Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu - roman modern subiectiv

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu - roman modern subiectiv

Enuntarea ipotezei- Caracteristici ale romanului subiectiv    Asadar, romanul subiectiv al lui Camil Petrescu se va caracteriza prin cristalizarea continutului pe o pasiune, fiind monografia unui sentiment, a unei experiente de viata. In acest caz, creatia are caracter monovalent; ca rezultat al unei experiente traite, romanul se inscrie in marturisirea autorului: ". . .mi-am propus sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce cred, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu. Din mine insumi nu pot iesi [. . .]. Eu nu pot vorbi onest decat la persoana I". Din aceasta credinta rezulta autenticitatea, caci "un scriitor e un ins care exprima in scris, cu o liminara sinceritate, ceea ce a simtit, ceea ce a gandit, ceea ce i s-a intamplat in viata lui si celor pe care i-a cunoscut sau chiar obiectelor neinsufletite". Autenticitatea e acum posibila, in locul realismului precar si inaderent, aceasta devenind "una din valorile necesare si specifice ale epocii noi". Prezenta persoanei I in relatare presupune un subiectivism accentuat, paginile romanului destainuind confesiuni tulburatoare, legate de experiente traite, de sentimente. Apare, din nou, ecuatia subiectiv-obiectiv, scriitorul subliniind faptul ca "duiosia, idilicul si pitorescul sunt inlocuite cu analiza lucida" si ca subiectivitatea este, in fond, o realitate a cobstiintei. In felul acesta, se ajunge la alta trasatura a prozei camilpetresciene, si anume trairea in constiinta, aceasta dand masura tuturor lucrurilor, caci prin trairea in constiinta omul isi lamureste sufletul si viata. Romancierul va marturisi in acest sens: ". . .singura realitate pe care o pot povesti este continutul meu sufletesc, realitatea constiintei mele". In plus, timpul cronologic este abolit in favoarea fluxului memoriei, ceea ce duce la discontinuitate temporala pe care o argumentam cu o alta marturisire: "Memoria mea nu functioneaza - cand functionaza involuntar - dupa un plan care sa coincida cu regulile invatate la estetica, ale perfectului roman clasic[. . .]. Nu e cu putinta ca memoria noastra involuntara sa functioneze dupa asemenea plan. In mod simplu, voi lasa sa se desfasoare fluxul amintirilor. Dar daca tocmai cand povestesc o intamplare imi aduc aminte, pornind de la un cuvant, de o alta intamplare? Nu-i nimic, fac un soi de paranteza si povestesc toata intamplarea intercalata [. . .]. O memorie puternica se coloreaza asa de intens afectiv, ca nu se risipeste in formale asociatii de senzatii".Personajele, fluctuante, contradictorii si imprevizibile, implica grave probleme de constiinta, se lasa antrenate de pasiuni, se identifica si ard o data cu acestea, pastrandu-si nealterata luciditatea, care sporeste voluptatea reala: ". . .cata luciditate, atata constiinta, cata constiinta, atata pasiune si, deci drama".

Camil Petrescu vorbeste de un pesonaj-pisc "care urmeaza fluctuatiile constiintei, asa cum inaltimile alpine, implicand mai jos toate modurile topografice normale, nu se pot realiza cu esente decat in convulsiuni amenintatoare de stanci, gheata si zapada perena"; structura epica dovedeste o "solidaritate functionala" (Mircea Zaciu). In ciuda constructiei aparent dezordonate(includerea  amintirilor disparate, a unor scrisori, fragmente de jurnal, poezii, articole din presa vremii) in aceasta "noua structura", realitatea este prezenta in planul constiintei, cu accent pe durata concreta si pe semnificatii, unitatea de perspectiva a romanului fiind asigurata de "centrarea structurii in constiinta naratorului".

Aceste caracteristici ale romanului modern subiectiv se vor regasi in romanele amintite, observatiile noastre avand in vedere doar Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi.

