Rezonante ale ideologiei samanatoriste in viziuni literare, lirice si epice

Rezonante ale ideologiei samanatoriste in viziuni literare, lirice si epice

Samanatorismul - care a fost opera unei sensibilitati autentice a unei epoci - a stapanit viata literara vreme de peste un deceniu, dominand-o nu numai printr-o ideologie manifestata intr-un spectru divers, politic, social, cultural, ci si prin literatura creata sub aceste insemne particulare.

Starea fenomenului literar romanesc la sfarsitul secolului XIX, in pragul trecerii spre noul veac, apare explicit caracterizata de condeiul atat de expresiv si sugestiv al lui Mihail Sadoveanu care constata ca "mesterii cei mari de vorbe si de visuri trecusera: Alecsandri, Eminescu, Creanga. Cei de la care lumea mai astepta glas taceau, Delavrancea era in pauza dinainte de Apus de soare, Vlahuta ostenise si o data cu incetarea Vietii parea ca renuntase la toate, Caragiale si Cosbuc numai cand si cand dadeau semn ca inca se afla cu noi. Duiliu Zamfirescu si Ion Slavici publicau rar" (Anii de ucenicie, in Opere, vol. 16, ESPLA, 1959, p. 509) Pe fundalul acestei perioade de criza parcursa de literatura romana, apar tineri scriitori ca Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Stefan Octavian Iosif, Ioan Agarbiceanu. Samanatorismul a creat pe o perioada de peste un deceniu atmosfera favorabila unei reanimari a literaturii, pe care a hranit-o din substanta lui ideatica. Este o literatura care nu a inscris un moment de anvergura, cumuland valori artistice inegale, afirmand autori ai unor opere mediocre alaturi de creatori autentici, de prestigiu. Samanatorismul literar a putut dobandi autoritate in epoca si dincolo de limitele ei tocmai pentru ca este legat de personalitati scriitoricesti cu incontestabila vocatie, in frunte cu Octavian Goga si Mihail Sadoveanu (a carui proza de tinerete, de debut se face sub semnul acestei orientari). Alaturi de acesti scriitori de marca s-au manifestat creativ in spiritul ideologiei timpului, autori de valoare minora ca St.O. Iosif, Ioan Agarbiceanu, Emil Garleanu, Ioan Al. Bratescu-Voinesti, C. Sandu-Aldea, Ion Adam. In sfarsit, in constiinta epocii, dar fara a rezista selectiei valorice a timpului, este prezenta si o literatura fara calitati artistice, cu un caracter programatic, scrisa dupa retetar, sub semnaturi neinsemnate ca cea a Mariei Cuntan - pe care G.Calinescu, in Istoria literaturii(p. 638), o evalueaza ca "inactuala si simplista azi", colaboratoare la revista filosamanatorista, Luceafarul) -, sau Ion Ciocarlan - colaborator la Samanatorul si Luceafarul - etc.

Cu evidente diferentieri valorice (de realizare artistica), se configureaza in epoca - dupa cum conchide criticul Alexandru George (in cartea sa, In jurul lui E. Lovinescu, Editura Cartea Romaneasca, 1975) - "o literatura noua, dar si un stil nou", denumite sugestiv cu sintagma "taranism literar" (p. 43), pentru ca in centrul viziunilor literare, lirice si epice, se afla ruralitatea/spatiul satului romanesc, intr-o abordare specifica, amprentata de continutul acestei ideologii. In universul literar rural, abordat in perspectiva epica si lirica, se descifreaza viziuni, configurari tematice si motivice, tipologii de personaje in cadrul prozei, caracteristice substantei ideatice samanatoriste.

x

Viziuni lirice de rezonanta ideatica samanatorista se remarca predilect in poezia lui Octavian Goga, "poet national", apartinand "tendintei nationale" (G.Calinescu, Istoria literaturii, p.605) si a lui Stefan Octavian Iosif, "un neoromantic de ton minor" (Idem, p. 602). Ambii poeti (ardeleni) sunt pregnant implicati si angajati publicistic in orientarea generala cu profil ideologic samanatorist, St.O.Iosif in activitatea revistei centrale Samanatorul (fiind si proprietarul acesteia), iar Octavian Goga in revista filosamnatorista, Luceafarul, care i-a gazduit aproape toata creatia poetica, selectata de aici, in timp, in mai multe volume de poezii. Pe St.O.Iosif, samanatorismul il suprinde la o varsta avansata cand scrisese deja patru volume de poezii, dar va intra numaidecat in vederile acestui curent, pentru ca universul poetic, in ansamblu, implica o dubla evocare lirica: a satului si a trecutului romanesc, fiind astfel in concordanta cu viziunea samanatorista Deci poezia sa isi urmeaza traseul in continuitatea unei viziuni cu suport ideatic samanatorist.

Si orizontul poeziei lui Octavian Goga care construieste - in ansamblu -o monografie lirica a satului ardelean, se circumscrie acestui "taranism literar"(Al.George), cumuland ecouri de ideatica samanatorista. Goga intra in literatura stapanit de convingerea necesitatii unei literaturi militante ("vreau o literatura militanta" declara Goga in Miscarea literara, an I, nr.4, 6 decembrie, 1924, p. 2), si cu un crez literar exprimat cu sinceritate si fermitate:

"Eu, gratie structurii mele sufletesti, am crezut intodeauna ca scriitorul trebuie sa fie un luptator, un deschizator de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaza durerile poporului prin sufletul lui si se transforma intr-o trambita de alarma Am vazut in scriitor un samanator de credinte si un samanator de biruinta. O asemenea atmosfera, in care traiam eu, nu mai putea sa produca o alta constiinta literara decat aceasta. Mi se pare ca in asemenea circumstante framantarile de ordin pur individual trebuie sa fie puse laoparte; ca in vaierul celor multi si in aceasta miscare a maselor, sufletul sau trebuie sa fie framantat, trebuie sa fie un bucium care, pe varfuri de munti, seamana revolta din culme in culme, din pisc in pisc". (articolul Pro domo, in volumul Insemnarile unui trecator, Arad, 1911, p. 7)

Pe o latura a lirismului sau, se configureaza imaginea unui sat strivit de nedreptatile destinului istoric, dezarmat si deznadajduit, cu mult "prinos de jale", un sat al durerii si revoltei taranesti. In aceasta viziune taranii lui Goga, plugari-clacasi (poeziile Plugarii, Clacasii, Cosasul s.a.) nu sunt idealizati, ci conturati in note cat mai autentice, realiste, in ipostaza razvratitilor cumuland energii care genereaza schimbarea, constituind - ca reflex ideologic samanatorist - fundamentul edificiului national. O. Goga devine in acest sens - glasul, "cantarea patimirii noastre".

