarile dominante din comunitate. Apare astfel ideea de suveranitate indivizibila ce se afirma puternic in urma unui efort doctrinar - oare, o simpla coincidenta? - tot in secolul al XVI lea. Considerata ca o competenta de ultima instanta ce nu poate fi limitata in nici un mod suveranitatea nu corespunde realitatii raporturilor de putere ci nevoii de a justifica reprezentarea politicii. Caracterul simbolic al suveranitatii este mai clar cand sunt relevate contextele in care este afirmata. Pe scena internationala suveranitatea evoca egalitatea juridica intre state constituind pentru unitatile etatice mai putin favorizate un mijloc de a rezista interventiei in trebuirile lor interne. Dar o intreprindere de acest tip, apararea unei politici economice nationale sa zicem, presupune mijloace adaptate de influenta sau de suplinire. Cu cat procesele economice sau politice sunt mai interconditionate cu atat mijloacele exclusive si suficient de importante la dispozitia statului se diminueaza.

In acceptiunea sa interna suveranitatea este un atribut al poporului, sursa a oricarei legitimitati institutionale. Impusa in procesul de transformare a cadrului politic din timpul revolutiilor burgheze notiunea de suveranitate cunoaste doua forme: suveranitatea populara si suveranitatea nationala

Notiunea de popor este suficient de abstracta pentru a nu corespunde nici unei realitati. Ceea ce exista concret este populatia, dar populatia nu este poporul in sens politic al termenului. Pe de alta parte notiunea juridica de popor exclude o serie de categorii pe care realitatea populatiei le contine: copii, condamnati, alienati, imigranti, etc. De aceea, fiecare practica politica implica o constructie specifica a notiunii de suveranitate. Initial suveranitatea populara a fost teoretizata de Rousseau pentru care toti indivizii au dreptul la sufragiu si il exerseaza pentru a vota fiecare lege . Caracterul prea abstract al acestei teorii a facut ca revolutionarii francezi de la , sub influenta lui Sieyès, sa prefere suveranitate nationala. Desi

tot o entitate abstracta natiunea prezinta avantajul de a putea fi considerata ca o persoana morala diferita de indivizii care o compun si care dispune de o vointa proprie. Ca persoana morala natiunea nu se poate exprima decat in functie de un statut juridic ce defineste organele abilitate sa o reprezinte. Democratia directa rousseau niana face astfel loc democratiei reprezentative prin intermediul constitutiei, statut comun in acelasi timp atat natiunii cat si statului, care nu este decat un instrument prin care se exprima vointa nationala.

In consecinta statul a fost analizat ca un mod de organizare al puterii politice pe un anumit teritoriu si in cadrul unei anumite comunitati umane (popor, natiune) ce poate recurge legitim la constrangere pentru a asigura coordonarea societatii. Structura politica complexa statul presupune, din perspectiva teoretica, recursul la o serie de elemente de analiza. Intre acestea forma statului are in vedere modul de organizare a puterii de stat si, in special, structura si functionarea organelor sale de conducere. Aceasta se poate manifesta fie ca forma de guvernamant (republica sau monarhie), fie ca regim politic (ansamblul institutiilor, practicilor si valorilor caracteristice unei comunitati politice date), fie ca  structura de stat (stat unitar, stat federal, stat confederal).

Mecanismele pe care statul le utilizeaza in functionarea sa sunt alcatuite din totalitatea organelor de stat (autoritati publice), constituite intr un sistem unitar (parlament, guvern, justitie etc.) precum si din fortele de constrangere (armata, politie, inchisori etc.)

Spatiu al raporturilor dintre guvernati si guvernati statul a fost si este inca subiectul unor controverse puternice. Pentru unii statul este o realitate atat de vie si de puternica, incat absoarbe individualitatea noastra a tuturor, care se pierde intr insa. E o realitate atat de adanca, incat ea se intinde in timp si in spatiu mult peste fortele si existentele persoanelor individuale. Este o realitate absoluta, intrucat nu recunoaste nici o autoritate superioara, cum recunoaste persoana privata autoritatea statului. Statul nu recunoaste nimic superior siesi. ⁴¹ Pentru altii statul este Leviathanul modern care limiteaza orice forma de libertate individuala. Contestat sau elogiat statul s a impus ca o realitate politica incontestabila evoluand continuu in functie de interesele si valorile la care aderau actorii sociali si politici.

Cuvantul stat provine din latinescul status ce indica pozitia in picioare, inducand deci ideea de stabilitate, permanenta, continuitate. In sensul sau modern, de suport si cadru al puterii politice, notiunea de stat era deja folosita de Machiavelli. In prima fraza din Principele Machiavelli se referea la stat. Toate statele, toate stapanirile care au avut si au autoritate asupra oamenilor au fost si sunt republici sau principate" . Impreuna cu Hobbes si Spinoza Machiavelli a contribuit la fundamentarea unei teorii laice a statului. Orientat spre analiza fenomenelor concrete Machiavelli nu reusise insa sa detaseze ideea de stat de personalitatea celor ce il conduceau. Personalizarea machiavelliana a statului prin principe demonstreaza ca fenomenul instituaionalizarii puterii nu se incheiase inca.

Abordat cu instrumente sociologice statul se prezinta ca o dimensiune a societatii politice, societate guvernata de o putere institutionalizata, avand capacitatea si mijloacele de a exprima si de a realiza vointa unei parti din colectivitate ca vointa generala. Aceasta vointa poate fi revendicata, functie de conditiile concrete, de un grup restrans sau de un grup majoritar sau cu o asemenea imagine.

Reprezentand ansamblul organelor politice de guvernare statul desemneaza aparatul de conducere al societatiipolitice. Aceasta caracteristica a puterii statale a fost analizata din doua perspective: cea care considera statul ca instrument de constrangere, sau cea care insista asupra statului ca rezultat al vointei cetatenilor.

Tot ca instrument de constrangere dar care poate fi rationalizat prin intermediul dreptului vede si Hans Kelsen statul. Acesta devine in teoria kelsiana o persoana morala ce se ghideaza dupa un ansamblu de norme ierarhizate, a caror realizare este asigurata prin forta de constrangere. Tot ca forma de constrangere, dar realizata in interesul uni clase, vad statul si marxistii. Pentru Karl Marx statul repreznta puterea organizata a unei clase pentru asuprirea celorlalte.

A doua varianta este reprezentata de contractualism. Reprezentntii acestui curent (Th. Hobbes, J. Locke, J J. Rousseau) definesc statul pornind de la pactul social" pe care indivizii l au incheiat pentru a beneficia de binefacerile sociale renuntand in schimb la unele din libertatile lor. Statul astfel aparut este un organ suprem din partea caruia cetatenii asteapta respect, protectie si asigurarea drepturilor lor civile. Acest contractul initial a fost realizat pe baza vointei liber exprimate a indivizilor care intelegeau astfel sa se supuna unei vointe comune incarnata in stat. Potrivit acestei conceptii, statul se caracterizeaza prin trei dimensiuni fundamentale: natiunea, teritoriul, autoritatea politica suverana (autoritatea publica sau puterea organizata statal).

