Romanii supt Mihai Voievod Viteazul - Nicolae Balcescu

Romanii supt Mihai Voievod Viteazul - Nicolae Balcescu

Rezultat al preocuparilor istorice si literare din ultimii cinci ani de viata (1847-1852), Romanii supt Mihai Voievod Viteazul salveaza de la uitare pe inflacaratul revolutionar pasoptist. In lucrarile anterioare el facuse referiri la evenimentele si gesturile politice semnificative ale lui Mihai Viteazul. In Puterea si arta militara evidentiase actiunea domnitorului de a reforma armata; in Romanii si Fanariotii Mihai fusese numit promotor al unei generatii nationale; in Desteptarea sociala a muncitorilor plugari comentase asezamantul lui Mihai pentru legarea romanilor de mosii; in Campania romanilor contra turcilor de la anul 1595 este evocat biruitorul de la Calugareni.

Manuscrisul Romanii supt Mihai Voievod Viteazul l-a insotit pe autorul proscris in durerosul exil. Confiscat de patronul hotelului Trinacria din Palermo unde N. Balcescu isi gasise sfarsitul, el este rascumparat de Maria Cantacuzino prin intermediul ambasadei turcesti si incredintat lui Costache Balcescu, fratele autorului. Din nefericire, familia lui Balcescu hartuita de creditorii carora scriitorul le datora bani transforma manuscrisul in garantie de plata. A. Odobescu reuseste sa publice partial manuscrisul acestei epopei in Revista noua (1861-1863), sub forma de foiletoane: Introducerea, primele doua Carti si fragmente din Cartea III. Descoperirea testamentului prin care Ion Ghica era desemnat ca legatar al tuturor bunurilor inlesneste, dupa 25 de ani de la disparitia autorului, in 1876, donarea manuscriselor lui N. Balcescu Academiei Romane. Manuscrisele lui N. Balcescu au avut sansa de a fi recitite si tiparite in editii critice, din ce in ce mai apropiate de original, incepand din 1861, cand au fost partial publicate de A. Odobescu.

Ioan Slavici este cel care se ocupa efectiv de descifrarea si transcrierea manuscriselor: "tot sub ingrijirea mea a fost publicat manuscrisul lui Nicolae Balcescu despre Istoria romanilor in timpul lui Mihai Viteazul, pe care pana atunci il pastrase Odobescu" . Urmatoarele 12 editii ulterioare s-au bazat pe varianta lui. Abia in 1953, dupa o noua confruntare a manuscriselor aflate la Academia Romana se fac noi editii, complete, intre care amintim pe cele ingrijite de Andrei Rusu (1960) si Paul Cornea (1963, 1965,1 967). Seria de Opere publicata de Academia Romana in patru volume, inceputa de George si Elena Zane in 1964, cuprinde in cel de-al treilea volum Romanii supt Mihai Voievod Viteazul. Daniela Poienaru afirma in Prefata ca: "editia noastra publica textul integral, dupa manuscrisele originale, fiind prima editie critica a lucrarii lui N. Balcescu" .

Daca omul a fost nenorocos, N. Balcescu disparand prematur dupa o chinuitoare suferinta fizica, opera sa a trezit continuu interesul istoricilor si al oamenilor de litere. De altfel prin intreaga activitate stiintifica si literara el a anticipat eforturile savante ale lui A. Odobescu si B. P. Hasdeu. Aristocratul muntean, educat si format in Franta, in familia lui J. Michelet a recunoscut in N. Balcescu un mentor. De fiecare data cand vremurile i-au oferit demnitati, el a actionat pentru actualizarea memoriei acestuia. Nobilul basarabean B. P. Hasdeu va fi interesat de Razvan-Voda, eroul primei drame istorice din literatura noastra. El este atent la povarnisurile vietii omului Razvan caruia ii lauda calitatile innascute, ignorand constrangerile istoriei.

Romanii supt Mihai Voievod Viteazul a starnit interes in ultima jumatate de secol in randul specialistilor in stilistica si retorica. Tudor Vianu descopera tehnica basoreliefului pe care N. Balcescu o inaugureaza in naratiunea romaneasca, iar tabloul Ardealului devine model in arta descrierii in proza. Recunoasterea valorii artei literare a unor pagini din Romanii supt Mihai Voievod Viteazul a trezit suspiciuni si a dat nastere la o serie de contestari. Astfel, tabloul Ardealului este considerat de V. G. Romalo a fi extras din opera lui A. de Gerando, iar M. Gheran are convingerea ca epopea lui N. Balcescu este tributara in mare masura manualului Idee repede de Istoria Printipatului Tarii Rumanesti de F. Aaron.

Aprecierile si contestarile operei lui Balcescu ii demonstreaza valoarea: virtutile stilistice ale Romanilor supt Mihai Voievod Viteazul nu pot fi ignorate si a trebuit sa i se recunoasca influenta la dezvoltarea literaturii noastre. Evocarea luptei de la Calugareni este modelul unor pagini similare din operele lui N. Iorga si M. Sadoveanu, iar George Cosbuc versifica in balada sa Pasa Hassan un episod din textul lui Balcescu.

Romanii supt Mihai Voievod Viteazul: epopee sau roman cavaleresc

N. Balcescu isi propune ca Romanii subt Mihai Voievod-Viteazul sa cuprinda o Introducere si sase Carti. El a reusit sa definitiveze si sa supravegheze transcrierea pentru publicare numai a primelor cinci. Dupa exemplul romanelor romantice ale vremii el a atribuit fiecarei Carti cate un titlu care numeste fie concepte democratice apartinand ideologiei revolutionare (libertate, unitate), fie doua localitati romanesti cu semnificatii deosebite in destinul romanilor, in ascensiunea si declinul militar al lui Mihai Viteazul: C. I - Libertatea nationala (1593-1595 aprilie); C.II- Calugarenii (aprilie-decembrie 1595); C. III - Servagiu (decembrie 1595/aprilie 1599); C. IV - Unitatea nationala (aprilie 1599 - iunie 1600); C. V - Mirislau (iulie 1600/ ianuarie 1601). Calugareni, semnifica biruinta rasunatoare asupra turcilor iar Mirislau, infrangerea principelui roman de catre unguri si austrieci. Cartea III, Servagiu, avertizeaza asupra faptului ca efectele unor greseli politice ale lui Mihai, ca spre exemplu legarea taranilor de glie, au consecinte nefaste atat in destinul voievodului, cat si in cel al tarii. Nicolae Balcescu atribuie irationalului istoriei greselile eroului sau, curgerii implacabile a timpului, fatalitatii care face ca nenorocirile ca si fericirile sa se regaseasca impreuna in fiecare clipa a vietii. Cartea III aduce in prim-planul naratiunii pe Sigismund Bathory cu inconsecventele si egoistele sale decizii. N. Balcescu are prilejul de a pune in evidenta acum una din tezele preferate ale istoriografiei romantice si anume ca numai identitatea de aspiratii si de actiune dintre popor si individualitatea providentiala asigura victoria asupra fortelor potrivnice crestinatatii. Prezenta lui Sigismund da sens, pe de o parte, dorintelor lui Mihai Viteazul de unire a Tarilor Romane, iar pe de alta parte, el contribuie la esecul proiectelor lui Mihai si chiar la disparitia sa neasteptata.

