UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

SCOALA DOCTORALA

LE CALVAIRE DE FEU

ALEXANDRU MACEDONSKI,

SCRIITOR DE LIMBA FRANCEZA

- STUDIU COMPARAT -

Rezumat

CUPRINS

Prefata

Capitolul 1

,, . Eu eram din condamnati

Faceam parte din ocnasii ce pe subrede picioare

Isi tarasc ale lor zile ca ghiulele obositoare . ''

Revista Literatorul

Capitolul 2

BRONZES

Capitolul 3

DIES IRAE

Un scriitor modern

Creatie

Il faut redevenir classique par la nature, donc par la sensation

Marchizul si Printul

Capitolul 4

Opera dramatica in limba franceza

Aisthesis - Reflectia creatoare pe marginea modelului

Vos o quibus integer aevi/ sanguis, ait, solidaeque suo stant robore vires,/

vos agitate fugam

Capitolul 5

,,S-al meu nume, printre veacuri, inaltandu-se senin . ''

Bibliografie selectiva

PREFATA

Incercarea de a scrie numai despre opera in limba franceza a lui Alexandru Macedonski presupune, in primul rand, o limitare stricta numai la ceea ce este scris in limba lui Hugo, si, in al doilea rand, o studiere a acestei parti, uitata de critica literara. Adulat de adeptii sai, Alexandru Macedonski n-a fost un poet rasfatat de critica literara. In 1916 abia tanarul Tudor Vianu da o replica ferma acestei judecati critice negative si o va defini, mai tarziu, in studiile sale referitoare la universul integral al operei macedonskiene, dovedind profunditatea si bogatia lirismului. George Calinescu va vedea in Macedonski un mare poet inegal, iar Adrian Marino va fi cel care va reconstitui biografia verosimila a poetului si va lumina opera sa.

Atat de ironizatul Macedonski este printre putinii la noi care si-au afirmat, cu riscul grav al trufiei si al ridicolului, constiinta vocatiei magnifice. Si aceasta nu numai in limba tarii sale, ci si in cea franceza.

Desi aceasta parte a operei nu se ridica la valoarea celei in limba romana, prezenta lucrare incearca sa evidentieze caracteristicile acesteia, de la volumul Bronzes la romanul Le Calvaire de feu si la dramaturgia in limba franceza. Structurata in 5 capitole, lucrarea parcurge istoria vietii poetului, referindu-se, in special, la relatiile pe care Macedonski le-a avut cu marea cultura franceza, analizeaza volumul Bronzes, incearca sa descopere cheia romanului Le Calvaire de feu si surprinde dramaturgia autobiografica, prin excelenta, a scriitorului.

Ar fi naiv si inexact sa presupunem ca, in toate cazurile, opera in limba franceza a lui Alexandru Macedonski s-ar ridica la nivelul operei in limba romana. Dar tocmai de aici provine si indemnul lucrarii de fata, in incercarea de a cerceta aceasta parte din opera poetului: rasplata acestei sfortari va fi revelatia unei lumi de esente poetice, a unui destin literar ce a cunoscut mari ciudatenii si dezamagiri, datorita in parte a caracterului sau bizar, dar si revelatia unui scriitor avand constiinta clara a reinnoirii lirismului contemporan.

Capitolul 1

,, . Eu eram din condamnati

Faceam parte din ocnasii ce pe subrede picioare

Isi tarasc ale lor zile ca ghiulele obositoare . ''

Alexandru Macedonski poate fi asezat, alaturi de Anna Brancoveanu de Noailles, Elena Vacarescu, Martha Bibescu, Panait Istrati, Bazil Fundoianu, Ilarie Voronca s.a. in marea familie a scriitorilor romani de expresie franceza.

Era normal ca privirea originala, singulara, cu care poetul cerceteaza viata sa sintetizeze (chiar daca empiric si intuitiv) datele observatiei intr-o viziune la fel de originala, unica, si sa gaseasca o formula de exprimare inca neintalnita in poezie. Caci insasi plurivocitatea degaja - si e singura ei manifestare fireasca - o asemenea sete fierbinte de viata, o asemenea capacitate potentiala a trairii incat nimic, nicicand, n-o va putea epuiza si stinge - de unde ardoarea, patosul tumultuos, patimas pana la violenta care caracterizeaza curgerea discursului liric. Un discurs care apeleaza, nesovaitor, la instrumente lexicale apropiate. Iata extrase cateva cuvinte menite sa potenteze vitalitatea exceptionala careia ii dau glas: a. Clasa adjectivelor: eroic, patimas, clocotitor, tumultuos, excesiv, cutezator, fierbinte, plin, fecund, muscat, inspumat, vioi, nepotolit;    b. Clasa numelor: inima, suflet, arsura, savoare, multimi (clocotitoare), framantari, violenta, rafale, vuiet, strigate, talazuri, doruri, placere, caldura, putere, piscul (simtirii), batai (nebune) de inima; c. Clasa verbelor: a aspira, a umple, a trai, a strivi, a se-mbata, a simti, a ispiti, a vietui, a se inalta, a fi stapan.

Al. Macedonski a ramas in constiinta unora doar cu o anume fata, cea de denigrator al lui Eminescu[1]. Cand mintea cea mai luminata, cazuse in intunericul cel mai adanc, in 1883 si zguduise opinia publica, a aparut nefericita epigrama ramasa ca o pata neagra pe fruntea lui Macedonski si cu urmari atat de grele pentru intreaga lui viata:

Un X . pretins poet-acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum .
L-as plange daca-n balamuc
Destinul lui n-ar fi mai bun,
Caci pana ieri a fost nauc
Si nu e azi decat nebun.

A fost sever sanctionat de societate. Niciodata nu s-a mai intalnit o asemenea situatie, cand opinia publica, printr-o rara unanimitate, sa-si dea mana pentru a-l declara mort moralmente pe cel care a avut cruzimea sa zvarle sarcasme marelui poet cand boala il doborase. Consecintele au fost extrem de drastice, incat Al. Macedonski a ajuns sa nu mai aiba nici painea cea de toate zilele in cel mai strict sens al cuvantului.
Viata lui a fost otravita nu numai din cauza acestui incident. A avut un caracter foarte dificil si a intrat in conflict cu dinastia, cu junimistii, cu Eminescu, cu liberalii si cu toti cei care aveau pareri opuse. Fire dinamica si necontrolata, usor iritabil si dominat de un orgoliu care depasea limita admisa, aspirand neobosit la o glorie si situatie materiala independenta, s-a angajat intr-un mare conflict de uzura cu toti cei care au alte opinii decat el. Intreaga sa viata se axeaza pe un spirit de opozitie si de fronda, atingand uneori absurdul si ridicolul. Orgoliul nemasurat il arunca uneori in vartejul iresponsabilitatii. Asa se explica si faptul ca s-a alaturat lui Caion in acuzatia de plagiat adusa marelui nostru dramaturg, I. L. Caragiale si se inscrie chiar ca aparator al calomniatorului, in procesul care avea sa prilejuiasca celebra pledoarie a lui Delavrancea.

Insa povestea vietii lui Al. Macedonski a pus in lumina mai multe particularitati ale lui. Asa se explica si faptul ca, desi a fost repudiat de contemporani, el a ocupat un loc de seama in literatura noastra, fiind considerat un precursor al innoirii poeziei.

Este fiul colonelului Alexandru D.Macedonski, ulterior general, cel care a avut un mare rol la alegerea lui Al. I. Cuza ca domn al Principatelor Unite, in 1859. A devenit apoi ministru de razboi. Din partea mamei se tragea din vechi spite boieresti. Mama, Maria, era fiica pitarului Dimitrie Paraianu. Poetul a mostenit de la tatal si de la bunicul lui o fire foarte orgolioasa. S-a nascut la 14 martie 1854 la Craiova. Copilaria si-a petrecut-o la mosia parinteasca la Adancata Pometesti, pe valea Amaradiei, in judetul Dolj, pe care o evoca in Mangaierea dezmostenirii . Invata la Craiova, la Gimnaziu, ulterior devenit Colegiu. Isi continua studiile la Viena si Italia.

Intr-un sens, el insusi ,,fiu de bani gata'', Macedonski are totusi sub aspect moral o profunda repulsie pentru stilul de viata al generatiei sale. Atat in strainatate, cat si in tara, el detesta moravurile corupte ale junilor din protipendada. La 26 iulie poetul scrie o Epistola amicului meu G.G., in care marturiseste:

,,Amice, sunt in Viena, inconjurat de lume

Eu insa nu fac parte din acei desfranati

De bani si sanatate ce se-ntorc ruinati''.

La 16 ani colinda singur Austria, Italia, Elvetia. In 1872 debuteaza cu volumul Prima verba, a scris versuri timp de 50 de ani. Din 1873 incep atacurile antidinastice, antijunimiste, antieminesciene. A fost o vreme liberal, dar mai tarziu va fi in opozitie si cu ei. In 1880 publica ziarul satiric Tarara, violent antidinastic si antiliberal, precum si revista Literatorul, de orientare antijunimista si mai apoi Liga ortodoxa. In jurul lui vor gravita discipolii si simpatizanti, constituiti mai apoi in cenaclul Literatorul. Aici a fost promovata poezia simbolista si au publicat Tudor Arghezi, Ion Pillat, George Bacovia, Adrian Maniu, Tudor Vianu, Gala Galaction s.a. Desi aparuta cu intreruperi (1880 - 1885), revista Literatorul a fost expresia unui curent literar innoitor si a facut scoala literara remarcabila. Cu toate ca Macedonski a fost contemporan cu Eminescu, conceptiile lor despre arta sunt diferite si operele lor parca sunt scrise in epoci diferite. Eminescu era ultimul mare romantic european, iar Macedonski era promotorul simbolismului francez. El se vede poetul viitorului si chiar a fost intr-o masura considerabila. A dus o viata foarte agitata. A fost ziarist neiertator, prefect de judet, poet, prozator, dramaturg, teoretician etc.

