Universul poetic intr-o metafora - figura spiritului creator

Universul poetic intr-o metafora - figura spiritului creator

Propun aici investigarea metaforelor textuale (in care subzista imaginea propriului univers creat), pentru a ajunge la ceea ce se cheama de obicei o "forma mentis", figura capabila sa descrie modul in care se organizeaza si functioneaza gandirea unui poet. Cred ca pentru fiecare dintre poetii importanti discutati in capitolele anterioare se poate recurge la o metafora de acest tip. Evident, operatiunea are gradul ei de subiectivitate si chiar de inadecvare, cata vreme reducerea la o formula, ca orice forma de reductie, poate neglija aspecte esentiale si simplifica excesiv.

Incerc, totusi .

Pentru G. Bacovia spatiul s-ar reduce la cavou : o inchidere fara ferestre, expresie a claustrofobiei si a totalei izolari a poetului. Povarnit in sine, ingropat de viu, poetul isi consuma decadenta si damnarea, fara a da celui din urma termen un continut metafizic. Si poezia e un cavou, in care poetul isi depoziteaza ideile si iubirile moarte, neputinta comunicarii reale. Comunicarea prin vers e tot o forma de autism ori de afazie, un refuz al vorbirii catre ceilalti, careia i se prefera bolboroseala ascultata numai de urechea personala. Spatiul recluziunii este, totodata, calea catre reificare, catre modificarea substantei sale ontologice, de la om la obiect.

Poetul are viziunea unor inchideri concentrice, asemanatoare ca imagine cu cercurile Infernului imaginate de Dante. Odaia proprie, carciuma, casa iubitei, orasul de provincie, toate se inscriu pe orbita inchiderilor succesive. De retinut este versul Case de fier in case de zid, adevarata imagine a ermetizarii spatiului.  Nu vorbim despre ermetism in sensul in care ne-a obisnuit poezia lui Ion Barbu ori, adeseori, cea a lui Vasile Voiculescu (ritual liric incifrat, pe care doar initiatul il poate urma). In cazul poeziei bacoviene ermetizarea nu e optiune estetica, lingvistica ori filosofica, ci mod maladiv de a-si experimenta anxietatea si disperarea.

Imaginarul poetilor clasificati ca traditionalisti poate fi schematizat prin urmatoarele metafore : Nichifor Crainic - biserica, Ion Pillat - muzeul, Vasile Voiculescu - labirintul.

La N. Crainic exisa numeroase imagini cultice, identificabile in elemente ale naturii : lumanarea si candela se regasesc in flori si in stele, catedrala sau templul includ aproape orice peisaj, altarul este inima de sacralitate a naturii. Ca ilustrare a viziunii poetului, iata cateva versuri dintr-un  text intitulat Prinos:

Intaiul gand ti se cuvine tie,

Putere creatoare!

Tu, care faci din patimi poezie

Cum zamislesti din mlastini statatoare

O candela de nufar argintie,

Din care-si  urca flacarile line

Festilele de galbene stamine.