Referinte critice In romanul amintit, analiza isi asociaza, dupa necesitati, reactiile unui poet, tensiunea unui dramaturg, o ardenta miscare cerebrala. Niciun alt romancier din epoca n-a acordat atat spatiu "explicatiilor de aspect filosofic, eruditiei, trasatura ce confera de altminteri o stransa unitate operei in ansamblu" (Constantin Ciopraga)

Structura romanului Creatia este alcatuita din doua parti ce explica titlul, urmarind doua experiente de viata - dragostea si razboiul - si analizand doua sentimente - gelozia, provocata de o dragoste mai presus de fiinta, si frica de moarte, resimtita de erou, Stefan Gheorghidiu, pe front. Acesta, ca toti eroii camilpetrescieni, este de o inepuizabila complicatie sufleteasca, reflexiv, sensibil, cu o viata interioara reprezentata de reactii neasteptate si de stari febrile, ilustrand convingerea autorului ca ceea ce se contureaza ca important pentru individ este trairea in constinta.

Cuvantul " noapte" repetat in titlu reda incertitudinea, irationalul, nesiguranta si absurdul.Cuvintele prima si ultima subliniaza faptul ca cele doua experiente sunt capitale pentru erou, deoarece ele n-ar trebui sa lipseasca din formarea sa.

Naratorul este protagonistul romanului, perspectiva narativa fiind subiectiva si unica (trasatura a romanului modern de tip subiectiv). Naratorul omniscient, obiectiv si naratiunea la persoana a III-a (specifice romanului traditional, obiectiv) sunt inlocuite in romanul modern de tip subiectiv, prin naratiunea la persoana I, cu focalizare exclusiv interna / viziunea "impreuna cu".

Naratiunea la persoana I presupune existenta unui narator implicat (identitatea intre planul naratorului si al personajului). Punctul de vedere unic si subiectiv, al personajului-narator care mediaza intre cititor si celelalte personaje, face ca cititorul sa cunoasca despre ele tot atata cat stie si personajul pricipal. Insa situarea eului narativ in centrul povestirii confera autenticitate, iar faptele si personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, intrepretate, analizate. Reprezentarea epica neutra a unor evenimente exterioare (in romanul traditional) face loc reprezentarii unei proiectii subiective in planul constiintei naratorului (in romanul modern subiectiv).

Prin monolog interior, Stefan Gheorghidiu analizeaza, alternand sau interferand, aspecte ale planului interior (trairi, sentimente, reflectii) si ale planului exterior (fapte, tipuri umane, realtii cu altii).

Textul narativ este structurat in doua parti precizate in titlu, care indica temele romanului, in acelasi timp cele doua experiente fundamentale de cunostere traite de protagonist: dragostea si razboiul. Daca prima parte reprezinta rememorarea iubirii matrimoniale esuate (dintre Stefan Gheorghidiu si Ela), partea a doua, construita sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmareste experienta de pe front, in timpul primului razboi mondial. Prima parte este in intregime fictionala, in timp ce a doua parte valorifica jurnalul de campanie al autorului("Toate intamplarile din volumul doi le-am traiti aievea, alaturi de regimentul meu. Toate personajele mele exista si traiesc sau au trait, insa modificate dupa legea mea interioara"), articolele si documente din epoca, ceea ce confera autenticitate.

Unitatea romanului este asigurata de unicitatea constiintei care analizeaza efectele celor doua experiente in plan interior si de doua artificii de compozitie: primul capitol si scena dintre cle doua parti ale romanului, cantecul de la raspantie de drumuri (topos simbolic), care contopeste "chinurile iubirii mele de oras si chinurile adunate, ca o drojdie, in sufletul asta obstesc de raspantie"

Romanul debuteaza printr-un artificiu compozitional: actiunea primului capitol , La Piatra Craiului in munte, este posterioara intamplarilor relatate in restul Cartii I. Capitolul pune in evidenta cele doua planuri temporale din discursul narativ : timpul nararii (prezentul frontului) si timpul narat (trecutul povestii de iubire). In primavara lui 1916, in timpul unei concentrari pe Valea Prahovei, Gheorghidiu asista la popota ofiterilor, la o discutie despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presa: un barbat care si-a ucis sotia infidela a fost achitat la tribunal. Aceasta discutie declanseaza memoria afectiva a protagonistului, trezindu-i amintiri legate de cei doi ani si jumatate de casnicie cu Ela.

