Formarea statelor grecesti. tipuri de stat

Formarea statelor grecesti. Tipuri de stat

Formarea statelor grecesti, identificarea cauzelor care au determinat acest fenomen, gasirea unor explicatii la natura particulara a acestora, in comparatie cu structurile miceniene si postmiceniene, nu constituie o sarcina usoara. Absenta surselor scrise, altele decat cele poetice (Homer, Hesiod), fie ca este vorba de literatura culta, fie ca este vorba de opere bazate pe o tematica legendara si vehiculate, pe cale orala, prin aezi, reprezinta una din explicatii. Cea de a doua trebuie cautata in dependenta coplesitoare fata de faptele arheologice, numeroase si spectaculoase in unele cazuri, dar insuficient de acoperitoare pentru aspecte esentiale ale lumii postmiceniene. Reflectarea partiala a societatii "homerice" sau geometrice prin sursele arheologice, ca si natura subiectiva a interpretarii lor, explica, in parte, divergentele de opinii, ca si ambiguitatea unor interpretari.

O concluzie poate fi insa subliniata de la inceput. Secolele fundamentale pentru maturizarea proceselor socio-economice si politice in lumea greaca raman secolele IX-VIII i.Hr. Aceasta inseamna ca acum se produc mai multe procese paralele: aparitia celor doua tipuri de state grecesti, dispersia greaca in cadrul marii colonizari, treptata evolutie spre forme economice complexe, caracterizate printr-un anumit grad de diferentiere ocupationala, acumularea de progrese si producerea de mutatii in plan psihologic, care au facut posibila, in secolul urmator, adica in secolul VII i.Hr. trecerea de la economia naturala la economia monetara, evidentiata de aparitia monedei adevarate si a unor sisteme de masuri si greutati standardizate.

Inainte de a analiza procesele istorice amintite este necesar sa se faca o precizare importanta. Indeobste, literatura de specialitate, pornind de la o definitie aristotelica, a considerat si considera polis-ul drept forma naturala de stat din antichitatea greceasca. Si iarasi, statul de tip polis este definit printr-o relatie nedestructibila intre o asezare urbana si un teritoriu rural delimitat cu rigurozitate.

Mai multe aspecte sunt de mentionat in legatura cu aceasta definitie. Chiar si acceptand ideea ca statul de tip polis este de neinteles in afara unei complementaritati intre un centru in care functionau institutiile politice si un teritoriu considerat a fi proprietatea corpului cetatenesc, nu trebuie sa se piarda din vedere faptul ca acest punct focal al vietii publice nu este, de la inceput, o asezare urbana, eventual fortificata. Ed. Will insista chiar asupra faptului ca, in antichitate, termenul prin care este definit orasul propriu-zis este acela de asty si nu de polis. Aceasta observatie atrage atentia asupra intelesului complex al termenului de polis, perceput, in primul rand, ca o comunitate a locuitorilor care se bucura de cetatenie, adica a acelor politai. De altfel, aceasta este valoarea termenului la Aristotel. Alte texte (v. Herodot, VIII, 61; Thucydide, VII, 77, 7) utilizeaza denumirea in sensul strict aristotelic, independent sau chiar opus legaturii dintre un teritoriu dat si o asezare urbana. Se poate afirma chiar ca la acesti doi autori termenul are o valoare mai profunda si anume cea de patrie. De aici si forma apolis pentru individul privat de patrie, de exemplu, in caz de ocupatie straina.

Dincolo de aceasta discutie raman doua trasaturi definitorii pentru astfel de structuri. Este vorba de autarhie (sau independenta economica) si de autonomia politica. Ultima trasatura presupune, pe langa proprietatea asupra teritoriului, absenta tributului, libertatea in fixarea formei de guvernare si a legilor, dreptul de libera alegere a magistratilor, existenta unei armate proprii, elaborarea politicii externe, viata religioasa particulara (venerarea unor divinitati poliade, inaltarea unor sanctuare de granita side suveranitate). Mai trebuie adaugat ca orice polis recunoaste atotputernicia legii. Aceasta inseamna ca forma prin care se exprima apartenenta la o anume polis este respectul legii supreme de esenta divina, respect care constituie si baza loialismului cetatenesc.

Polis-ul este doar una din realitatile socio-politice ale antichitatii grecesti. O parte din spatiul grec nu a participat la aceasta evolutie si a conservat structuri arhaice; fie a perpetuat regimuri regale care domina o lume rurala, fie a evoluat spre noile forme de asociere de tip amphyctionie sau symmachie, fara ca natura originara sateasca sa fie depasita. Exemple de acest tip raman Epirul, Thessalia, unele arii din vestul Peloponezului. Termenul cu care sunt definite este acela de stat-ethné.