Erau atatia-n slujba lor de claca

Cei osanditi sa planga si sa taca:

Mosnegi slabiti, ce scris-aveau pe frunte

Zadarnicia pletelor carunte;

Barbati sfarsiti, cu sufletele moarte,

Cu tot amarul unei vieti desarte.

Si-n lung sirag, femeile trudite,

Cu ochii stinsi, cu sanul supt de truda,

Inaintau in cale, garbovite

De munca lunga, vitrega si cruda.

Cum se tara poporul mut de umbre

Parea o ceata trista de-ngropare,

Si arsita cadea ucigatoare

Pe-a secerii sclipire nendurata.

.

Atunci, in ziua mare-a invierii,

Acesti ostasi cu fete ofilite,

Cu zambet mort, cu suflete trudite,

Ca-ntineriti de suflul primaverii

S-or ridica, ei, cari au fost strajerii

Amarului si-ai mortii, si-ai durerii,

Cu bratul greu de greul rasplatirii.

Toata tarana gliei dezrobite

Si muntii toti si-adancurile firii

Vor praznui din pacea lor urnite

Infricosata clipa-a premenirii,

Cand suflet nou primeste intrupare

Si-n stralucirea razelor de soare

El harazeste vremii-mbatranite:

Vestmantul nou, de noua sarbatoare. (O.Goga, Clacasii-fragment)

Pe o alta latura a lirismului sau orientat spre rural, se contureaza imaginea unui sat patriarhal, cu figurile lui emblematice idilizate, surprinse in portrete lirice, in poezii ca: Dascalul, Dascalita, Cantorul Cimpoi, Lautarul, Ion crasmarul,  Lae Chiorul. Spectrul monografic poetic cuprinde si latura specific culturala a lumii satului, prin aluzii frecvente la componenta folclorica si etnografica, care de cele mai multe ori se dizolva in substanta poeziei, fara ostentatie, fara tezism, fara insistenta decorativa.

Abordand - exclusiv - acelasi spatiu al ruralului, poezia lui St.O.Iosif (cu deosebire Patriarhalele si Pastelurile) configureaza un adevarat cult liric al satului ca taram al fericirii, al unei existente tihnite si calme; poeziile construiesc imaginea unei lumi ale carei ritmuri de viata specific rustica se pierd in armoniile naturii:

Fanu-i strans si de pe lunca

Oamenii spre casa vin.

Lacrima de-argint, scanteie

Steaua serii din senin.

Vaile-alburesc in zare,

Satul se-nveleste-fum,

Cel din urma car rascoala

Colbul adormit pe drum.

Dulce si incet se-ntinde

Tihna pe pamant si-n cer

Sus pe deal rasare luna,

Melancolicul strajer.

(St. O. Iosif, in vol "Versuri originale si talmaciri", 1956, p.78)

sau :

Coboara seara pe campie

Pe drum pustiu, un car cu boi

Se leagana incet, departe

Cresc nori de pulbere-napoi.

Pe campie niciun zgomot -

Din oras abia strabate

Ca un murmur lin de-albine

Larma vietii zbuciumate.

Niciun zvon apoi. Pustiul

Peste dealuri se intinde.

Cate-o stea clatinatoare

Candela-n vazduh si-aprinde.

(Pasteluri V, VII, in vol "Versuri originale", p. 61-62)

Contururile lirice ale satului, realizate adeseori din reminiscentele unei copilarii luminoase ("din soarele copilariei mele"- Goga), trecute prin filtrul amintirii, capata accente idilice. Elaborari poetice de o izbitoare simplitate a expresiei artistice centreaza imaginea idealizata, calda, luminoasa, tihnita, si "impacata" a universului familial rural:

Luna-si picura argintul

Tremurandu-l pe fereastra;

Vedea-atata impacare

Strajuind casuta noastra

Langa pat, zambind, sta mama,

Adormindu-si copilasii,

Camasuta cu matasa

Le-a cusut mana nanasii.

Numai mosul povesteste,

Asezat pe fata vetrii -

Dumiriti de-o pilda veche,

Il asculta doi cumetri.

S-a curmat deodat povestea

Si-i tacere muta-n casa -

Osteniti dorm ochelarii

Pe ceaslovul de pe masa.

Licarind o raz-a tinge

Geamul usii de la tinda,

De trei glasuri leganata

Se -nfiripa o colinda.

De subt tol ridica fruntea

Doua fete bucalaie.