Fundamentarea ipotezei Naratorul-personaj isi analizeaza viata sentimentala cu luciditate, notand febril - ca intr-un jurnal - ceea ce a simtit si a trait din experienta iubirii, de la aparitia acesteia pana la declin. "Disecandu-si" sufletul, eroul si dezvaluie trairile de la inceput, cand simtea mila pentru Ela, care era in stare sa-l astepte oricat, intampinandu-l cu ochii inlacrimati, dar fericita. Apoi orgoliul ii este satisfacut ca cea mai frumoasa studenta de la "franceza si romana" il iubea, fara sa faca un secret din asta. Invata si el sa o iubeasca, dar dragostea lui trece de limita obisnuita. Superior lumii careia nu i se poate adapta, Gheorghidiu simte ca experienta lui erotica trebuie sa atinga absolutul. Va marturisi, contorsionat sufleteste: "Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt" sau infierbantat ca in delir: "O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie. [. . .] Iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie [. . .], pe urma te obisnuiesti cu surasul si vocea ei, si treptat iti trebuie prezenta ei zilnica. Toate planurile ti le faci in functie de nevoile si preferintele ei".

Dupa primirea unei mosteniri, intrand in "societatea inalta", Ela se schimba, mai ales dupa ce-l cunoste pe Gregoriade, categoric inferior lui Gheorghidiu, avand doar atuul elegantei si al stapanirii artei de a dansa. Cu surprindere, eroul isi "redescopera" nevasta, care nu mai avea nimic din perioada in care "ametind totul, aceasta iubire inflorea fara seaman, cum infloresc salbatic, in luna mai, nimfele lujerilor de crin". Atitudinea Elei il surprinde, il nedumereste si ii trezeste gelozia, care va deveni sursa lui de suferinta. Abolind timpul cronologic, eroul se lasa in voia fluxului memoriei amintindu-si, mai ales, acele intamplari ce-i adancesc durerea sufleteasca, pe care si-o analizeaza cu sinceritate (amintind de marturisirea autorului: "Nu putem cunoaste nimic absolut decat rasfrangandu-ne in noi insine, decat intorcand privirea asupra propriului nostru continut sufletesc" sau"Eu nu pot vorbi onest decat la persoana I [. . .] din mine insumi nu pot iesi") si cu luciditate, ca si cum i-ar fi facut placere sa-si rasuceasca in rana un cutit. E cazul excursiei la Odobesti, in timpul careia incearca sa-si mascheze durerea provocata nu numai de Ela, care dansa "de la genunchi pana la piept greu si cald lipita de el [Gregoriade]" in timp ce el isi simtea cosul pieptului devastat de serpii vii ascunsi sub camasa", ci si faptul ca el insusi s-a inselat cu privire la nevasta lui, despre care crezuse ca toate bucuriile si durerile ei nu pot veni decat de la el. Cand refuza sa se intoarca impreuna acasa de la o alta iesire cu "banda", eroul se razbuna, dar razbunarea nu-i aduce alinarea si incepe s-o caute "cu o tristete de moarte in suflet", cu impresia ca totul e gol in jurul lui. Analizandu-si trairile, constata ca "femeia aceasta [Ela] era a mea in mod exemplar, unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem de la inceputul lumii, peste toate devenirile, amandoi, si avem sa pierim la fel , amandoi". Impacarea e urmata de o alta despartire, dupa ce Gheorghidiu se intoarce neanuntat de la Azuga, unde era concentrat. Descrierea suferintei e facuta in termeni sugestivi ce noteaza reactii fizice si sufletesti: ". . .un pustiu imens, un nucleu de dureri"; ". . . as fi vrut s-alerg, sa strang sticla sparta in pumni, sa incerc orice, numai sa pot faramita din noaptea care ma despartea de zorii zilei"; ". . .mi-era teama ca voi innebuni pana-n zori"; ". . . era ca un doliu adanc si dureros". Sondandu-si adancimile sufletesti, eroul marturiseste cu aceeasi luciditate cauzatoare de suferinta: "Simteam din zi in zi, departe de femeia mea, ca voi muri, caci durerile ulceroase devenisera de nesuportat. Slabisem intr-un mod care ma despera, caci facea o dovada obiectiva ca sufar din pricina femeii si, oricat as fi vrut sa ascund cu surasuri ranile orgoliului meu, nu mai puteam izbuti din cauza asta". Impacarile sunt traite ca o betie de dureri amare transformate in bucurii tari. Suferinta cauzata de incertitudine, de neputinta de a afla adevarul oscileaza intre acuza si scuza, intre banuiala si iertare, intre invinovatire de adulter si dezvinovatire. Introspectia este rapida si nervoasa (spre deosebire de cea a lui Proust), sentimentele dezvaluite fiind diverse, dar provocand aceleasi manifestari dureroase: "Din tot corpul mi s-a scurs sangele"; "Stateam parasit, paralizat, fara sa pot gandi nimic". Atunci cand are certitudinea ca Ela il insala, dupa intalnirea de la Campulung, deci i se releva adevarul despre femeia iubita, care il facuse sa simta, din cauza geloziei, in sine "o fierbere de serpi inveninati", hotararea de a se desparti e definitiva. Iubirea traita ca experienta intelectuala, prin raportare continua la absolut, esueaza, si de cosmarul tradarii din partea Elei va fi eliberat dupa plecare pe front.