Este necesar sa se sublinieze si amanuntul ca nici acele entitati care au atins stadiul de polis nu se prezinta uniform si nu evolueaza paralel, deosebirile cele mai frapante fiind cele constatate intre Atena si Sparta. Regula generala o reprezinta constituirea corpului cetatenesc prin unificarea satelor in cadrul unui proces numit de synoekism si tendinta de a pune in practica un anumit ideal cetatenesc marcat de homonoia (concordia in vederea bunului comun), philia (iubirea de aproape) si pistis (incredere).

Fara a se intra in alte discutii este necesar sa se precizeze cele cateva trasaturi care diferentiaza un oras-polis de statul de tip ethné.

Un polis este:

1. un grup uman care traieste in comun (in sens de viata politica comuna) pe un teritoriu politic;

2. se defineste juridic prin proprietatea asupra pamantului, care este un privilegiu cetatenesc cu titlu individual (ca realitate quasi-generala) sau cu titlu colectiv (uzufructuari ai pamantului statului, ca la Sparta);

3. autoritatea publica se exercita pana la hotarele garantate de zei (prin sanctuarele de suveranitate si de granita si alte forme de marcare rituala a granitelor (vezi stalpii de hotar);

4. dispune de un centru politic. Aici trebuie adaugata observatia ca unele din aceste centre de tip polis s-au constituit in legatura cu o veche structura palatiala miceniana. Aceasta constatare nu poate fi insa absolutizata. Evidenta cea mai clara este furnizata de Atena, unde s-a putut urmari evolutia neintrerupta din epoca miceniana prin submicenian, protogeometric si geometric pana in epoca arhaica. In alte cazuri se constata abandonarea totala, ca zona rezidentiala, a marilor centre miceniene (Mykene, Tirynth, Ano Engliano, Orchomenos);

5. elementul comun il reprezinta vatra sacra, in jurul careia se construiesc sediile institutiilor publice. De notat ca la Atena s-a produs un transfer important. Vatra ceremoniala a fost stramutata din sala tronului din palatul de pe Acropole la poalele ei, adica in spatiul care va prelua functia rituala si politica a palatului din perioada miceniana;

6. exista o anumita complementaritate intre polis si dezvoltarea urbana, fara ca aceasta evolutie sa fie absolut obligatorie si fara ca, in fiecare caz, sa apara o singura asezare urbana. Asezarea urbana unica o gasim la Megara sau la Sicyona. Dar Atena si Corinthul dezvolta doua (exemplu Atena si Pireu) sau trei nuclee urbane (Corinth), dintre care doar unul are functie politica;

7. faptul ca asezarea urbana, in sens strict, nu exprima realitatile politice este demonstrabil si prin aceea ca notiunea generala care dovedeste participarea la o comunitate de cetateni este de tip ethné, adica athenienii, argienii etc. si nu se exprima prin numele orasului, adica Atena, Argos. Dupa cum exista polis fara nucleu urban, ca in cazul Spartei.

In ceea ce priveste dreptul de cetatenie (adica politieia) este de subliniat lipsa de universalitate, mai ales in ceea ce priveste natura lui activa. In general, de cetatenie activa nu pot beneficia decat barbatii adulti. Dar varsta si sexul nu reprezinta un criteriu unic. De la cetate la cetate si de la epoca la epoca intra in calcul si alte criterii: nasterea (exista, de pilda, o ierarhie de nastere, vezi agathoi, singurii care au cetatenia integrala), avere (in republicile plutocratice sau oligarhice), varsta (in principiu de la majorat, dar exista si constitutii gerontocratice, ca la Sparta), mod de a castiga existenta (la Theba erau exclusi de la cetatenia intreaga cei care lucrau, cu bratele, pamantul), norme constitutionale (vezi constitutia lui Clisthene si legea din 451 initiata de Pericle). Se cunosc si situatii in care cetatenia este pierduta definitiv (condamnare) sau partial (ocuparea teritoriului de o armata straina, vot de ostracism).

Participarea la un corp cetatenesc presupune respectul celor doua serii de legi: legile nescrise, de origine divina, cuprinse sub termenul de themis si legile elaborate de catre institutiile statului si care, spre deosebire de primele, sunt scrise (nomos).

Aparitia statelor grecesti sub cele doua forme, orasul-stat (polis) si statul de tip ethné este, asa cum s-a mentionat mai sus, un proces care se incheie in secolul VIII i.Hr., un secol considerat de Coldstream, Hiller si altii drept perioada cruciala si pe care o definesc ca "Renasterea greaca". Exista numeroase semne care atesta o oarecare prosperitate in aceasta perioada: tendinta de acumulare a bogatiei, aparitia arhitecturii sacre, culminand cu inaltarea marilor sanctuare panhellenice si cele dedicate divinitatilor poliade, intensificarea contactelor peste mari, dupa o perioada de slabire a acestora. Trebuie adaugat un spor demografic semnificativ, calculat pentru Attica, Argolida si Messenia la cca 4%, progresele importante in plan cultural (aparitia literaturii eroice si a altor genuri literare, redescoperirea scrierii si nasterea artei figurative monumentale. Aceasta dezvoltare nu este uniforma si nu este usor sa se identifice dovezile care atesta atingerea unui anumit prag al evolutiei. Coldstream crede ca elaborarea a ceea ce el numeste "stiluri originale si creative" in geometricul tarziu poate fi foarte bine corelata cu definitia aristotelica a polis-ului, bazat pe autonomie completa, in vreme ce stilurile "derivate" ar corespunde statelor de tip ethné.