FUNCTIILE SI ORGANIZAREA STATULUI

Statul modern unifica o societate care, in absenta puterilor conferite acestuia, ar cunoaste atomizarea si conflictele. Statul fondeaza unitatea politica, dar si viata de grup, prin intermediul Constitutiei. Ansamblu de norme ce determina forma de guvernamant, aplica principiile pe care se fondeaza societatea si pe care aceasta le recunoaste constitutia da sens organizarii etatice. Dar unitatea corpului social nu este doar o rezultanta a Constitutiei ci si a altor simboluri sau valori ce permit adoptarea progresiva a puterii de stat la evolutiile societatii civile.

Ca organizare rationala statul construieste strategii de permanentizare a ordinii sau pur si simplu de supravietuire in fata tendintelor continue de dezorganizre. Conform principiului entropiei realitatea tinde continuu catre o stare simpla de organizare, stare de indiferentiere pentru a carei contracarare este necesara organizarea rationala. De aceea statul este justificat ca o creatie continua destinata stoparii tendintei de disolutie a comunitatii, amenintata, din exterior (razboaie), ca si in interior (crize economice, sociale sau politice). Statul este organizarea rationala si rezonabila a comunitatii putand asigura si alte scopuri decat durata. Statul ca forma de organizare rationala nu mai este insa la Hegel un simplu instrument, ci conditia perfectionarii omului.⁴⁴ Reducand violenta si contribuind la permanentizarea comunitatii statul pune in lucru functiile sale cele mai importante. Dar gandit in raport cu rationalitatea functionarii sale statul poate fi implicat in noi sfere de activitate pentru a contribui la transformarea omului in raport cu criteriile ratiunii. Pentru a asigura supravietuirea comunitatii trebuiesc puse in lucru strategii de echilibru si reglarea conflictelor. In calitate de arbitru, puterea de stat, mentine un echilibru fara de care interesele divergente ar putea distruge intregul. De aceea puterea de stat intervine pentru a rezolva diferendele si a concilia interesele opuse, permitand interventia arbitrajului politic si economic in vederea realizarii interesului general.

Dintr o perspectiva traditionala functiile statului nu sunt prezentate doar intr o maniera descriptiva ci si normativa pentru a realiza obiectivul liberal al limitarii puterii prin putere printr un sistem de de puteri si contra puteri. O clasificare a organizarii si institutiilor statului permite sesizarea functiilor, componentelor si multiplelor sale puteri. Raporturile de putere ce se stabilesc in interiorul statului permit analiza sa ca organizatie.

Astfel statul ca organizatie corespunde unui ansamblu de puteri ce contribuie la formularea unor decizii legitime. Plecand de la Montesquieu putem, din motive de simplificare, sa clasificam puterea de stat dupa criterii legislative, executive si juridice desemnand astfel functiile statului.

_{Tabel . Functiile si organele statului (dupa Philippe Braud, Sociologie politique)}

Spre deosebire de abordarile clasice ale teoriei politice sau juridice sociologia politica contemporana, facand abstractie de diversitatea modurilor concrete de guvernare, a privilegiat analiza sistemica a statului privit ca un ansamblu deschis ce intretine intense schimburi cu mediul sau. Activitatea statului ar fi prezenta intr o dubla miscare - dinspre societatea civila spre institutii cu functia de a extrage si mobiliza resurse, dinspre institutii spre societate ca distributie de bunuri.

Daca statul asigura echilibrul fortelor divergente si regleaza schimburile dintre institutii si mediu atunci el asigura un spatiu al libertatii. Regland conflictele prin drept si asigurand arbitrajul intre interesele concurente statul confera siguranta si garantia unui sistem juridic egal pentru toti. Pentru a impune un astfel de sistem statul instituie reguli constitutionale, care sa fondeze putere ca o forma politica legitima. Si daca organizarea se dezvaluie in diversitatea puterilor" statul desemneaza puterea politica prin excelenta. Ca principala sursa si resursa de putere statul dispune controlul administratiei, armatei si de multiple alte mecanisme de coercitie prin care iti impune autoritatea si realizeaza executarea deciziilor sale. Puterea sa materiala lasa sa se intrevada puterea sa reala.

Probabil cel mai important si influent produs de export european statul s a dovedit o institutie cu un potential adaptabil important. Daca in urma cu un secol numarul statelor era scazut astazi ele s au extins pe toata suprafata globului ajungandu-se la aproape doua sute de state. Intre acestea cateva zeci se prezinta drept comunitati de state, statele federale. Modul de functionare al acestor state se releva cel mai bine din compararea lor cu statele unitare. Statul unitar presupune existenta unei unice vointe politice ce este impusa ansamblului cetatenilor prin intermediul unui aparat administrativ controlat de centru. Principiul sau distinctiv il reprezinta ideea indivizibilitatii statului introdusa de Revolutia franceza in 2 ca raspuns la tendintele federaliste ce se manifestau in epoca Principiul statului unitar este susceptibil de diferite

interpretari dependente de contextul si referintele momentului istoric analizat. Inceputul a fost reprezentat de statul unitar centralizat in care deciziile in materie administrativa erau luate de puterea centrala. Dar pentru a nu fi paralizate de multimea problemelor statele centralizate recunosc o serie de competente organelor locale luand masuri de deconcentrare. Deconcentrarea consta in numirea unor agenti ai puterii centrale la nivel local care raman insa responsabili fata de autoritatile centrale. Cererile de crestere a democratiei locale au antrenat tendinta de descentralizare a statelor unitare, proces ce presupune ca deciziile sunt luate sub controlul cetatenilor de catre autoritati locale alese. Descentralizare poate fi de natura functionala atunci cand se recunoaste serviciilor publice un grad de autonomie ce permite celor interesati sa participe la gestiunea treburilor publice, sau de natura teritoriala cand se recunoaste autonomia entitati administrative ce se pot administra singure.

Statul federal implica existenta unor unitati teritoriale multiple ce sunt dotate constitutional, legislativ si juridic cu autonomie. Numite state aceste unitati federate nu au insa competente internationale. De la un federalism la altul organizarea de acest tip a statelor presupune o mare diversitate de abordare. Ca origine statele federale pot fi rezultatul unui proces de integrare dar si de dezagregare. Statele Unite ale Americii sau Elvetia sunt rezultatul unei federalizari a mai multor state suverane. Functie de specificul perioadei analizate pericolul militar sau cooperarea economica sunt cel mai importante motive pentru care o serie de entitati statale au renuntat la suveranitatea lor. Alte state federale au rezultat din dezagregarea unui alt stat, cum este cazul Federatiei ruse care a succedat Uniunii Sovietice.

