Alte dimensiuni ale politicii

ALTE DIMENSIUNI ALE POLITICII

Dupa parcurgerea acestei teme veti invata:

. Politica si statul

. Apolitismul - iluzie sau strategie

. Cetatenia - forma a constientizarii dimensiunii politice

_{. Public sau privat - o redimensionare a politicii}

Multa vreme sinonim cu insasi notiunea de politica, statul a constituit institutia politica cea mai reprezentativa a ultimilor secole. Dominatia sa asupra vietii politice a dus la limitarea politicii la stat datorita avantajelor pe care o asemenea perspectiva le presupune: precizia si simplitatea. Iar daca politica nu poate fi redusa la stat, acesta - forma institutionalizata a puterii - dezvaluie cea mai importanta expresie a ordinii politice experimentata pana in prezent. Spatiu al agregarilor partiale si al conflictelor de interese, politica se insereaza intr-un camp social reglat de o putere ce prin referinta la monopolul coercitiei legitime se concretizeaza in stat. Definita in acest fel politica se raporteaza la dominatie ca la principala sa resursa si prin afirmarea monopolului asupra coercitiei - forta creeaza reflexul fricii.

Trecerea de la guvernare la dominatie a produs o mutatie in ceea ce priveste identificarea scopurilor politicii. Intamplator sau nu, in perioada in care medievalul regere face loc modernului dominus, statul, ca notiune si ca practica, isi construia fundamentele. Asocierea fricii cu statul nu este atat de arbitrara pe cat s- ar crede. Ideea ca puterea ar avea ca scop doar perpetuarea sa, forjata de Machiavelli nu are corespondent in ideea de guvernare medievala care indica o pluralitate de scopuri ale politicii. Schimband perspectiva asupra calitatilor necesare Principelui si abandonand virtutea orientata spre binele general in favoarea vicleniei si fortei ce asigura reusita, ganditorul florentin a inaugurat o noua epoca. Ca o consecinta, imaginea ordinii tripartite, atat de draga medievalilor, s a prabusit, si daca ea a mai supravietuit pana la revolutia franceza de al 9 in forma Adunarii celor Trei Stari, aceasta nu trebuie sa induca in eroare. Ordonarea era la origine o inscriere. In Roma antica prin ordo barbatii erau repartizati pe grupe in care sa isi realizeze mai bine rolul - in grupe de lupta si in grupe de cetateni ce puteau contribui la administrarea treburilor publice - conferind individului un statut dincolo de diferentele sociale. Cele trei ordine erau vazute intr o relatie organica, astfel ca nici oratores, nici bellatores, nici laboratores, nu ar putea exista in absenta celorlalte doua categorii. In formula cea mai veche atribuita lui Adalberon de Laon la inceputul secolului XI aici jos unii se roaga, altii se lupta si altii lucreaza . "

Intre aceste trei ordo complementaritatea era absoluta. Intr-o asemenea perspectiva telurile pe care activitatea politica urmarea sa le atinga constau in aceea realizarea Binelui Comun, a unei valori cadru in functie de care intreaga comunitate se orienta. Reflectand asupra scopului Thoma d'Aquino ajungea la concluzia perfectiunii sale. De aici reiese ca ceea ce este perfect pana la sfarsit este binele suprem. . Binele insa, avand motivatia de dezirabil, evoca ideea de cauza finala, a carei cauza prima este, deoarece un agent nu actioneaza dupa un scop, ci prin agent materia se misca spre forma, de aici se zice ca scopul e cauza cauzelor" ²¹ Expresia elaborata de Sfantul Thoma in Summa theologiae - Binele Comun - a cunoscut o glorioasa cariera, odata cu Renasterea trecand printr-un proces de laicizare, astfel incat notiunea a fost, si in masura in care mai are vreo relevanta este utilizata independent de orice referinta religioasa. Acest proces de laicizare a schimbat raportul de la perspectiva filosofica asupra Binelui Comun pentru care ordinea, de exemplu, poate fi considerata un scop (bine) in sine, la o perspectiva actionala in care binele se converteste in bunuri concrete.

