Crestinismul - aportul sau fundamental la unitatea spirituala a europei

CRESTINISMUL - APORTUL SAU FUNDAMENTAL LA UNITATEA SPIRITUALA A EUROPEI

Originea si evolutia

Spre sfarsitul secolului I i.Hr., in Palestina traiau 600.000 evrei, iar cateva milioane in diaspora.. Acestia din urma erau stabiliti in marile orase ale antichitatii: Roma, Cartagina, Alexandria. Pentru toti evreii, Ierusalim era capitala istorica si spirituala, locul unde se gasea Templul Sfant. La sarbatoarea de Pasti (Pasche), puteau sa vina aici pana la 180.000 de credinciosi care comemorau iesirea evreilor din robia egipteana. Acest templu era asadar nu numai un centru religios, dar si un simbol national. Aspectul esential al religiei lor era cunoasterea Bibliei, o carte ce cuprindea istoria lor si Legile lui Moise. Iudaismul a reprezentat o religie profetica ce sustinea ideea unui salvator cu numele de Mesia. Alaturi de stoicismul grec si mitologiile semitice, el a fost sursa a crestinismului primitiv. Ideea unui izbavitor al omului este prezenta in Noul Testament, in care cele patru evanghelii povestesc faptele lui Iisus, considerat "unsul lui Dumnezeu" (Hristos in greaca).

Nascut la Betleem in timpul lui Augustus, el isi petrece tineretea la Nazaret, iar dupa implinirea varstei de 30 de ani incepe sa predice si sa infaptuiasca miracole. Faptele sale au fost considerate de catre romanii care stapaneau Palestina drept agitatie, iar de catre preotii evrei drept razvratire (mai ales dat fiind ca se declarase Fiul lui Dumnezeu). A fost condamnat la moarte si crucificat, inviind dupa trei zile. S-a aratat celor 12 apostoli, dupa care s-a inaltat la cer.

Aparut in secolul I d.Hr., crestinismul a fost imbratisat si de unii evrei din diaspora. Prima biserica crestina va apare la Ierusalim, apoi in nordul Palestinei, Siria, Macedonia, Grecia, zona mediteraneana. Intrucat noua credinta se adresa celor defavorizati si saraci, ea s-a raspandit foarte rapid si in alte zone ale Imperiului Roman.

Caracterul monoteist si refuzul de a accepta cultul imperial (la Roma imparatul era considerat o persoana divina, dominus et deus), credinta puternica si solidaritatea au facut ca la Roma crestinii sa nu fie agreati. Ei au avut de suferit persecutii si atacuri din partea autoritatilor romane, religia crestina fiind considerata "nepermisa" (religio ilicita).

Astfel, imparatul Nero (54-68) incepe persecutiile impotriva crestinilor, pe care ii acuza de a fi dat foc Romei. In anul 177 d.Hr., la Lugdunum (Lyon), in vremea imparatului Marcus Aurelius (161-180) are loc martirizarea unor crestini. Politica Romei fata de crestini cunoaste totusi si unele perioade de toleranta, cum a fost cea din vremea lui Severus Alexander. Persecutiile s-au realuat insa si au cunoscut apogeul in perioada lui Diocletian (284-305), care a emis in anii 303-304 edicte de condamnare la moarte impotriva crestinilor. Intoleranta Romei i-a determinat pe crestini sa nu isi faca publica noua lor credinta si sa recurga la unele simboluri (delfinul, de exemplu, era pestele ce transporta mortii spre o insula a fericirii, a vietii vesnice).

Crestinismul va intra in legalitate in anul 313 cand, prin Edictul de la Mediolanum, va deveni religie oficiala. Plecand din acel moment, crestinii pot organiza adunari si ceremonii, iar simbolurile lor apar pe monede. Cu toate acestea, crestinismul nu era si singura religie oficiala, astfel incat dualitatea paganism - crestinism a mai general tulburari si conflicte. Ulterior, imparatul Theodosie I (379-395) a interzis paganismul, astfel incat crestinismul devine unica religie oficiala recunoscuta in Imperiu.

Vocatia universala a crestinismului

La sfarsitul secolului al IV-lea, Biserica Crestina a devenit o institutie cu organizare ierarhica, cuprinzand:

episcopi aflati in fruntea fiecarui oras (cetati);

mitropoliti ce conduceau biserica din fiecare provincie;

patriarhi ce se aflau in fruntea unor centre politice mari din partea orientala a imperiului (Alexandria, Ierusalim, Constantinopol);

Inca inainte de secolul IV apar primii autori crestini care explica esenta doctrinei crestine, numiti parinti ai Bisericii, scrierile lor numindu-se patristice. Aceste opere au formulat doctrina Trinitatii, au stabilit slujba prin textele liturghiei.

Numarul scolilor crestine a crescut, mai ales dupa ce prima de acest fel apare la Alexandria, unde in principal se interpreta Sfanta Scriptura. Teologia crestina cunoaste un moment de apogeu odata cu opera Sfantului Augustin. Autor al lucrarilor "Confesiuni" si "Despre cetatea lui Dumnezeu", el pune fundamentul unei filozofii crestine care are drept idee de capatai mantuirea prin gratia divina, cunoasterea, dragostea, intelepciunea, idei care vor fi ulterior dezvoltate de scolastica medievala.

El a reusit sa imbine cultura greco-latina cu noul spirit crestin, si astfel sa creeze noi fundamente spirituale care se vor regasi in Europa. Prin activitatea sa, el a dat profunzime crestinismului, ceea ce a asigurat universalitatea acestei religii. Populatiile din Europa se simt tot mai legate prin acceptarea valorilor crestine: dragostea, intelegerea, pacea.

Universalitatea crestinismului prin raspandirea lui rapida a fost asigurata si de calatoriile apostolilor. Apostolul Pavel realizeaza trei calatorii de convertire si sfarseste martirizat la Roma in timpul lui Nero. Drept urmare, in secolele IV-V, crestinismul contribuie la refacerea unui imperiu, avand la baza factorul spiritual, si nu cel politic. Crestinarea germanilor, slavilor si a altor popoare permite puterii politice sa isi creeze fundamentele caracterului sacru al persoanei regale. Episcopul de la Roma, considerat succesor al Sfantului Petru, se va numi papa, si doreste sa fie recunoscut ca sef al Bisericii. Rolul lui este contestat de catre patriarhul de la Constantinopol, fapt ce va crea divergente si crize, depasite insa in primul mileniu crestin. Unitatea spirituala a Europei crestine, o adevarata Republica Christiana, se mentine pana in anul 1054, cand are loc marea schisma: crestinismul isi pierde unitatea, caci Biserica Rasariteana sau Ortodoxa se separa de Biserica Apuseana (Romano-Catolica).