Un caz aparte de asociere a statelor il reprezinta confederatia. Caracteristica acesteia este ca respecta suveranitatea internationala a membrilor sai dar pun in functiune o serie de organisme ce coordoneaza politica lor in anumite domenii. Din perspectiva dreptului international federatia nu constituie un stat, relatiile dintre membrii find realizate pe baz unui tratat international.

Spre deosebire de confederatii statele federale sunt organizate pe baz unei constitutii. Autorii constitutiei sunt reprezentantii statelor federate ce conserva drepturile componentelor federatiei. O  federasie recunoaste principiile autonomiei si participarii. Conform autonomiei fiecare stat detine competente proprii pe care le exercita fara ingerinta guvernului federal, pe cand principiul participarii implica controlul si interventia statelor federate asupra politicii federale prin intermediul reprezentantilor lor. De aceea federatiile practica un bicameralism federal in care una din camere reprezinta natiune pe baze demografice iar cealalta reprezinta fiecare componenta a federatiei (Senatul in SUA, Bundesrat-ul in RFG, Consiliul federatiei in Rusia).

SEPARATIA SI ECHILIBRUL PUTERILOR

Din punct de vedere al structurii statele pot fi unitare sau federale. statele unitare au un singur centru de putere, un ansamblu unic de institutii cu atributii de decizie politica, si in consecinta presupun un singur organ legiuitor, un singur executiv si o singura autoritate judecatoreasca. Statul unitar este indivizibil si dispune de o singura lege fundamentala. Constitutia (din latinescul constituere a stabili, a decide, a hotari ) reprezinta legea fundamentala a statului si este formata dintr un ansamblu de norme juridice care definesc si fixeaza principiile statului si ale organizarii sociale, sistemul institutiilor statului, bazele juridice ale statutului cetatenilor.

Reprezentand forma in care poporul se constituie in putere Constitutia se impune fata de toate celelalte actele legislative sau norme juridice. Prin Constitutia sunt stabilite organizarea, structura, competenta si functiile institutiilor supreme ale statului, exprimand in forma juridica cele mai importante raporturi din societate.

Forme istorice, datate, Constitutiile nu sunt imuabile; ele se modifica in functie de schimbarea organizarii de stat, de modificarea relatiilor de productie, a relatiilor politice ori sociale. Aparute ca modalitati de limitare a puterii regale in favoarea parlamentelor constitutiile pot fi scrise sau nescrise, flexibile sau rigide. Cele scrise reprezinta un act juridic unitar pe cand cele nescrise cuprind diferite acte normative si obiceiuri eterogene care, impreuna, constituie legea fundamentala a statului. Constitutiile flexibile pot fi modificate prin proceduri simple, uneori asimilabile legislatiei curente pe cand modificarea cele rigide urmeaza o procedura speciala ti complexa prin care transformarile constitutionale sunt limitate.

Orice constitutie presupune o abordare a raporturilor dintre executiv, legislativ si judecatoresc. Executivul (puterea executiva) reprezinta acea parte a puterii de stat care realizeaza, prin masuri concrete, conducerea nemijlocita a statului. Desi principiul suveranitatii poporului stabileste suprematia Parlamentului fata de celelalte puteri in stat, prin prisma teoriei echilibrului puterilor, puterea executiva are, in cadrul mecanismului de stat, un rol egal cu puterea legislativa si cu cea judecatoreasca. Functia executiva poate fi indeplinita de un organ unic Guvernul) sau de unul dual (seful statului - Presedintele, monarhul si Guvernul .

Tendinta de concentrare a puterii in zona executivului reprezinta un proces de limitare a influentei parlamentare si implicit a democratiei reprezentative. Transferul puterii de la Parlament - institutie reprezentativa, formata potrivit unei proceduri democratice si a carei activitate se desfasoara, pe baza unor principii democratice, - la institutiile executivului, a caror activitate este in mai mica masura si numai indirect sub controlul opiniei publice, corespunde tendintelor de eficientizare a actului guvernarii si exprima tensiunea dintre abordarile tehnocratice si cele democratice. De multe ori cresterea rolului executivului are ca actori principali partidele ce controleaza atat majoritatea parlamentara cat si guvernul. Legislativul (puterea legislativa), potrivit teoriei separatiei puterilor, este acea parte a puterii de stat care, inainte de toate, prin Parlament, asigura conducerea statului. Parlamentul a avut un rol deosebit in perioada revolutiilor din Anglia, Tarile de Jos, Franta, in limitarea absolutismului, in largirea participarii populatiei la viata politica. Aparitia parlamentului ca institutie reprezentativa a insemnat un progres considerabil, pentru ca fara institutii reprezentative nu poate exista democratie. (cu exceptia democratiei directe). Semnificatia deosebita a parlamentului consta in legitimarea democratica a puterii de stat. Parlamentul este singura institutie reprezentativa aleasa care, prin componenta sa, reprezinta, interesele intregii populatii, autoritatea lui bazandu se pe liberul consimtamant al electoratului, exprimat prin alegeri parlamentare. Parlamentul are una sau doua camere, purtand diferite denumiri (in S.U.A : Camera Reprezentantilor si Senat, in Marea Britanie: Camera Comunelor si Camera Lorzilor etc.). In Romania principalele functii ale legislativului sunt legiferarea, investirea si controlul Guvernului.

Teoria separatiei si echilibrului puterilor transpune in gandirea politica modelul influent in epoca al fizicii newtoniene. Incercare de a aduce teoria politica la acuratetea fizicii a presupus copioase si uneori necritice imprumuturi din a stiintele exacte. Viziunea societatii ca un sistem in echilibru implica ideea ca orice perturbare provoaca o adaptare corespunzatoare a diferitelor subsisteme, astfel incat echilibrul global sa poata fi restaurat. Sistemul politic se afla intr un echilibru dinamic iar adaptarea acestuia la schimbari se produce intre anumite limite si numai atata timp cat raportul de forte interior ramane relativ stabil. In momentul in care apare o rasturnare a acestui raport (o revolutie, de exemplu , solutia nu se mai gaseste decat printr o depasire a sistemului si o refacere a echilibrului la un nivel nou, superior.

Montesquieu, preluand o sugestie a lui Locke, a dezvoltat in Spiritul legilor principiul separatiei puterilor in stat prin delimitarea functiilor legislativa, executiva si judecatoreasca, pana atunci exercitate de o singura autoritate statala. Atribuind aceste functii unor structuri statale distincte, apte sa se controleze in mod reciproc, pentru a impiedica preeminenta uneia in favoarea alteia, Montesquieu urmarea limitarea puterii prin putere Acest principiu filozofic transpus in termeni juridici si aplicat in planul practicii politice poate fi regasit in diferite forme in majoritatea statelor democratice.