Fiecare carte a Romanilor supt Mihai Voievod-Viteazul incepe cu un mod de expunere adecvat temei principale evocate. Cartea I, Libertatea nationala, debuteaza cu o adresare patetica a autorului catre cititori: "deschid sfanta carte unde se afla inscrisa gloria Romaniei ca sa pun inaintea ochilor fiilor ei cateva pagine din viata eroica a parintilor lor", prin care autorul isi marturiseste dragostea de neam si de tara. "Scriu despre anii romanilor cei mai avuti in fapte vitejesti, in pilde minunate de jertfe catre patrie. Timpuri de aduceri aminte glorioase! Timpuri de credinta si jertfe! cand parintii nostri, credinciosi sublimi, ingenuncheau pe campul bataliilor cerand de la Dumnezeul armatelor laurile biruintelor sau cununa martirilor si astfel imbarbatati ei navaleau unul impotriva a zece prin mijlocul vrajmasilor, si Dumnezeu le da biruinta caci el e sprijinitorul pricinilor drepte, caci el a lasat libertatea pentru popoare si cei ce se lupta pentru libertate, se lupta pentru Dumnezeu" (C. I, cap. 1).

Cartea II, Calugareni, evoca in primul capitol atmosfera de la Poarta Otomana si are in atentie actiunile politice ale sultanului Murad III de a stavili nemultumirile si revoltele din Imperiu: "inca de la cele dintai triumfuri ale romanilor din aceasta iarna, spaima si groaza ce cuprinde tabara si tinuturile de margine ale imparatiei turcesti intrara si in Constantinopol si patrunsera pana si in seraiul unde traia trai desfatat si fara grija desfranatul sultan Murad III" (C. II, cap. 1). Disparitia lui neasteptata aduce in fruntea imperiului un nou sultan, pe Mohamed III, care declanseaza un lant de crime, "un sangeros ospat de frati", in concordanta cu mentalitatea epocii. Starea morala de la Poarta Otomana ii permite lui Mihai Viteazul sa-si puna in aplicare proiectul de dezrobire si sa obtina victoria de la Calugareni.

La inceputul Cartii III, Servagiu, sunt evocate eforturile diplomatiei central-europene de a crea o alianta antiotomana al carui initiator este imparatul Germaniei, sustinut in stradaniile sale de Dieta de la Cracovia si de regele Poloniei.

Inceputul cartii IV, Unitatea Nationala, cuprinde descrierea Ardealului. Diversitatea, bogatia si frumusetea acestuia ii ofera lui N. Balcescu prilejul de a sublinia drepturile naturale ale romanilor ca locuitori ai acestui tinut binecuvantat de Dumnezeu si de a pleda pentru justetea cuceririi de catre Mihai a Ardealului si mai apoi a Moldovei adunand cele trei provincii in matca straveche a Daciei.

Mirislau, Cartea V, prezinta activitatea diplomatica a lui Mihai Viteazul in noua calitate de "voievod al Tarii Romanesti, al Moldovei, sfetnic al sfintitei majestati imparatesti si craiesti si locotenentul sau din Ardeal "(C. V, cap. 1).

Diversitatea modurilor de expunere utilizate de scriitor la inceputul celor cinci carti (exortatia, descrierea si frescele social-politice) releva stradania de a impleti in opera genul liric cu cel epic si dramatic. Dragostea, admiratia si pretuirea pentru popor si martirii lui sunt exprimate in largi efluvii lirice. Evocarea starii politice si militare, prezentarea evenimentelor in ordinea lor cronologica pun in evidenta obiectivitatea istoricului care cerne adevarul din multimea documentelor partizane pentru a descoperi cauzele evenimentelor si a le comenta urmarile. Dubla atitudine literara si istorica a autorului confera operei trasaturi lirice si epice si explica ezitarile istoriei literare de a incadra romanul-epopee intr-un unic gen sau intr-o unica specie. De altfel, teoria literaturii a aratat ca epopeea se afla la inceputurile romanului iar sintagma de epopee-roman folosita de noi in acest studiu atentioneaza asupra faptului ca N. Balcescu apeleaza atat la maniera artistica a rapsodului care proslaveste actul unirii romanilor sub conducerea lui Mihai Viteazul, cat si la obiectivitatea istoricului romantic care demonstreaza cu ajutorul documentelor adevarul afirmatiilor sale.

In afara organizarii naratiunii in Carti, structura lucrarii cuprinde si subcapitole: 26 (I), 40 (II), 43 (III), 45 (IV), 32 (V). In subsolul fiecarei pagini sunt numeroase note care trimit la peste 100 de lucrari: 199 (I), 582 (II), 306 (III), 391 (IV), 201 (V).

Diversitatea modurilor de expunere literara folosite in debutul fiecarei carti are corespondenta in diversitatea de spatii geografice unde se deruleaza evenimentele: Bucuresti-Craiova, Constantinopol, Cracovia, Alba-Iulia. Statistica partilor de vorbire din primul capitol al fiecarei carti releva preferinta autorului pentru substantive in defavoarea verbelor, adjectivelor si a altor parti de vorbire. Din 82 de substantive, 42 sunt proprii si 40 comune. Cele 42 de substantive proprii numesc in ordinea frecventei pe Mihai (16), Sigismund (8), Sinan (4), Rudolf II (2), Razvan Voda (2), Aron Alexandru (2), Ieremia Movila (1), Sultanul Lala Mahomed (1), Hafiz Ahmed Pasa (1), Andrey Bathory (1), generalul Basta (1). Numele lui Mihai prezent in capitolele introductive sugereaza faptul ca prestigiul sau atinge apogeul in momentul implinirii unirii celor trei Provincii. Dimensiunile eroului sunt prezentate hiperbolic: "acel veac nu aratase inca, in Europa, o asemenea armie si un asemenea general [ . ] Toti dusmanii sai se ingrozira" (C. IV- 45).

