Poetul - Dimitrie Bolintineanu

Poetul - Dimitrie Bolintineanu

Debutul lui D. Bolintineanu din anul 1842 cu O fata tanara pe patul mortii 1 elegie publicata in "Curierul de ambe sexe" al lui I. Eliade Radulescu, releva cateva aspecte tematice si sonore ale creatiei viitoare: influenta romantismului francez, omagierea frumusetii feminine si a iubirii voluptoase, critica severa a imoralitatii din societatea contemporana, lauda castitatii si a candorii juvenile, valorificarea sonoritatii versului , placerea de a incrusta in poemele sale cuvinte straine pentru a resuscita clinchetele stranii ale unor timpuri vechi, de mult disparute. I. E. Radulescu elogiase "leganata si lina cadentare, repaosul regulat al semistihului" care il individualizau intre colegii de generatie. Cuprinsa in primul volum din 1847, poezia a cunoscut o larga si rapida difuzare in celelalte provincii romanesti, cu deosebire dupa 1850, cand Bolintineanu impartea "painea amara a exilului" cu ceilalti revolutionari munteni: a fost publicata in Bucovina, la Cernauti, in 1849; in Moldova, la Galati, in 1850; in Transilvania, la Brasov, in 1852. Anton Pann i-a compus muzica in 1850, iar T. Théot5, profesor la Colegiul Sfantul Sava din Bucuresti, a tradus-o in franceza. Autorul a inclus poemul sau de debut in toate editiile ulterioare de poezii originale, din 1855 pana in 1865, precum si in ciclul de Reverii din integrala franceza, Brises d`Orient, din anul 1866. Ultimul omagiu adus acestei poezii in timpul vietii autorului, ii apartinea lui Mihai Eminescu, care il aseza pe D. Bolintineanu in Panteonul literaturii romane alaturi de I. E. Radulescu, C. Negruzzi si Andrei Muresanu:

Pe-un pat alb ca un lintoliu zace lebada murinda

Zace palida vergura cu lungi gene, voce blanda

Viata-i fu o primavara, moartea o parere de rau;

Iar poetul ei cel tanar o privea cu imbarbatare,

Si din lira curgeau note si din ochi lacrimi amare

Si astfel Bolintineanu incepu cantecul sau. (Epigonii)

In anul 1870, cand Eminescu isi publica poemul dedicat "zilelor de-aur a scripturelor romane", gloria literara a poetului muntean era in declin. Bolnav si sarac, el era ignorat de fostii cauzasi, unii dintre ei ajunsi inalti demnitari. La numai 45 de ani el parea invechit, iesit din prezent, in contratimp cu gusturile noii perioade.

Poetul a dorit inca din timpul studiilor pariziene sa devina pentru Tara Romaneasca un creator pe masura lui Vasile Alecsandri in Moldova. El intampinase cu entuziasm antologia de Balade si cantece batranesti din 1852 si se angajase sa redacteze prefata pentru urmatoarea editie. Corespondentele lirice dintre cei doi autori sunt mai ales tematice, in spiritul Introductiunii lui Mihail Kogalniceanu la "Dacia literara" din 1840, folclorul, istoria, traditiile, credintele, frumusetile patriei fiind surse principale de inspiratie. Bolintineanu recunostea in tematica si melosul liricii populare un model de urmat, pe care le valorifica in Basme si Legende istorice. Poeziile intimiste din ciclul Reverii se apropiau prin tematica si prozodie de ciclurile Lacrimioare, Suvenire Margaritarele ale lui Alecsandri.

Incepand cu 1844-1846, temelor erotice si populare li se adauga istoria nationala, in imagini fantastic-macabre, terifiante, exemplificate in celebra balada Mihnea si baba. Poemul de inspiratie valpurgica1 a fost prezentat si comentat pe larg de catre profesorul Philarète Chasle in primul curs de literatura romana la Sorbona. Cum insa istoria nu era pentru Bolintineanu doar un prilej de a evoca teroarea sacra a vrajilor din templul pacinatilor, ci scena unor evenimente dramatice in care eroi, cunoscuti ori anonimi, ofereau exemplul martirajului pentru tara, el a conturat in timp un ciclu de Legende istorice, care i-a consacrat celebritatea in posteritate.

Exilul, impus de marile puteri protectoare responsabililor Revolutiei bucurestene din 1848, i-a oferit lui D. Bolintineanu prilejul de a imbogati tematic si de a largi spatiul liricii sale. Bosforul a devenit in opera sa un taram ideal al iubirii tragice, un eden al placerilor senzuale, locuit de femei incantatoare condamnate la o existenta vegetala, tintuita in norme de viata primitive. In cei noua ani de exil poetul a strabatut itinerarii initiatice si pelerinaje religioase, a colindat Marea Mediterana in lung si in lat, a vizitat si admirat vestigiile unor civilizatii de mult disparute, risipite pe tarmurile ei continentale si insulare. Temele preferate ale poemelor din anii 1849-1858 erau: exilul, marea, Grecia si Egiptul antic, mormantul sfant din Ierusalim si republica ortodoxa de pe Muntele Athos. Ele dadeau continut amplului poem Conrad, barcarolelor, elegiilor, meditatiilor romantice si invocatiilor religioase. Tot in anii exilului, poetul avea ocazia sa-si cunoasca radacinile sufletesti sud-dunarene. Intalnirea cu romanii din Macedonia, Albania si muntii Pindului i-a inspirat Macedonele, ciclu de poezii pastorale si idile in maniera lui Teocrit.