Un efect pervers al aplicarii rigide a separatiei puterilor in stat consta in minimizarea principiului suveranitatii nationale, deoarece puterea apartine natiunii iar nu puterilor publice care doar o exercita in numele acesteia. Separarea completa a puterilor in stat poate produce un blocaj institutional care perturbe eficienta functionare a puterilor in stat. Montesquieu credea ca tendintele excesive ale uneia dintre puteri pot fi stopate prin actiunile conjugate ale celorlalte vizand echilibrarea puterilor in stat prin mijloace de control reciproc prin care se asigura informatiile necesare functionarii institutiilor si a raporturilor dintre ele.

Teoria echilibrului puterilor este o masura de siguranta care impiedica deriva autoritarista a uneia dintre puteri. Daca la inceput s a insistat mai ales pe ideea separarii puterilor in stat ca o compensatie la absolutismul monarhic, mai tarziu, ca o contrapondere la tendinta de separare rigida a acestora s a impus practica colaborarii si a echilibrului puterilor, ceea ce a presupus constituirea unor autoritati publice distincte, fiecare cu rol bine determinat (de exemplu, puterea legislativa, pentru exercitarea functiei legislative si puterea executiva, asociata functiei executive in stat). Separatia puterilor nu a fost niciodata in practica perfecta caci ar fi condus la blocarea functionarii sistemului politic. Daca regimurile prezidentiale recunosc un rol important controlului reciproc al puterilor in stat, regimurile parlamentare si semi- prezidentiale practica o colaborare a puterilor chiar mai evidenta, generand o puternica interferenta a functiilor si o multiplicare a relatiilor dintre executiv si legislativ.

STATUL DE DREPT

Expresia stat de drept nu reprezinta doar o formula juridica abstracta ci desemneaza o realitate concreta, acea forma de organizare a puterii de stat rationalizata prin raportarea ei constanta si efectiva la sistemul de legi si la principiul respectarii libertatilor individuale.

Daca in mod curent expresia stat de drept este folosita doar pentru a exprima opozitia dintre regimurile democratice si dictatoriale, teoria statului de drept evoca un sistem in care statul reprezinta personificare unei ordini juridice ce are la baza principiul ierarhizarii normelor. Pentru teoreticienii statului de drept o norma juridica nu poate fi valida decat in masura in care ea satisface atat prin modul de legiferare cat si prin continutul sau determinarile continute in norme de nivel superior. Singura norma ce nu depinde de o alta norma este Constitutia; ea reprezinta modul in care poporul se constituie in putere si este expresia vointei generale (de unde si exigenta aprobarii constitutiilor prin referendum). De aceea mecanisme de control sunt prevazute pentru a verifica conformitatea normelor inferioare cu cele superioare. Aparuta intr- un context de criza al parlamentarismului, la sfarsitul secolului XIX lea, teoria statului de drept reorganizeaza raporturile dintre legislativ si juridic in favoarea celui din urma. Exprimand o alta viziune asupra democratiei decat cea curenta statului liberal teoria statului de drept nu ramane insa doar la nivelul dezideratelor, ci capata, odata cu aparitia curtilor constitutionale, o dimensiune reala ce inseamna in practica o reducere a suveranitatii de care dispuneau parlamentele. Daca legea este rezultatul vointei generale si este deasupra intereselor circumstantiale ale alesilor, atunci posibilitatea acestora de a schimba continuu regulile trebuie sa fie conditionata de respectarea legii.

Cultura legii, prin rolul proeminent pe care il acorda valorilor de dreptate si egalitate, este o componenta a esentiala a democratiei, inteleasa nu doar ca simplu mecanism institutional, ci ca o stare de spirit a societatii. Teoria statului de drept da seama despre un compromis intre ideologia democratica si valorile liberale. Plecand de la constatarea ca democratizarea sufragiului transforma natura legislativul care devine victima presiunii opiniei transformand alesii in reprezentanti ai unor interese particulare statul de drept asigura in egala masura cu limitarea omnipotentei parlamentelor si o forma eficienta de protectie in fata tiraniei majoritatii.

Libertatea de decizie a statului este limitata in cazul statului de drept de existenta unor norme juridice superioare a caror respect este asigurat de existenta unei puteri judecatoresti impartiale. Judecatorul devine deci cheia de bolta a realizarii statului de drept, caci ierarhia normelor nu devine efectiva decat daca acestea sunt juridic sanctionate. Drepturile fundamentale nu sunt in mod real asigurate decat daca justitia le asigura protectia. Cultul dreptului a dus la sacralizarea judecatorului. Daca statul liberal insista pe figura reprezentantului ca reprezentant al vointei generale, statul social pe cea a tehnicianului ca unic posesor al expertizei, statul de drept insista asupra judecatorului ca exponent al prevalentei unei ordini etico-juridice. Rolul de aparatore a valorilor face din justitie o reduta impotriva capriciilor majoritatilor parlamentare, dar si a rationalitatii interesata doar de eficacitate. Existenta judecatorului constitutional descrie nu doar un mecanism preventiv ce protejeaza exprimarea vointei generale contrabalansand principiul majoritatii prin exigenta respectarii drepturilor fundamentale, ci se inscrie in miscarea de reevaluare a formelor democratiei contribuind la legitimarea acesteia.

Cultul legii implica o noua viziune asupra democratiei, care nu mai este doar un instrument intre altele, ci devine in societatile contemporane o forma de participare a cetatenilor la luarea deciziilor si de garantare a drepturilor si libertatilor. Statul de drept devine astfel un element esential al unei democratii largite, in care noi actori isi fac simtita prezenta. Insa orice ordine juridica este lipsita de suport in masura in care nu isi gaseste fundamentul in societate. Esecul modelului in cazurile Germaniei sau Austriei in perioada interbelica este ilustrativ. Constructia statului de drept variaza in functie de gradul de democratizare al societatii; crizele economice, sociale sau politice pot antrena prabusirea celor doua.

Chiar daca tematica statului de drept este relativ recenta in gandirea politica au existat abordari ce au premers analiza juridica a raportului stat drept. In secolele XVI XVIII Bodin, Hobbes si Montesquieu au trasat fundamentele si principiile statului de drept. Jean Bodin in ale sale Sase carti despre Republica a in centrul preocuparilor sale modul cum comunitatea se organizeaza in functii de drept si morala. Republica, putere suverana are dreptul de a guverna. Noi putem azi spune ca exista stat de drept in masura in care oamenii sunt guvernati dupa reguli echitabile. Hobbes in De cive si in Leviatan pune accentul pe garantarea

libertatilor individuale. Lock in al doilea Tratat de guvernare pune ideea de asociere a sta la baza corpului

politic deschis spre statul de drept. Montesquieu prin teoria separatiei puterilor in stat afirma practic suprematia regulilor in organizarea statului. In fine, Contractul social, cu referintele la lege si la ? nu este strain genezei statului de drept.