Istoria domniei lui Mihai Viteazul este prezentata cronologic. Urcarea pe tronul Tarii Romanesti si campaniile militare la sudul Dunarii din iarna anului 1594 il obliga pe autor sa constate: "imprejurarile din afara nu lipsisera la dorinta oamenilor, nici oamenii nu lipsisera imprejurarilor".

O atentie deosebita este acordata de narator raporturilor afective dintre domnitor si mase: actiunea politica a lui Mihai este "placuta maselor" deoarece instaurase ordinea, libertatea si demnitatea romaneasca, in timp ce la marile curti europene domnea dezordinea, haosul, desirarile interne. Destinul eroului principal, dorintele si "pohtele" lui, consecinte firesti ale faptelor militare, raspund asteptarii maselor de a se supune vointei unui "nou campion al crestinatatii care arunca sabia puternica in cumpana razboiului". Luptele ostenilor romani la sud de Dunare sub conducerea lui Mihai Viteazul anunta in opinia lui N. Balcescu succesele viitoare ale crestinatatii impotriva paganilor: "romanii vazura ca ceea ce le mai ramane a face este a cauta insisi a se mantui si ca tara lor a ajuns intr-unul din acele minute mari, cand o natie trebuie sa piara sau insesi sa se mantuiasca" (C. I, cap. 2).

Conflictului religios dintre crestini si pagani ii corespunde in plan istoric lupta romanilor pentru apararea libertatii, unitatii si demnitatii nationale. Deoarece la sfarsitul secolului al XVI-lea confruntarea militara era singura cale de redobandire a libertatii, N. Balcescu situeaza in prim-planul epopeii alaturi de Mihai Viteazul un personaj colectiv: ostirea capabila a/i impartasi idealurile indraznete si a se jertfi pentru binele intregii natiuni. Experienta de viata militara a autorului si cunostintele despre puterea armata a romanilor din cele mai vechi timpuri pana in Epoca Regulamentara il indreptatesc sa afirme ca victoriile principelui roman se datoreaza "artei sale militare, superioara starii de pruncie in care se afla aceasta in toata Europa" (C II, cap.17).

Cartea II, Libertatea Nationala, evoca lupta de la Calugareni, "briantul cel mai stralucit al cununei gloriei romane" (C. II, cap. 15). Tabloul luptei de la Calugareni, desfasurata intr-o singura zi, este prezentat de-a lungul a patru capitole. Confruntarea militara propriu-zisa dintre cele doua ostiri este evocata in simultaneitate cu elementele naturii, prietene romanilor si dusmane otomanilor, si cu atitudinile zeilor crestini si pagani. In aceste pagini autorul adopta tonul rapsodului medieval care lauda victoria crestinilor: ziua de miercuri, 1323 august 1595 a fost o "zi mare, zi vrednica de o nestearsa aducere aminte si de biruinta stralucita". Evenimentele de la Calugareni, in ordinea derularii lor, sunt ordonate in trei momente distincte: in zori, la asfintit si noaptea. Ruga domnului si a ostenilor catre Dumnezeu este urmata de un discurs al lui Mihai de imbarbatare a armatei. Domnul reaminteste vechea vitejie a romanilor, atrage atentia asupra faptului ca Imperiul Otoman traverseaza o profunda criza morala si deci ocazia de a-i invinge pe turci este nu numai in interesul romanilor, ci al intregii crestinatati. El prezinta avantajele naturale ale locului unde se desfasoara confruntarea militara si este convins ca a venit vremea ca romanii sa lupte pentru libertate si unire. Discursul inflacareaza inimile ostasilor care pornesc la lupta cu o furie ce-i surprinde pe pagani. Sinan la randul sau isi mobilizeaza imensa ostire si respinge de trei ori atacurile romanilor: "astfel urma lupta cu mare schimbari, de la rasaritul soarelui pana catre doua ceasuri inaintea apusului, biruitorii ramanand adesea biruiti si biruitii biruitori". Autorul elogiaza retragerea temporara a romanilor din fata puhoiului turcesc: "mica ostire romaneasca impovarata de multimea vrajmasilor, trasnita de numeroasa artilerie este nevoita a da indarat [] Retragerea este frumoasa si metodica [] Aceasta retragere este o minune de vitejie, de sange rece si de eroism [] batalia se putea privi ca pierduta [] Mihai insa, ca totdeauna linistit si trufas in primejdie, mai are inca o nadejde" (C. II, cap. 15). Intr-un asemenea moment de mare cumpana a bataliei, voievodul cugeta intru inima sa ca "imprejurarea cere neaparat vreo fapta eroica spre a descuraja pe turci si a imbarbata pe ai sai [] El hotaraste a se jertfi ca altadata si a cumpara biruinta cu primejdia vietii sale". O succesiune de verbe ii evoca pas cu pas actiunea: el "cheama" protectia divina, "smulge" o secure, se "arunca" in coloana vrajmasa, "doboara" pe toti, "ajunge" pe Caraiman pasa, ii "zboara" capul, izbeste si alte capete, se" intoarce" la ai sai plin de trofee fara a fi ranit. Fapta eroica a lui Mihai ii inspaimanta pe turci si "nici o putere omeneasca nu mai poate opri in loc valurile zgomotoase ale fugarilor care se pravaleau cu furie si repede spre pod, cautandu-si mantuirea in trecerea lui". Turcii se cufundara in mocirla iar conducatorul lor Sinan pasa cade peste pod, in balta, pierzandu-si ultimii doi dinti.Prozatorul noteaza inspirat de acest eveniment: "Intr-acel minut, Mihai, precum odinioara semizeii cantati de nemuritorul Omer, alerga intr-o parte si alta prin tabara turceasca. [] vazandu-l pe Hassan se lua dupa dansul strigandu-i sa stea de-i intreg, sa se lupte cu dansul piept la piept. [] Hassan pasa fugea inspaimantat si nu se putea tine pe picioare de groaza. El merse de-si ascunse rusinea intr-un crang spinos, de unde abia a doua zi indrazni sa iasa la ai sai". Mihai este prezentat in timpul acestei lupte asemenea unui cavaler medieval care da confruntarii cu turcii semnificatia unui turnir: el este insotit de doi cerbi, semn al distinctiei si protectiei divine.

