"Fara indoiala si cunoasterea mortii si considerarea durerii si a mizeriei vietii dau imboldul cel mai puternic spre reflectia filozofica si explicarea metafizica a lumii. Daca viata noastra n-ar avea sfarsit si ar fi fara durere, poate ca nimanui nu I-ar veni in minte sa se intrebe de ce e facuta lumea asa cum e facuta. "
Schopenhauer
Mihai Eminescu este poetul reprezentativ al literaturii romane, "poetul nepereche " (Calinescu) creator al unei opere care strabate timpul cu forta nealterata, traind intr-o perpetua actualitate.
Prin tot ceea ce a creat, Eminescu a produs un efect de modelare profund si de durata, a facut ca "toata poezia acestui secol sa evolueze sub auspiciile geniului sau, iar forma infaptuita de el limbii nationale sa devina punct de plecare pentru intreaga dezvoltare ulterioara a vestmantului si cugetarii romanesti ".
Influenta coplesitoare a poetului avea sa vina din inaltarea filozofica si din frumusetea expresiva a unei opere exemplare ce a jalonat, sintetizandu-le, principalele elemente de recunoastere a spiritualitatii nationale, in afara careia nu exista creatie durabila. El insusi s-a proiectat cu vointa si neclintire in sfera specificului romanesc, spre care a adus intregul orizont de inteligenta si sensibilitate europeana.
Intre inzestrarile de baza ale lui Eminescu, farmecul limbajului a fost esential in rapida patrundere a operei lui spre sensibilitatea publica. De altfel fara aceasta insusire, nici celelate nu ar fi contat in definirea poetului. Niciodata pana la Eminescu, limba romana nu a sunat cu atata plenitudine armonioasa, atat de natural si firesc. Mai mult chiar, limpezimea si echlibrul lingvistic din cele mai multe poezii creeaza impresia unei spontaneitatI desavarsite, cu toate ca variantele ilustreaza migaloasa cautare "a cuvantului ce exprima adevarul "; iar Eminescu insusi isi stabileste raporturile cu limba romana in termeni de "lupta dreapta " ca pe o incercare de "a turna in forma noua limba veche si-nteleapta ".
Poezia filozofica nu apartine unei anumite perioade de creatie. Cercatatorii operei eminesciene au ajuns la concluzia ca majoritatea poeziilor lui Eminescu au un substrat filozofic. Poetul si-a pus de timpuriu intrebari asupra existentei, incercand sa dea si raspunsurile la aceste intrebari, fiind unul dintre aceia care resimt din plin distanta intre aspiratiile lor si realitatea inconjuratoare.
Motivele cele mai des intalnite in opera filozofica sunt: timpul (Glossa, Scrisoarea I), geneza si stinegerea universului(Scrisoarea I, Rugaciunea unui dac), geniul si singuratatea lui(Luceafarul), cunoasterea prin contemplare(Glossa), moartea.
Poetul porneste in gandirea sa de la Kant, de la care imprumuta ideea de timp si spatiu ca forme ale cunoasterii omenesti, dar ale carui categorii le reduce la una singura: cauzalitatea. El reia aceeasi problema a raporturilor intre cunoasterea noastra si realitatea obiectiva, dar ajunge la o solutie diferita de aceea a maestrului. ~n formele accesibile cunoasterii omenesti, lumea nu este altceva decat reprezentarea mea: "Die Welt ist menine Vorstellung ", declara el intr-o formula pregnanta. Aceasta inseamna reducerea intregii existente la planul unci al subiectivitatii?
Problema s-ar putea pune daca in esenta lui subiectul apartine el insusi aceleiasi lumi autonome in raport cu obiectul cunoscut. Lucrurile stau cu totul altfel: subiectul apartine el insusi aceleiasi lumi fenomenale pe care o supune procesului de cunoastere, ceea ce insemneaza ca intre subiect si obiect nu exista o diferenta de esenta; atat piatra supusa cercetarii cat si savantul care o cerceteaza sunt transpunerea in lume fenomenala a unei realitatI ce se afla dincolo de ei. Realitatea aceasta, care pentru Kant cadea in afara determinabilului, este pentru Schopenhauer mai putin enigmatica: ea este vointa.
Intre lumea reala a vointei si aceea a aparentelor fenomenale se afla un abis, peste care Schopenhauer intinde totusi o punte. Aceasta punte o alcatuiesc ideile, pe care el le intelege in sensul in care ele erau intelese in antichitate de Platon. Ideile obiectivizeaza vointa, dar nu in forma individualizata a fenomenelor, ci in aceea a esentelor.
De aici ajungem la problema geniului, acela care a aflat ca exista in noi ceva mai adanc decat noi insine: eul care si-a gasit sinele, acela care consta intr-o dezvoltare a puterii intelectualece depaseste limita ceruta de vointa, pentru serviciul careia s-a nascut.