In 1882 ii apare al doilea volum, Poesii. Intra in polemica cu V. Alecsandri. In acest an, Vasile Alecsandri a primit Marele Premiu al Academiei Romane, pentru intreaga sa opera. Insa, Alecsandri facea parte din Academia Romana si Macedonski considera ca nu se cuvine sa imparta premiile intre membrii Academiei. Atacul impotriva lui Alecsandri, care se bucura de stima tuturor si care manifestase simpatia pentru initiativele lui Macedonski, a surprins peste masura. De pe pozitiile inteligentei se poate recunoaste dreptatea relativa a mai multor cauze, in care spiritul incearca o mijlocire, o sinteza. Dar firea vulcanica a lui Macedonski il arunca departe de o astfel de viziune. Alecsandri i-a raspuns prin drama Fantana Blanduziei in care transpare chipul lui Alecsandri in Horatiu si cel al lui Macedonski in invidiosul poet Zoil. Macedonski raspunde prompt si necrutator cu o epigrama:

,,Coprins de-al gloriei nesatiu,
Albit de ani, dar tot copil,
E lesne sa ma faci Zoil
Cand singur tu te faci Horatiu''.

Eminescu i-a luat si el apararea lui V. Alecsandri. Se inteteste polemica cu Eminescu si va culmina cu nefericita epigrama care a uluit si a indignat profund opinia publica. La inceput, Macedonski nu a fost defavorabil lui Eminescu, desi felurile lor de a fi erau sortite sa se opuna, iar mai tarziu a reflectat cu melancolie la fermecatorul tanar cu profil atenian, al carui netagaduit talent se asociase pentru el cu o deceptie atat de amara. Dar orgoliul lui Macedonski urca uneori peste limitele ingaduite.

Durerea de a trece un suflet invidios si satanic il macina. Izolat in mijlocul unei lumi ostile, Macedonski simte degetul apasat al fatalitatii . ,,Poet blestemat . ", ,,poet format la Scoala Nenorocirii" si-a spus de mai multe ori Macedonski. Cand valul indignarii publice urca impotriva sa, el coboara in sine si nu afla nicio adiere peste adancurile sale intunecate, nici macar speranta.

Atunci se hotaraste sa plece la Paris. ,,Hotararea de a pleca, ne spune T. Vianu, era buna, mai intai pentru ca era o hotarare, un act de vointa intr-un moment in care ruina interioara il ameninta. Pe aceasta fereastra sparta de deznadejdea omului care se inabusea, putea intra aerul, soarele, speranta."

La Paris a scris mult in limba franceza, cu nazuinta secreta de a cuceri o glorie europeana, dar nu a reusit. S-a inapoiat la inceputul anului 1885. A fost intampinat de aceeasi crancena ostilitate. ,,In anul 1887, ne spune T. Vianu, Macedonski se afla in punctul cel mai adanc al vaii pe care o tot coborase. Sarac, respins de o societate fata de care el intorsese chipul unui om trufas, patimind sub o reputatie care il prezenta in culorile cele mai antipatice, infruntand zilnic invective si batjocura, el deodata intoneaza un cantec de mare armonie si seninatate si daruieste limbii romanesti una din cele mai frumoase poeme ale ei: Noapte de mai. Dupa cum seva distilata din tainitele mucede si intunecate ale pamantului se volatilizeaza in parfumul florilor, nefericirile recente au devenit pentru Macedonski substanta unor curate si senine infloriri. Deodata insa un catharsis moral si estetic izgoneste cugetul lugubru".

Teoretizand simbolismul, este considerat precursor al literaturii moderne. Este primul nostru poet citadin.

In 1920, toamna, la Bucuresti, este tintuit la pat (boala de inima). La 23 noiembrie este in agonie. Pelerinaj de discipoli in odaia muribundului. In 24 noiembrie cere avid parfum de trandafiri, il inhaleaza si exclama: ,,Rozele!" si apoi se stinge. Este inmormantat la cimitirul Bellu in Bucuresti.

Macedonski este uneori eretic, chiar daca pare a se inscrie intr-o tendinta veche. Erezia cea mai spectaculoasa este includerea uratului in domeniul poeziei; vorbind despre poema ideala ca un amestec de elemente considerate, prin traditie, frumoase si urate, este de parere ca acea poema ,,este un haos de spirit si materie, de strigate de disperare si de rasuri nebune. Este si noroiul stradelor format din victimele sociale si cerul plin de soare si de colorit (s.n.). [ . ] Idealul se afla intr-insa alaturi cu realitatea''. ,,De la sublim la trivial (s.n.), iata ce inteleg eu prin poem, iata ce trebuie sa fie ea!''

Chiar daca nu a fost consecvent in reliefarea laturii novatoare a simbolismului, trebuie sa-i recunoastem lui Macedonski meritul de a fi intuit - primul - forma de ermetism pe care o presupune doctrina simbolista. In articolul In pragul secolului (1899), poetul lauda miscarea promovata de revista La Wallonie pentru ca ,,a intrupat intr-insa inchiderea pentru profani a portilor templului sacru; crearea unei limbi si a unor formule speciale acestor mari sacerdotii, ce se numesc: Poezie si Arta''. Chiar in anul imprimarii articolului din care am citat, Macedonski scria, cu alt prilej ca, ,,din nefericire, nu exista inca o limba hermetica pentru poesie, dupa cum exista notele pentru musica''[3].

Influenta lui Macedonski a fost una dintre cele mai puternice asupra literaturii noi. E nedrept si neconcludent ca Macedonski sa ramana in conceptia urmasilor doar autorul nefericitei epigrame adresata marelui nostru poet intr-un moment cand lumea era zguduita de marea nenorocire ce i se intamplase si cand steaua lui de poet era in plina ascensiune. N. Davidescu ne spune: ,,Nimeni, poate, in scrisul romanesc nu a stiut ca el sa indure cu mai cautata noblete, in chiar cele mai dusmanoase clipe ale chemarii sale ideale, sarcina, desfacuta de orice interes, de a ramane poet. Caci Macedonski a fost necontenit, fara preget si fara leac, in functie de idealul sau poetic, artist in viata si in scrisul sau, a reusit pana la urma, prin arta si prin demna suferinta, sa cristalizeze pana la diamant constiinta abstracta a misiunii sale."

Revista Literatorul

,,14 noiembrie 1873 este data consacrata de istoria literaturii romane debutului in jurnalistica al tanarului de 19 ani, Alexandru Macedonski; debut ca director al ziarului antidinastic Oltul, cu rubrici de politica si literatura semnate in majoritate de Macedonski, alaturi de cativa colaboratori: Trandafir G. Djuvara, N. Tincu, N.V.Scurtescu, I.N. Polychroniade, Veronica Micle, Th. Serbanescu. Revista este sub patronaj liberal, astfel incat participarea la campania in contra guvernului conservator al lui Lascar Catargiu se poate citi in articole belicoase, de sanctionare a incorectitudinii alegerilor din iunie 1874, de la Buzau:

,,Sa se destepte odata Romanul, sa se ridice cu armele in maini si sa sfarme si pe agentii guvernului si pe guvern, daca acest guvern nu va pune capat la infamiile agentilor sai administrativi.

Redactia''.

Arestat la Craiova, la 24 martie 1875, transferat la Bucuresti pentru procesul din 7 iunie 1875, Macedonski este eliberat gratie avocatilor Partidului Liberal.

Colaborator al Telegrafului si membru al comitetului de redactie de la Stindardul, alaturi de Pantazi Ghika, Bonifaciu Florescu si George Falcoianu, Macedonski este prezent in viata publica prin articole de orientare liberala si republicana.

Din aprilie 1887, Macedonski scoate un cotidian literar si politic, Vestea, ce rezista pana in martie anul urmator. Cuprins de nelinistea actului de gazetarie, colaboreaza la Trasnetul, Fulgerul, Plevna, Dunarea, efemere reviste de atitudine civica, politica si literara.

In 1880 iese de sub tipar Tarara, ziar satiric, antidinastic, antiliberal, iar la 20 ianuarie este atestata prima editie a gazetei antijunimiste si heliadiste, Literatorul. Conducerea revistei este asumata de Macedonski alaturi de ,,eruditul poligraf Bonifaciu Florescu si de fecundul poet Th.M. Stoenescu, care raman o vreme si principalii colaboratori ai revistei''.

Polemica intretinuta cu Convorbirile literare din Iasi, atitudinea de fronda fata de acordarea marelui premiu al Academiei lui Vasile Alecsandri, epigrama Eminescului din 1883, toate insurgentele sale paraliterare si reactiile violente ale opiniei publice nu devalorizeaza intuitiile culturale ale lui Macedonski.

,,Pentru Macedonski si Literatorul, aparitia poemului (Levante si Calavrita, Duiliu Zamfirescu) are aceeasi semnificatie ca pentru Maiorescu si Convorbiri literare publicarea primelor poezii ale lui Eminescu''.

In ciuda adversitatii cunoscute fata de junimism, Macedonski a definit la un moment dat miscarea promovata de Literatorul drept ,,directiune opozita celei din Iasi, desi se atinge cu dansa prin unele puncte, dupa cum se atinge si in vechea scoala a lui Heliade prin altele.''[6] Apropierea aceasta, pe care insusi promotorul tendintei reformatoare o facea (in anul punerii pietrei de temelie a modernismului poetic romanesc), se explica prin adoptarea conventiei clasicizante, pe care partizanii Literatorului o vor ,,dinamita'' din interiorul ei.