Bland zambeste din icoana

Cuviosul Niculaie (O.Goga, Pace- fragment)

Lirica lui Goga se incarca frecvent de tonalitati melancolice, nostalgice proiectate in imaginea idilizata a satului, liman al trairii comunitare, "un sat scaldat intr-o tristete zambitoare, ce pare ca cuprinde deopotriva pe groparul din cimitir si berzele de pe muchea bisericii. Batranii vorbesc nepotilor despre vremurile trecute, bunica toarce din fus, mosnegii se uita cu ganduri de moarte dupa autumnalii cocori" (Calinescu, Istoria, p. 602)

Pe fundalul cultului poetic pentru sat prinde contur tema lirica a dezradacinarii, a instrainarii de universul satului, idealizat intr-o imagine edenica, reliefata prin contrastul cu lumea si civilizatia orasului care distruge si alieneaza spiritul. Poezia epocii capata un pronuntat lirism al instrainarii, al dislocarii din rural, cu orientarea spre urban. Lirica lui St. O Iosif transpune trairi pline de regrete legate de optiunea eronata a parasirii existentei in sat, in viziunea implicit contrastanta, de rezonanta samanatorista, cu lumea si civilizatia orasului:   

Da, mult mai bine ar fi fost

Sa fi ramas in sat la noi,

De-ai fi avut si tu vreun rost

De-am fi avut pamant si boi. (St.O.Iosif,  Adio- fragment

Versurile poeziei, semnificativ intitulate Adio, configureaza esentializat modul rural de viata, prin sugerarea existentei sociale cu sentimentul profund al apartenentei comunitare ("in sat la noi"- sintagma prezenta si in poezia lui Goga) si prin imaginile cu valoare simbolica, emblematice ("pamant si boi").

In lirica lui O.Goga, pe coordonatele universului rural, construit din imagini esentiale, specifice se tese o sfasietoare cantare lirica a propriului destin, a dezradacinatului care si-a parasit spatiul de obarsie. Este o stare resimtita ca instrainare, pribegie, insingurare. Poezia Batrani debuteaza cu o dubla interogatie tragica prin care se transmite zbuciumul desprinderii dureroase de matca ruralului, accentuata prin forma adverbiala "acasa" si forma pronominala "voi" cu relevanta comunitara:

De ce m-ati dus de langa voi,

De ce m-ati dus de-acasa?

Ruperea dramatica de radacini este accentuata prin dorinta neimplinita, ramasa doar in planul optiunii pentru existenta si conditia de taran: 

Sa fi ramas fecior la plug,

Sa fi ramas la coasa. (O.Goga, Batrani- fragment

Paleta lirismului lui Goga se deschide generos spre zona intim sufleteasca. Poezia se orienteaza predilect spre spatiul lirismului reflexiv.

Desprinderea lasa in urma jale si un sentiment al zadarniciei departe de casa, in lumea urbanului; cuvantul zadarnic revine semnificativ, cu obstinenta in poezia lui Goga, de la atribuirea unor titluri identice la doua texte poetice (Zadarnic╞ plange vantul ╡; Zadarnic╞ noroc, logofeti..╡) la prezenta lui repetata cu accente retorice, in numeroase texte poetice. Iar plansul devine un laitmotiv in lirica instrainarii de sat

Zadarnic plange vantul si nucii plang, batranii,

Fragarul din ograda si cumpana fantanii

Si plange mama biata si cum ar vrea s-o-nsele

Povestitorii jalnici ai pribegirii mele.

Si in zadar ma-nvalui incet cu patrafirul

Si fruntea mea fierbinte o racoresti cu mirul

Zadarnic mamii-i cade o lacrima pe iie,

Zadarnica e slujba lui sfantul Vasiliie! (O.Goga, Zadarnic- fragment

Influenta samanatorista se creioneaza in literatura timpului si prin viziunea antitetica dintre sat si oras, in expresie lirica. La O. Goga, cel mai important poet de rezonanta samanaitorista, contradictia dintre cele doua medii: pur (ruralul) si infernal (citadinul) se regaseste pe intregul traseu liric - anuntata inca din primul volum -, dar cu pregnanta in volumele mai tarzii (mai ales in Din umbra zidurilor, 1913). Numeroase texte poetice (Zadarnic, Dorinta, Cantaretilor de la oras s.a.) construiesc imaginea opozitiva a orasului corup, lipsit de vitalitate fata de puritatea si consistenta valorica a satului, in relatie cu tema dezradacinarii eului (liric) dislocat de mediul obarsiei rurale si trasmutat in lumea alienanta a urbanului. Desi satul configureaza - prin conotatiile sociale - o imagine de ansamblu a durerii si suferintei taranilor, el defineste totodata un spatiu al permanentei frumusetii si puritatii spirituale, in care se conjuga prospetimea si vitalitatea peisajelor natural si uman.Uneori poetul utilizeaza aceeasi imagistica pusa in regimul contrastului, al afirmatiei si negatiei, ca in relatia creata astfel intre poezia Noi si poezia Cantaretilor de la oras.

In primul text poetic (Noi), pe fondul unui contrast cu starea de jale si deznadejde din lumea satului, se profileaza frumusetea si puritatea acesteia conotate expresiv prin componentele imagistice, cu valente simbolice, din cele doua registre natural si uman: codri verzi de brazi, campuri de matasa, fluturi, flori si cantece:   

La noi sunt codri verzi de brad

Si campuri de matasa;

La noi atatia fluturi sunt

Si-atata jale-n casa;

..

La noi sunt cantece si flori

Si lacrimi multe, multe (O.Goga, Noi- fragment

Poetul face o selectie in aceasta serie imagistica si preia trei imagini semnificative in poezia Cantaretilor de la oras, pe care le dispune intr-un registru negativ, marcand antiteza sat - oras; contrastul se adanceste si prin polarizarea (de viziune samanatorista): voi (semnificand orizontul uman urban, situat in regimul semantic al negatiei) vs. noi (sugerand un puternic sentiment al apartenentei la lumea satului; pronumele noi este frecvent in lirica lui Goga, reliefand acest sentiment persistent al pastrarii radacinilor si al integrarii spirituale in comunitarul rural)

Voi n-aveti flori, nici cantece, nici fluturi,

Caci soarele in tara voastra moare..(O.Goga,Cantaretilor de la oras- fragment

Cele doua lumi, satul si orasul, sunt intotdeauna antinomice, polul urbanului fiind intotdeauna creionat prin asocierea negatiei:

Departe-am fost eu, copii, la oras,

Si legea pe-acolo nu-i buna (O.Goga, Zadarnic- fragment)

sau printr-un complex de imagini cu semnificatii negative, care subliniaza stilul de viata trepidant, alert, zbaterea continua a lumii citadine, bolnave, marcate de lupta acerba, invrajbita pentru existenta (se zbatea orasul cu huietul fara popasuri, cu vrajba lui, razboiul panii ; chiotul flamand al vietii), efectele dizolvante, distructive ale civilizatiei urbane asupra spiritului, alienat si devitalizat (pierdut, inima-mi bolnava); orasul secatuieste fiinta poetului de elanul sau creator(siragul slovelor trudite), deschide in sufletul sau o prapastie, in sens metaforic (poezia Prapastie)

La geam mi se zbatea orasul cu huietul fara popasuri,

Cu vrajba lui, razboiul panii il desluseam in mii de glasuri

Si chiotul flamand al vietii vuia la geamurile mele

Eu ascultam pierdut la masa, si toate zvonrile-acele

Smulgeau din inima-mi bolnava siragul slovelor trudite (O.Goga, Prapastie- fragment)

Opozitia dintre rural si citadin se converteste intr-un conflict spiritual, interior; poetul, desprins din orizontul luminos si plin de puritate al satului si instrainat in universul incarcat de negativitate al urbanului, are spiritul scindat si e marcat de neputinta armonizarii celor doua stari, are "doua suflete dusmane/Straveche ura lor razbate/ Si mintea s-a trudit zadarnic o viata-ntreaga sa le lege".De aceea trairile se incarca de zbuciu mul contrastelor. O voce interioara il fixeaza cu necesitate in lumea dezolanta a orasului, lipsita de un fundament etic, loc al pierderii suportului moral, al unor patimi desarte:

Nu simti orasul cum tresare sub turnurile de arama?

N-auzi vartejul lui napraznic nu-l simti pe nume cum te cheama?

Nu-l vezi in haina lui de flacari cu vesnica neadormire,

Cu zbuciumul atator patimi atata sete de marire? (O.Goga, Prapastie- fragment)

Antinomic se accentueaza atractia satului si a naturii nealterate, dorinta de reintoarcere in lumea valorilor milenare, a frumosului si eticului traditional:

Ma du departe, mai departe! La munti cu fruntea de zapada,

Sa sorb din freamatul padurii s-al ierburilor din livada!

Sa ma-nfioare tainic brazii, cand tremura din aripi vantul,

Da-mi largul boltii instelate si fa-ma frate cu pamantul!

Ma du departe, mai departe! In satul semanat sub munte,

La casa cu feresti inguste la piscurile largi, carunte.

Ma du acolo-n tintirimul unde-n poleiul alb al lunii

Sub cruci de lemn slabit de vremuri, isi dorm odihna lor strabunii!

(O.Goga, Prapastie- fragment.)

Concluzia lirica a acestei dileme sufletesti este zadarnicia care patroneaza spiritul dezradacinat; desprinderea de matca si patrunderea in urban au generat alienare, instrainarea de propria identitate

Asa se framanta in mine strigarea lor neintrerupta,

Mi-au pustiit intreg avutul cei doi potrivnici prinsi in lupta

Si stam sarac in bezna noptii, cu ochii atintiti in zare,

Cand vantul, demon fara mila, parea ca-mi rade-n alergare:

"Impins de visele deserte, zadarnic drumul tau il sui,

Biet calator, in lumea asta, tu nu mai esti al nimanui" (O.Goga, Prapastie- fragment)

In general, in poezia timpului, tema lirica a regretului instrainarii, al desprinderii de orizontul rural si al trairii in structurile urbanului alienant, reliefeaza starea de nostalgie si dorinta de revenire in sat. La St.O. Iosif reintoarcerea la bucuriile vietii patriarhale rurale se face in tonalitati lirice calme si senine. St. O. Iosif ramane - in esenta - un poet traditionalist; melancoliile lui fiind (nu nevroze ca ale unui simbolist - Bacovia) "ci contemplatii ale unui om sanatos" (G. Calinescu, op. cit., .p. 604 )

Aceeasi substanta ideatica se regaseste si in poeziile - fara virtuti artistice - ale Mariei Cuntan, o poeta prezenta numai in constiinta timpului:

Caut un bordei cu prispa sub perete,

In umbra unui coperis plecat.

Acolo tot amarul o sa-ncete

Caci nu voi mai fi decat om de sat.

(Maria Cuntan, De la vatra - fragment; poezie publicata in Luceafarul, 1911, nr.1, p.3)

Si la Goga apar enclave lirice optimiste, de bucurie, proiectate in dorinta de revedere a satului, in momentele specifice de sarbatoare, ca in momentul traditional al jocului duminical (al horei):

De-aceea ma-ntorc sa mai joc inc-odata

Senina si vesela hora,

Cumatra cu sufletul vostru curat,

Cu biata mea inima, sora. (O.Goga, Zadarnic- fragment)

Dar incercarea de revenire si bucuria reintegrarii sunt zadarnice, pentru ca distantarea de lumea satului si existenta in urban au creat efectul de respingere al instrainatului, constatat cu o luciditate plina de suferinta:

Lasati-ma! Ma duc. Cetesc

In ochii vostri-ai tuturora :

- Nu e de randul cetei noastre

Cine-a uitat sa joace hora. (Zadarnic) Dorul dezradacinatului traitor in lumea urbana si gandul ardent al reintoarcerii la obarsii ("in sat la noi, acasa") dezvolta stari lirice apasatoare, dominate de plans si jale profunda; durerea sufletului instrainat prelungita in plansul copacilor se converteste intr-un cantec al amintirii si al chemarii nostalgice si dureroase spre sat

Dar parca plang copacii

Din frunzele lor moarte

Si parc-aud un cantec

Cum tremura departe.