Noaptea romanii inchina laude de multumiri lui Iisus in timp ce turcii se plang lui Alah. Natura se-nfioreaza de emotiile oamenilor: "aerul vibra, padurile clocotira, vaile rasunara si repetara' cele doua nume de zei neimblanziti si invrajbiti. Credinta istoricului este ca biruinta de la Calugareni se datoreaza in mare parte maiestriei militare, spiritului de jertfa si extraordinarei stapaniri de sine ale lui Mihai Viteazul. Victoria romanilor este insa si consecinta "patimei" unui popor intreg "rasculat impotriva streinului" si care ca un "viscol de manie s-a opus acelor cruzi dusmani ai civilizatiei a caror barbarie intarzie luminarea si libertatea lumii" (C. II, cap. 40).

Tudor Vianu a remarcat in tabloul luptei de la Calugareni rolul timpurilor verbale: in timp ce actiunile romanilor sunt evocate la prezentul istoric, gesturile turcilor sunt la timpul trecut. Astfel romanii se gasesc in prim-plan, in timp ce turcii, in fundal, ca intr-un basorelief. Un alt procedeu de caracterizare morala a eroilor este antiteza dintre stapanirea de sine a lui Mihai si spaima care cuprinde pe otomani, de la comandant la simplu soldat, in fata romanilor. Antiteza este folosita si pentru a evoca retragerea din lupta a celor doua armate: romanii in ordine si cu sange rece; turcii haotic, imprastiati in mocirla. Prezenta lui Mihai in mijlocul alor sai este in opozitie cu cea a comandantilor turci, aflati in afara campului de batalie si preocupati de propria supravietuire. Victoria de la Calugareni ii netezeste lui Mihai calea de a implini proiectul de unire crestina a Tarilor Romane iar calitatile lui exceptionale garanteaza infaptuirea acestuia in fata poporului si a aliatilor sai crestini.

In Cartea III atentia istoricului se concentreaza asupra lui Sigismund Bathory in al carui comportament oscilant descifreaza una din trasaturile nefericite ale poporului roman: "pretentie nebuna intr-adevar, de a intemeia stabilitatea unei dinastii intr-un pamant ce se misca si se cufunda in mijlocul furtunilor dese, ce de dinafara il cutreiera, in mijlocul unor oameni ce lesne se prefac si se schimba []. La un popor cu un caracter schimbator si nestatornic trebuie institutii analoge cu caracterul sau, care sa regularizeze aceasta nestatornicie, fara a pretinde a o inabusi. Un asemenea popor are nevoie de institutii libere, atragatoare, republicane" (C. III, cap. 35).

Unitatea nationala, Cartea IV, este punctul culminant al epopeii. Descrierea Ardealului din capitolul inaugural anunta campaniile militare ale lui Mihai in Transilvania si Moldova si infaptuirea unirii lor cu Tara Romaneasca. El realizeaza "visarea iubita a voievozilor cei mari ai romanilor". Acum "romanul s-a infratit cu romanul si toti au una si aceeasi patrie, una si aceeasi carmuire nationala, astfel precum ei n-au fost din vremile uitate ale vechimei. Statul acesta nou are hotare naturale de minune, el e destul de puternic, pamantul sau destul de binecuvantat de ceriu, locuitorii sai numerosi si in mare parte omogeni: el poate trai, a sta sinesi si a se apara impotriva navalirilor streinilor. Mihai avea destula intelegere spre a constitui acest stat, a carui hotara le trasese cu sabia sa. Dar spre a aseza bine temeliile si a usca tencuiala acestei zidiri prea grabnic facuta, ii trebuia vreme; si vremea ii fu lipsa" ( C. IV, cap.45).

Izbanzile lui Mihai Viteazul in opinia lui N. Balcescu se datoreaza sentimentelor fratesti pe care le manifesta fata de armata: "Mihai isi iubea ostenii si cea dintai a lui ingrijire era pentru dansii. Totdeauna in mijlocul lor, facandu-le necurmat cautare aratandu-le cu puterea si marimea unui domn, cand cu dragostea unui parinte, el fermeca si rapea mintea si inimile ostasilor. Vitejii din toate partile si din toate natiile alerga cu entuziasm sub steagurile unui erou care le fagaduia biruinte slavite, caci el stia bine ca el isi tine fagaduiala si infocarea lor era tot atat de mare cat si increderea lor"(C. IV, cap. 9).

Din comuniunea domn-armata reiese si legitimitatea unirii romanilor chiar daca ea necesita jertfa sangelui fratesc: "Domnul le lua mainile in ale sale si-i puse sa jure ca-l vor urma oriunde ii va povatui, mai ales in expeditia ce el pregatea, ca vor discuta si vor indeplini toate poruncile sale si ca nu vor trada steagul sau nici de fata, nici intr-ascuns" (C. IV, cap.12). In manuscrisele sale Nicolae Balcescu notase ca: "le peuple ne comprend que ce qu'il sent" si ca "l'émotion est la conviction des masses " . Ca atare Mihai este infatisat in dialog patetic, sentimental, cu ostenii sai: "Fetii mei, mai opintiti inca o data; biruinta e a voastra, vitejia voastra mi-o chezasuieste" (C. IV, cap. 24). Formula de adresare a domnului fetii mei/fatul meu este culeasa din registrul folcloric, marele domn fiind asemenea unui imparat slavit din basmele romanilor.

Imaginea patriarhala a voievodului este dublata de una democratica, moderna. Astfel Mihai, isi rasplateste ostenii cu titluri si bani in functie de faptele lor de vitejie si dupa meritele demonstrate pe campul de lupta. O asemenea principialitate este desigur sursa de respect dar si de invidie. Cei nemerituosi devin cu timpul mai numerosi decat vitejii devotati domnului si ei ii pandesc momentele de cumpana si slabiciune si se coalizeaza pentru a-l inlatura.

Tudor Vianu afirma ca in textul lui Nicolae Balcescu impresioneaza atmosfera morala, seninatatea grava a unui suflet cucernic si pur. Discursurile eroului principal definesc un orator care se adreseaza cu demnitate si respect alor sai. Framantarile lui sufletesti izvorate din nevoia de a gasi justificari unor decizii sangeroase au aceeasi inaltime morala: "Ce, pentru ca o datorie nationala, o datorie de viata, de moarte, e anevoie, suntem oare in drept a ne apara de dansa?" (C. IV, cap.12).