Lipsa de popularitate a Literatorului a obligat la incetarea aparitiei in data de 17 martie 1885; primul dintre detractori este Gr. Ventura, un colaborator al Literatorului care semneaza un articol coroziv in L'Indépendence Roumaine din 4/16 august 1883, atitudinea altor ziare si reviste fiind unisona. Replicile lui Macedonski nu gasesc ecou democratic decat in Romanul, ce da seama si el de psihoza antimacedonskiana (intr-o scrisoare publicata de Romanul, 9 august 1883, Macedonski se dezvinovateste diplomatic:

,,Domnule redactore, ziarul d-voastra s-a facut ecoul unei afirmari si unei insulte ce si-a luat izvorul de la dl. Ventura. Nu sunt tinut sa dau seama nimanui cui adresez epigrame atunci cand desemnez pe adrisanti cu X'').

La 7 aprilie 1885, sub numele de Revista literara si sub conducerea lui Th.M. Stoenescu, Literatorul reapare, dar sucomba din nou la 26 mai. Peregrinari pariziene, de cafenele si cercuri artistice de fronda, mediocrul succes al propriei promovari in spatiul literelor franceze il fac pe Tudor Vianu sa reflecteze: ,,Ce s-a petrecut in sufletul lui Macedonski in decursul anilor 1886 si 1887 alcatuieste unul dintre delicatele mistere ale creatiei poetice'' (Tudor Vianu, op.cit., Politica, p.L).

Cert este ca in noiembrie-decembrie 1886 apar doua numere din Literatorul, in aprilie-mai 1887, inca un numar, iar in noiembrie reuseste sa scoata Revista independenta, ce continua numerotarea Literatorului.

Contradictoriu in initiative, Macedonski isi schimba radical atitudinea promonarhista, explicita in Imnul regal si in oda inchinata evenimentului de la 10 mai 1881 din Literatorul, editand bisaptamanalul Stindardul Tarei, intre 6 martie - 10 aprilie 1888 (10 numere).

Impreuna cu St.Velescu scoate Streaja Tarei (21 mai 1889), purtand subtitlul Organ liberal-conservator, titulatura imprumutata de la N. Blaremberg. Verva sa gazetareasca va fi apreciata de directorul-fondator C.A.Rosetti de la Romanul, care gazduieste cronicile intitulate Viata bucuresteana, incepand cu numarul din 23 decembrie 1889 pana la 28 aprilie 1890, in aproape toate zilele de luni. In 1890, reapar, de asemenea, inca, 3 numere din Literatorul (iunie-octombrie), marturie a existentei fragmentate dar prolifice a lui Macedonski ca si colaborarile din 1891, la Revista literara (publicatie saptamanala celebra prin prezenta in paginile ei a acuzatiilor de plagiat pe care i le aduce Caion lui Caragiale).

Un an mai tarziu (1892) reapare Literatorul (intre 15 iunie-15 decembrie, 7 numere), iar Macedonski infiinteaza o noua rubrica: Notitele Literatorului. Cea mai ,,bogata'' serie a Literatorului incepe la 15 iunie 1892 si continua pana in noiembrie 1894, interval de timp in care exista doi directori: Maria D.Ghika si Macedonski, un prim-redactor tanar: Cincinat Pavelescu, promovat apoi ca director-adjunct.

Simultan cu Literatorul, Macedonski impreuna cu tipograful Miulescu, scoate ziarul Lumina, un cotidian politic si literar cu o viata scurta (5 aprilie-12 iulie 1894), interesant prin numeroasele medalioane literare ale unor scriitori francezi (simbolisti, parnasieni, naturalisti). Rolul sau de mentor spiritual sau, mai degraba, abilitatea cu care Macedonski isi alege colaboratorii dintre cei mai putin in varsta se materializeaza in facilitarea debuturilor lui Tudor Arghezi si Gala Galaction in suplimentul literar al Ligii ortodoxe. Aceasta revista apare saptamanal intre 20 octombrie si 8 decembrie 1896 (104 numere avandu-l ca director politic pe Al. Macedonski, ca prim-redactor pe Eugen Vaian, iar colaboratori pe fratii Aristide si C.Cantilli), ca publicatie satelit a cotidianului politic antimonarhic omonim (20 iulie 1896 - 1 ianuarie 1897). In discontinua prezenta a Literatorului din lumea revistica bucuresteana, numerele din 1900 au o unitate interioara prin prezenta permanenta si semnificativa a lui Macedonski, el facand si rubrica Figuri contemporane, exercitii de portret cultural.

Latura moralizatoare, dar si agresiv critica din preocuparile lui Macedonski e pusa in valoare, incepand cu 28 octombrie 1901, in ziarul Forta morala, redactat si sustinut de acesta pana in 17 februarie 1902.

Observatorul, Hermes, Liga conservatoare, Le Beau Danube Bleu sunt legate de numele lui Macedonski, intre 1901-1906, fie prin colaboratori, fie prin proprietatea in cazul celui din urma.

Anul 1904 inseamna ,,incercarea de a scoate din nou Literatorul, ce este parasita dupa cateva anemice caiete, in care contributia lui Macedonski este ca si inexistenta.

Experimentand noi formule, Macedonski propune, la 1 septembrie 1908, o Revista de critica si literatura, aproape integral semnata de el cu pseudonimele Radu Amareanu, Diaconul Damaschin, inca o proba a efemeritatii unora dintre actele sale culturale.

Pana in 1908, activitatea sa de jurnalist incepe sa graviteze in jurul unor ziare de succes in epoca, precum: Romanul (cu care reia colaborarea in 1903), Universul (1916 si suplimentul acestuia, 1914), dar si in jurul unor publicatii de tiraj mai redus, dar cu un perpetuu interes pentru literatura.

Astfel, in anii premergatori Primului Razboi Mondial sau in timpul acestuia, Macedonski redacteaza articole in Biruinta (dupa ce aceasta isi muta sediul din Ploiesti in capitala, 1909), Rampa (1912, 1913), Ilustratiunea romana (1912, 1913), Sarbatoarea eroilor (1913), Comedia (1914), Scena (1918), Cuvantul meu si Dreptatea, ultimele doua continand articole in favoarea Puterilor Centrale.

O ultima serie antuma a Literatorului este semnalata la 29 iunie 1918, gazeta avandu-l ca prim-redactor pe Al. Stamatiad; Macedonski creeaza o rubrica noua Paginile zilei, marturie gazetareasca pentru cerbicia cu care a stiut sa-si declame credintele si optiunile, pana in ultimele zile de viata.

Capitolul 2

BRONZES

La fel ca alti scriitori, precum Baudelaire, Byron, si Macedonski este un copil al secolului, rand pe rand, revoltat si melancolic, in acelasi timp prizonier al propriului orgoliu nemasurat si avid de infinit, dar cu mai multa acuitate decat a Romanticilor, incearca el insusi realitatea ca o dezordine interioara, simte angoasa vietii printre acei Ceilalti, fata de care se simte strain, ii vede ca pe un Infern, de care are insa nevoie pentru a fi. Gustul Infinitului si refuzul de a accepta limitele conditiei umane ii intretin nostalgia sentimentului de exil perpetuu si a unei suferinte (de tipul unui spleen), care este si originea raului sau si punctul de plecare al aventurii sale poetice.

Nefiind un romantic prin structura, Macedonski a explorat diverse insule de poezie, ajungand, ,,mai mult din curiozitate decat din convingere'' , la poezia parnasiana ori la simbolism. Aceste incertitudini nomade ale lui Macedonski dezvaluie existenta dramatica a unei sensibilitati mereu nelinistite, care il impingea pe poet, de cele mai multe ori, la extravagante penibile, la donquijotism in relatia cu societatea.

De o mare importanta in intelegerea poeziei moderne de la momentul simbolist sunt ideile estetice ale lui Macedonski, exprimate zgomotos de acest spirit impulsiv si autodidact. In Prefata de la volumul de Poesii din 1882 Macedonski se arata a fi la curent cu literatura apusului si vorbeste de muzicalitatea versului :

,,Fiecare litera din alfabet, reprezentand un ton muzical, am facut un studiu deosebit asupra-i, si, la timp, va forma un volum care va fi citit de aceia care iubesc muzica poeziei''. Aceasta definitie ne reaminteste de Art poétique a lui Paul Verlaine. Cu toate ca a aparut in 1885 in cuprinsul volumului Jadis et Naguère, creatia propriu-zisa a acestui poem ne trimite la luna lui aprilie 1874. Poezia inseamna muzica :

,,De la musique encore et toujours !

Que ton vers soit la chose envolée

Qu'on sent qui fuit d'une ame en allée

Vers d'autres cieux à d'autres amours.

Que ton vers soit la bonne aventure

Eparse au vent crispé du matin

Qui va fleurant la menthe et le thym .

Et tout le reste est littérature''.

Macedonski vorbeste, printre primii la noi, de fenomenul auditiei colorate in poezie, de sinestezii, de corespondentele lui Baudelaire, de estetica culorii in proza , alaturi de care citeaza pe Maeterlink, Mallarmé, Joséphin Péladan, Jean Moréas, Rodenbach, Verhaeren, Rémy de Gourmont etc.