Antiteza dintre a guverna si a domina a modificat viziunea asupra finalitatilor politice. Nu Binele Comun ci binele Principelui, adica dominatia sa asupra unui popor gata sa se revolte se transforma in scop in sine al politicii. Definind coordonatele politicii ca dominatie Machiavelli a avertizat in acelasi timp asupra ei. Neincrederea in detinatorii puterii a fost generata de frica de arbitrariu si de exercitarea neingradita a violentei. Prin teama, teama de politica, de politicieni, de omnipotenta statului - se anticipa pericolul exercitarii neingradite a violentei si a imixtiunii in viata privata. Reflectii ale unui fel de politica si de putere, temerile nu pot fi insa exacerbate dincolo de orice limite. Exista un punct de la care nici frica, nici politica, nu mai sunt tolerabile, de la care si una si cealalta devin patologie. Vorbim atunci de politici ale fricii ce vizeaza teroarea ca element de obtinere a consensului. Teama de politica, reflex de aparare impotriva abuzului de putere, se converteste in frica paralizanta.

Frica a insotit puterea aproape permanent din momentul in care oamenii au acceptat autoritatea sefului. Nascuta fie din nevoia de ordine, ce produce consensul, de care manipulatorii fricii, mai mult sau mai putin rafinati, profita pentru a si asigura confortabilele pozitii de putere, dar si din conflictul, inevitabil, dintre interesele individuale, puterea nu a produs intotdeauna frica. Cei pe care cu superioritate ii numim primitivi au avut intuitii mult mai profunde asupra naturii puterii decat dorim in general sa acceptam. Seful comunitatii nu a avea o autoritate reala; el doar oferea daruri, pentru care trebuia sa munceasca, tinea discursuri, pe care mai nimeni nu le asculta, si conducea operatiunile militare doar atata timp cat membrii comunitatii acceptau aceasta. Ei intuiau ca puterea este prin natura ei opresiva si o anihilau.

Puterea ca dominatie a devenit regula. Supunerea fata de detinatorii puterii a fost acceptata cu toate consecintele sale. Conjunctia dintre constructia statului si ideea de natiune s a produs pe fundalul transformarii guvernarii in dominatie. Legitimarea puterii a luat alte forme, iar Binele Comun s a transformat in Interes National dand curs unei alte ordini. Nascuta ca forma de uniformizare a unor diferente specifice Tarilor de Jos in lupta lor impotriva spaniolilor ideea nationala s a dovedit utila in procesul de construire a unitatii politice si a culturi comune. Dovedindu si capacitatea de mobilizare si deci devenind utila politic ideea nationala s a impus ca un element central al constructiei statelor moderne in Franta, Marea Britanie sau Statele Unite in secolul al XVIII-lea. Exclusivismul etnic si cultural, preambul al alunecarii spre teroare a insotit constructia statelor.

Statul ca instrument privilegiat al puterii a dezvoltat, legitimandu se prin nevoia de a mentine ordinea, un intreg arsenal al terorii. In numele unei rationalitati care doar astfel s ar fi putut realiza statul nu a incetat sa se intareasca pana acolo incat individul nu mai conta in fata logicii sale. Frica imensa, neputincioasa, pe care a generat o i a fost insa fatala. Incapabil sa mai reactioneze la semnalele din partea societatii statul omnipotent s a prabusit. Dar politica din care s a nascut i a supravietuit. Politica ordinii care justifica folosirea fortei impotriva cetatenilor si care protejeaza dictatorul impotriva revoltei nu a disparut. Inca definita ca dominatie, politica nu mai regaseste guvernarea.

Considerata ca legitima ordinea este afirmata ca scop politic pentru a camufla puterea si privilegiile pe care aceasta le presupune. Dar dreptatea, valoare politica complementara ordinii, implica o relativizare a influentelor acesteia. Forme ale Binelui Comun, ordinea si dreptatea modeleaza actiunea politica. Daca ordinea este mai degraba statica, orientata spre conservare si restrictiva in raport cu libertatile, dreptatea, element dinamic, exprima adaptarea legislativa la o realitate in continua transformare. Normele juridice nu sunt nici expresia unei ordini imuabile, nici produsul unei generatii spontanee. Recursul la norma juridica pune in evidenta incercarea indivizilor de a reduce incertitudinile despre viitor fara a se abandona ordinii traditionale si rigide. Transformarea viitorului necunoscut in functie de prezentul cunoscut implica deja politica cat timp se opereaza o selectie a scopurilor si mijloacelor de realizare a acestora. Cum norma juridica este expresia unei politici, ea tinde sa impuna grupului anumite valori. Din aceasta perspectiva politicul ar fi un mod de a determina valori sociale considerate esentiale, pe cand juridicul ar reprezenta un mod de a realiza valori prin intermediul activitatii umane.