Aievea simt in suflet

Cum jalea lui m-apasa -

As vrea sa fiu acuma

In sat, la noi, acasa. (O. Goga, Departe)

Un sentimentalism idilic neoromantic imbraca tema lirica a reintoarcerii tarzii la sat corelata cu tema efectului schimbarii satului si a diminuarii valorilor traditionale prin trecerea timpului. Astfel de abordari lirice se regasesc - in rezolvari lirice diferite, raportate la specificul stilistic al fiecarui poet - in spectrul creatiei a lui St. O. Iosif, O. Goga si a celorlalti poeti minori ai vremii. Lirica lui Iosif - precum poezia cu titlul semnificativ E mult de-atunci - atesta realizari intr-un stil bland, nostalgic, fara profunzimi, in expresie lapidara, directa, marcata de o sinceritate simpla si calda a gandului si sentimentului:

E mult de-atuncie mult, nepoate,

Si ca prin vis le vad pe toate

Hei! Sa te miri, sa te cutremuri

De cate-au fost nainte vremuri

Si-i mult , e mult de-atunci, nepoate!

Azi cat nedumerit, nepoate:

Cum toate se schimbara, toate!

Din cantece azi n-ai ce-alege,

Nici vinul nu e vin in lege,

Nici inimi nu mai sunt, nepoate!

St. O. Iosif, E mult de-atunci- fragment; in volumul

"Versuri originale si talmaciri", 1956, p. 27)

In creatia lui Goga o atitudine contemplativa, neoromantica, plina de melancolie si tristete, incarcata de regretul conditiei patriarhale rurale pierdute coboara peste universul satului macinat de scurgerea vremii:

Trei pruni fratini, ce stau sa moara,

Isi tremur creasta lor bolnava,

Un varf le-a spanzurat de varfuri

Un pumn de fire de otava.

Cucuta creste prin ograda

Si polomida-i leaga snopii

Ce s-a ales din casa asta,

Vecine Neculai al popii!

De pe paretii-ngalbeniti

Se deslipeste-n paturi varul

Si pragului imbatranit

Incepe-a-i putrezi stejarul;

Iar daca razele de soare

Printre sindrile facu-si cale,

Vad sporul panzei de paianjen

Si-nfiorate mor de jale.

Cum dorm acum de mult pierdute

Sub vreascurile stinse-a vetrii

Povestile-nsirate seara

De-atatea cuscre si cumetri (o lume inrudita cu cultura ei)

Cum tremura cenusa aspra,

Ce-nfiorati imi par carbunii

De vraja care-o mai pastrara

Din cate povesteau strabunii

Cu valul vremilor ce curg

Atatea cantece s-au dus,

Si valul vremilor ce curg

Atatea cantece-a rapus

Eu va sarut, pareti strabuni,

Pe varul alb, scobit de ploaie

De ce-ti stergi ochii cu camasa -

Ori plangi, vecine Niculaie? (O. Goga, Casa noastra- fragment)

Revenirea la matca rurala a unui poet (a eului liric) "ostenit", "obosit" de viata traita departe, in zbuciumul orasului, acutizeaza sentimentul instrainarii si al deziluziei in fata schimbarilor timpului:

Batrane codru! Eu m-am dus

Rapus de-un gand nebun, pesemne,

Uitrat-am pilda lui Isop,

Vartejului sa nu ma-ndemne

Dar ostenit odat privind

La zarea cerului albastra,

Am plans si gandul m-a batut

Sa ma intorc la casa noastra!

Si m-am intors, stapane-la meu!

Dar casa noastra nu mai este

Azi, rogu-te, sa-mi spui din frunza

Indurerata ei poveste! (O.Goga, Reintors- fragment)  

x

Dupa cum poezia cu reflexe de doctrina samanatorista abordeaza numai registrul ruralului, in tonalitatile unui lirism nostalgic si melancolic, conturand imaginea predominanta a unui sat idilic, de blanda si milenara patriarhalitate, reliefata frecvent prin contrastul cu universul urbanului (proiectat la polul unui complex semantism negativ), tot astfel si in viziunile epice satul cu structurile lui traditionale, de relatii sociale, de cultura si civilizatie, constituie spatiul exclusiv al substantei prozei.

Si in transpozitiile literare narative, de la proza de amplitudine de tipul romanului la proza de dimensiuni mai reduse (nuvela, povestire, schita) dominanta de imagine este cea a unui sat idealizat, patriarhal-proiectie literara a idealului samanatorist - pe fundalul caruia se proiecteaza structura conflictuala epica. Prozele abunda in secvente descriptive ale imaginii unui sat care atesta exemplaritatea unui stil de viata si a unor forme specifice de civilizatie si cultura impamantenite si bine rostuite, conferind echilibru si armonie. O astfel de configurare descriptiva a cadrului rural cu strucuri patriarhale realizeaza Bratescu-Voinesti in nuvela Neamul Udrestilor "La Udresti sa fi poftit sa vedeti sat model. Garduri frumoase cu strasina, casute curate, curti cu gradinite de flori si de zarzavaturi, despartite de oborul in care stau vitele si vite bune, din prasila vitelor lui conu Costache, iar cainii tinuti in lant, lasati slobozi numai noaptea. Nu era casa fara patru-cinci stupi de albine, nici femeie in sat are sa nu creasca viermi de matase; precum nu era barbat care sa nu fi invatat sa altoiasca din frunza si in lemn; iar din papurisul de la helesteu si din rachita de pe malul Ilfovetului, faceau oamenii rogojini si cosuri de te minunai"(Bratescu -Voinesti, Proza, ESPLA, 1957).

