Adoptarea constitutiei

Adoptarea constitutiei

Asa cum am vazut in capitolele anterioare, constitutia se afla in varful ierarhiei normelor juridice dintr-un stat. Tocmai datorita acestei situatii, inca de la inceput s-a ridicat problema unor modalitati specifice de adoptare. Adoptarea constitutiei trebuie vazuta ca un proces complex, cu profunde semnificatii politico- juridice, proces in care se detaseaza clar cel putin (constituantul sau puterea constituanta) modurile de adoptare.

Initiativa adoptarii constitutiei

Initiativa adoptarii constitutiei constituie prima etapa in adoptarea unei constitutii. Din acest punct de vedere se pune problema de a sti ce organism sau forta politica, sociala sau statala poate avea aceasta initiativa. In principiu, se considera ca initiativa constitutionala trebuie sa apartina acelui organism statal, politic sau social care, ocupand in sistemul politic al unei societati locul cel mai inalt (organ suprem), este cel mai in masura sa cunoasca evolutia societatii date, perspectivele sale. De asemenea, un rol aparte poate avea initiativa populara. Studiind constitutiile actuale, putem observa doua situatii. Unele constitutii prevad cine poate avea initiativa adoptarii constitutiei. Alte constitutii nu prevad un asemenea lucru, el rezultand din sistemul normativ privind elaborarea legilor. Uneori, stiinta si practica constitutionala (trecute si actuale) subordoneaza initiativa si adoptarea constitutiei, regulilor privitoare la puterea constituanta.

Moduri de adoptare a constitutiilor

Odata stabilita problema initiativei privind adoptarea constitutiei, mai ramane de lamurit problema adoptarii propriu-zise. In aceasta privinta, teoria si practica constitutionala a statelor cunosc multe nuantari. La intrebarea de a sti cine trebuie sa aiba dreptul de a adopta o constitutie, deseori s-a raspuns si se raspunde prin teoria puterii constituante. Prin putere constituanta se intelege de fapt organul care, beneficiind de o autoritate politica speciala, are dreptul de a adopta constitutia. Puterea constituanta apare sub doua forme, si anume: puterea constituanta originara, ce intervine atunci cand nu exista sau nu mai exista constitutie in vigoare (state noi, revolutii), si puterea constituanta instituita, prevazuta de constitutia in vigoare (sau anterioara), atat in ce priveste organizarea, cat si functionarea ei.

Ea poate modifica (se mai numeste si putere de revizuire) sau adopta o constitutie. In literatura juridica se arata ca puterea constituanta originara ridica o serie de probleme, precum: a sti cui apartine puterea constituanta originara, a justifica legitimitatea operei sale constitutionale etc. Explicandu-se cine este titularul puterii constituante originare, se arata ca acesta este individul sau grupul care incarneaza, la un moment dat, ideea de drept sau poporul (atunci cand in absenta oricarui sef recunoscut sau consimtit este purtatorul direct al ideii de drept) sau guvernamantul de fapt (in revolutii).

In legatura cu teoria puterii constituante se impun unele constatari. Este corecta si verificata in practica afirmatia potrivit careia organismul chemat sa adopte o constitutie se bucura si trebuie sa se bucure de o autoritate politica si juridica aparte, deosebita, tocmai pentru ca el adopta legea fundamentala a unui stat. La fel se prezinta si distinctia intre puterea constituanta originara si puterea constituanta instituita. O asemenea distinctie este utila si actuala, pentru ca lumea este in continua evolutie si, in mod firesc, in societatile unde se produc transformari fundamentale ale realitatilor politice, economice si sociale, se impune elaborarea unei noi constitutii, expresie a ideii de drept a noilor forte sociale de guvernamant, iar aceasta Constitutie creeaza noi structuri organizatorice, care nu puteau fi prevazute de constitutiile anterioare. Ea este edictata in forme si proceduri noi.