Termenul stat de drept este o traducere literara a cuvantului german Rechtsstaat care intra in vocabularul curent odata cu doctrina juridica germana din a doua jumatate a secolului al XIX lea. Obiectivul pentru care a fost construita este acela de a incadra si de a limita puterea statului prin drept. Teoria statului de drept exprima dorinta de a intari rolul juridicului intr un stat in intregime acomodat dreptului. Acest obiectiv a fost operationalizat in cateva viziuni distincte asupra raporturilor dintre stat si drept: viziunea formala conform careia statul de drept este acea forma de stat care se foloseste de mijloacele dreptului si de forma juridica, viziunea ierarhica care implica superioritatea dreptului in raport cu statul si viziunea materiala pentru care dreptul comporta anumite atributii intrinseci in interiorul statului.

Spre deosebire de britanica Rule of law (domnia legii) teoria statului de drept a reprezentat o abordare formala fara nici o referinta procedurala sau substantiala. In viziunea initiatorilor sai teoria statului de drept urmarea sa permita sesizarea legaturilor stranse dintre stat si drept, analiza evolutiei formelor de stat de tip european dupa evul mediu si constructia unei conceptii capabile sa ofere o imagine teoretica a raporturilor dintre ordinea politica si cea juridica. In esenta statul de drept este expresia unei tendinte normativiste care viza largirea continua a spatiului juridic. Schimbarea intuita de teoreticienii statului de drept a urmat cursul transformarilor de natura morala: tranzitia de la etica datoriei la etica postdatoriei, de la emanciparea partiala de spiritul religie (reminiscenta ideii de obligatie) la abandonare datoriei in favoarea dinamicii drepturilor subiective Aceasta lenta transformare a universului etic l contribuit la revigorarea teoriei statului de drept.

In functie de contextul intelectual al dezbaterii teoriei statului de drept s a centrat fie pe putere ca in Germania, fie pe legitimitate ca in Franta. In doctrina secolului al XIX lea statul de drept era un stat care in raporturile sale cu subiectii sai accepta existenta unui regim de drept. Ca urmare detinatorii puterii nu puteau utiliza in actiunile lor decat mijloace autorizate de ordinea juridica in vigoare.

Prim demers semnificativ, doctrina germana a Rechtsstaat ului s a constituit printr un sir de aporturi teoretice convergente. Doua conceptii s au evidentiat: cea liberala reactiona impotriva omnipotentei statului - jandarm si urmarea sa limiteze sfera de actiune a statului si sa protejeze libertatile individuale prin dictarea de legi precise, pe cand cea conservatore considera dreptul un mijloc de organizare rationala a statului si de normalizare a raporturilor cu cei administrati. Dincolo de diferentele de abordare ideea centrala a teoriei germane a constat in conceptul de auto limitarea. Daca statul este la originea dreptului, acesta din urma nu poate constitui o constrangere externa, o limita obiectiva a organizarii politice. Teoreticienii auto - limitarii considera dreptul ca pe o veritabila constrangere pentru stat. Statul nu poate suprima ordinea juridica fara sa isi distruga propriile fundamente. Presiunile de natura politica si sociala obliga statul sa actioneze doar ca urmare a unei abilitari juridice. Recursul la forta trebuie sa se fondeze pe norme juridice si astfel exercitiul puterii se transforma in competenta, instituita si incadrata de drept.

Organele de stat sunt obligate sa respecte sub aspect formal o ierarhie de norme. Administratia trebuie sa se supuna dreptului, legea Constitutiei, institutiile isi exercita autoritatea in functie de atributiile ce le sunt acordate de Constitutie. De aceea interventia judecatorului - constitutional devine indispensabila pentru a face respectata primordialitatea legii si a Constitutiei.

Deci dreptul nu e o limita extrinseca, el este o limitare intrinseca, exprimata printr un proces de obiectivare a vointei sale intr o ordine juridica stabila, coerenta si ierarhizata. Astfel statul de drept nu ar depinde de puterea dreptului ci de reteaua de credinte care influenteaza organizarea politica.

Teoria auto limitarii a fost criticata in cadrul doctrinei franceze a statului de drept. Plecand de la ideea statului - natiune consfintita de Revolutia de la , juristii francezi au actionat pentru a fonda teoria statului de drept pe baze sociale si sa faca din drept o realitate distincta de stat. Norma juridica nu este rezultatul existentei statului fiind reflexia unui principiu anterior si superior: Dumnezeu, Natura, Omul sau Societatea. Astfel statul nu ar fi decat un interpret al acestei ordini preexistente cata vreme faptul ce genereaza legea se afla in afara statului.

Cel mai reprezentativ teoretician al statului de drept a fost Hans Kelsen. Apartinand scolii normativiste de la Viena de la inceputul secolului al XX lea Kelsen a reevaluat consecintele ce rezultau din ideea rationalitatii formale care a stat la baza teoriei statului de drept constatand ca dincolo de ideea de limitare a statului prin drept poate fi descoperit continutul intrinsec al ordinii statale existente. Conceptia formala a statului de drept impune principiul ierarhiei normelor ce presupune ca dreptul se prezinta ca un edificiu format din niveluri supraordonate si subordonate. O norma nu este valabila decat daca ea satisface dimensiunile unei norme superioare. Astfel toate normele isi gasesc fundamentul in alte norme superioare. Norma juridica subordonata ar fi o extindere a normei juridice superioare. Daca se face abstractie de procesele ce creeaza drept de tipul aprobarii unei noi Constitutii toate celelalte actele juridice sunt rezultatul aplicarii unei norme superioare. Procesul de consolidare a statului de drept in societatile moderne a constat in constituirea progresiva a unei noi ordini juridice ce a substituit ordinea juridica preexistenta, devenind singurul cadru de referinta pentru intreaga comunitate. In spatiul teritorial pe care il descrie statul nu exista decat un singur cadru juridic legitim si suveran, cel al statului. Kelsen afirma absoluta identitate dintre stat si drept, care constituie o singura ordine a constrangerii.

Daca juridic teoriei statului de drept instituie un autentic cult al dreptului si o forma de legitimare a puterii politice ca abordare valorica aceasta viziune accentueaza pe rolul libertatilor individuale integrate unei conceptii democratice asupra rolului statului.