Ion Pillat gandeste muzeal. Poti "vedea" poeziile lui ca pe o galerie de tablouri expuse intr-o expozitie; un tip aparte de spatiu expozitional : o casa veche, boiereasca, dar nu un spatiu al somptuozitatii ( sali vaste cu tavanul inalt, candelabre, rame aurite, oglinzi venetiene, multe oglinzi, mobila sculptata, catifele, argintarie), ci unul al intimitatii . Sunt camere mai curand medii ca dimensiune, cu grinzi masive de lemn, cu scrinuri, mese si jilturi usor innegrite, oglinzi aburite si obiecte mici, delicate, atinse de patina vremii raspandite pe unde nu te astepti. Usile se deschid catre alte spatii : o camara plina de fructe, toate coapte, inmiresmate, fara nici o urma de putreziciune : sunt fructe-esente, care nu se degradeaza, peste care nu roiesc mustele si viespile, care-si pastreaza miezul de miere intact, oricate zile ar trece. Butaforie ? Dar atunci de unde provine aroma?  Secret de fabricatie. O usa se deschide catre lungi coridoare aflate in semi-intuneric, pe ai caror pereti se rasfata portretele bunicilor, ale strabunicilor si ale stra, strabunicilor, deopotriva cu portrete ale unor scriitori din secole trecute. Si pe acestia, organizatorul spatiului ii considera tot un fel de stramosi. Intreg ciclul Batranii nu e altceva decat serie de tablouri. Dar tot asa sunt si "piesele de colectie" din Pe Arges in sus. Nu stiu in ce masura tinerilor de astazi le mai plac muzeele. Oricum, stiu ca le prefera pe cele non-conventionale ("traznite"), in aer liber. Nu cred ca vor sa viziteze prea des un muzeu de arta clasica, asa cum propune poezia lui Pillat. Doar daca l-am gandi ca pe un spatiu de relaxare, ce cuprinde, pe langa exponatele traditionale si piese raspandite prin iarba ori pe un tarm de mare. Ar putea semana cu muzeul Rodin, insa amplasat altundeva decat in inima Parisului, undeva pe unde se vede si oceanul. Fara artificii de imaginatie pare destul de greu pentru un spirit tanar sa se mai apropie de acest "muzeu".

Labirintul lui Vasile Voiculescu poate parea, din acest punct de vedere, mai provocator. Intortocherile lui ar corespunde dozelor de "adrenalina poetica" pe care cititorul modern - mai cu seama cel tanar - le asteapta de la un text. Incita banuiala ca dincolo de fortificatiile versurilor pandeste un minotaur ce se cere descoperit. In legatura cu prezenta creaturii fabuloase, teoria mea este ca ea poate fi echivalata cu diavolul crestin (cata vreme vorbim de un poet religios in esenta gandirii sale) si ca ambele ipostaze sunt de gasit in ceea ce reprezinta la nivelul ratiunii indoiala, iar la nivelul emotiei instinctele. Cat priveste "fortificatiile" menite sa-l izoleze pe monstru, acestea sunt durate din cuvinte si au rolul mantrelor ori al rugaciunii. Paradoxul acestor trasee consta in faptul ca ele opresc fiinta monstruoasa si, in acelasi timp, ofera cai de acces posibilului Tezeu, nimeni altul decat hermeneutul. Nici natura ontologica a craturii captive nu scapa logicii paradoxului. Si aceasta are, la randul ei, propriile ambiguitati, de tipul celor continute in Sarpele : "nestiutor de bine, nevinovat de rau". Formula se intalneste cu mult mai cunoscuta coordonata "la mijloc de Rau si Bun" din poezia Nastratin Hogea la Isarlac a lui Ion Barbu.  

Pare destul de dificil sa propui o metafora in stare sa cuprinda poezia acestuia din urma. Ma gandesc la un poliedru, in ale carui rasfrangeri joaca spatii ce amesteca pitorescul, tragicul si grotescul : caicul lui Nastratin Hogea, alba fantasma a Isarlacului, lacrima copilului care descopera moartea, jelind melcul natang, si lacrima adultului, strivita intre pleoape, mascata de zambet, cand recheama fiinta iubita si caraghioasa care a fost cainele Fox. Un poliedru in ale carui ape se amesteca ciuperci devenite imparati si alte creaturi la fel de bizare (domnisoara Hus, bunaoara, ori fecioara Lucifer), rape cu gasteropode si spatii bidimensionale, in care figurile realului se convertesc in reprezentari geometrice.

Metafora prin care l-as defini pe Tudor Arghezi este prisaca. Spatiu efervescent, zumzaitor, plin de arome, de polen, de venin si de miere. In armonia spatiului edenic traiesc si diavoli mici : ai malitiei, ai indoielii, ai angoasei. Toti pot fi exorcizati prin joc si, in general, prin circumscrierea lor in registrul infantilului.

In cazul poetului-filosof Lucian Blaga, metafora este chiar modul sau particular de a gandi/de a interpreta lumea, de aceea recursul la metafora se justifica o data mai mult.   Corola de minuni? Raul ? poarta ?