Imaginea poeziei macedonskiene nu ar fi completa daca nu am trata si versurile franceze ale poetului, din volumul Bronzes si nu numai. Macedonski a sperat ca acestea sa-i aduca (ca si Le Calvaire de feu si piesele de teatru in limba franceza, Le Fou ?, La Mort du Dante) recunoasterea sa internationala. ,,De la un capat la altul, versurile franceze evoca truda versificatorului''. ,,Macedonski a inceput sa scrie astfel de versuri de timpuriu, dar s-a specializat in variante franceze catre 1885 ; tehnica sa poetica de factura galica ajunsese suficient de evoluata pentru a incerca variante franceze chiar inaintea celor romanesti. Cronologia poeziilor franceze atesta ca cele mai multe sunt traduse dupa poezii romanesti (Le vaisseau fantôme, La soldatesque, L'onde rose, Volupté, Esquisse intime, Névrose, Haine, La chaumière, Rire etc.), dar si ca prime inspiratii franceze sunt ulterior transformate in poezii romanesti (Le Steppe, Avatar, Mai, Leurre). Poezii turnate de la inceput in limba straina si lasate intacte raman relativ putine.''

Alexandre Macedonski - Bronzes, Vers, préface par Mr. Alex.Bogdan-Pitesti, 1897, avec le portrait de l'auteur, peint par J. Weissmann.

Alaturi, trei versuri autografe, semnate, din sonetul Avatar, ultima tertina :

,,Et bien que le lilas ait fléuri mes obsèques,

Voici deux mille ans près . Crétus était mon nom

Et je portais tunique et toge à franges grecques''

Urmeaza dedicatia : ,,À la France, / La seule patrie des intellectuels''.

Poetul lega mari sperante de publicarea acestui volum de versuri franceze. De aceea, el divulga cu mare satisfactie toate ecourile favorabile, dintre care cel mai semnificativ este acesta :

,,Mercure de France'' despre Alexandru Macedonski (Literatorul, XX, 3, 20 martie 1899) :

,,Mercure de France, marea revista literara din Paris, fondata la 1672, si la care colaboreaza Maurice Barrès, Henri de Regnier, Remy de Gourmont, Strindberg, Albert Mockel, Pierre Quillard, Stuart Merill etc. ( . ) coprinde urmatoarea apreciere asupra volumului de versuri Bronzes al d-lui Alexandru Macedonski. Articolul este al unuia dintre criticii cei mai severi, d. Pierre Quillard. D. Macedonski a repurtat cu Bronzes un triumf ce va ramane o glorie vecinica pentru Romania. Criticul francez merge in adevar pana a da ca model pe marele nostru poet, pentru insusi limba si tehnica franceza, celei mai mari parti a poetilor francezi contimporani, iar intrucat priveste fondul, regreta numai - si aceasta o face cu o delicateta extrema - , ca poetul e prea occidental .

Iata articolul in cestiune :

«Bronzes. ( . ) In Faune[12], Laïs Vierge si in Crépuscule romain, domnul Alexandru Macedonski, conservandu-si maiestria marcata, a dat totusi drumul acelei furtuni simtuale si brutale, si ar fi dorit sa binevoiasca mai tarziu, si intr-o forma tot asa de perfecta, sa consimta cu o mai putina rezerva influentelor ereditare» . ''

In randul poeziilor franceze, domina sonetele Sonnet lointain, Crépuscule romain, Fleur de lis, Florence etc. Sonnet lointain sau Sonet departat, cum a aparut tradus in romaneste de Th. M. Stoenescu in Revista literara, XVIII, 33, 20 decembrie 1897, defineste trasatura cea mai puternica a poetului Macedonski : amaraciunea fata de conditia artistului intr-o tara dominata de sentimentul fatalist al urii :

,,( . ) Biet copil, de evacuri inca neformat,

Unde urla iadul, misuie, traieste

Imbracat in aur, satul si-mbuibat .

Si cu tot dezgustul ce-mi inabusesc,

Calea inceputa mi-o urmez in pace,

Tara-aceasta, trista, e-a mea, si-o iubesc''

,,Pauvre foetus qu'au front marqua l'avortement,

Où tout un enfer hurle, et pullule, et subsiste,

Vêtu de soie et d'or, gavé de pur froment .

Et que, les pieds sanglants, mort à l'espoir, je sème

Le long du noir sillon que je creuse sans bruit,

Ce pays, gouffre morne, est le mien, et je l'aime.''

Publicat in revista L'Echo de la semaine, Paris, 10 mai 1896, sonetul cuprinde aceeasi problematica a artistului, raporturile sale cu societatea, misiunea sa, expuse in aproape toate Noptile mussetiene si macedonskiene. La Macedonski, damnarea poetului se revela sarcastic in Noaptea de martie. Blestemand ziua nasterii sale, el exclama :

,,A ! batjocura amara . Eu eram din condamnati

Faceam parte din ocnasii ce pe subrede picioare

Isi tarasc ale lor zile ca ghiulele obositoare

Si de-aveam sa urc cu timpul pe vreo culme radioasa

Ca si eu sa-mi aflu tronul, era tocmai pe Calvar . ''.

Deznadejdea izbucneste adesea in invocatii retorice in Noaptea de ianuarie : ,,Deznadejde fioroasa stralucitu-mi-ai pe frunte

Si incinsu-m-ai cu flacari care intreg m-au mistuit''.

Dar disperarea este sublimata in arta. Chiar contrastul foc - lacrimi din prima strofa a Noptii de ianuarie aminteste de imaginea din Noaptea de mai a lui Musset, cand sabia straluceste avand pe ea picaturi de sange.

Pribegiile romantice fara rost si alinare sunt comune ambilor scriitori. Macedonski se limiteaza la un tablou general, incepand cu o metafora straveche :

,,Lumea care este o mare cu talazuri furtunoase

Mi-a vazut a vietii nava ici si colo

Alergand

Dusa-n voia intamplarii pe-adancimi intunecoase

Care n-au fost masurate nici de ochi si nici de gand

Spre limanul care-l caut ma tot duce a mea simtire

Dar pe cand il cred aproape, nici in suflet nu-l gasesc

Si pe veci aceeasi groaza port si-n mine si-n privire

Catre nici un tarm al vietii n-am s-ajung sa odihnesc.''

La Musset tropii fixeaza mai plastic in Noaptea de decemvrie cautarile zadarnice : ,,La Genova sub lamaieri

La Vevey sub flori de meri,

La Havre de ocean aproape

La Lido unde-n trist framant

Pe iarba unui vechi mormant

Se sting adriaticele ape

Sub orice stele am pribegit -

Si ochi si inima cumplit

Mi-au sangerat cu-mbelsugare

Plictisul schiop si mohorat

M-a prins de par si m-a tarat

Prin praf si glod fara crutare''[13]

Imaginea imparatului Neron, ,,geniu'' nebun, fastuos, rafinat, prezidand mari orgii, a excitat prelung imaginatia romanticilor. V.Hugo deschide seria cu Un chant de fête de Néron (Odes et ballades), continuat cu marele tumult din scrierile de tinerete ale lui Flaubert. Ecouri favorabile si in Corespondenta: ,,Aussi, j'admire Néron: c'est l'homme culminant du monde antique!''. La postromantici, pana la simbolisti, Neron devine efigia spleenului magnific, antic, avid de voluptati totale. Jean Lorrain il trece printre Les buveurs d'ames (1893). Pentru Albert Aubier, el este ,,Le subtil empereur'', si Macedonski are afinitati mai ales cu acest gen de portret:

,,En l'or constellé des barbares dalmatiques,

La peau fardée et les cheveux teints d'incarnat,

Le trône, contempteur des nudités attiques

Dans la peau royale où mon rêve s'incarna

Je regarde en raillant agoniser l'empire

Dans les rires du cirque et le scris de jockeys

Et cet écroulement formidable m'inspire

Des vers subtils fleuris de vocables coquets!''

Imaginea lui Neron revine, ca o obsesie, si in Sur la nuit de ma naissance, Bronzes.

Imaginea romantica a lui Macedonski poate fi regasita in poezia Avant[14], unde toate convingerile sale despre poezie, inspiratie, poet, respectiv geniu, concentrate aici, sunt comune intregului romantism, viziune care este, in esenta, si aceea a lui Eminescu.

,,Ca moartea nu exista in tot ce e faptura,

Divinul o pricepe stapan pe orice chei,

Materia inerta o stie creatura

Avand a ei simtire, traind de viata ei.''

(Strofa suprimata din ms. definitiv)

Cavalcadele macabre, fantastice sunt specifice literaturii romantice, gustata de Macedonski mai ales in tinerete. Acum el citeste Lenore de Bürger (Poezii, 1882), pe care o ,,localizeaza din amintire''. O sugestie si mai directa putea veni poetului pentru versurile din Noaptea neagra[15] din Faust de Goethe (pe care incepe sa-l traduca, in Forta morala, I, 6, 2 decembrie 1901). Atmosfera din Walpurgisnacht aminteste prin titlu Noaptea neagra.

Portretul lui Macedonski apare suprapus imaginii dandyului clasic, cu un miez balcanic destul de aprofundat. Originile si statutul social (familie boiereasca si apoi urmarea tipica unui dandy - scapatare, declasare, evadare), profilul psihologic (narcisism exacerbat, orgoliul - sentimentul de a fi unic si exceptional, la limita patologicului, oroarea de vulgaritate si banalitate, de trivial si mediocru), toate il includ si pe Macedonski in linia Baudelaire - Wilde (asa cum am demonstrat-o pana acum) .