Privite lucrurile in realitatea lor social-politica, trebuie adaugat ca cel care adopta constitutia (individ, grup de indivizi, organisme sociale, politice, statale) nu este purtatorul unei idei abstracte, generale, de drept, ci al ideilor de drept si justitie ca valori sociale fundamentale ale unor categorii (grupuri) sociale date. Este in ultima instanta exponentul intereselor celor care, invingand in revolutii, preiau puterea. Adoptarea constitutiei a cunoscut si cunoaste diferite moduri. Ca si in alte domenii ale vietii politice si juridice, modul de adoptare a unei constitutii este specific fiecarei tari si este determinat de stadiul de dezvoltare economica, sociala si politica, de ideologia dominanta in momentul adoptarii constitutiei, de raporturile sociale. Unele din modurile de adoptare a Constitutiei au fost criticate si abandonate ca fiind total nedemocratice (de exemplu, constitutia acordata), altele sunt privite cu serioase rezerve; alte moduri tind insa spre o aplicatiune larga si constanta, in aceasta din urma categorie fiind cuprinse constitutiile adoptate de catre adunari parlamentare, prin proceduri democratice sau prin referendum. Adoptarea constitutiilor a cunoscut - dupa cum se stie -, in general, urmatoarele moduri: constitutia acordata; statutul (constitutia plebiscitara); pactul; constitutia conventie (cu varianta constitutia referendara). Trebuie adaugata desigur si constitutia parlamentara. Aceste moduri de adoptare a constitutiei, carora li se pot adauga si altele, au fost pe larg studiate in literatura juridica, realizandu-se clasificari, justificari sau rezerve si critici.

Fara a analiza in acest loc clasificarile modurilor de adoptare a constitutiilor, vom reaminti totusi ca daca unii autori divid aceste moduri in procedee monarhiste si procedee democratice, altii le impart in forme democratice (conventie, referendum), forme monocratice (constitutia octroitala) si forme mixte (plebiscitul si pactul). In aceasta din urma conceptie, formele mixte sunt o combinatie intre monocratie si democratia directa sau monarhia cu reprezentare.

Importanta este insa nu analiza clasificarilor, ci expunerea modurilor (procedeelor) de adoptare a constitutiilor, observandu-se ca aceste moduri explica in mare masura si evolutia constitutiilor in ce priveste forma si continutul lor.

a) Constitutia acordata

Constitutiile acordate (octroyées, denumite astfel in literatura juridica franceza), cunoscute si sub numele de charte concedate, sunt constitutiile adoptate de catre monarh ca stapan absolut, care-si exercita puterea. Aceasta constitutie este considerata a fi cea mai rudimentara. Exemple de constitutii acordate sunt: Constitutia data in Franta de Ludovic al XVIII-lea la 4 iunie 1814; Constitutia Piemontului si Sardiniei din 4 martie 1848; Constitutia japoneza din 11 februarie 1889 etc.

b) Statutul

Statutul sau constitutia plebiscitara reprezinta de fapt o varianta a constitutiei acordate, este drept una mai dezvoltata. Statutul este initiat tot de catre seful statului (monarhul), dar este ratificat prin plebiscit. Trebuie sa observam ca aceasta ratificare prin plebiscit nu este de natura a transforma constitutia intr-o constitutie democratica, asa cum s-ar crede. De altfel, apreciaza unii constitutionalisti, plebiscitul este o "alterare, in sensul cezarismului", a referen-dumului; prin acest procedeu, "suveranitatea populara nu este activa, ci este pasiva", ea nu decide, ea accepta, in conditiile in care este dificil de a face altfel.