STAT SI SOCIETATE CIVILA

Aparuta intr un context de criza al parlamentarismului, la sfarsitul secolului al XIX lea, teoria statului de drept reorganiza raporturile dintre legislativ si juridic in favoarea celui din urma. Ea exprima astfel reactia dreptului impotriva ordinii politice. Reprezentand o alta viziune asupra democratiei decat cea specifica statului liberal, teoria statului de drept nu ramane insa doar la nivelul dezideratelor, ci capata, odata cu aparitia curtilor constitutionale, o dimensiune reala ce presupune in practica o reducere a suveranitatii de care dispuneau parlamentele. Daca legea este rezultatul vointei generale si este deasupra intereselor circumstantiale ale alesilor, atunci posibilitatea acestora de a schimba continuu regulile trebuie sa fie conditionata de respectarea legii.

Cultura legii, prin rolul proeminent pe care il acorda valorilor de dreptate si egalitate, este o componenta esentiala a democratiei, inteleasa nu doar ca simplu mecanism institutional, ci ca o stare de spirit a societatii. Teoria statului de drept da seama despre un compromis intre ideologia democratica si valorile liberale. Plecand de la constatarea ca democratizarea sufragiului transforma natura legislativului care devine victima presiunii opiniei transformand alesii in reprezentanti ai unor interese particulare, statul de drept asigura in egala masura cu limitarea omnipotentei parlamentelor si o forma eficienta de protectie in fata tiraniei majoritatii.

Libertatea de decizie a statului este limitata in cazul statului de drept de existenta unor norme juridice superioare a caror respect este asigurat de existenta unei puteri judecatoresti impartiale. Judecatorul devine deci cheia de bolta a realizarii statului de drept, caci ierarhia normelor nu devine efectiva decat daca acestea sunt juridic sanctionate. Drepturile fundamentale nu sunt in mod real asigurate decat daca justitia le asigura protectia. Cultul dreptului s a tradus prin sacralizarea judecatorului. Daca statul liberal insista pe figura reprezentantului ca exponent al vointei generale, statul social pe cea a tehnicianului ca unic posesor al expertizei, statul de drept se centreaza pe figura judecatorului ca reprezentant al unei ordini etico-juridice. Rolul de aparatore a valorilor face din justitie o reduta impotriva capriciilor majoritatilor parlamentare, dar si a rationalitatii interesata doar de eficacitate. In acest context existenta judecatorului constitutional descrie nu doar un mecanism preventiv ce protejeaza exprimarea vointei generale contrabalansand principiul majoritatii prin exigenta respectarii drepturilor fundamentale, ci se inscrie in miscarea de reevaluare a formelor democratiei contribuind la legitimarea acesteia.

Societatea civila ca asociere a indivizilor ce dispun de drepturi civice are ca fundament drepturile ce rezulta din asumarea constienta si activa a calitatii de cetateni. Libera asociere si drepturile omului, alaturi de principiul ierarhizarii normelor si al independentei justitiei, creeaza un binom intre statul de drept si societatea civila. Intru un stat de drept cetatenia reprezinta limita dincolo de care detinatorii pozitiilor de putere nu pot sa atenteze la drepturile cetatenilor fara a justifica astfel nesupunerea sau revolta acestora. Dreptul de a combate incalcarea drepturilor cetatenesti, chiar prin violenta, este una din ideile ce fac ca statul de drept sa existe.

Reactionand impotriva comandamentelor politicii ordinii ce tinde sa reduca totul la simpla ratiune de stat, societatea se protejeaza, si apara indivizii impotriva arbitrariului, instituind o noua ordine, a drepturilor si libertatilor cetatenesti. Redus la monopol al coercitiei statul poate fi protectorul libertatilor ci aparatorul propriilor interese. Ideea monopolului asupra coercitiei exprima viziunea conservatoare asupra statului de drept asa cum a fost ea prezentata in cadrul scolii germane de catre F.-J. Sthal pentru care dreptul nu ar reprezenta o limitare, ci un mijloc de organizare rationala a statului si de normalizare a raporturilor sale cu cei administrati Cunoscandu si prerogativele statul ar interveni fara complexe impotriva cetatenilor cata vreme dreptul nu este o limita exterioara statului, ci consecinta a autolimitarii acestuia.

. REGIM POLITIC SI TIP DE ADMINISTRATIE

Forma in care se institutionalizeaza relatia intre cetateni si guvernanti este in general definita ca desemnand un regim politic. Desi exista interpretari ce variaza in functie de autor sau de spatiu cultural, toate definitiile au in vedere ca element central un ansamblu de institutii. Maurice Duverger considera ca, in sens larg, regimul politic este "forma in care se face distinctie, intr-un grup social dat, intre guvernanti si guvernati" . In sens restrans, acelasi autor considera ca regimul este o anume combinare a sistemului de partide, a modului de scrutin, a uneia sau mai multor tipuri de decizie, ca si a uneia sau mai multor structuri de grupuri de presiune. O asemenea definitie nu poate sa evidentieze insa diferenta conceptuala care exista

intre regim si sistem politic.

Scoala comparativa americana face, de exemplu, in optica lui Almond si Powel, diferenta intre ansamblul institutiilor, care este regimul, si sistemul politic care, pe langa institutii include si structurile economice si sociale, traditiile istorice, contextul cultural sau valorile definitorii pentru o societate. Unii aduc acestui tip de definitie obiectia ca este prea vasta, producand o confuzie intre sistem si societatea politica si neglijand distinctia dintre societate civila si stat . Pentru a inlatura cantonarea intr o definitie strict institutionala fara a ajunge la confuzii Quermonne propune o definitie intermediara a regimului politic ca ansamblu de elemente de ordin ideologic, institutional si sociologic ce concura la formarea guvernamantului intr o tara data si intr o perioada determinata" . Patru ar fi elementele care dintr o asemenea perspectiva permit analiza regimului politic: legitimitatea, structura institutiilor, sistemul de partide si forma si rolul statului.

In primul rand legitimitatea, pentru ca un regim politic este rezultatul unei anume legaturi intre setul de valori acceptate de majoritatea cetatenilor si actiunile guvernantilor. Cultura politica isi pune amprenta asupra regimului politic de o maniera profunda si, de aceea, neluarea ei in consideratie poate duce la blocarea relatiei dintre politica si societate. Cat de mult se poate indeparta actiunea guvernantilor de asteptarile opiniei publice este o problema controversata. Un raspuns posibil poate veni din cercetarea tipului de cultura politica si a subculturilor ce coexista. Ele dau masura gradului de toleranta al activitatilor guvernamantale. Tipul de administratie este dependent atat de latura institutionala, de regimul politic si de forma statului, cat si cultura politica , de traditiile fiecarei societati.

Regimul politic al Romaniei actuale are ca fundament revolutia din . Ca element fondator revolutia da nastere unui nou regim a carui osatura institutionala a fost schitata inca la 2 decembrie Acest moment poate fi considerat ca momentul de inceput al celei de a doua republici. In prima etapa a noului regim vor domina elemente juridice si institutionale ale perioadei anterioare. Distinctia intre prima republica si cea de a doua devine clara daca luam in considerare principiul legitimitatii. Instaurarea Republicii Populare pe 0 decembrie 947 nu a fost nici legitima si nici legala. Nu a fost legitima pentru ca nu a fost rezultatul unui consens popular si nu a fost legala pentru ca nu respectat procedurile constitutionale.