Atmosfera idilica a satului integrat in armonia si puritatea naturii capata efigia proiectiei simbolice: in proza lui Ioan Agarbiceanu, Sandu-Aldea sau in creatia epica de debut a lui Mihail Sadoveanu, implinita sub semnul samanatorismului. Textele narative sadoveniene din inceputurile sale literare abunda in astfel de descriptii - precum segmentul din povestirea publicata in 1903 in Samanatorul: "Campii mari se intindeau in toate partile pana in zari; pe fanete gonea vantul in valuri adanci, pe alocuri in intinderi, se mladia o apa limpede si lucie, in care se oglindeau noruii albi ai ceruzlui, sirul de calareti si radvanele grele. In nemarginire, sub cerul liliachiu, iesea cateodata un vultur si plutea in razele calde, pe vanturile usoare, ca pe o apa.Pe creste verzi, in preajma apelor, se arata cate-un sat tacut, deasupra caruia rasareau cumpene de fantani si clopotnita unei biserci albe; si in fundul valurilor se oglindeau rasturnate si casele tacute, si clopotnita alba, si cumpenele ca niste cruci strambe. Pe la chindie, intrara in codru, la Valea Saca. Padurea vajaia incet, rapandind racoare si miros puternic de verdeata Codrul tresari; doina fremata in adancuri ca o unda de durere". (Cantecul de dragoste, in Opere, vol. I, ESPLA, 1954, p. 51-52)

Pe fundalul unei imagini cu evidenta tenta idilica, se configureaza - ca un aspect definitoriu al prozei cu rezonante ideatice samanatoriste - o anumita fizionomie sociala a universului rural, in cadrele unui model tipologic al personajelor. Multe din operele epice de amplitudine (romane) sau mai restranse (povestire, nuvela) evidentiaza o schema tipologica a caracterelor, cu un fundament tezist (demonstrativ) accentuat. In mod constant, prozele construiesc contrastul social dintre doua lumi. La pol pozitiv, in universul satului depozitar de valori spirituale milenare, se creioneaza imaginea luminoasa a boierimii de neam, cu o psihologie idilizata (invariabil blanda, buna si cu simtul dreptatii, aparatoare a randuielilor traditionale); antitetic se profileaza imaginea integral negativa a unei ciocoimi venetice, rapace, neinduratoare si asupritoare. Exponent al unei randuieli nespecifice, datorate patrunderii unei civilizatii straine de structurile traditionale, ciocoiul este raspunzator de realitatea apasarii si silniciei existentei taranilor. Situati intre cei doi poli, taranii stiu intotdeauna sa faca distinctia intre boier si ciocoi, asteptand de la unul indurare si de la celalalt silnicie si sperand intr-o izbavire aproape divina, la implinirea careia nu au cum sa intervina, ducandu-si traiul intr-o resemnare tacuta. Acest model tipologic al caracterelor se intregeste cu doua personaje care intruchipeaza nivelul ascendent al lumii satului, invatatorul si preotul, valorizati pozitiv: omenosi si dornici sa ajute taranii (Exceptie fac scrierile de debut literar ale lui Sadoveanu, unde preotii sunt personaje cu o psihologie dominant negativa, intruchipari ale cruzimii, imoralitatii si venalitatii).

Romanul nelipsit de calitati estetice al lui C.Sandu Aldea, Doua neamuri, cu un tezism samanatorist, tematic si de viziune, marcat cu claritate chiar din titlu, dezvolta conflictul epic pe structura sociala opozitiva comuna prozelor samanatoriste. Tesatura narativa a romanului are la baza contrastul dintre arendasul Iani Livaridi neindurator, venit din afara lumii satului si strain de destinele ei, sustinut in actiunile lui rele de cateva slugi devotate, si boierul Macies, stapanul mosiei Vultureasca. Iani Livaridi intruchipeaza o lume straina de substanta spirituala profunda a satului, opusa lumii cu radacini profunde in rural: bunul boier de neam (conu Macies) si cei apropiati sufleteste de acesta : preotul, dascalul si taranii. Profilul personajului Macies, construit descriptiv din cateva trasaturi de portret moral si de contur comportamental proiecteaza o imagine idealizata, patriarhalizata: "Conu Macies era boierul blajin si cuminte, de pe urma caruia ziceau bodaproste toti vulturestenii muncitor si care se simtea legat de mosia stramoseasca, intocmai dupa cum un stejar voinic se simte legat cu cel mai mic firisor de radacina. De fiecare graunte din pamantul in care s-a ridicat". Intre boier si tarani se instituie raporturi afective calde, pline de armonie: permanent ingaduitor cu satul, ingrijorat pentru soarta si traiul locuitorilor, bunul boier este iubit de taranii pe care, la randul sau, ii iubeste, "simte calda mila pentru aceste fete (de tarani-n.n.), arse de soare, pentru aceste maini noduroase si pline de pamant, pentru aceste trupuri muncite, pentru aceste suflete simple, adanci, bune si neintelese.O iubire ca de frate bun se salaslui in sufletul lui, incalzindu-l".

Negativitatea indusa de ciocoiul strain in starea de echilibru a lumii satului trezeste nostalgia taranilor pentru vremuri trecute, indepartate, lipsite de imixtiuni care sa tulbure frumusetea si armonia rosturile vietii rurale, materiale si spirituale: "Unde sunt giocurile de altadata? Unde sunt cele trei perechi de boi pe care le injuga mai fiecare gospodar..?" Nostalgia unui trecut fericit, in care boierul isi administra singur mosia, convietuind cu taranii in buna intelegere asociaza regretul pentru perturbarea acestui eden rural, de care vinovata este numai patrunderea unui element strain (arendasul - personaj cu valoare emblematica reprezentand factorul extern care tulbura randuielile locului): "S-au dus toate pe apa Sambetei Vitele s-au imputinat, caci arendasul" Solutia este purificarea locului, alungarea arendasului, pentru revenirea la starea de convietuire luminoasa a boierului de neam cu taranii: "Boierule, cat il mai tii pe mosie? Zvarle-l afara!" (Citatele sunt extrase din fragmentele publicate in Samnatorul, 1905, nr.47, p. 873; nr. 49, p. 909 si 912 - apud Z.Ornea, Samanatorismul, p. 246)