Declinul lui Mihai Viteazul este surprins in Cartea V, Mirislau. Eroul nu mai poate domina prin vointa sa extraordinara interesele contradictorii ale supusilor. Titlul Cartii III, Servagiu, anuntase acest declin. Legarea de glie a taranilor, gest prin care domnitorul voia sa-i incredinteze pe aristocratii unguri de loialitatea lui, ranise increderea poporului. Redus la conditia de sclav poporul roman nu se mai putea solidariza cu idealurile domnitorului, mai ales cand implinirea acestora solicita sacrificii dureroase. Esecul lui Mihai antreneaza si declinul neamului, intrarea tarii intr-un con de obscuritate pentru mai multe veacuri: "Astfel, o coalitie puternica si ingrozitoare se pregatea asupra capului lui Mihai. Austriecii, ungurii, polonii, Ieremia cu partida sa in Moldova, turcii si tatarii, toate aceste popoare, care fusesera umilite prin triumfurile noastre, calcate prin ostirile noastre, acum intelegandu-se din mana in mana impreuna se infiora de manie si de nadejde si se gatea a navali intruna mii de mii, ca o vijelie furioasa, spre a dobori la pamant un singur om: dar acest om era Mihai Viteazul, domn al vitejilor romani" (C. V, cap. 4). Istoricul notase in manuscrisele sale ca: "l'héroisme disproportionné aux moyens fait ressembler le grand héros à l'aventurier et transforme les grands desseins en chimères " , iar destinul voievodului romanilor exemplifica aceasta reflectie. Bravul Mihai, naiv in fata tradarii, este eliminat de rivalii care si dupa disparitia lui fizica ii vor contesta superioritatea si vor transmite posteritatii mesaje false si denigratoare: imaginea unui Mihai mercenar, aventurier sangeros, posedat de himera unitatii in folos personal, fara a avea intelegerea si solidaritatea neamului sau.

Rolul individualitatii providentiale in istoria romanilor

Istoria lumii este biografia marilor oameni (Thomas Carlyle)

Biografia personalitatilor, subiect predilect al istoriei, se afla la confluenta dintre stiinta si arta. Autorii moderni au preluat de la antici modele ilustre de eroi, au perfectionat biografia adaugandu-le elemente artistice noi care le releva psihologia intima. Istoricul modern isi povesteste mai intai personajul si apoi il descrie, incredintat fiind ca trasaturile fiintei umane sunt produse de propria istorie. Daca in arta clasica ceea ce este individul determina ceea ce el face, in portretistica romantica ceea ce face sau ceea ce suporta eroul determina ceea ce el este. Istoricul romantic se opune normelor clasice cu privire la tipicitatea si atemporalitatea caracterelor. Pentru istoricul romantic omul si faptele lui apartin unui timp si loc anume, in vesnica schimbare. In istoriografia romantica personajele sfarma cursul naratiunii si subjuga cititorul prin fascinatia lor dureroasa; intre autor si marile figuri ale trecutului se creeaza astfel o relatie imaginara care naste in interiorul operei o latura vizionara. Pentru romantici individualitatile istoriei intruchipeaza vointa grupului cand ea isi gaseste corespondenta in temperamentul, caracterul si ambitiile lor. Cand individualitatile nu mai coincid cu exigentele momentului ele recad, energia lor dispare, ele duc o lupta de ariergarda si mor. Moartea este necesara si rolul individualitatii in istorie este incheiat atunci cand epoca pe care ele o incarneaza dispare. Istoricul incearca sa dezvaluie raporturile dintre individualitate si epoca sa pentru a descoperi astfel contradictiile istoriei.

In Romanii subt Mihai Voievod Viteazul personajul principal intruchipeaza idealul unei epoci iar actiunile lui dezvaluie conflictele acute de interese dintre diferitele imperii. Titlul lucrarii corespunde dorintei autorului de a sugera ca masele sunt forte active si de progres. Despre secolul al XVI-lea, la sfarsitul caruia s-a derulat si domnia lui Mihai Viteazul, J. Michelet afirma ca este eroic. Varsta eroica este cea a naivitatii omenirii iar trasatura principala a eroului din aceasta epoca este nobletea sufleteasca. Eroicul presupune congruenta dimensiunii interioare, ideale, cu cea exterioara, sociala. Biosul eroului politic este masurat de un etalon dat de: genos (neam), genesis (nastere), paideia (educatie), anatrophe (crestere), ethos (moravuri), praxeis (fapte), thanatos (moarte). In secolul al XVI-lea, secol de rascruce in drumul omenirii de la medievalitate la modernitate, omul in unitate cu grupul caruia ii apartinea este integrat intr-o ordine stabilita de Dumnezeu si devine model al universului, dupa modelul Antichitatii. In acest secol de Renastere europeana isi face aparitia in Tarile Romane un curent de idei in favoarea umanismului care deschide drumul regasirii identitatii romane si al redesteptarii atitudinii curajoase a vechilor daci.

Idealul militar si politic al Renasterii se intrupeaza in actiunile unui erou care-si asuma rolul de a ordona si administra prezentul si viitorul poporului sau. Asadar in Romanii supt Mihai Voievod Viteazul N. Balcescu reactualizeaza in eroul voievod idealul militar, politic si religios al Renasterii Romane de la sfarsitul secolului al XVI-lea; amplifica, dupa regulile istoriografiei romantice de la jumatatea secolului trecut, rolul individului in istorie si contopeste profetul cu militarul care isi asuma responsabilitatea guvernarii avand constiinta sacrificiului inevitabil. Pe tronul Tarilor Romane in secolul al XVI-lea s-au perindat figuri celebre, de amplitudine renascentista: Radu Paisie, Petru Cercel, Despot Voda. Din aceasta galerie de personalitati N. Balcescu acorda prioritate lui Mihai Viteazul despre a carui origine nobila nu se indoieste, afirmand ca avusese parte de "o nastere stralucita", ca fiu al lui Patrascu cel Bun si frate cu Petru Cercel si cu Patrascu din Rhodos. Trasatura distinctiva de caracter a neamului sau ar fi asadar "blandetea": "Patrascu cel Bland", "soarta blanda a locuitorilor Craiovei", "sfatul bland". Repetitia cuvantului "bland" descopera intentia autorului de a corecta nedreptatea facuta lui Mihai dupa disparitia sa de catre istoricii rauvoitori care ii proiectasera icoana unui mercenar sangeros si manat in actele sale de ambitii meschine.