Slabiciunile unei definitii de tip duvergerian aplicata la cazul romanesc devin evidente atunci cand se pune problema caracterizarii regimului. Au fost folosite, luandu se ca baza textul constitutional, toate definitiile posibile de la regim parlamentar la regim prezidential, trecand prin regimul semiprezidential. O abordare specifica stiintei politice depaseste referinta stricta la institutii. Prin faptul alternantei, alegerile parlamentare si prezidentiale din 6 au un rol esential in consolidarea regimului politic romanesc. Credibilitatea institutiilor politice era afectata de continuitatea la guvernare, in primul rand o continuitate mentala, a celor ce aveau legaturi cu perioada comunista. Criza de incredere in detinatori puterii nu inseamna insa lipsa de incredere in institutii. Este important deci a se identifica caracteristicile regimului politic romanesc.

Acesta trebuie analizat in raporturile sale cu viata politica, cu gradul de structurare al partidelor si activitatea societatii civile. Rolul formei de guvernamant si al sefului statului nu poate fi exclus dintr o asemenea abordare. Prima perioada a celei de a doua republici este legata de presedintia Iliescu. Rolul determinant a fost in realitate rezervat presedintelui de la nominalizarea primului ministru, la viata interna a partidului de guvernamant - care a functionat ca o majoritate prezidentiala - conduce la definirea regimului ca prezidentialist. Prezidentialismul nu se incadreaza intr o definitie riguroasa, ci tine cont de varietatea practicilor. Ceea ce ii da specificitatea este insa rolul central al presedintelui, formal sau informal, in luarea deciziilor si tendinta de a subordona alte puteri publice . Dar tipul de regim politic nu apare ca o constructie independenta de asteptarile sociale, mai mult sau mai putin manifeste.

Problema formei de guvernamant in Romania a devenit dupa 9 tema de dezbatere publica. Evaluarea perioadei totalitare in conditiile (re)constructiei sistemului de partide si al competitiei politice a facut ca discutia asupra formei de guvernamant sa se puna in termenii dihotomiei monarhie constitutionala- republica. Aceasta tema a fost speculata, cu rezultate diferite, in campaniile electorale din , 2 si

. Lucru cu atat mai usor cu cit loialitatea fata de regele Mihai a unor lideri ai partidelor istorice era publica.

Forma republicana de guvernamant aparea ca indestructibil legata de totalitarismul comunist si, deci, compromisa. Dar republica ca forma de guvernare trebuie disjunsa de incarcatura perioadei comuniste. Aici poate interveni distinctia aristotelica intre forme pure" si forme corupte" de guvernamant. Republica comunista a fost o forma corupta. Natura republicii se schimba insa odata cu revolutia din decembrie Schimbarea de regim politic este reala doar atunci cand noul regim se afla intr o totala contradictie cu cel

precedent. O asemenea situatie este posibila ca urmare a unei revolutii, a unei lovituri de stat, a restauratiei sau a revizuirii integrale a constitutiei Ori, daca in 9 a avut loc o schimbare de regim, modul in care aceasta s a produs a fost receptat diferentiat. Continuitatea la guvernare a unor persoane cu influenta si in vechiul regim la care s a adaugat rezultatul electoral al partidelor istorice in alegerile din 0 si 2 a provocat, fie rezerve, fie chiar reactii de respingere a revolutiei. Treptat referinta la revolutie a disparut sau in cel mai bun caz s a diminuat in discursul politic romanesc. Oricum revolutia nu mai constituie un izvor de legitimitate. Suspiciunea in raport cu detinatorii puterii a fost treptat transferata asupra evenimentelor din decembrie 9 care capata pentru unii contururile unei lovituri de stat. Pentru ca o schimbare de regim sa fie clasificata ca revolutie ruptura fata de vechiul regim trebuie sa fie radicala. Cata vreme se manifesta doar continuitatea la guvernare continuitate la nivelul fortelor politice guvernante dar si continuitate la nivelul unor persoane ce au avut pozitii importante in vechiul regim) schimbarea de regim aparea ca partiala. In paralel se manifesta tendinta de a individualizare a puterii, tendinta ce va afecta imaginea procesului de institutionalizare a puterii, de separare, deci, intre persoana, care este doar detinator temporar al puterii, si stat, ce devine proprietarul acesteia.

Aparent intre regim politic si administratie relatiile par mai degraba slabe. Cum ar putea regimul politic sa influenteze tipul de administratie? Gradul participarii politice a cetatenilor, o variabila importanta in realizarea unui tip de administratie, este influentata in mod direct de specificul regimul politic. Cadrul legal al administratiei, dar mai ales sistemul electoral practicat in Romania reduc participarea la viata politica a cetatenilor la simpla participare la alegeri. Absenta sau slabiciunea vietii asociative, activitatea formala sau deferenta organizatiilor civice pot conduce la tipuri de administratie locala neparticipative. De fapt tendinta de a copia la nivel local comportamente tipice pentru un regim nu poate fi neglijata. Tentatia de a clasifica alegerile locale ca simple alegeri administrative pune in evidenta incercarea de a considera actul administrarii locale ca fiind unul strict tehnic, deci iesit de sub controlul direct si nemijlocit al cetatenilor. In realitate insa in cazul alegerilor locale se manifesta o competitie de programe politice, optiunile si solutiile au o clara orientare politica, responsabilitatea alesilor locali este de asemenea politica. Rolul de parlament local" al consiliilor locale este asumat mai degraba partial, iar intrunirea periodica a acestuia face ca primarul sa iasa intr o oarecare masura de sub controlul consilierilor. Sistemul alegerii directe a primarului care este in functie in Romania conform Legii / 1 este o copie a alegerii Presedintelui statului. Se reproduce astfel la nivel local modelul prezidential al conducerii statului. Dar acest tip de scrutin (majoritar uninominal in doua tururi) poate avea, in cazul administratiei locale, drept consecinta o situatie de blocaj in relatiile dintre primar si consiliul local, daca intre afilierea politica a majoritatii consilierilor si culoarea politica a primarului nu exista corespondenta.