Pe acelasi model antitetic construieste Sandu-Aldea conflictul narativ si in nuvela Pe Margineanca, unde polul caracterologic negativ este reprezentat de personajul logofatul Margarit, care dominat de sete de parvenire isi implineste tinta prin jecmanirea fara scrupule a taranilor, spre dezaprobarea boierului Artareanu, o pilda de moralitate si de buna intentie pentru tarani. Actiunile logofatului urmaresc doua trasee lipsite de suport etic: deposedarea bunului boier de pamanturi despartirea acestuia de nevasta pe care vrea sa si-o apropie. Ca .si conu Macies, boierul Artareanu are statutul unui om statornic al satului, isi asuma cu mandrie conditia rurala, de "plugar" care stie sa pretuiasca si sa apere valoarea pamantului, dar si randuielile traditionale ale satului de intruziuni care le pot periclita. Legat de pamantul si de oamenii locului, boierul Artareanu prefera sa cumpare o mosie in pierdere, in conditii neavantajoase, numai pentru a-l impiedica astfel pe un alt solicitant, un venetic - mic negustor urban ("placintar imbogatit si incetatenit") impins de dorinta de a deveni arendas, un strain de lumea si de rosturile vietii rurale. Argumentatia boierului Artareanu este relevanta in acest sens: "Daca as fi stiut ca acela era plugar ca si mine, l-as fi lasat s-o ia Dar mi se parea ca cel ce ma concura era placintar imbogatit si incetatenit, care vrea acuma sa se-nroleze in numaroasa ostire a arendasilor straini, fara nicio pricepere in ale plugariei, fara nicio mila pentru pamantul pe care-l stapanesc vremelnic si de oamenii pe care ii leaga la nevoie cu invoieli medievale Mi se parea chiar ca e o datorie a mea sa apar pamantul nostru impotriva acelui venetic" (in Luceafarul, 1912, nr.12, p. 228)

Fixarea epica a acestui model contrastant care accentueaza profilul idilic, elogiat al boierimii rurale pe imaginea de fond a unor relatii patriarhalizate, edulcorate se regaseste si in proza unui samanatorist zelos ca Ioan Al. Bratescu-Voinesti, un romantic minor, autor de povestioare duioase, care s-a bucurat de o pretuire insistenta si mult disproportionata fata de calitatea estetica a operei sale, din partea criticilor reputati ai timpului (Titu Maiorescu, Garabet Ibraileanu, Dobrogeanu Gherea, Nicolae Iorga, Ilarie Chendi). Tipica este nuvela Neamul Udrestilor (publicata initial, in 1905, in revista filosamnatorista "Fat-frumos"). Mosia lui conu Udrescu este un exemplu de gospodarire, de dragoste pentru pamant si pentru oamenii de pe mosie. Boierul refuza sa faca politica, dedicandu.-se exclusiv mosiei pe care o iubeste si stie sa o administreze Intre boier si ta- rani se statornicesc relatii de colaborare armonioasa, tensiunile inerente nerezolvandu-se institutional, in exterior ("la judecatorie"), ci printr-o buna randuiala si intelegere in interiorul acestei structuri datorita calitatii etice a boierului cu un acut spirit de dreptate, care se bucura - alaturi alte doua autoritati rurale, popa Iosif si "batranii satului"- de un inalt respect si de o reala pretuire din partea taranilor: "daca ajungeau si ei la vreo cearta ori la vreo neintelegere (ca oamneni erau), nu dadeau fuga cu jalba la judecatorie, ii judeca conul Costache in pridvorul casei si i se supuneau fara cracneala, ca le era rusine si de el, si de popa Iosif, si de batranii satului"

In aceeasi schema a contrastului - de esenta samanatorista-, la antipodul batranu lui boier profund atasat si integrat in structurile rurale, in formele existentiale si culturale ale mediului taranesc, se situeaza - in derularea epica - fiul acestuia, un tanar instrainat de lumea satului, un frantuzit neispravit, care isi consuma viata in chefuri in lumea depravata a urbanului, a modernitatii Dupa moartea batranului tata, fiul se reintoarce la mosie, distru- ge averea boierului, iar mosia, scoasa la mezat, este cumparata de Cristachi Lusiadis.

In diversitatea viziunilor epice de rezonanta ideatica samanatorista lumea micii boierimi de neam apartenenta universului rural traieste drama disolutiei, invaluita narativ in tonalitati.nostalgice, cu un anumit tezism, pentru a forta regretul cititorului pentru formele revolute ale societatii romanesti.

Drama micii boierimi "de neam" si regretul pentru destinul unei lumi care dispare strabate si proza scurta a lui Emil Garleanu, mult apreciat de Nicolae Iorga (mentorul samanatorismului) in cronica sa la volumul "Batranii, ca fiind "unul din cantaretii puternici si multi ai renasterii noastre de astazi". Schitele adunate in volumul Batranii: Sineturile conului Gheorghies, Conul Iordache Savu, Boierul Furtuna, Batranii, Boieru-Iorgu Buhtea au avut ca tinta programatica sa surprinda aceasta drama sociala, a unei lumi in pieire, invaluita in regrete si melancolii, dar si in tonuri acuzatoare clare la adresa civilizatiei moderne, capitaliste.

Criticul Z. Ornea semnaleaza excesul de nostalgii de "duiosie romantica, cineva ii spunea smiorcaiala samanatorista care a inundat proza samanatorista" si care "era ipostaza unui romantism atrofiat, redus si degenerat Intre romantismul miscarii pasoptiste si cel afirmat de samanatorism apropierile erau formale, de vreme ce esentele fusesera degradate. Iar formula traditionalista propusa era atat de vetusta incat nu putea rodi in literatura" (Samanatorismul, p. 279)   