Daca in mod curent expresia stat de drept este folosita doar pentru a exprima opozitia dintre regimurile democratice si dictatoriale, teoria statului de drept evoca un sistem in care statul reprezinta personificare unei ordini juridice ce are la baza principiul ierarhizarii normelor. Ordinea de drept se opune politicii ordinii, puterii omnipotente si abuzive. Pentru teoreticienii statului de drept o norma juridica nu poate fi valida decat in masura in care ea satisface, atat prin modul de legiferare, cat si prin continutul sau determinarile normelor de nivel superior. Singura norma ce nu dezvolta o alta norma superioara este Constitutia; ea reprezinta modul in care poporul se constituie in putere si este expresia vointei generale. De aceea mecanisme de control sunt prevazute pentru a verifica conformitatea normelor inferioare cu cele superioare.

Garantand ordinea, dar nu orice fel de ordine, ci pe cea fondata pe drepturile si libertatile individuale, politica, in forma sa democratica de manifestare, asigura securitatea externa si pacea interna a unei unitati politice, facilitand convergentele si mediind divergentele, fara a incerca sa le reduca pe unele la altele. Dar ordinea nu mai poate avea maretia Cosmosului elen. Rezultat al actiunii umane, ordinea este efectul unei viziuni asupra lumii. Politica nu poate face abstractie de mersul ideilor, nu poate sa se replieze pe vechile redute fara a esua intr-o banala, dar atat de tragica, politica a ordinii. Iar ordinea de dragul ordinii nu mai este nici ordine, nici politica, ci incremenire.

APOLITISMUL - ILUZIE SAU STRATEGIE

Daca in orice societate exista persoane sau grupuri ce afirma ca nu fac politica, aceasta afirmare a apolitismului nu inseamna si un refuz al angajarii politice. Sistem de atitudini in raport cu politica apolitismul poate fi analizat in mai multe variante. Toate au insa in comun sentimentul unei distantari, involuntare sau nu, fata de mediul politic. Exista in primul rand un apolitism pasiv, un punct zero al atentiei si interesului fata de scena politica, de actorii sai, de dezbateri sau de reglementari sale. Consecinta a numeroase cauze (orientarea spre preocupari private sau profesionale, limite culturale, deceptii politice etc.) aceasta indiferenta in raport cu problemele deciziei politice si a decidentilor ofera o acestora din urma posibilitatea unor activitati politice daca nu sustrase oricarui control, in orice caz putin vizibile.

Apolitismul activ este, din contra, o atitudine ce revendica protejarea anumitor probleme sau domenii in fata luptei politice dintre partide. Politica externa, ordinea publica sau apararea nationala sunt astfel de spatii in care consensul fortelor politice si rolul expertilor reduce nu doar tensiunile inerente conflictului politic ci insasi esenta lor politica. Aceasta vointa de a circumscrie spatiul luptelor politice se constituie intr o autentica ideologie a managementului, in care rolul expertului capata dimensiunea grandioasa a eroului. Privilegind problemele tehnice si economice aceasta tendinta tinde sa considere politica in termeni negativi ca o lume a pasiunilor, a incompetentei si demagogiei. clare Tendintele, discret sau manifest antiparlamentare si antipartidiste ale apolitismului tehnocratic, au contribuit la discreditarea procedurilor democratice. Si cum indiferent de tara sau perioada, partidele au fost mai degraba tolerate decat de apreciate, iar teme precum divizarea natiunii " sau " imbogatirea prin politica " au contribuit la formarea unei imagini defavorabile, o asemenea critica a prins cu usurinta.

O alta perspectiva ce o completeaza pe prima distinge intre cei ce se dezintereseaza total de politica si cei ce refuza sa se angajeze in raport cu un partid politic. Primii reprezinta o minoritate cata vreme in cadrul democratiilor influente permanente si inevitabile dintre indivizi si grupuri nu pot sa nu influenteze comportamentul lor politic. A doua categorie este insa mult mai numeroasa. Refuzul acestora de a se alinia la politica unui partid are sensul unei delimitari de clivajele dominante, ceea ce nu inseamna si refuzul asumarii responsabilitatii.