Fara indoiala ca nu se poate absolutiza o asemenea distinctie pe criterii strict arheologice. Dar nu se poate sa nu se recunoasca ca in secolul VIII i.Hr. s-a acumulat o serie de fenomene, intre care se numara polarizarea bogatiei si dezvoltarea paralela a unui ethos bazat pe castigul material, pe straduinta de a acumula bogatie si, prin ea, onoare si statut. O bogatie vizibila, adica etalata. De aici, interesul special pentru forme portabile de bogatie (bijuterii, obiecte de metal, arme) sau consumabile. Acest fenomen se amplifica in secolul VII i.Hr. Una din formele de etalare a bogatiei este distrugerea ei, adica folosirea in scopuri neeconomice (ofrande funerare somptuoase, corelate cu aparitia a ceea ce s-a numit "morminte-panoplie", cresterea proportiei dedicatiilor de obiecte din metal sau alte bunuri catre principalele sanctuare, mai ales, catre cele panhellenice, spre care sunt transferate competitiile sociale). Un loc exceptional in aceasta intrecere il detin vasele ceremoniale de bronz (trepiede) si obeloi. Este necesar sa se adauge ca grupurile sociale care se afla in competitie costisitoare si care isi transeaza statutul prin ofrande raman legate de agricultura si de bogatia generata de acest sector economic. Caci, in ciuda unor progrese tehnologice, mestesugurile sunt inca slab dezvoltate. Argumentele arheologice raman identificarea unui numar mic de pictori care au lucrat la Atena, nu numai in secolele VIII-VII i.Hr., dar chiar si mai tarziu. Problemele se pun in aceiasi termeni si pentru metalurgie. La aceste constatari se pot adauga unele stiri literare (Hesiod, Munci, si zile) care mentioneaza ca o parte din unelte erau lucrate in oikos. Absenta monetei nu facea posibila o dezvoltare a comertului, iar schimbul continua sa functioneze in sistemul darului si contradarului la nivelul elitelor si viza, cu precadere, obiecte de lux. De altfel, "vanzarea" altor produse, care presupunea un excedent ocazional, se petrecea extrem de rar, nu constituia, deci, o activitate permanenta. Aceste date pledeaza pentru o societate prea putin divizata din punct de vedere ocupational. Ca urmare, singura zona in care acumularea se putea produce era agricultura, uzandu-se de cele trei solutii posibile: alienabilitatea solului in afara genos-ului, sporirea turmelor, dezvoltarea unor ramuri noi - viticultura si horticultura (maslinul). Cu alte cuvinte, prin extinderea dreptului de proprietate asupra pamanturilor necultivate (pasuni) sau a pamanturilor neocupate, o asemenea tentativa a avut consecinte grave, intrucat se corela, asa cum s-a vazut mai sus, cu un spor demografic semnificativ.

Cresterea bogatiei si concentrarea ei in mana elitei a avut si alte consecinte in plan social, ritual si cultural. Pe masura ce relatiile de rudenie si reciprocitate isi pierd valoarea si apar grupe cu interese divergente, locul vechilor ceremonii este luat de asociatiile masculine (= symposia), cu ritualuri speciale dedicate unor eroi si a descendentilor lor.

In acest context se constituie cultul eroilor homerici, care oferea, in egala masura, un model de viata si legitimitatea pozitiei sociale nou castigate. Exista indicii ca un asemenea symposion aristocratic functiona la Mytilene. Este posibil, de asemenea, ca locuintele mari descoperite la Zagora (Chios), Emporio (Chios) si Kokkunnares (Paros) sa fi servit ca loc de adunare in acest scop.

In sfarsit, se presupune ca predominanta cupei si a bolului in inventarul formelor de vase din secolul VIII i.Hr. ar fi legata tocmai de ceremonia bautului, cu importanta functie rituala si sociala. Nu este exclusa nici presupunerea ca organizarea grupelor de varsta (de exemplu, ephebia la Atena) sa reprezinte o reactie la aceste asociatii masculine aristocratice.

In cadrul acestui proces complex a luat nastere, prin incorporarea unor grupuri elementare (sate) legate printr-o puternica solidaritate, inclusiv religioasa, orasul-stat, caracterizat prin autarhie si autonomie.