Aceasta viziune de evidenta influenta samanatorista in abordarea narativa a ruralului marcheaza si debuturile epice ale lui Mihail Sadoveanu, inceputuri de valoare medie (dupa aprecierile criticului Eugen Lovinescu); realizarile literare sadoveniene, de anvergura capodoperelor fiind mult mai tarzii (dupa 1930).Ilustrative sunt povestirile incadrate in ciclul tematic al "regretelor boieresti" (cum il numeste criticul Savin Bratu, in Sadoveanu-o biografie a operei, EPL, 1963). Sadoveanu proiecteaza frecvent in personajele prozelor sale ("Doi feciori", "Razbunarea lui Nour" s.a.) imaginea unei boierimi din trecut, cu o valoare existentiala exemplara, implicata istoric prin fapte de vitejie, prin contrast cu profilul boierimii prezentului, cu o existenta terna si banala, care ajunge in amurg sa regrete derularea unei vieti traite inutil, zadarnic, fara nimic vitejesc. In povestirea Razbunarea lui Nour elanul admirativ al scriitorului in evocarea boierimii de demult se face intr-o atmosfera de eroism romantic; imaginea personajului Pavel Nour (batranul boier care stie sa-si apere mosia coincidenta cu tara) pare desprinsa din cronici. Fost hatman al lui Stefan-voda, Pavel Nour este viteaz si falnic, cu dominanta unei asprimi care-i caracterizeaza latura temperamentala, egal manifestata in raporturile cu toti cei din jur, inclusiv cu propriul sau fiu::"Pavel Nour era boier foarte aspru si foarte mandru. Aspru cu sine, cu fiul sau, cu locuitorii de pe pamantul lui, aspru si neguros; mandru de neamul lui vechi, de ispravile unui trecut glorios si de singuru-i fecior, viteaz si vrednic, pe care-l iubea cu salbaticie, dar fara sa-i arate asta vreodata.". (in "Opere", vol. I, ESPLA, 1954)

In formule narative diferite cu accente originale, de creatie individuala, prozatorii reliefeaza cu insistenta regretele pentru un trecut patriahal, incarcat de valori, invitand deliberat, pe fondul unui examen comparat realizat cu diversitatea mijloacelor literare, la contemplarea amara a noilor realitati, cu imaginea degradarii acestui trecut idilic, tulburat de invazia unor alcatuiri suprapuse, instrainate, provenite dintr-un import daunator

Ca si in cazul poeziei pe fundalul unei imagini idilice, al cultului pentru sat, intr-o conceptie antitetica, se articuleaza si la nivelul prozei tema dezradacinarii si a infrangerii personalitatii umane in contact cu atmosfera terifianta a orasului. Si in transfigurari narative capata expresie blamul aruncat asupra orasului (care in acest inceput de secol XX avea, in spatiul romanesc, forma unor targuri semirurale, cu intruziuni palide de viata industriala); viziunea incarcata de ostilitate asupra urbanului da contur epic unui mediu de viata si civilizatie cu efecte dizolvante la nivelul structurii caracterelor (personajelor). Romanul Sybarism (1902) al prozatorului Ion Adam este relevant in acest sens incepand de la sugestia titlului, care indica simbolul capitalei depravate in care triumfa exponentii noilor randuieli. Si in nuvelele lui I.Adam (cu titluri la fel de sugestive: Pe drumuri napastuite s.a.) capata relief drama dezradacinatului din rural, in lumea urbanului. Personajul -un neintegrat in noul mediu - se zbuciuma, instrainat, in interogatii care sugereaza existenta lui dramatica: "Ma zbat intre ganduri si-n sfortari, ca o barca proptita, clabucita pe valuri. Trasurile trec fasaitor pe asfalt, insemnandu-si mersul dupa ciocniturile scurte ale copitelor cailor. Automobilele se-ncruciseaza zgomotos, pentru ca sa-si sfasie apoi directiunile opuse.Ce caut eu in valtoarea aceasta? Ratacesc ca intr-o lume necunoscuta Mi se pare ca sunt un bulgare de prund, cazut pe un drum batut.De unde vin eu in viermatul acesta? Incotro sa gasesc odihna si racoare?" (Ion Adam, Invingatorul - Nuvele, p. 111)

In polifonia acestui registru tematic al dezradacinarii, se includ cu note de originalitate, de specificitate stilistica si unele naratiuni nuvelistice sadoveniene. Ilustrativa este nuvela Ion Ursu (1903), in care cadrul actiunii, al structurii epice este targul Pascanilor. Personajul Ion Ursu, al carui destin narativ este reliefat si prin titlul care-i cuprinde numele, este un taran nevoias silit sa paraseasca satul, cu speranta unui rost mai bun, pentru intretineea copiilor. Din rusticitatea unei existente precare, dar tihnite si echilibrate, taranul intra in "viermatul de oameni" al orasului, muncind zece ore pe zi, "in fierberea surda a multimii de oameni, in haosul acela de masinarii, de foc, de chipuri aprinse, spinari incordate"; "bietul om se pierdu intai, crezu ca i se desface capul". Deprins cu un alt orizont si stil de viata, cu alte indeletniciri si alte asezari taranul este constrans sa ia contact cu "viata straina in targusorul acela de lucratori", sa-i accepte mecanismele, automatismele ca un "osandit sa faca acelasi drum, imprejurul rotii de osanda, de dimineata pana in sara". Ion Ursu se zbuciuma dramatic intre doua stari: cea a dezradacinatului care pentru cei de acasa, din sat, devine un instrainat, si cea inadaptatului care in ciuda tuturor stradaniilor, ramane tot un neintegrat in urban. Constient de efectul produs asupra sa de noul mediu al micului oras, care ii afecteaza structura interioara, personajul se confeseaza dramatic, cuprins de remuscare pentru decaderea sa: "Am venit prin straini si m-am stricat, mi-am lasat pamantul, si casa, si copiii, si femeia si am venit aici ca sa mor ca un cane..": Singura unda luminoasa in aceasta existenta rasarea de departe, din zaristea care mereu il chema: "satul lui linistit, gardurile de rachita, zgomotele serii, talanga somnoroasa prin prunduri, casuta lui urata". Dar ruperea de rural este ireversibila, iar dezradacinatul un infrant. Nuvela lui Sadoveanu a starnit interes si comentarii aprobatoare fiind considerata o expresie a noii directii. Recenzand, in Samanatorul, volumul lui Sadoveanu, Dureri inabusite (1904 - in care aduna prozele de inceput), N.Iorga releva ca aceasta povestire "infatiseaza putrezirea unui suflet taranesc aruncat de saracie in zarva inecacioasa a fabricii si care nici prin cea mai deplina cainta nu mai poate intra iarasi in seninatatea simpla a campului".