Juridic regimul semiprezidential poate fi cercetat in functie de o serie de variabile care par sa il particularizeze in raport cu alte forme de regim. Regim intermediar intre cel prezidential si cel parlamentar acest tip de regim nu este inaugurat odata cu republica a V franceza in . Republica de la Weimar a cunoscut si ea un asemenea regim, iar aceasta experienta ii evidentiaza limitele. Relatia dintre ansamblul regulilor constitutionale vazuta ca regim politic si exercitiul puterii ce rezulta practica institutionala dominanta considerata ca sistem politic , fara a rezolva problema definiri celor doua concepte, pune in evidenta interactiunile dintre juridic si politic. Raporturile dintre regim si administratie se realizeaza intr un cadru juridic determinat. Raportul dintre politic si juridic pus in termenii anterioritatii si ai preeminentei implica recursul la teoria statului de drept. Norma juridica este rezultatul unei dezbateri politice, dar ea nu se poate intra in contradictie cu ansamblul legislatiei existente la data aprobarii ei. Daca teoria statului de drept pune problema ierarhizarii normelor juridice si a respectarii drepturilor omului, ea nu pune politicul intr o stare de dependenta fata de juridic si nu duce la limitarea sau autolimitarea statului. Controlul constitutionalitatii legilor da coerenta cadrului legislativ, inlatura posibilitatea contradictiilor, voluntare sau involuntare, intre norme juridice si asigura continuitatea statului in conditiile alternantei la guvernare specifice democratiei. Caracterul politic al guvernarilor locale nu poate fi negat; acesta se desfasoara insa in cadrul statului si pe baza normelor juridice existente.

Exercitiul puterilor in stat variaza in functie de forma unitara sau federala a statului. Centralizarea, fenomen specific statului unitar, a aparut si s a dezvoltat in acord cu vointa cetatenilor de a depasi tiraniile locale sau dezordinea de tip feudal. Departe de a fi privita intotdeauna ca o constringere in dezvoltarea libera a societatii, centralizarea a constituit pentru unii expresia progresului. Emile Durkheim sublinia, de exemplu, paralelismul intre progresele centralizarii si civilizatie . Evolutia istorica a diferitelor state europene dezvaluie cauzele istorice diferite ale existentei diferitelor tipuri de administratie. Prin natura sa, statul unitar este centralizat concentrand ansamblul puterilor la nivel central. Statul unitar este centralizat, iar organele de conducere exercita toate competentele legate de suveranitate. Statul unitar poate delega la nivel local o parte din puterile sale. Este vorba de o deconcentrare prin intermediul careia statul prin mijlocirea agentilor care au fiecare competente de decizie asupra unei teritoriu, dar care se afla intr o relatie de subordonare . Cum o centralizare perfecta este impracticabila fenomenul deconcentrarii acorda puteri unor autoritati locale aflate sub coordonarea puterii centrale pe baza principiului subordonarii ierarhice. Descentralizarea descrie o miscare contrara centralizarii, ea urmeaza unei centralizari anterioare. De aceea descentralizarea se situeaza in general in cadrul statului unitar . Forma de redescoperire a identitatilor locale, descentralizarea nu pune in pericol identitatea nationala si expresiile politico institutionale ale statului unitar. Paralel cu descentralizarea apare si un mecanism de control al autonomiei locale, control care poate fi de oportunitate sau de legalitate in functie de gradul de descentralizare pus in practica.

Traditia istorica contribuie de asemenea la constituirea unui tip de administratie. Modul de constituire al statului, statutul istoric al diferitelor provincii sau minoritati a influentat decisiv tipul de administratie. Statul federal nu cunoaste fenomenul descentralizarii propriu zise deoarece el nu este centralizat. Ceea ce poate varia in acest caz este gradul de autonomie acordat la nivelul entitatilor componente federatiei nivelului administrativ inferior.

In Europa pot fi luate in considerare trei mari traditii administrative . Ele pun in evidenta raportul dintre regimul politic si administratie. Corespunzand clivajului centru periferie si depinzand de o serie de factorii precum traditiile, forma statului sau circumstantele politice aceste tipuri de administratie acorda roluri diferite esalonului local. Traditia franceza, care s a impus si in Romania, este rezultatul unei evolutii

care are ca fundament revolutia franceza de la 9 si incheierea procesului de centralizare a statului

francez Elementele distinctive ale acestui model sunt uniformitatea (teritoriul este impartit in circumscriptii administrative dotate cu competente identice), echilibrul (intre descentralizarea colectivitatilor locale si deconcentrarea serviciilor statului ) si tutela statului asupra colectivitatilor locale (prin prefect). Acest model are ca rezultat centralizarea si atomizarea colectivitatilor locale.

Traditia germana este rezultatul mozaicului etatic specific spatiului german care a dus la forma federala de organizare a statului. Landul, preexistent statului, are in consecinta competente legislative. Puterea landurilor face ca acestea sa isi exercite tutela asupra comunitatilor locale. Subsidiaritatea este un mecanism care permite evitarea unei centralizari la nivelul landurilor.

Marea Britanie este un stat unitar in care coexista patru natiuni. Traditia administrativa britanica

are ca element distinctiv eterogenitatea. Anglia, Scotia, Tara Galilor au fiecare organizari locale specifice. Autoritatile locale repartizate pe doua niveluri, comitatul si districtul, dispun de puteri importante punand in practica politicile guvernamentale. Autonomia acestor autoritati este insa delegata de legislator putand fi deci oricand retrasa

Nu doar institutiile influenteaza tipul de administratie, ci si cultura politica dominanta sau subculturile regionale. Unitatile administrative constituie cadrul institutional al participarii cetatenilor la viata locala. Participarea la viata comunitatii locale contribuie structurarea unor moduri distincte de a face administratie. Activismul asociativ, parteneriatul societate civila - administratie, induc modalitati de colaborare si rezolvare a problemelor concrete ale comunitatii. Ca raspuns la tendinta statului de a controla societatea, aceasta la randul sau s-a organizat, urmarind sa limiteze tendintele expansioniste ale statului reliefate centralizare, birocratizare si limitare a libertatilor si drepturilor cetatenilor. Societatea civila reprezinta tocmai forma de aparare a cetatenilor fata de abuzurile statului. Ea este o forma de limitare a puterii arbitrare in favoarea cetatenilor. Societatea civila poate fi definita ca ansamblul formelor de organizare ce nu sunt controlate de institutii ale statului. Asociatiile, fundatiile, sindicatele, organizatiile patronale sunt moduri de existenta ale societatii civile. Ele nu sunt indreptate impotriva institutiilor statului, colaborand cu acestea sub forma parteneriatului societate civila stat. Doar in masura in care activitatile statului pun in pericol, sau par a pune in pericol, drepturi ale cetatenilor, organizatii ale societatii civile avertizeaza asupra pericolului si incearca a l corecta. Societatea civila este deci un element important al oricarui proces de democratizare, altfel democratia ramane fara realul sau fundament si motiv, participarea nestingherita de oprelisti administrativ birocratice a cetatenilor la viata comunitatii, studiile sociologice dovedind ca in Romania prevaleaza, cel putin pentru moment cererile asistentiale.