N. Balcescu il incadreaza pe voievodul roman in modelul romantic de erou, ramas in constiinta colectiva prin efortul de a da viata unor idealuri nationale sacre. Dorinta sa are suport in oferta documentara autohtona si numeroasele surse balcanice medievale. Mihai a fost perceput deasupra canonului epocii in care a trait, prefigurand "avant la lettre" pe eroul romantic, "razbunator atat de dorit si de asteptat" al maselor oropsite. Actiunea publica a lui Mihai se distinge prin "ingaduiala", "omenie", "dreptate", "sinceritate", "statornicie", "darnicie" iar adresarea catre popor devine "sfat", "cuvant" ascultat. "Barbat ales si vestit prin frumusetea trupului" si nenumaratele "virtuti alese mult laudate" el reuseste ca numai "cu un trup de ostire" sa asigure poporului sau "neatarnarea". Eroul este caracterizat cu mijloacele retoricii romantice. Figuri semantice de felul seriilor sinonimice si al campurilor lexicale il plaseaza in prim-planul operei: vestit-laudat-cunoscut; armata-trup de ostire; popor-supusi; tara-patrie; ingaduiala-omenie-dreptate; a straluci-stralucire; bland-blandete.

Antiteza evidentiaza raportul dintre omul Mihai si vremurile in care a trait si ii elogiaza trasaturile individuale: "intr-un timp de chin si jale stralucea peste Olt, in Craiova un barbat ales si vestit. Mult laudatul sau caracter era impodobit cu sinceritate, statornicie si darnicie". Fiul lui Patrascu cel Bun este vestit prin "credinta in Dumnezeu, dragostea catre patrie, ingaduiala catre cei asemenea, omenia catre cei mai de jos, dreptate catre toti deopotriva".

N. Balcescu face din eroul sau o conjunctie fericita dintre modelul politic, militar si religios al Renasterii si cel mesianic al romantismului revolutionar. Astfel Mihai se bucura de popularitate in randul oamenilor carora le "castiga inima", deoarece sub administratia sa Craiova isi proclama neatarnarea administrativa, judecatoreasca si militara fata de domnul Tarii aservit Portii Otomane. Poporul ii "trambita numele si il consacra drept o nadejde a tuturor, razbunatorul atat de dorit si de asteptat".

Ascensiunea lui Mihai Viteazul este urmarita in epopee de la conditia de ban al Craiovei pana la cea de principe al celor trei Tari Romane unite. Ambitiile eroului nu se opresc insa aici: ca voievod al Tarii Romanesti, al Moldovei si ca guvernator al Transilvaniei Mihai Viteazul proiecteaza o uniune a tarilor central-europene (inclusiv Polonia) pentru a le transforma intr-un "bastion al crestinatatii". Proiectul sau ambitios ii aduce aminte istoricului de arhanghelul Mihail, patronul numelui voievodului, care lupta impotriva raului cu sabia si pazeste poarta raiului impunand ordinea si pacea crestina.

Naratorul meditase asupra prezentei Divinitatii in actiunile exceptionale ale unei personalitati cu rolul de a decide destinul unor natiuni: "une conscience sans Dieu est un tribunal sans juge. La lumière de la conscience n'est autre chose que la réverbération de l'idée de Dieu dans l'ame du genre humain "[1] . Protectia divina a eroului naste invidii si temeri irationale. Simpla lui prezenta pe campul de lupta trezeste o frica de necontrolat: "caci ingrozitorul Mihai imbarbata pe ai sai si ii indemna la bataie cu graiul, cu mana si cu pilda. Prin artileria sa, el izbuti a rupe podul prin mijloc, in doua. Un geamat de groaza umplu atunci aerul si prapastiosul adanc al raului, cu gura cascata, sorbi si inghiti dintr-o data gloata de vrajmasi" ( C. II, cap. 34 ). Mihai da dovada in actiunile sale de mult curaj si accepta sacrificiul propriei vieti atunci cand vreun ideal popular s-ar putea implini: "sfarsind aceste pregatiri, Mihai cugeta intru inima sa ca imprejurarea cere neaparat vreo fapta eroica spre a descumpani pe turci si a imbarbata pe ai sai . El hotaraste a se jertfi ca alta data si a cumpara biruinta cu primejdia vietii sale" (C. II, cap. 27).

Decaderea lui Mihai se datoreaza incapacitatii unor conducatori contemporani de a se inscrie in competitia lansata de proiectele lui temerare. Sigismund, regele Rudolf II, Dieta poloneza, nobilii unguri, personaje ale caror defecte fizice si imoralitate ies in evidenta prin contrast cu perfectiunea fizica si morala a lui Mihai, platesc mercenari pentru a-l inlatura miselnic, pe marele voievod al romanilor. Ei se aliaza pentru a pune in miscare impotriva lui Mihai mijloace incompatibile cu nobilele provocari ale domnitorului roman, ca spre exemplu: ura, minciuna, delatiunea, crima. In fata lor Mihai Viteazul este neajutorat, deoarece, in opinia lui Balcescu, eroicitatea lui este incompatibila cu lipsa de morala a dusmanilor. Istoricul ii reproseaza, subtil, lipsa de incredere in forta si loialitatea maselor ce l-ar fi sprijinit neconditionat, impiedicand uneltirile aristocratiei si tradarea unora dintre comandantii militari: "din nenorocire, Mihai nu pricepu ca in popor si numai in popor e adevarata lui putere, adevaratul lui sprijin. El il cautase cand in nobili, cand in armie si in ostile mercenare, cand in Austria. Desi, inca apasand poporul sau nefacand nimic pentru dansul, ii departase inima de la dansul, dar poporul, in care sentimentul national vesnic si curat traieste, era inca gata a se scula la chemarea lui" (C.V, cap.10).

Personajele feminine in romanul-epopee al lui N.Balcescu au rolul de a sprijini sau de a suplini actiunile barbatilor-eroi. In Romanii supt Mihai Voievod Viteazul sunt schitate doua chipuri feminine care isi suporta cu demnitate conditia de principese, sacrificiul lor reliefand conditia eroica a conducatorului de popoare: doamna Stanca si nefericita principesa Maria Cristina care la numai 28 de ani se retrage la manastire. Sotia lui Mihai Viteazul, doamna Stanca, "era o femeie aleasa ale carei calitati chiar dusmanii sotului nu se putura opri a le incununa cu laude entuziaste. Buna, blanda, supusa, inger de muma si sotie, ea adesea domolea iutimea si asprimea caracterului sotului sau si intr-aceeasi vreme, inima eroica, ea impartasea de multe ori primejdiile barbatului sau insotindu-l in razboaie si pana la campul bataliilor" (C. IV, cap. 2). In timp ce doamna Stanca impartaseste alaturi de Mihai Viteazul bucuriile ascensiunii si durerile infrangerilor, Maria Cristina, principesa Transilvaniei, insotita cu un principe nevarstnic, infertil si egoist, lumineaza inconsecventa si inadecvarea lui Sigismund Bathory la rolul atribuit de istorie. Incremenit in actiune, imprevizibil si purtator de ghinion pentru sine si pentru cei apropiati, Sigismund nu corespunde rolului atribuit de destin; el este o amenintare continua pentru romani, si mai ales pentru voievodul Mihai. Plecarile si revenirile sale pe tronul Transilvaniei arata incapacitatea de a se identifica pozitiei militare si politice de principe si il obliga pe Mihai Viteazul sa puna in aplicare, singur, unirea Provinciilor Romane. Autorul ajunge astfel la concluzia ca uneori istoria propulseaza cateodata actori nedemni care impiedica si elimina adevaratii eroii. Cu toate acestea N. Balcescu accepta irationalul istoriei si considera ca, desi nedreapta, disparitia lui Mihai era inevitabila, deoarece rolul sau in epoca se incheiase. Jertfa sa ramane peste veacuri un simbol a ceea ce romanii au obligatia sa implineasca ei insisi, chiar si in in absenta vreunui conducator providential.