Capitolul 3

DIES IRAE

Considerata cea mai importanta proza a lui Alexandru Macedonski, Le Calvaire de feu a fost publicata in anul 1906, la Paris (pe coperta exterioara era reprodus un tablou de Alexis Macedonski in culoarea rosie-portocalie). Acest roman, putin cunoscut, poseda un tip aparte, absolut original in literatura romana, un amestec de poem simbolic si roman liric. Regasim in acest roman, sintetizate, toate complexele, obsesiile si ideile fundamentale ale spiritului macedonskian. Dupa marturia poetului, romanul a fost conceput in limba romana prin 1890 si terminat intai in versiune franceza prin 1905, adica in 15 ani, versiunea romaneasca, reluata tot in 1905, fiind si ea terminata in 1915 si publicata in 1916 in revista Flacara. Ceea ce atesta faptul ca fiecare in parte, atat Le Calvaire de feu, cat si Thalassa - marea epopee au fost scrise separat. Romanul francez are doar 109 pagini, iar in versiunea romana numai 91 de pagini. Cele douasprezece capitole au fost scurtate, afara de trei din ele, unul cu patru pagini, unul cu trei pagini, patru cu doua pagini si trei cu cate o pagina. Au fost eliminate detalii de ordin stilistic sau imagini prea indraznete, mai ales din primul si al saptelea capitol.

Romanul e mai mult psihologic (mai ales versiunea franceza), unde personajul principal, tanarul Thalassa, paznic al farului din Insula Serpilor, reprezinta tipul de senzual levantin insetat de absolut, orgolios, ,,vitalist'', voluntar, care simte monstruos, si de la o exacerbare totala a simturilor va ajunge la dementa, prin claustrare si delir imaginativ, intr-un mediu favorabil acestor stari, respectiv o clima torida si maritima. Insusi Macedonski ne dezvaluie sensul operei in cauza: ,,zeul Eros ( . ) arunca pe erou in o stare patologica bine cunoscuta medicinei. Thalassa este scos afara din real pentru a trai in vis - un vis de purpura, dar dezastruos. Cu toate acestea, intr-o zi, simturile sale anormalizate prevad apropierea femeii si, de fapt, in timpul unei nopti furtunoase un vapor naufragiaza in apropierea insulei. Thalassa se arunca in valuri sa salveze pe oricine ar putea. Corpul salvat este insa al unei copile .

Al. Macedonski reia motivul insulei paradisiace - pe care il tratase si  M. Eminescu in Cezara - propunand insa o alta speculatie filosofica a dezbaterii, caci in acest eden primordial, in care singuratatile nasc umanitatea din propriul vis al dorintelor sangvine, dragostea inocenta, pura, esueaza printr-o criza a constiintei de a nu putea reface unitatea, primordiala, a androginului, a carei nebiruinta are in final atat actul crimei, cat si sinuciderea, ca forma apoteozata de purificare din robia pasionalitatii carnale, prin moarte.

Poemul Lewki evoca, in forma concentrata, sculpturala, parnasiana, natura Insulei Serpilor, care-l obsedeaza, abundent descrisa. Gasim aceleasi descrieri din cele doua romane (Thalassa, Le calvaire de feu):

,,De sidef si de-aur rosu sub al cerului azur,

Zvelta insula apare, si sporeste, minunata,

Peste-al tarmurilor silex palpiteaza-o-nflacarare,

Via purpura de sange a solarei agonii''.

,,Donjon vieil or et nacre assailli par les flots,

L'ile fière surgit et grandit merveilleuse

Le soleil s'ensanglante au silex de la grève,

Le vent fraichit, la houle a des affolements . ''

Insula Serpilor, Leuké, culoarea alba, in limba greaca. Graunte de lumina ivit in sanul unei intinderi de ape purtand o denumire de tenebre. Principalul izvor de informatii antic asupra Hiperboreei se afla la Hecate din Abdera, citat de Diodor din Sicilia: ,,In fata tinutului celtilor, in Ocean, exista o insula numita Leuké. Latona, mama lui Apollo, s-a nascut acolo si de aceea Apollo este venerat mai mult decat ceilalti zei. Deoarece hiperboreenii din insula Alba il celebreaza pe acest zeu, se spune ca sunt preotii lui Apollo.

,,Lewki, beau diamant sorti de gemmes claires,

Verte ile où l'homme n'eut qu'un foyer incertain,

Rayonne toujours belle, et mets sur mon destin

Le nimbe consolant de tes reflets stellaires.''

,,Rara gema, - blonda Lewki, - stanca unde, niciodata,

Nu s-a pus camin statornic, ci camin intamplator,

Schinteiaza tot mai dulce, si arunca pe-al meu dor

Un reflex din nalta pace de sub bolta-ti instelata.''

Un scriitor modern

In aceasta proza se gaseste Macedonski real, autentic, profund. Comparatii cu opere straine s-au facut, si acest fapt constituie o dovada ca Macedonski scrie efectiv la nivel ,,european''. Ideea izolarii ca paznic de far se intalneste si la Villiers de l'Isle-Adam, in una din ale sale Contes cruels: Le désir d'être un homme. Scurte secvente narative de roman antic, ingenuitati idilice, initierea inocenta in tainele lui Eros, jocuri in iarba, inhibitii si reticente caste ale lui Thalassa si Caliopei amintesc de Dafnis si Chloe de Longus. Totodata s-au facut apropieri de romanul lui G. D'Annunzio, Triomphe de la mort (1893): Giorgio Aurispa este, ca si eroul lui Macedonski, un obsedat de ideal, de absolut erotic, gasit si pierdut in acelasi timp de iubita sa, Ipolita, magnifica si totusi inferioara ,,figurii ideale din inima sa''. De aici si crima (rezultata din dezgust, repulsie, ura).

Literatura se face vinovata de plasmuirea unei imagini trucate si deformate asupra iubirii. Orfeu, cutreierand intunecatele taramuri ale lui Hades pentru a o regasi pe Euridice, Propertiu, prevenindu-si amanta ca dragostea sa va starui si dupa moarte, Tristan si Isolda band elixirul magic ce ii uneste intr-o dragoste vinovata, in viata si in moarte, iubirea dintre Abelard si Eloiza, Dante, cantandu-si in Commedia statornica sa iubire pentru divina Beatrice, piatra tombala ce adaposteste la Verona mormantul legendar al amantilor nemuriti de Shakespeare, Romeo si Julieta - iata numai cateva exemple din lungul sirag al unor povestiri prin mijlocirea carora literatura a cautat sa acrediteze mitul iubirii ce infrunta statornica, nu doar trecerea timpului, ci chiar moartea.

Macedonski e printre putinii scriitori care nu numai ca se indoiesc de verosimilitatea acestui mit, ci, mai mult, incearca sa-l anuleze. De fapt, romancierul e, in aceasta directie, continuatorul unei indelungate traditii din literatura franceza, traditie ce se reclama din Tratatul despre pasiuni si din Maximele lui La Rochefoucauld.

Thalassa si Caliope se cauta cu indaratnicie, se iubesc nebuneste. Nu concep viata unul fara celalalt si ar vrea sa realizeze, prin forta pasiunii lor, o unica fiinta. Macedonski este preocupat de destinul individului, de aceea nu gaseste nicio cale de comuniune. Tot ceea ce poate face pentru eroul sau e sa-l arunce in valvataia simturilor. Cu exceptia nuvelei Paradisul suspinelor a lui Ion Vinea, nicio alta nuvela nu contine o iubire mai dezlantuita. Senzualitatea e atat de violenta incat a fost asemuita cu aceea etalata de Petronius sau de Apuleius. In Magarul de aur, insa, orgia carnala frizeaza concupiscenta, dovedindu-se prin acest aspect epoca de decadenta a literaturii latine din primele secole ale erei noastre. Thalassa, desi se napusteste ca un pagan in meandrele pasiunii telurice, pastreaza totusi in intimitatea sa un crez sincer in virtutile luminoase. Caliope este cea care reuseste sa-l maturizeze.

Viziunea descriptiva[19] este mai ampla, fiind un amestec de somptuozitate plastica, de tip parnasian, sclipitoare, si o perspectiva baroca, grandioasa, a elementelor dezlantuite.

Totusi, ,,comentariul notional este un obstacol de care se sfarma fiecare efluviu liric. Traducerea unor «simtiri» permanent glosate este o monstruozitate. Tonusul liric al evocarii, aflat obligatoriu la un nivel ridicat datorita pretentiei de a materializa exasperarea sexuala torida, sufera caderi si redresari permanente. Degringolada stilului macedonskian, simbolizata de acest roman, are premise in unele scrieri mai slabe din epoca maturitatii (Masca), dar niciodata consideratiile toeretice abuzive nu blocau in asemenea grad comunicarea estetica.''

Metaforele folosite de Macedonski in Le Calvaire de feu tin de afectarea sublima, de registrul elegant-pretios, artist, rafinat. Din diferitele obiecte termeni proprii ai metaforei - suflet, ganduri, soare, par - termenii figurati extrag un unic vartej zburator si inflacarat. Vagul simbolist predomneste la topirea generalizata in foc, aur, dar tot lui i se datoreaza si alte imagini pretioase, izbucniri de culori, materii si miscare. Un scriitor cu temperamentul lui Macedonski, inclinat spre observarea miscarii si stralucirii, e firesc sa exploateze posibilitatile expresive ale verbului. Verbul dobandeste greutate si autonomie in fraza, atrage subiectele si complementele in miscarea lui violenta. Si aceleasi stranii personificari, in care obiectele, insufletite de verbul ales cu rafinament si cu o usoara ironie de magician, incep sa alunece in uriase miscari nefiresti.

Creatie

Semnificatia dedicatiilor unor capitole rezulta prin raportare la intreaga structura literara si ideologica a operei lui al. Macedonski.