Un instrument indispensabil al geniului este fantezia careia iI revine rolul de a completa si a definitiva date obtinute prin intuitii. Ceea ce intuieste un artist de geniu nu este insa fenomenul individualizat, ci ideea platonica incorporata in fenomen.
Pentru Eminescu cosmogonia nu este o teorie stiintifica ci o tema literara si sub raportul acesta ea se afla in prelungirea temei mitologice. Poetul nu segmenteaza linia timpului, stabilind pe ea o epoca a genezei lumilor, o epoca a fabulei mitologice si o epoca istorica. Cand timpul insusi este vazut ca o functiune relativa ar fi absurd sa se atribuie autonomie, oricat de relativa ar fi aceasta, fragmentelor de timp. Poetul are adeseori prezenta notiunea de timp istoric, dar, in general, geneza si mitologia sunt gandite de el ca modalitatI ale timpului estetic al poeziei. Timpul poetic nu se desfasoara in determinari istorice, cronologice, ci in forme speciale pe care le determina fiecare opera in parte.
~ntrucat priveste actul cunoasterii, temeiul lui este intuitia, care nu este o simpla functie a simturilor, ci o conlucrare cu intelectul. Schopenhauer imparte obiectele "pentru subiect " in patru clase: reprezentarile empirice, supuse formelor a priori ale intuitiei; conceptele, considerate ca prelucrari ale materiei intuitive prin ratiune; timpul si spatiul ca pure intuitii; in fine, subiectul insusi, reprezentandu-se pe sine nu ca moment cunoscator, ci ca moment volitiv. Aceasta clasificare se intalneste si la Eminescu.
Cand vine chestiunea de a formula lucrul in sine, ne lovim de peretii tari ai relativitatii reprezentarii. Nu ne ramane atunci decat sa intuim in marginile experientei substanta absoluta, iar mediul cel mai sigur este propriul nostru subiect, infatIsand locul oricarei realitatI. Prin mijlocirea trupului meu cunosc "Das Ding an sich " al fiintei mele, vointa. "Der Wille ist die Erkenntnis a priori des Leibens, und der Leib die Erkenntnis a posteriori des Willens ".
Celelalte lucruri nu-si arata decat superficia, adica reprezentarea, fiinta lor intima ramanand misterioasa. ~nsa prin analogie cu ceea ce se petrece in mine cand un motiv ma determina si trupul meu se misca, inteleg ca elementul indentic al oricarui fenomen este aceeasi vointa, vointa de a exista. Aceatsa este forta care misca universul, cu deosebirea ca forta este un atribut al materiei, in vreme ce vointa este un factor spiritual. Scoasa din orice determinatie, vointa aceasta este un concept gol, e neantul insusi. Metafiziceste vorbind, numai formele eterne sunt "reale ", ele singure alcatuid scopul naturii fenomenale. Indivizii sunt accidente ale vesnicei deveniri.
Atat la Scopenhauer cat si la Eminescu se intalneste idee de singuratate a geniului. El este expresia cea mai inalta a descatusarii prin arta si reprezinta depasirea, pana la negarea lucrului in sine, a celor doua stadii de cunoastere, prin implicare si detasare. Geniul trece peste cunoasterea relativa si abstracta si se reaseaza in indiferenta obiectului atemporal. Recinoscand identitatea metafizica a tuturor fiintelor, geniul cade in izolare. El devine inapt de a mai gandi in comun cu ceilaltI, si oamenii, zdrobitI de superioritatea, adica de largimea sferei sale de gandire, il ocolesc.
Morala lui Schopenhauer este astfel o prelungire a esteticii, scopul ei fiind distrugerea prin cunoasterea ideilor platonice a esentei insasi a fenomenului. Principiul ei de baza este lethargia stoica, alungarea grijilor individuale de care se leaga durerea, prin asceza si euthanasie.
Aceasta sunt pe scurt ideile lui Schopenhauer si prin ele am exprimat aproape integral si gandirea lui Eminescu.
Cat vorbind despre timp poetul are o idee foarte interesanta pe care o exprima si in Glossa. "Reprezentatia e un ghem absolut unul si dat simultan. Resfirarea acestui ghem simultan e timpul si experienta, sau si un fuior; din care toarcem firul timpului, vazand numai astfel ce contine. Din nefericire atat torsul cat si fuiorul tin intruna. Cine poate privi fuiorul abstragand de la tors are predispozite filozofica ".