Iluzie sau tactica apolitismul se constituie intr o atitudine cu consecinte importante. Ca iluzie apolitismul exprima credinta in posibilitatea evadarii din sfera politicului, pe cand apolitismul tactic afirma ca se situeaza in afara politicii pentru a profita de unitatea astfel prezervata a grupului, pentru a folosi pe aceasta baza simbolul interesului general. Biserica, sindicatele, grupurile de presiune practica un asemenea apolitism diminuand sansele grupurilor politice de a si exercita direct influenta.

In atitudinea lor de a se delimita de jocul politic cetatenii sau grupurile sunt incurajati de insisi detinatorii puterii. Interesul acestora de a demonstra natura specifica a problemelor politice si ideea ca deciziile sunt in mod univoc dictate de interesul general urmareste sa conserve statu quo ul. Referinta la interesul general are sensul de a legitima actiunile politicienilor si de a deplasa dezbaterea pe un alt teren, tehnic. Clasa politica favorizeaza depolitizarea ca o maniera de salvgardare a prerogativelor si prestigiului sau. Dar caracterul politic al depolitizarii nu poate fi ascuns. Invitatia la depolitizare nu conduce la apolitism, ci la cedarea spatiului politic doar unora. Incercand sa justifice scoaterea din joc a unor competitori si aproape integral a spectatorilor, agentii depolitizarii insista asupra caracterului specializat al demersului politic.

In democratiile pluraliste, ce isi fondeaza legitimitatea pe participare, politizare excesiva a cetatenilor poate duce la situatii instabile. De aceea indiferenta politica nu este periculoasa daca ea este dublata de un interes si o informare politica reala. Este iluzoriu sa se creada ca cetateanul poate efectiv participa la decizia politica dar el ramane ancorat in politica, el este, intr o oarecare masura politica.

CETATENIA, FORMA A CONSTIENTIZARII DIMENSIUNII POLITICE.

Forma a integrarii politice si sociale cetatenia descrie apartenenta la o comunitate politica, mai putin din perspectiva raporturile actorului cu structurile de putere cat ca relatie de coapartenenta Doar ca individ cetateanul nu este decat o abstractie, ca numar el iti releva forta. Avand sens doar in cadrul democratiei notiunea de cetatenie este expresia unei relatii active intre individ, societate si stat. Simplu subiect in cadrul formelor traditionale si autoritare de organizare politica, cetateanul a devenit resursa principala a unui sistem in care afirmarea participarii la treburile publice urmarea sa depaseasca modelul supunerii feudale, personalizate si clientelare, si sa afirme, in contrapartida, autonomia politicului in raport cu celelalte domenii sociale. Conotatiile simbolice ale cetateniei - egalitate, responsabilitate si independenta opiniilor - dau seama despre un set de valori si despre ordinea politica ce rezulta din operationalizarea acestora. Presupunand implicarea politica activa - nu doar ca exercitare a dreptului la vot ci ca participare voluntara la activitati de interes general - respectul legii si solidaritate intre membrii comunitatii comportamentul cetatenesc constituie un indicator al gradului de interiorizare a valorilor democratice. Consensului ipocrit in jurul democratiei ii poate fi astfel opusa, ca revelator al situatiilor reale, evaluarea obiectiva a participarii cetatenesti.

Cetateanul, desi revendicat ca baza a sistemului politic sau prezent in discursul politic, lipseste de cele mai multe ori din viata politica. Democratia participativa, ca mod de afirmare a rolului activ cetateanului, pune in legatura democratia reprezentativa - in care participare este redusa la simpla si ocazionala prezenta la vot - cu democratia directa in care guvernantii sunt chiar cetatenii. Democratia directa, forma de autoguvernare imposibil de aplicat la comunitatile cat de cat numeroase, imprima democratiei participative un caracter confuz. Facand critica justificata a democratiei reprezentative si demonstrand ca participarea electorala nu este si activa, democratia participativa a incercat sa mute accentul spre grupuri mici de interese in care intensitatea participarii sa poata fi mentinuta la un nivel ridicat. Dar cetateanul nu este recuperat prin aceasta strategie. Redus la activitatea in grupuri, acesta nu isi poate manifesta dimensiunea comunitara pe care cetatenia o confera.