Capitolul II - ,,Aux fils des dieux, les Hellènes''

Puternicele aspiratii regresive, clasicizante, ale poetului, obsedat de Elada, de ,,antichitatea pagana''.

Capitolul III - ,,A l'immortelle patrie du Dante, à celle que de chaque ville fit un joyau; qui sous des loques mit des coeurs, et sous des feutres à large bords, des yeux flamboyants.''

In geografia spirituala a lui Macedonski, Italia - omagiata in multe randuri - constituie un obiect de cult, intretinut prin subtile afinitati elective (eroism, simt artistic, voluptate, pasiune).

Capitolul IV - ,,Médecine et médecins'' (Paris, Didier, 1872) este un reflex al documentarilor naturaliste si pozitiviste ale poetului, intr-o faza cand patologia nervoasa constituia, in legatura cu Thalassa, o evidenta preocupare.

Capitolul V - ,,Au chevaleresque peuple magyar''

Capitolul VI - ,,Au grand naufrage des Hébreux''

Sensul dedicatiei este metaforic. Erèbe (gr. tenebre, intuneric, infernal) simbolizeaza Infernul. In mitologia greaca, Erebos devine o zeitate, prin personificare.

Publicarea romanului Le Calvaire de feu reprezinta in biografia literara a lui Macedonski un moment important: incercarea cea mai serioasa de cucerire a gloriei europene, prin toate relatiile literare stabilite si cultivate la Paris, unde calatoreste in acest scop intre 7 septembrie - 20 octombrie 1905. Intr-o nota de presa, se scrie:

,,Thalassa va aparea la Paris sub titlul de Le Livre de feu. Aceasta lucrare, inceputa la 1890 si scrisa in romaneste si apoi direct in frantuzeste, insumeaza 14 ani de munca. Ea e compusa din 12 capitole, si anume: Solo sélénaire, Jours d'or, Erôs, Epode rouge, Priape, Erèbe, Pronaos, Hautbois et fanfares, Messe de feu, Dies irae, Messe suprême, Ultra celos.

Lucrarea este poema senzualitatii si poarta ca dedicatiune: ,,Frantei, aceasta Chaldee''. Un capitol este dedicat Italiei, altul marelui naufragiu suferit de ebrei printre negura veacurilor etc. . ''

Apar in acest capitol notiuni ca dezechilibrare nervoasa, halucinatii, degenerare a simturilor. Al. Macedonski, care abordeaza in termeni atat de vigurosi suferintele sexului, isi ia o inutila precautie pentru a-si scoate eroul de sub incidenta sanctiunii morale, plasandu-l sub semnul bolii, al patologiei mintale. Acelasi Macedonski care se revoltase impotriva teoriilor epocii despre patologia geniului! Inconsecventa tipic macedonskiana, dar care aici nu e in favoarea eroului sau, aflat dincolo de bine si de rau. Fiind suficient de convingator fie si numai in ipostaza de creator de fictiuni care pareau "a fi ajuns in preajma hotarului, dincolo de care amagirea inceteaza, sau se schimba in ceva ce, daca va fi tot amagire, este insa aproape deopotriva cu cea in mijlocul careia traim'', Thalassa trebuia sa ramana in planul simbolic. El intruchipeaza fiinta umana insetata de absolut si antrenata tocmai de aceea intr-o experienta spirituala ce-l plaseaza intr-o situatie-limita care, ca orice situatie-limita, se sustrage judecatii comune. A aborda personajul in termeni de obsesie sexuala si patologie mintala inseamna a-l saraci in propriile-i semnificatii.

Thalassa e un poet virtual. Pe de alta parte, "caracterul intens demonstrativ, speculativ chiar, al romanului nu poate fi ignorat . '', sustine, pe buna dreptate, acelasi critic, dar trebuie sa observam ca divagatiile eseistice si "moralizatoare'' nu privesc artistul si actul creator, supratema fiind tratata cu o subtilitate si complexitate nemaiintalnite la noi, intr-o viziune iconoclasta si in raspar nu doar cu perceptia comuna, ci si cu esteticile romantica sau simbolista, trimitand mai degraba la lipsa de pudoare si prejudecati a modernitatii. De acord cu A. Marino cand plaseaza Thalassa intr-un fel de "avangarda'', fara succesiune directa.

Macedonski poate fi considerat primul prozator roman care ,,nu mai pietrifica imaginea, ci o incarca de intensa viata interioara.''[21]

Thalassa este descris de-a lungul intregii opere, un Apollo levantin: ,,Souple, un corps très jeune étincela le long du sentier montueux, s'en rendit maitre, et couronna la hauteur, de son charme fait de force, de cheveux annelés, de rayonnements apolloniens, de tout cet atavisme dont le Levant est, de nos jours encore, le dépositaire unique.''

Mai mult in aceasta varianta franceza, notatiile stiintifice, medicale cu privire la senzatii, la nasterea unei patologii nervoase, sunt abundente:

,,Mais la fraicheur du soir brisait le charme des plantes, et la bête humaine renaissait aux fonctions originelles. Sans doute, les yeux continuaient-ils à ne point éclairer le silence mortuaire de l'appareil où about et duquel procède la concrétion de l'abstrait . Néanmoins, le frémissements des lèvres, des tensions musculaires imprévues, la violence prépondérante du sexe, se réveillaient bien avant que l'homme eût été rendu à son état normal. Ces phénomènes en amenaient d'autres, celui par exemple de la notion du contact, et la syncope, résultat partiel de la trop grand radiation de fluide nerveux, entrait dans sa période terminale. Réveillée, la sensibilité de l'épiderme, que fouettaient les tiges rêches, ajoutait à la réaction''.

Microcosmosul acestui baiat se roteste in jurul axei soare-mare.

,,C'était, alors, toute une exaltation de son ame vers le soleil, tout un frémissement de son être en présence de l'infini des cieux et de son reflet: la mer''.

Viata isi urma calea, de mii de ani, asa cum fusese zamislita, din nimic, un punct, un soare, pentru a renaste intr-o noua viata: ,,Incommensurables, les espaces interplanétaires étaient franchis. Les soleils succédaient aux soleils, les voies lactées aux voies lactées. Et la vie, qui partout se poussait dans la mort, pour, partout, ne se précipiter que dans une vie nouvelle, épopée transcendante se poursuivant au delà de toute conception, l'angoissait d'une douleur, l'étreignait d'une volupté''.

Gradarea instalarii zeului Eros in trupul sau este precis descrisa: ,,Haletants de fièvre dévorante, les nerfs de Thalassa amplifiaient les imprécisions perçues, et l'inimaginable désarroi qui le livrait, pieds et poings liés, à un ordre de phénomènes spéciaux, s'emparait de sa pensée, se substituait aux ultimes manifestations de volonté dont, de temps à autre, pointaient encore en lui les indices affaiblis. Erôs l'ayant depuis longtemps fait sien, mille chimères le hantaient; mille bras le ceignaient de chaines fluidiques. De droit et de gauche, des prunelles lui brûlaient les paupières; des lèvres lui mangeaient les lèvres, lui buvaient l'ame. Battus et cernés, ses yeux s'enfonçaient dans les cavités sous-frontales . ''

Il faut redevenir classique par la nature, donc par la sensation

Cezanne

Ceea ce Merleau-Ponty va putea desemna ca sentir, domeniul sensibilului, numind experienta vederii si a pipaitului, este contactul cu o anumita carnalitate a lumii din care acestea fac parte si in care subiectul dispare ca opus obiectului, fiind inlocuit de relatii de reciprocitate, chiasm, in unitatea si imanenta transcendenta.

Ca expresii ale cautarii unui drum catre lume, din perspectiva unui om aflat in ipostaza de seducator, spatiile paradiziace exprima atitudinea echilibrata a alteritatii. Locul promis Celuilalt este unul de armonie absoluta, in care abundenta vegetala, regasirea dualismului primordial viata-moarte (insula), ospatul ca impartasire generala si redobandire a sensului divin - se constituie in imagini simbolice ale seductiei. Alaturi de ele, arhetipurile ispitirii intregesc sensul acestei forme de cautare. Cu deosebire simbolismul sarpelui contine sensuri ale seductiei, el fiind arhetipul general al ispitirii si prin sensurile temporale si prin cele diabolice. Animal lunar cu functii faste si nefaste, sarpele reprezinta un recensamant complet al posibilitatilor naturale. El apare in miturile si credintele lumii si ca salvator si ca dusman al omului, are puteri hipnotice, intruchipeaza forta htoniana, dar si viclenia diabolica, este un simbol al timpului nesfarsit. Alchimistii medievali ii adopta imaginea ca emblema a materiei in continua transformare, reprezentandu-l in ipostaza de roata zodiacala (uroboros). Simbolic, sarpele care isi inghite coada a fost preluat in heraldica si investit cu semnificatii legate de sensul devenirii universale; apare astfel pe multe blazoane ale aristocratiei europene, precum si pe cele ale unor boieri din tarile romane.

Doua simboluri se intalnesc in Le Calvaire de feu, legate in mod derivat, de Foc : sarpele si falusul.

Pe langa motivul focului, se prefigureaza si un alt motiv important, apa (marea-oglinda), incarcat de multiple conotatii, toate putand fi puse sub semnul unui ,,idealism ontologic''. In spiritul acestei viziuni, realitatea fenomenala, ontic obiectiva, dar imateriala in esenta sa, reflecta idealitatea substantiala a Absolutului. Omul, realitate uletica (materiala), dar si spirituala, e, simultan, manifestare si proiectie a esentei ideale, ceea ce ii deschide o cale naturala de eliberare din sclavia Timpului si de ,,topire'' in Absolut.