Doi mentori de-ai tanarului poet au fost Aristotel si Platon. Unele idei filozofice apartinand acestora au fost folosite si in opera lui Eminescu. Prezint citeva idei preluate de la Aristotel: ,, creatia se identifica cu moleculara faramitare si curgere de mase siderale in aschii si in pulbere astrala ", astfel
,,Pe-ale cerurilor campuri, maini albastre culeg miere
Pe campiile albastre ale cerurilor nalte "; existenta unui Dumnezeu motor, unui Principiu prim, Unul in alte conceptii precum cea a lui Plotin sau existenta acelui pe care gandirea ascetica orientala refuza sa-l circumscrie intr-un termen si ii spune: Cel Fara De Nume. Poetul proclama existenta unu Dumnezeu personal si exprima exigenta ca ,, mosneagul plin de zile ", care seamana stele si sori in tacerea ,,inaltimilor albastre sa nu fie un dusman ci un Parinte (in Rugaciunea unui Dac). Se va observa ca Eminescu nu ne va spune niciodata cine este raspunzatorul pentru materia ale carei forme schimbatoare suntem noi insine si nici de unde a venit ea. Ca ea are un substrat imaterial este afirmat de mai multe ori in scrierile sale, dar confirmarea trebuie cautata, si dupa Eminescu, ca dupa Aristotel, in materia insasi: ,, Care e substanta imateriala in univers? - e intrebarea ce ne-o punem - Materia e raspunsul ".
Ceea ce o sustine este un elan vital ce se afla in materie, chiar daca nu este din materie, intocmai ca si vantul, care se misca in spatiu, dar nu este al spatiului. Universul care se desfasoara in admirabile fantasmagorii sub ochii nostri este domeniul de revelare si manifestare a lucrului in sine, vointa sau idee ce strabate si informeaza cu sine atit natura cat si pe om. De altfel, conceptia lui Aristotel asupra lumii este: elementele fundamentale sunt apa, foc, aer pamant. Planetele, stelele fiind considerate divine sunt alcatuite dintr-o a cincea susbstanta: cvintesenta. Deoarece cea mai divina functie este cea de a gandi si cum planetele sunt divine rezulta ca ele gandesc, deci sunt vii. Astfel ca stelele ca si animalele, plantele sunt vii: Ce le mentine intr-o continua miscare? Aristotel credea ca exista o forta divina: ,, nemiscatul miscator ", in afara sistemului care misca in schimb este fixa, de aceea este deasupra celorlalte. Aristotel compara aceasta forta cu cea a iubirii care misca in suflete fara a fi miscata. Conceperea lui Aristotel se apropie intrucatva de cea a lui Platon, Aristotel studiind mult pe acesta din urma.
In ceea ce priveste cunoasterea se observa diferenta dintre filozoful antic si Eminescu caci Eminescu foloseste cunoasterea prin detasare (ex.Glossa, Oda in metru antic) pe cand Aristotel cunoaste prin implicare. Definitia cunoasterii in conceptia lui Aristotel ca si in cea a lui Platon este: cunoasterea umana este ca un sistem potential unificat: stiinta nu era o ingramadire intamplatoare de fapte, ci organizarea lor intr-o explicatie coerenta a lumii. Dupa Aristotel ,, toti oamenii au sadita dorinta de a cunoaste ", deoarece fiecare din noi trebuie, spunand mai limpede, sa fie identificat cu inteligenta sa, iar ,, actul inteligentei este viata ".
Totodata ,, Omul trebuie sa se imortalizeze pe sine, facand totul pentru a trai in conformitate cu elementul cel mai elevat din el, caci daca acest element ocupa un loc restrans ca volum, prin forta si valoarea sa reprezinta mai mult decat restul. Cunoasterea se imparte in: cunoastere practica ( care are ca scop) producerea cea creatoare (are ca scop) actiunea iar cea teoretica (are ca scop) adevarul. Aristotel crede ca cunoasterea, care este intelegerea noastra asupra realitatii, este fundamental intemeiata pe observatiile perceptiei. Acordand Formelor abstracte rolul hotarator in ontologia sa, Platon a fost obligat sa considere ca intelectul, mai curand decat perceptia, este lumina ce scruteaza realitatea. Asezand lucrurile individuale sensibile in centrul atentiei, Aristotel a considerat ca flacara calauzitoare este perceptia senzuala. Perceptia este sursa cunoasterii, dar nu cunoasterea insasi.
Potrivit lui Aristotel, " suntem de parere ca avem cunoastere absoluta despre un lucru cand credem ca stim cauza de care depinde lucrul, anume ca fiind cauza lui si nu a altuia, si apoi cand am inteles ca este imposibil ca el sa fie altfel decat este. " Prima conditie pusa asupra cunoasterii este cauzalitatea. Cuvantul "cauza " trebuie luat intr-un sens larg: el reda cucantul grecesc aitia, pe care unii prefera sa-l traduca prin "explicatie ".