Istoriografia romantica si geografia

Favorizat de inovatiile romantismului in stiinta istoriei, de rolul atribuit acesteia in dezvoltarea literaturii, N. Balcescu cerceteaza si descopera documente inedite in bibliotecile din Paris, Roma si Viena pe baza carora corecteaza unele dintre informatiile anterioare transmise de istoricii autohtoni si straini. Adept al istoriografiei romantice simbolice, reprezentate in Franta de operele lui J. Michelet si E. Quinet, el impleteste in Romanii supt Mihai Voievod Viteazul arta naratiunii, a dialogului si a descrieri, insereaza tablouri de moravuri si mari scene de lupta pentru a evoca o lume complexa, ale carei interdependente conduc la urmari neasteptate. In prim-planul epocii sunt evidentiate personaje a caror actiune a ajutat la gloria sau a contribuit la decaderea lui Mihai.

In afara naratiunii istorice N. Balcescu apeleaza la valoarea simbolica a descrierii literare. Tablourile sugereaza deznodamantul actiunilor militare si dau epopeii o trasatura artistica distinctiva. Cele mai numeroase descrieri sunt de ordin militar, N. Balcescu fiind dupa Miron Costin unul dintre primii nostri istorici militari. Tabloul cetatilor Targoviste si San Giorgio (Giurgiu), al luptelor de la Calugareni si Mirislau dau culoare locala naratiunii. El atribuie victoriile lui Mihai impotriva turcilor geniului acestuia de a exploata in favoarea sa cadrul natural. Dusmanii inspaimantatori din punct de vedere numeric si al dotarii militare sunt victime ale necunoasterii unui spatiu care in timpul confruntarii cu romanii li se dovedeste potrivnic. O descriere care se individualizeaza in cuprinsul Romanilor supt Mihai Voievod Viteazul este cea a Ardealului din debutul Cartii IV, Unitatea Nationala, care semnifica pentru N. Balcescu imaginea simbolica a patriei eterne.

Descrierea Ardealului in Romanii supt Mihai Voievod Viteazul

Tabloul Ardealului descris de N. Balcescu la inceputul Cartii IV are o mare unitate stilistica, rezultat al sintezei dintre modelul literar renascentist si cel romantic. In Romanii supt Mihai Voievod Viteazul descrierea Transilvaniei precede actiunile militare si diplomatice ale lui Mihai pentru unirea celor trei Provincii Romane si exemplifica teza cu privire la interdependenta dintre geografia unui spatiu si destinul locuitorilor lui. J. Michelet explica istoria poporului francez, temperamentul si caracterul acestuia ca rezultat al infratirii oamenilor cu natura in mijlocul careia au trait dintotdeauna si lansa ipoteza ca poporul francez a capatat constiinta propriei identitati nationale in confruntarea directa cu dusmanul sau medieval, Anglia. O asemenea intelegere face ca descrierea Transilvaniei din opera lui N. Balcescu sa sublinieze principiul unitatii dintre spatiul geografic si istoria locuitorilor, in conditiile in care aceasta provincie reprezinta o vatra straveche de formare si existenta a poporului roman.

Tabloul Ardealului in Romanii supt Mihai Voievod Viteazul este infatisat dintr-o perspectiva multipla: a artistului, a naturalistului, a strategului militar, a omului politic si a arheologului. Scriitorul urmeaza indemnul lui J. Michelet de a evoca istoria unui popor cu ajutorul mai multor stiinte (interdisciplinaritate avant la lettre!). Artistul subliniaza frumusetea peisajului, "o capodopera de arhitectura", unde se impletesc armonios diverse forme de relief, colorate asemenea unui curcubeu. Naturalistul, dupa ce enumera muntii, dealurile, campiile si vaile acestui tinut, varietatile florei si faunei, elogiaza fertilitatea neobisnuita a solului ce hraneste bogate recolte de grau si de porumb. Reteaua de ape ale acestui tinut "mandru si binecuvantat" favorizeaza asezarea oamenilor: "garle repezi a caror apa lin curge", "paraie  repezi se pravalesc in cataracte". Strategul remarca asemanarea Transilvaniei cu tinuturile dimprejurul Romei si rolul de centru existential pentru romani. Arheologul este incantat de vestigiile dacilor, "cea de pe urma odrasla din acel minunat neam al pelasgilor", si de cele romane - temple, apeducte, bai - intalnite la tot pasul in Valea Hategului. Omul politic apreciaza armonia relatiilor de convietuire dintre diversele populatii, toleranta fata de numeroasele religii; institutiile democratice care guverneaza in provincie.

Balcescu formuleaza teza ca Transilvania este inima Daciei, locul unde se afla dintotdeauna sufletul romanilor; este sora Provinciilor Romane extracarpatice unde locuieste acelasi popor, cu aceeasi limba, cu aceleasi traditii si cu aceeasi religie.

Concentrarea de podoabe retorice la nivelul figurilor de stil si al sintaxei frazei din tabloul Ardealului sustin opinia ca N. Balcescu a sublimat sugestiile literare ale Renasterii si pe cele ale romantismului occidental european. De la umanisti el aflase ca universul este un sistem de simboluri, ca lumea se compune din semne si lucruri a caror functie este de a lega planul imanentei cu cel al transcendentei, de a stabili o comunicare intre uman si divin, de a integra omul si lumea intr-o totalitate organica, terestra si cosmica. Dacia, Carpatii, Roma si Europa sunt simboluri ce sugereaza trasaturile principale de caracter ale romanilor: statornicie, eroism, mandrie, o misterioasa si profunda intelegere cu natura inconjuratoare.