Marchizul si Printul

Cazul de analiza psihologica a dementei cauzate de efectele progresive ale dezechilibrarii, prin refulare si excitatie nebuna, duce la o posibila asemanare cu un miez al romanelor lui Sade.

In literatura franceza clasica, lumile descrise se indeparteaza considerabil de realitatea materiala si de viata cotidiana. S-a sustinut uneori ca, in pofida acestei indepartari, operele de fictiune produse in Franta secolului al XVII-lea reflectau fidel, desi fara stirea autorilor lor, punctul de vedere al grupului social cu care acestia se identificau. Oamenii din aceasta literatura aveau o relatie speciala cu Dumnezeu, de aici viitoarea subiectivitate moderna - diverse moduri de a imagina prezenta eului, reculegerea crestina, modelul latin al autodominarii si legatura romanesca dintre Individ si Providenta - au oferit societatii franceze un fascicul de reguli si de idealuri care au jucat un rol considerabil in evolutia moravurilor.

Sensul valorii romanelor lui Sade (Justine, Juliette sau Filosofia in budoar, scris sub forma de dialog) este acela de a da expresie literara unui filon de gandire cu relevanta extraliterara: preocuparea pentru decuparea mecanismelor dorintei si ale placerii in functie de reperele unei filosofii a naturii care porneste de la Istoria naturala a lui Buffon. Conform acesteia, materia este pusa in miscare de energia oarba, generand astfel toate formele posibile in natura. Toate speciile au, pentru Buffon, importanta egala, conceperea embrionului uman nefiind cu nimic mai valoroasa decat germinarea bobului de grau. In cuvintele marchizului de Bressac, alter-ego al lui Sade in romanul Justine aceasta asertiune este preluata aproape identic: ,,cum toate caile sunt la fel de bune pentru natura, nimic nu se pierde in creuzetul imens in care au loc schimbarile''. Prin urmare, indivizii sunt lipsiti de importanta, iar distrugerea lor nu este numai indiferenta naturii, ci chiar necesara, pentru ca moartea lor este conditia vietii altor fiinte, a transformarii naturale. Existenta indivizilor nu are trecut si viitor, ci doar aici si acum. Aceasta idee introduce in economia libertinajului iubirea pasiune: de vreme ce scopul naturii nu este reproducerea, ci distrugerea, inseamna ca orice opreste reproducerea este binevenit: felatia, contraceptia, sodomia, avortul, infanticidul. Toate aceste mijloace trebuie utilizate pentru a cauta supraabundenta energiei. Astfel, libertinul nu este decat imitatorul Naturii suverane, iar iubirea nu poate fi inteleasa altfel decat ca practicare a cruzimii.

O conceptie noua in analiza operei sadiene a abordat-o Barthes in studiul Sade, Fourier, Loyola (1971)[23]. Omul de litere Sade a introdus termenul de ,,sadism'', prima oara mentionat in Psychopathia sexualis (1886) de Kraft-Ehing, inainte de a fi reutilizat si transformat de S. Freud. Borel, Flaubert, Baudelaire, Huysmans, Apollinaire, Breton, Eluard, Char, Maurice Heine, Gilbert Lély, Bataille, Klossowski, Blanchot, Barthes - iata doar cativa dintre cei ce l-au reabilitat pe Sade. Cosmarul de nedescris, creat de Sade, a fascinat lumea cineastilor: Buñuel l-a descris in Age d'or, Pasolini in Italia anilor 1945, in Salo. Ancorata intr-o erotica antireligioasa, dominata de o violenta puternica, opera lui Sade se construieste prin forta frazei care inseala conventia literara. Cu toate acestea, chiar si azi, Sade ar trebui interzis (o afirma criticul Philippe Sollers ).

In Sade se exalta filosoful intemnitat si primul teoretician al revoltei absolute. Sade a cunoscut o singura logica, aceea a sentimentelor.

Ca si la Marchizul de Sade, la Printul (cum se autointitula uneori) Rogala (Macedonski) erotica este deosebit de posesiva, imperioasa si violenta. Barbatul invinge si femeia invinsa. Erotica prin excelenta virila, care consacra triumful masculinitatii prin reprezentari de vitalitate in eruptie, de exaltare directa a bucuriei fizice, in termeni de o plasticitate rara. Ca orice fascinat de ideal, Macedonski ramane un spirit absolut in tot ce concepe, simte, gandeste, creeaza, si prin urmare iubirea este vazuta ca un mijloc de realizare a absolutului. Aceasta este noua sa himera, cea erotica, de nuanta pur platonica, desprinsa din Symposion. Obsesiile erotice ale lui Macedonski au ceva din Erosul antic, care implica posesia sufletului si a trupului. Si cand imposibilitatea unificarii totale, spirituale, deci imposibilitatea realizarii absolutului iubirii devine durere pentru barbat.

Macedonski este in spiritul naturalismului, ale carui aspecte le vom regasi si in alte opere ale poetului.

Capitolul 4

Opera dramatica in limba franceza

AISTHESIS - REFLECTIA CREATOARE PE MARGINEA MODELULUI

Teatrul romanesc, care atinsese nivelul capodoperelor nationale prin creatiile lui V. Alecsandri, B.P.Hasdeu si I.L.Caragiale avea datoria estetica a continuarii si reactualizarii traditiei dramei - istorice si psihologice - ca si a comediei de substanta, in acelasi timp cu deschiderea spre modernitate.

Teatrul macedonskian, considerat, de catre criticii literari, ca fiind capitolul cel mai putin izbutit al scrisului sau, contine toate temele si orientarile personalitatii scriitorului. Macedonski poseda tehnica punerii in scena si a conflictului dramatic, scenariul fiind construit pe panza propriei sale existente, cu toate idealurile, suferintele, nemultumirile, pe surt, tragicul neintelegerii. Primele piese au fost construite rapid, fara prea multa tensiune dramatica.

Intinsa pe intervalul catorva decenii (1876-1916), creatia dramatica macedonskiana coincide cu etapa modernizarii teatrului romanesc. Fixata intre opera lui V.Alecsandri, I.L.Caragiale si anul primelor scrieri ale unor Camil Petrescu, Mihail Sorbul, ea e contemporana cu comediografia minora postcaragialiana, cu productia unor Haralamb Lecca, Emil Nicolau, A.de Herz, dar si cu marea dramaturgie istorica (Al.Davila, B.St.Delavrancea, N.Iorga) sau cu teatrul poetilor simbolisti (St.Petica, Dimitrie Anghel, St.O.Iosif, V.Eftimiu etc.). Conceptia teoretica de autentica modernitate ce i-a stat la baza (expusa in : Din Gradina lui Akademos, evidenta in structura pieselor, in evolutia conflictului si in tipurile de personaje, detectabila in indicatii de cadru, gestualitate, miscare, lumina) explica varietatea dramaturgiei scriitorului, incercarea de adecvare a formelor dramatice la proliferarea subiectelor inregistrata de teatru la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX. Dramaturgia in limba franceza cuprinde Fariboles et gentilesses d'antan et de tous temps, Le fou? (drama de caracter) si La Mort du Dante (formula tragica a ,,pasiunii''). Autobiografica prin excelenta, dramaturgia lui Alexandru Macedonski reflecta natura conflictuala a scriitorului, reprezentandu-l in tipul eroului principal - veleitarul. Daca Dorval ajunge pe marginea prapastiei sociale salvandu-se in ultimul moment, Dante, in pragul mortii, e un destin implinit, confirmat de adevarul incontestabil al creatiei sale, intreaga piesa transformandu-se intr-o apoteoza. Dante (si prin el Macedonski) proclama victoria creatiei asupra timpului, indoielii, mortii, neantului, in tonalitatea sacra a misterului medieval.

Piesa Le Fou? a fost scrisa la Paris, in prima jumatate a anului 1912 si reprezinta ultima incercare macedonskiana de cucerire a gloriei europene. Din revista Paris-Journal aflam ca in noua opera macedonskiana este vorba de un Napoleon al aurului care doreste pentru Franta preponderenta comerciala si industriala asupra lumii intregi.

Le Fou?, departe de a fi o comedie, amintind mai degraba atmosfera din piesele lui Strindberg, se subintituleaza astfel ca o sfidare adusa durerii si tradarii, un soi de ras negru. Tudor Vianu descoperea in jocul capricios al realitatii cu posibilitatea din Le Fou? un pirandellism avant la lettre (comedia fusese scrisa cu 20 de ani inaintea operei dramaturgului italian). In acelasi sens, al modificarii conceptiei asupra categoriilor estetice, Moartea lui Dante, departe de a fi o tragedie (cum se subintituleaza), este un poem inchinat Creatorului, din care se degaja lumina victoriei asupra mortii. Bineinteles si tragedia antica implica victoria morala a eroului asupra conditiei sale omenesti, dar era lipsita de bucuria, de frenezia acestei impliniri.

Comedia dramatica in patru acte, Le Fou?, are ca personaje: Dorval, bancher, personajul principal, Mme Dorval, sotia, care il considera un nebun, Georges, fiul lor, Jeantet, prietenul si colegul de liceu al lui Dorval, un literat, Doctorul Tréfond, prieten al lui Dorval, Bertin, director adjunct la Banca Dorval, un usier. Din primul act, decorul ne prezinta elemente ale obsesiei lui Dorval, ,,pe ziduri, batalii napoleoniene care arunca fulgerari si schinteieri de aur. Portretele imparatului, pe jos, calare, si in medalioane. Pe piedestaluri si console, busturile lui. In unghiul din stanga, reproducerea Coloanei Vendôme cu statuia lui Bonaparte.''