Absenta cetateanului, mai mult decat starea institutiilor reprezentative sau a sistemului politice, indica o criza a participarii a carei analiza a inceput acum mai bine de un secol cand problema sufragiului universal se situa in centrul dezbaterii politice. Apatia, absenteismul, apolitismul sunt semne ale unei stari ce poate fi explicata dar, istoria o demonstreaza, nu poate fi decat tangential schimbata. Democratia participativa , sistemul de educatie sau dinamica si obiectivitatea mass media sunt solutii pentru regasirea cetateniei pierdute. De capacitatea lor de a se adapta permanent realitatii in continua miscare depinde articularea unei legaturi permanente si active intre cetatean si autoritati.

Apolitismului, ce se manifesta ca o forma de respingere a jocului politic, ii pot corespunde tipuri de participare grupala, in asociatii de exemplu, care se pot agrega in forme de realizare a intereselor generale. De fapt apolitismul nu inseamna un refuz al angajarii politice. Dand forma unui sistem de atitudini in raport cu politica apolitismul exprima sentimentul unei distantari in raport cu mediul politic existent. Cata vreme insa se limiteaza doar la participarea grupala apolitismul ofera guvernantilor posibilitatea unor activitati politice daca nu sustrase oricarui control cetatenesc, in orice caz putin vizibile. Devenit activ apolitismul urmareste sa asigure anumitor probleme protectie in raport cu conflictul dintre partide. Un asemenea exemplu l ar putea reprezenta politicile publice, mai ales politica externa sau politica de aparare, domenii in care consensul fortelor politice si rolul expertilor reduc tensiunile inerente conflictului politic. Apolitismul, daca nu ramane o iluzie a despartirii de politica si de politic, poate oferi participarii cetatenesti un spatiu de manifestare.

Rolul activ al cetateanului in luarea deciziilor este limitat de complexitatea si specializarea problemelor. Problema competentei ca resursa a deciziei politice pune cetatenia intr o postura secundara. Afirmarea expertizei, privilegierea problemelor tehnice si economice, dezvaluie o tendinta ce pune problema participarii in dificultate. Politica se legitimeaza prin eficienta, dar se delegitimeaza prin restrangerea participarii. Distanta dintre discursul politic si politicile efective ofera prilejul calificarii democratiei si stilului politic pe care aceasta il presupune drept demagogie. Popularitatea scazuta a parlamentelor si lipsa de incredere in partide exprima, pe de o parte distanta tehnocrata fata de politica privita ca spatiu al confruntarii, pe de alta parte deceptia publicului in fata lipsei de transparenta a jocului politic.

Transformarea cetateanului in spectator se datoreaza si detinatorilor puterii. Insistand asupra specificitatii problemelor politice si promovand ideea interesului general politicienii, si guvernantii in mod special, urmaresc sa conserve pozitiile de dominatie pe care le detin. Legitimandu si astfel actiunile si transferand dezbaterea politica spre domeniul tehnic clasa politica favorizeaza un anume tip de depolitizare.

Redefinirea politicii prin asigurarea unor posibilitati reale de participare activa asigura nu doar suportul democratic al guvernarii ci chiar bazele bunastarii. Daca politizarea cetatenilor poate conduce la situatii instabile, absenta ei duce spre oligarhie si autoritarism. Increderea in capacitatea cetateanului de oferi solutiile optime, dublarea acestuia de catre partide politice si grupuri de interese reprezentative si responsabile, asigura participarii, prin adaptarea permanenta a instrumentelor pe care se bazeaza - informatie corecta, educatie si participare organizationala - un real spatiu de manifestare. In regasirea cetateniei pierdute rezida capacitatea de a rezista sfidarilor globalizarii si supertehnologizarii.

PUBLIC SAU PRIVAT - O REDIMENSIONARE A POLITICII

Desemnand doua caracteristici relationate, ceea ce se manifesta in fata tuturor cetatenilor, adresandu-li se si antrenand participarea lor rationala, sau lumea insasi prin ceea ce este comun pentru toti si este diferit prin aceasta de locul pe care fiecare il detine cu titlu individual , conceptul public implica o abordare a politicului ca spatiu al rationalitatii. Chiar daca prin forme ale sensibilitatii individuale, cum sunt expresiile artistice, anumite trairi pot fi transferate din domeniul privat in cel public, in general separatia dintre cele doua este stricta Ca spatiu comun tuturor domeniul public uneste dar implica si pozitionarea indivizilor in acest spatiu. Un asemenea demers politic anticipat de greci si romani a avut a se confrunta cu viziunea antipolitica a crestinismului primitiv pentru care comunitatea credinciosilor era o forma de asociere de tip familial. Niciodata nu s a instaurat intre membrii unei familii un domeniu public Refuzul lumii ca un fenomen politic nu este posibil decat daca admiti ca lumea nu dureaza vesnic. Diferenta dintre binele comun asa cum a fost el inteles de catre crestinism (salvarea sufletului) si lumea comuna ceea care ne primeste inca de la nastere este aceea ca lumea ramane dupa noi in momentul mortii. Ea transcende viata noastra atat in trecut cat si in viitor, a fost acolo inaintea noastra si va supravietui si dupa noi. Dar aceasta lume comuna nu poate rezista miscarii de dute vino a generatiilor decat in masura in care apare in public.