Plebiscitul a fost in practica constitutionala modul "normal" de adoptare a constitutiilor autoritare. Cu ocazia plebiscitului, corpul electoral poate spune da sau nu textului constitutional in intregime, neputandu-se propune amendamente.     Daca la plebiscit adaugam gama larga a presiunilor folosite de cei care au redactat constitutia, apare evident caracterul nedemocratic al statului. In categoria statutelor sunt incluse: Statutul Albertin (4 martie 1848), care devine Constitutia Italiei prin acceptare pe cale de plebiscit; Constitutia regala din Romania din 1938, supusa plebiscitului la 24 februarie 1938 si promulgata la 27 februarie 1938.

c) Pactul sau constitutia pact

Pactul sau Constitutia pact reprezinta un contract intre rege si popor. Poporul este reprezentat prin parlament. Pactul este considerat mai potrivit pentru apararea intereselor grupurilor conducatoare (guvernantilor), deoarece monarhul trebuie sa tina seama de pretentiile acestora. El poate fi urmarea unei miscari revendicative sau, de asemenea, putea fi folosit si a fost folosit ca mod de acces al unui principe strain pe tronul unui stat, ceea ce s-a produs in Belgia si in tarile din Balcani. Exemple de constitutii pact: Constitutia romana de la 1866 a fost un pact atat prin modul sau de adoptare, cat si prin prevederile sale privitoare la modificare (art. 128 alin. 3), prevederi care aratau ca modificarea se face de catre parlament, de acord cu regele. De asemenea, Constitutia romana adoptata la 1923 a fost un pact. Ea se aseamana foarte mult, sub acest aspect, cu Constitutia din 1866. Constitutia engleza nu este altceva decat un sir de pacte intervenite in decursul secolelor intre monarh, pe de o parte, si nobilime si cler, pe de alta parte.

d) Constitutia conventie

Este rezultatul activitatii unei adunari ce poarta numele de Conventie. Aceasta adunare era special aleasa pentru a adopta constitutia; ea exprima conventia intervenita intre toti membrii societatii, era considerata deasupra parlamentului, avea dreptul de a stabili puterile delegate in stat si competenta puterii constituante. Terminologia este de origine americana: constitutiile care s-au dat in statele Uniunii incepand cu 1776 si Constitutia Statelor Unite au fost opera Conventiilor. Franta a cunoscut acest procedeu pentru stabilirea constitutiilor din 1791, 1848 si 1873, cu deosebirea ca termenul de conventie a fost inlocuit cu cel de adunare constituanta.

De remarcat este ca acest tip de constitutie a fost considerat un mijloc potrivit pentru manifestarea suveranitatii nationale, asa cum era ea inteleasa in secolele XVIII si XIX. Fata de situatia ca poporul singur poate decide si ca el este deasupra Parlamentului, procedura conventiei a fost apoi criticata pe motivul ca Adunarea Constituanta poate hotari dupa vointa sa si poate fi deci in dezacord cu cel care a ales-o. Indreptarea acestei situatii s-a incercat prin adoptarea sistemului referendumului, in sensul ca, juridiceste, constitutia a fost supusa ratificarii populare. Exemple de constitutii adoptate astfel: constitutiile franceze din 1793, a anului III (1795) si din 1946. Constitutia Romaniei adoptata in anul 1991 poate fi, fara rezerve, considerata o constitutie referendara. Redactata de catre o comisie, ea a fost adoptata de catre Adunarea Constituanta si apoi aprobata prin referendum.

e) Constitutia parlamentara

Ulterior celui de-al doilea razboi mondial, adoptarea constitutiilor s-a realizat, de regula, de catre parlamente (mai ales in tarile din estul Europei), folosindu-se urmatoarea procedura: initiativa, elaborarea proiectului, discutarea publica a proiectului, adoptarea proiectului de catre parlament cu o majoritate calificata (cel putin 2/3 din numarul total al membrilor parlamentului). In acest mod au fost adoptate constitutiile tarii noastre din anii 1948, 1952 si 1965. Votarea constitutiei facandu-se de catre un parlament nou ales, s-a creat aparenta aplicarii regulilor puterii constituante. Extinderea referendumului, ca modalitate de participare directa a cetatenilor la guvernare, a determinat folosirea sa in adoptarea constitutiilor si in orice caz considerarea sa ca mijlocul cel mai democratic de adoptare a unei constitutii sau a unei legi.