Revenit printre ai sai, D. Bolintineanu avea conturate principalele cicluri de versuri care i-au consacrat succesul. Volumelor de poezii din anii 1847 (Colectie din poeziile domnului D. Bolintineanu), 1852 (Cantece si plangeri) si 1855 (Poeziile vechi si noi ale d-lui Dimitrie Bolintineanu) le adauga o noua recolta editoriala: Legende sau basne nationale in versuri, 1858; Melodii romane, 1858, Bataliile romanilor (Fapte istorice), 1859, Nemesis. Satire politice, 1861, Legende noi cu note din cronicile romanilor, 1862. Poetul si-a materializat dorinta de a publica o integrala a operei in versuri in anul 1865 publicand doua volume de Poezii atat cunoscute cat si inedite, in care versurile erau grupate tematic in sase cicluri: Florile Bosforului, Legende istorice, Basme, Macedonele, Reverii, Diverse.

Angajarea politica alaturi de domnitorul Al. I. Cuza, al carui ministru si consilier intim a fost, a stopat cativa ani elanul creator al poetului, care s-a dedicat cu devotament si constiinciozitate rolurilor inalte incredintate. Esecul lui Al. I. Cuza si schimbarile din structurile de varf ale puterii dupa 1866 il reaseaza la masa de scris, repertoriul fiind acum unul eminamente critic si inlacrimat, in hainele prozodiei clasice. Volumele de satire (Eumenide, 1866; Menade,1870); epigrame (Iele,1866), ode (Plangerile Romaniei) precum si o interesanta editie de Poezii din tinerete nepublicate inca din anul 1869 i-au imbogatit portofoliul, ce ajungea astfel sa numere aproximativ 800 de titluri in franceza si in romana. Pentru volumul in franceza publicat la Paris, Brises d'Orient, el selectase doar 111 titluri din integrala sa poetica.

D. Bolintineanu a experimentat in cei 30 de ani de activitate literara aproape toate formele poetice, epice si lirice, romantice si clasice, si a strabatut calea de la inovatiile romantismului occidental la clasicismul Antichitatii greco-latine. El a cultivat atat speciile preferate ale romantismului, balada gotica, cantecul erotic medieval, feeria populara, meditatia si reveria filozofica, legenda mitologica si istorica, cantecul eroic, cat si formele prozodiei clasice, satira, oda, epopeea, pastorala si idila.

Gloria lui D. Bolintineanu printre contemporanii s-a datorat Legendelor istorice, pe care scoala le-a inclus cu timpul in bibliografiile obligatorii pentru clasele primare si gimnaziale. Cunoasterea lor de catre generatiile tinere a trezit reactii firesti de joviala persiflare cu deosebire a stereotipiilor prozodice si a figurilor retorice percepute intre timp, printr-o necenzurata folosire, monotone si fara sentiment. B. P. Hasdeu a inaugurat seria parodiilor cu Favorita sau O noapte din februarie ("Satyrul",1866), i-a urmat exemplul I. L. Caragiale cu Pasa din Silistra ("Luceafarul" din anul 1912) si G. Toparceanu cu Mihai Viteazul si turcii ("Viata romaneasca"-1916)1. Create spre amuzamentul autorilor si al publicului sastisit de exagerarile patriotarde ale demagogilor politici, ele au intretinut de fapt interesul pentru legendele bolintinene pana in zilele noastre.

"Premergator al lui Mihai Eminescu"2, D. Bolintineanu a fost recunoscut si un precursor al lui Al. Macedonski, cu care se inrudeste temperamental si caracterial. In poeziile din Florile Bosforului, cu delicatele lor imagini parfumate de crini si roze, a aflat Macedonski sugestii pentru poema rondelurilor, iar din tablourile stralucitoare ale marii s-a inspirat pentru epopeea Thalassa. Inrudirea dintre Bolintineanu si mai tanarul Macedonski s-a datorat nu numai originii paterne sud-dunarene, ci si ambitiei comune de a-si vedea operele incluse in patrimoniul literaturii europene. Ca si in cazul poetului pasoptist, Franta, tara sora intru latinitate, i-a recunoscut cu bunavointa lui Al. Macedonski efortul creator, dar i-a temperat ambitiile universaliste. Initiator de sonuri si forme poetice ritmate original, poetul muntean a inspirat un secol mai tarziu pe I. Pillat, Mateiu Caragiale si Ion Barbu.

Convins ca poezia nu este doar pictura, ci si inefabila armonie, Bolintineanu a creat in poezia romana de la 1850 cavalcade, imprecatii si descrieri memorabile prin imaginile sonore si dinamice in care a experimentat atat valoarea muzicala a liricii populare, cat si forme prozodice culte ale unor maestri precum Homer, Safo, Anacreon, Horatiu, Vergiliu, Dante, Byron, Hugo, Lamartine, ale caror versuri le-a tradus si adaptat. Obligat de soarta sa-si realizeze opera intr-o perioada de timp mai scurta decat colegul de generatie Vasile Alecsandri, el a strabatut un drum poetic asemanator: de la romantismul avantat si necenzurat retoric la siguranta prozodiei clasice. Mai nenorocos decat colegul din Moldova, proiectele de la varsta maturitatii i-au fost compromise de boala si de lipsuri materiale, ultimele volume de poezii, din anii 1869-1870, fiind elaborate si publicate sub semnul improvizatiei si al tafnei dambovitene. Singurul creator al generatiei pasoptiste care a deschis poezia spre sudul continentului, in Peninsula Balcanica si Marea Mediterana, D. Bolintineanu a cautat cu pasiune urmele sufletului romanesc risipit de mai bine de un mileniu printre greci, bulgari, albanezi si turci; acestei curiozitati indraznete ii datoreaza lirica noastra Macedonele, poeme inchinate civilizatiei lor pastorale.