A explica un lucru inseamna a spune de ce este asa: a spune de ce anume este asa, inseamna a mentiona cauza sa. Aristotel a fost un neobosit colectionar de fapte. El era " un scrib al Naturii care si-a inmuiat penita in Gandire. "
Din filozofia platoniciana Eminescu a preluat idei precum: dreptul la o religie intima, mai severa si mai nobila in totala sa libertatetate fata de schemele dogmatice: "Nu ne mustrati preotii , daca n-avem sfintii nostri ": privirea mortii ca o posibilitate de a evada, astfel chiar in clipa in care poetul contempla Moartea milostiva, ca evaziune si rasplata si o invoca pentru sine: " O stinga-se a vietii fumegatoare facla,Sa aflu capataiul cel mult dorit in racla "(O, stinga-se a vietii), va simti urcand din cosciugul intunecat al apelor infernale tanguirea scanteilor. Coplesite de negrul suvoi, ele aspira numai sa iasa din nou la suprafata (si va iesi,intr-ade var , dar fara memorie, pentru ca au baut apa din Sete (mitul lui prezent in Republica), si cer - chiar daca, devenite experte datorita existentei lor "consumate ", nu-i ignora dezamagirile si durerile - un singur bine, acela ce nu va fi niciodata acordat omului: eternitatea. O alta idee este cea ca timpul care, imbatranind cu noi, face din trupul nostru un sicriu, fiind vechea figura a lui corp
semn (funerar), deci mormant pe care o gasim si la Platon si pe care traditia ermetica o mosteneste si raspandeste, indemnand la dispretuirea mormantului pe care il ducem cu noi pentru ca alimentam in noi in fiecare clipa o moarte ce traieste in noi - moartea vie - numai ea nemuritoare.
Unul dintre principiile fundamentale care ii anina gandirea lui Platon este ierarhia verticala a fiintei: suntem fapturi inferioare, traind in crevasele pamantului ca viermii; deja exteriorul pamantului ( "al adevaratului pamant "), cu fapturile lui care se deplaseaza in aer in acelasi chip in care noi ne deplasam de-a lungul marilor, este aidoma paradisului pentru noi. Aceasta viziune schitata in Phaidon se precizeaza in Gorgias, unde locuitorii Adevaratuluin Pamant traiesc in Insulele Fericitilor inconjurate de oceanul de aer. Platon pune metensomatoza (reincarnarea sufletului in mai multe trupuri spre deosebire de metempsihoza care ar fi animarea mai multor trupuri succesive de catre un suflet) in centru scenariului sau religios. Intr-adevar sufletul filozofului desavarsit va avea sansa de a fi trimis in regiuni superioare ale cosmosului spre a contempla timp de cateva mii de ani Ideile Eterne, dupa care va fi din nou expus contactului degradant cu un nou timp. Daca el isi invinge trupul vreme de mai multe reincarnari succesive, sufletul va ramane vesnic in contact cu Ideile incoruptibile. Dar daca nu rezista dorintelor trupului, el va savarsi prin a renaste in conditii din ce in ce mai defavorabile: la limita inferioara a treptelor reincarnarii masculine se afla tiranul, apoi reancarnarea in femeie (desi crede inegalitatea politica a femeii cu barbatii, Platon le considera inferioare ontologic, totusi.)
Nasterea, la Eminescu, ne intemniteaza, moartea ne face sa trecem dincolo de cercul facilitatii, ne elibereaza. De aceea, "a inchega " are in fata nu verbul "a pieri ", ci "a strabate ", care vrea sa sugereze tocmai ideea de depasire, de trecere dincolo. Verbul "a se naste ", pe care il gasim intr-o redactare a Scrisorii I: " Odata-n mijlocul eternitatiiSe naste ori si care muritor "este inlocuit in versiuni succesive cu "a inchega ", in acceptiunea de a pietrifica, a intemnita. Expresiei eminesciene: "Astfel in mijlocul eternitatiiInchegi pe ori si care muritor " , "In mijlocul veciei pe-oricare il inchegi " ii corespunde "sufletu inchis in timp " care trimite tocmai la trup ca inchisoare a sufletului. Tasnita din vesnicie, devenirea se desfasoara in temporalitate, in care de intemniteaza spiritul. Aceasta captivitate in timp,care completeaza captivitatea in timp (notiune platonica) este simtita ca o degradare in neoplatism si groaza. A deveni eternitate, este singurul mod de a te identifica cu Dumnezeu, adica de a fi. Trecerea, trist privilegiu al omului, este si semnul nefiintei lui pe plan Copii nimiciniciei ".
Iata de ce trupul (receptacol al unui timp - moarte) este si mormant:
"Si tu-n en, pe or ce fibra, pe or ce raza de gandire
Misti cumplita ta putere.Astfel fara contenire
Or ce pas il face-n lume, e un pas intre mormant. "