O alta experienta traita pe campul de lupta ii va arata altfel lumea si existenta, din perspectiva combatantului aflat in fata mortii iminente. "Jurnalul de razboi" ne ofera o viziune personala si unilaterala asupra cataclismului ucigas, facand din scriere - dupa cum remarca George Calinescu - "tot ce s-a scris mai frumos si mai subtil despre razboi". Nimic eroic, nimic inaltator, nici o bravura. Nu lupta in sine conteaza, ci viata interioara a individului participant la o crima universala, declansata nu se stie pentru ce, la care participa, fara motivatie, si romanii, caci discutiile parlamentare sau cele demagogice nu sunt convingatoare. Naratorul - in ipostaza de luptator - observa, cu aceeasi luciditate, farsa pregatirilor pentru razboi, asa cum e descrisa in capitolul "La Piatra Craiului, in munte". Experienta de front este infricosatoare si e resimtita de erou ca o amenintare torturanta. Alt sentiment va fi analizat cu brutalitate si detaliat, in capitolul "Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu": acela al spaimei, al fricii in fata mortii, sentiment ce pare sa dezumanizeze.

Sunt viziuni de cosmar in notatii patrunzatoare: ". . .au vazut un obuz care i-a retezat capul lui Amariei[. . .] si fugea asa , fara cap, dupa dumneavoastra", va marturisi un soldat. Este monografia sentimentului de frica, pe care naratorul - locotenent il marturiseste, fara nici o urma de eroism: ". . . nervii de atata incordare s-au rupt ca niste sfori putrede"; "creierul parca mi s-a zemuit"; "urechile vajaie innebunite si fara intrerupere"; "traiesc plangand in mine gandul. . ."; "fiecare explozie ne nauceste, batandu-ne mereu tepi de fier, cu ciocanul in urechi". Fuga din fata pericolului e omeneasca, nimeni nu-si pune problema lasitatii, cat timp nimerisera in "capcana mortii": ". . .nu aveam totusi curajul sa trecem". Problemele de constiinta nu intarzie sa apara: "Ma intreb intai, lungit in santul soselei, daca nu am fost prea de tot demoralizat de focurile de baraj [. . .] o intrebare ma chinuie mai staruitor ca oricand : << Altul in locul meu, s-ar fi purtat mai demn?>>".

Cand detasamentul lui e "acoperit de pamantul lui Dumnezeu" se aude ca o litanie un fel de bocet, semn al fricii complete. Gheorghidiu simte ca vointa lui are limite, caci interminabilul bombardament a sfaramat toate resorturile lui sufletesti, ceea ce-l face sa recunoasca: ". . .nu mai e nimic omenesc in noi". Cuprinsi de groaza mortii, oamenii se inghesuie animalic unii langa altii; indivizii cunosc distrugerea psihica, in ei mai existand doar instinctul de aparare. Aceasta a doua experienta marturisita este mai dureroasa, dar in alt fel; ceea ce descopera eul negativ este o suferinta colectiva mai puternica decat orice suferinta individuala. Se pune firesc intrebarea care dintre cele doua experiente l-a marcat mai mult pe Gherghidiu.