Publicitatea domeniului public clarifica incetul cu incetul ceea ce oamenii risca sa uite de la o generatie la alta. De a lungul secolelor oamenii au intrat in domeniul public pentru ca anumite lucruri pe care le aveau in comun sa devina peren.

Distinctia public - privat, forjata de Hannah Arendt in Conditia omului modern, releva, plecand de la modelul polisului grecesc, importanta, chiar preeminenta, spatiului public, in care cetatenii se exprima in raport cu spatiul privat, considerat ca loc unde se afirma apartenentele sociale, de la familie la grup sau clasa. Spatiul public este un spatiu al libertatii in care determinismele sociale caracteristice spatiului privat sunt inlocuite cu un demers rational care fondeaza solidaritatea cetatenilor orientati catre realizare binelui comun. Opunandu-se formelor de interventionism ce se legitimeaza prin temeiul preeminentei socialului, conceperea spatiului public ca scop al constructiei politice reduce influentele culturale sau religioase la sfera privata. Insistand pe separatia stricta intre public si privat se pot pierde din vedere alte tipuri de relatii intre cele doua spatii care depind de caracterul istoric al comunitatilor politice la care se aplica.

Puterea politica nu poate fi un simplu observator al proceselor sociale si economice. Si daca administratia publica cucereste piata, plateste salarii, percepe impozite sau chiar cand incearca sa intervina cat mai putin, prin actiunile sau nonactiunile sale afecteaza domeniul social sau economic. Interventia autoritatilor in spatiul public influenteaza dinamica raporturilor intre bunurile publice si cele private. Oferta substantiala de bunuri publice presupune limitarea accesului la bunuri private. Raportul invers proportional intre public si privat nu este doar o consecinta a unor decizii si reglementari tehnice, ci este rezultatul unei abordari profund politice. Chiar daca ideea tehnocratica a lipsei de alternativa in privinta politicilor economice a cucerit din ce in ce mai multi adepti, valorilor pe care orice politica sectoriala le presupune, implica

suportul politicului. Existenta unui nucleu dur de tehnici care se impune decidentilor lasa acestora un spatiu suficient de manevra Autoritatile publice au la indemana mijloace pentru a actiona asupra economiei (bugetul, impozitele, moneda, creditul), dar alegerea politicilor nu poate neglija orientarile valorice dominante. Relatia biunivoca dintre guvernanti si guvernati imprima actului guvernarii cel putin in parte directia pe care grupurile influente din societate o sprijina. Dispersata in ministere, departamente, consilii judetene, consilii locale, consilii de administratie, autoritatea publica se dezvaluie sub forma unor centre de decizie, cu mai multa sau mai putina autonomie, care negociaza permanent cu grupurile de interese si de presiune (asociatii patronale, sindicate, organisme internationale, sau alte tipuri de asociere ce practica lobby) politica - setul de reglementari si actiuni - considerate dezirabile pentru sectorul dat. Reduse, printr- o simplificare la un singur actor - statul - aceste centre pot fi, functie de caracteristicile regimului politic si ale dinamicii institutionale, mai mult sau mai putin coordonate. Aceasta structura multiforma a centrelor de putere limiteaza libertatea de miscare a statului.

Discursul care acuza de inconsistenta, superficialitatea sau neprofesionalismul actiunile politice propunand ca alternativa o abordare realista tehnica) a situatiei economice si sociale este tot un discurs politic. Stabilirea prioritatilor ramane resortul politicii, iar tipul de decizie nu poate fi extras din mediul la care urmeaza sa se aplice. Doar spatiul politic asigura aspectul public al deciziilor care sa aiba autoritatea necesara transformarii lor in actiuni reale si eficiente. Iar in spatiul public institutiile politice detin rolul de reglatoare ale mecanismelor guvernarii.