Lapidaritatea informatiilor din tabloul Ardealului seamana cu cea a umanistilor; in putine randuri este evidentiata diversitatea formelor de relief, pitorescul florei si al faunei, bogatiile minerale. Statistica partilor de vorbire si a sintaxei frazei din acest tablou are si ea relevanta stilistica. Descrierea Ardealului este realizata cu ajutorul a 182 de substantive, 62 de adjective si 58 de verbe. Adjectivele sunt numai la superlativul relativ (cel mai inalt, cel mai bogat, cel mai imbelsugat, cea mai vestita) sau la superlativul absolut (maret, vesnic, urias). Repetitiile si enumeratiile potenteaza sugestiv bogatiile diverse ale solului si subsolului transilvanean. Munti si tara, substantive cu frecventa 7 sugereaza verticalitatea acestui tinut, legatura cu cerul, comunicarea secreta dintre locuitori si Divinitate.

Substantivele proprii au semnificatii artistice: Carpatii dau individualitate Transilvaniei prin diversitatea bogatiilor; Roma este de fapt cetatea naturala din podisul transilvanean, Europa descopera aspiratia spre modernitate a locuitorilor iar Dacia ramane simbolul vechimii si continuitatii populatiei pe aceste meleaguri. Cel mai frecvent substantiv comun este aurul, bogatie a subsolului care a atras nenorocirile locuitorilor acestui tinut: cuceriri succesive de catre populatii barbare care au exploatat in folos propriu darurile naturii. Verbele care dau individualitate tabloului sunt: a impodobi, a armoniza, a mangaia, a admira, a se minuna. N. Balcescu reia si intareste imaginea despre Transilvania a umanistilor: "Est itaque haec nobilissima et opulentissima regio et provincia, pluribus aucta nationibus et incolis omniumque rerum, que ad humanum spectant usum, longe refertissima, auro et argento, saliumque fodinis, ex quibus quotannis ingens thesaurus hauritur, cum viniferis montibus et iumentorum et pecorum ingenti multitudine undiquaque referta" .

N. Balcescu renaste o epoca din istoria romanilor in centrul careia plaseaza efigia unui domn providential. El descifreaza mecanismul raporturilor acestuia cu poporul sau, cu ceilalti conducatori de imperii vecine, ii analizeaza psihologia intima si descifreaza conditiile care i-au permis sa-si construiasca o asemenea aura legendara. Izbanda literara a lui Nicolae Balcescu nu consta numai in valoarea estetica a catorva pagini. M. Eminescu observa ca retorica, acum vetusta, a istoricului pasoptist este salvata de sinceritatea mesajului sau literar: "Desi Balcescu se intemeiaza pretutindenea pe izvoare si scrierea lui e rezultatul unei indelungate si amanuntite munci, totusi munca nu se ia nicaieri in seama O neobisnuita caldura sufleteasca raspandita asupra intregii scrieri topeste nenumaratele nuante intr-un singur intreg entuziasmul lui ca atare ne incalzeste, caci este sincer, adevarat, energic, s-arata cu acea nesovaire de care ne minunam in caracterele Antichitatii" .

Concluzii

Victoria literara impotriva sortii nedrepte a consacrat in constiinta posteritatii imaginea lui Balcescu in ipostaza intelectualului roman capabil de a-si asuma cu responsabilitate rolurile de reformator, de fauritor si de creator de istorie. Istoria, ca arta si stiinta a vietii l-a ajutat sa descopere valorile romanesti perene si sa le promoveze in epoca moderna. Dupa esecul tentativei de a aplica in viata teoriile sociale la care aderase si in absenta timpului pentru a lucra in favoarea proiectelor lui revolutionare, N. Balcescu si-a dedicat ultimele resurse fizice si intelectuale creatiei artistice. Ultima scriere, Romanii supt Mihai Voievod Viteazul, l-a instalat definitiv in Panteonul literaturii romane. Valoarea acestei creatii se datoreaza atat temei cat si performantelor in arta naratiunii si a descrierii. Lupta pentru libertate si unitate nationala a unui popor condus de un conducator temerar, gata a se jertfi pentru tara sunt de actualitate literara. Infatisarea artistica, desi estompeaza efortul de cautare a unor valente artistice noi a cuvintelor, i-a consacrat si ea perenitate.

Au fost apreciate de la prima editie a acestei lucrari si pana in prezent: constructia arborescenta a naratiunii (in capitole, subcapitole si note explicative); luminarea fiecarui eveniment din perspectiva cauzelor si a efectelor pe plan intern si extern; complexitatea eroilor principali in dubla lor ipostaza de alesi ai destinului si de actanti ai istoriei, revelarea legaturilor misterioase dintre oameni si natura inconjuratoare.

Valoarea literara a lucrarii consta si in rolurile pe care autorul si le atribuie in opera. Rapsod inflacarat si istoric obiectiv in acelasi timp, naratorul imprumuta mai multe infatisari: el se identifica fie cu eroii principali si le atribuie ganduri, argumente, discursuri justificative, fie cu evenimentele relatate, devenind comentatorul lor avizat. Se  constata ca subiectivitatea creatorului indragostit de propria opera se impleteste cu obiectivitatea neutra a omului de stiinta convins ca opera istorica resusciteaza imaginile si eroii trecutului pentru a oferi prezentului si viitorului modele de conduita. In comentariile autorului razbate convingerea ca, dincolo de principii nobile si de valori morale acceptate, ceea ce da viata istoriei sunt actiunile indraznete ale unor personalitati care directioneaza o epoca. N. Balcescu insista de asemenea si asupra tezei ca maretia unui popor este egala cu puterea lui de jertfa, cu ambitia de a fi solidar propriilor interese si cu mandria de a apartine unei spiritualitati europene.

Cuvantul lui N. Balcescu a modelat multor generatii de romani gandirea si intelegerea artistica. Pagini din Romanii supt Mihai Voievod Viteazul au fost incluse in manualele scolare ca exemple de virtuozitate artistica timp de mai multe decenii. Cei 33 de ani de viata traiti de N. Balcescu au lasat urme adanci in spiritualitatea romaneasca: omul Balcescu incheie un ciclu de civilizatie si de literatura romana iar opera sa descopera inadecvarea cronicii medievale la modernitate. Procesul de separare a istoriei ca stiinta moderna de literatura este incheiat de discipolii sai, Alexandru Odobescu si B. P. Hasdeu, ale caror creatii aduna laolalta seriozitatea ardenta a revolutionarului Balcescu, impetuozitatea si pragmatismul lui Kogalniceanu si pedantismul erudit al lui A.T. Laurian.