Personajele   Prima experienta a avut o frumusete initiala care l-a facut fericit pe protagonist intr-un univers al sau, deschis doar Elei, pe care ar fi vrut-o alaturi in credinta lui intr-o dragoste unica, absoluta. Cand descopera ca sotia lui nu era "madona" autentica pe care o crezuse, sufera si analizeaza resorturile acestei suferinte. Aflarea adevarului il gaseste deja obosit si indiferent, surprins neplacut de gandul halucinant de altadata de a-l ucide pe vinovat. Unde a disparut dragostea convertita intr-o fericire dincolo de timp, care tindea sa anuleze legatura cu pamantul: "Sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor, in ezitari, falfairi, fixari si iar mici zboruri, ca un roi de fluturi deasupra unei plante" si, mai ales, cand si de ce a disparut e greu de spus. Reprosurile nu-si mai au rostul cand Gheorghidiu, analizandu-si mereu constiinta, descopera ca poate exista o lume superioara dragostei si un soare interior mult mai calm.

Gasind raspunsul la indoielile chinuitoare, eroul iese demn, nu strivit, din aceasta experienta: "I-am scris ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti. . .de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul" [s.n]. Se spune ca incercarea de analiza a fericirii duce la disparitia acesteia; poate ca tocmai analiza "cu lupa" a dragostei si a geloziei, prin aducerea sentimentelor sale sub reflectorul constiintei, cu o luciditate extrema, a provocat si disparitia concomitent a acestora, caci intoarcerea acasa i se pare "un examen dezagreabil", simtindu-se obosit si indiferent. Sentimentul lui de iubire trecuse prin toate etapele, de la aparitie si consolidare la fericire (la zbor, ca in tabloul lui Chagall), pentru ca, supusa geloziei si indoielilor, dragostea sa se deterioreze, pana la disparitie. Iubirea fizica, fara prezenta spiritului incandescent, este sortita platitudinii, iar gandul ca ar fi putut ajunge la asta il deprima. A pierdut sansa accederii la sublimul erotic, la implinirea prin spirit, dar o sansa pierduta nu insemana, obligatoriu si infrangere; poate ca are de suferit orgoliul lui de a se fi inselat asupra Elei, incapabila sa-i impartaseasca iubirea absoluta: "Ce voluptate poate fi in afara de aceea a iubirii absolute?" si atunci i s-ar potrivi replica lui Pietro Gralla din Act venetian : "Nu m-ai inselat, ci m-am inselat", ceea ce poate spori suferinta. A doua experienta este mai tragica; eroul nu se mai poate confrunta cu sine, ci cu drama miilor de oameni ce patrund in razboi ca intr-un teritoriu al mortii. Nu mai este loc de orgoliu, tragedia este colectiva, meditatia asupra existentei devine grava, caci moartea si viata se privesc in fata. Cand devine "palid ca un mort", nu mai este din cauza geloziei, ci pentru ca isi descopera in suflet mila si durerea trezite de suferinta altora, indurata cu zambet cald, ca si cum ar exista o intelegere a rostului vietii si a destinului. In afara de analiza unui sentiment, romanul ofera si aspecte ale societatii corupte careia Stefan Gheorghidiu nu i se poate adapta, in care circula avocati necinstiti ca Nae Gheorghidiu si afaceristi inculti ca Vasilescu Lumanararu, o asa-zisa inalta societate preocupata doar de distractii: excursii la Odobesti, batai cu flori la sosea, iesirea in grup la terase de vara.

Stefan Gheorghidiu, personajul-narator, reprezinta tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care traieste drama indragostitului de absolut. Filozof, el are impresia ca s-a izolat de lumea exterioara, insa in realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin constiinta sa. Gandurile si sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor, decat in masura in care se reflecta in aceasta constiinta. In acest sens, Ela este cel mai "misterios" personaj din roman, prin faptul ca tot comportamentul ei este mediat de subiectivismul (banuielile) personajului-narator. De aceea cititorul nu se poate pronunta asupra fidelitatii ei sau daca e mai degraba superficiala, decat spirituala. "Nu Ela se schimba (poate doar superficial, dandu-si arama pe fata, cum se spune, abia dupa casatorie), ci felul in care o vede Stefan. In acest caz putem afirma ca singurele evenimente veritabile nu sunt acelea obiective, ci acelea din costiinta lui Gheorghidiu. Numai pe acestea le putem povesti fara riscul de a gresi".( Nicolae Manolescu)