Pentru Dorval viata nu inseamna bani, ci indeplinirea unei misiuni. ,,La vie, pour moi, est une expiation. Car je suis parfois tenté de croire que je ne suis qu'un fou, qu'un dément . Et, malheureusement, je ne le suis pas. Et, de plus, je ne diffère des autres. Ne suis-je point, en éffet, l'homme aux deux personnalités? Et la sienne - celle-là, - la très grande - la très haute - celle du Titan sublime et terrible qui dort sa mort aux Invalides - ne me lancine-t-elle pas? . Fou? Oh! Certes, puisqu'il l'a été Lui, Lui, L'Homme du Conseil des Cinq cents . '' Tulburarea sa psihica (Zwangsvorstellung, Ywangshandlung), caracterizata de iruptia in constiinta a acestui sentiment de identificare cu personalitatea lui Napoleon, nu se poate vindeca decat prin .

Personajele simbolice, embleme ale proiectiilor constiintei si, totodata, modalitati noi de judecare a istoriei prin anacronism (B.Shaw proceda la fel) apar in scene al caror caracter factice e atenuat de justificarea situationala, care le face veridice. Macedonski priveste drama in calitatea ei de partitura pentru o arta independenta, sintetica, noul ideal teatral coincident cu prerogativele simboliste. Elementele muzicale, armonia dictiunii recitativelor vocale, plasticitatea gruparilor, a cadrului decorativ si a nalucirilor din piesa au acelasi scop de a sensibiliza multiplu spectatorul in spiritul, deopotriva, al conceptiei simboliste si al teatrului modern. In consens cu revolutia decorului contemporana lui, Macedonski considera elementul vizual o modalitate esentiala de expresie sensibila a ideologiei piesei, un mijloc de fixare plastica a mesajului literar: pentru Pronaosul Mortii lui Dante recomanda panza lui Delacroix, accesibila, fidela, foarte directa traducere senzoriala a spiritului dantesc al Divinei Comedii. Dramaturgul utilizeaza larg in aceasta piesa culoarea si lumina in functia lor semiotica, ca elemente de schimbare a cadrului actiunii, modalitatii de transfer din planul real in cel simbolic. La Macedonski piesele sunt foarte jucate, in special Le Fou? unde replica este extrem de dinamic construita, urmand oralitatea nedezmintita a limbajului dramatic. Personajele faptuiesc, vorbele lor sunt sustinute in situatii, ele exista viu, neputand fi desprinse de calitatea lor scenica.

Intr-o nota din Excelsior, 1918, se precizeaza: ,,Aceasta piesa a fost inceputa in 1915 si sfarsita la 27 decembrie 1916. A fost scrisa mai intai in frantuzeste si apoi in romaneste.'' Mai mult, o confesiune dezvoltata, intr-un interviu (D. Karr, ,,Moartea lui Dante Alighieri''. Poetul Al. Macedonski da pretioase lamuriri asupra noii sale lucrari dramatice, in Masca, I, 2, 14 august 1916):

Cu Le Fou?, drama a personalitatii, Macedonski deschide un drum neincercat in teatrul romanesc, dominat de evocarea istorica si satira sociala. Tema piesei este cea a evolutiei mutatiilor pe care imaginea propriei noastre personalitati le inregistreaza rasfranta in ceilalti (adevarat motiv pirandellian ). Moartea lui Dante inchipuie o apoteoza a marelui florentin, in destinul caruia Macedonski se regaseste pe deplin, mistic indragostit de poezie, hulit de contemporani, glorificat de urmasi.

Imaginea de inceput se deschide precum in Infernul dantesc; Vergiliu si Dante merg in barca plutind pe Styx. Unitatea intregului se bazeaza pe locul actiunii, peisajul fizic-moral al cercului din iad, al principeselor si principilor din Iad, al damnatilor (des chiens, des porcs immondes - cum ii numeste Vergiliu, al tuturor oamenilor celebri - ,,ceux qui ont dechiré l'Italie en mille morceaux'', al hotilor si asasinilor, al papilor), pe scurt un cerc larg al ereticilor si ateilor; iar alternanta rapida a unor fapte independente, lipsite de legatura unele cu altele ca niste scene izolate, se bazeaza pe structura globala a Comediei; aceasta prezinta drumul unui singur om cu calauzitorul sau printr-o lume ai carei locuitori salasluiesc fiecare in coltul ce i s-a indicat. In ciuda alternantei rapide a scenelor, nu putem vorbi de o conexiune stilistica paratactica; in sine, fiecare scena se caracterizeaza printr-o mare bogatie de legaturi sintactice si, acolo unde scenele sunt alaturate abrupt si fara legatura, se intrebuinteaza in scop de opozitie forme de exprimare variate si artistice, care trebuie apreciate drept inversiuni; scenele nu sunt insirate una dupa alta rigid si in aceeasi tonalitate, ci cu specificul bine rotunjit al tonalitatii respective ele se ridica din adancime si stau in reciproc antagonism.

Vos o quibus integer aevi

sanguis, ait, solidaeque suo stant robore vires,

vos agitate fugam[28]

Multe cuvinte exprese ale lui Dante, referirile la modelul vergilian, invocarea muzelor, a lui Dumnezeu, atitudinea plina de tensiune si de dramatism fata de propria sa viata si opera, tonul fiecarui vers dau dovada ca poetul avea cele mai mari exigente.

Grija dramaturgului Macedonski nu este numai spectaculozitatea montarii, cat si plastica spectacolului, care intra adanc in structura textului dramatic macedonskian, stabilind scene si situatii. Piesa totodata se construieste muzical, realizand astfel unitatea cu intreaga opera macedonskiana din ultima parte a creatiei poetului. Corurile si recitativele utilizeaza repetitia, procedeul predilect al poetului si un eficient procedeu al dialogului dramatic, care are aici o functie de incantatie. Intreaga piesa este construita pe o armonie speciala: anticiparea unui motiv, reluarea lui, apoi scena-cheie, ridicarea in simbol a acestei scene si rezolvarea ei. Piesa se desfasoara alternativ in sufletul lui Dante (delirul care-l pune fata in fata cu timpul si cu propria opera) si in realitatea istorica din care dramaturgul retine ultimele clipe de viata. Realitatea cruda si nemiloasa contrapuncteaza cu acorduri sinistre un destin al inaltimilor, pana si in momentul luptei geniului cu moartea.

Capitolul 5

,,S-al meu nume, printre veacuri, inaltandu-se senin . ''

Marile personalitati literare sparg limitele curentelor, afirmandu-si in orice imprejurare personalitatea lor unica, irepetabila, originala, si acesta, fara indoiala, este si cazul lui Macedonski. Legea sa este contrastul si pendularea intre idealitate si realitate, absolut si relativ, etern si efemer.

Desi opera in limba franceza a lui Macedonski nu a fost profund studiata de catre critica literara acest lucru nu-i micsoreaza trasaturile de experiment, de incercare de se inscrie pe coordonata modernitatii franceze. Macedonski era legat de cultura franceza prin insusi conceptul de poezie: neeliminand ipoteza influentelor in poeziile din Bronzes, nu putem ignora o rezistenta tenace la anumite coordonate spirituale ce au intrat in definitia conceptului modern.

Publicarea acestor creatii in limba franceza au reprezentat in biografia literara a lui Macedonski un moment important. Au constituit incercarea cea mai serioasa de cucerire a gloriei europene, prin toate relatiile literare stabilite si cultivate la Paris.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Opera in limba franceza

VOLUME

Macedonski, Al., Bronzes, Vers. In Macedonski, Opere, vol. II, Academia Romana, Editura Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta, Univers Enciclopedic, Bucuresti 2004.

Macedonski, Al., Le Calvaire de feu, in Macedonski, Opere, vol. II, Academia Romana, Editura Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta, Univers Enciclopedic, Bucuresti 2004.

Macedonski, Al., Le Fou?, in Macedonski, Opere, vol. II, Academia Romana, Editura Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta, Univers Enciclopedic, Bucuresti 2004.

Macedonski, Al., La mort du Dante, in Macedonski, Opere, vol. II, Academia Romana, Editura Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta, Univers Enciclopedic, Bucuresti 2004.

Aceleasi opere au mai fost consultate si in:

Macedonski, Al., Opere, III-VII. Studiu introductiv, editie ingrijita, note si variante, cronologie si bibliografie de Adrian Marino (si Elisabeta Brancus), Scriitori Romani, Editura Minerva, Bucuresti, 1966-1980.

REFERINTE CRITICE

Alexandrescu S., Privind inapoi modernitatea, Editura Univers, 1999.

Anghelescu, Mircea, Al.Macedonski: ,,Noptile'', ,,Lyceum'', ,,Texte comentate'', Editura Albatros, Bucuresti, 1973.

Anghelescu, Mircea, Clasicii nostri, Editura Eminescu, Bucuresti, 1996.

Anghelescu, Mircea, Literatura romana si Orientul (secolele XVII-XIX), Editura Minerva, Bucuresti, 1975.

Anghelescu, Mircea, Poezia romaneasca in epoca romantica, volum ingrijit de, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1997.

Anghelescu, Mircea, Scriitori si curente, Editura Eminescu, Bucuresti, 1982.

Anghelescu, Mircea, Textul si realitatea, Editura Eminescu, Bucuresti, 1988.

Anghelescu, Mircea, Al. Macedonski, Versuri si proza, antologie, studiu introductiv, tabel cronologic stabilit de, Editura Albatros, Bucuresti, 1996.

Antologie Filosofica, Filosofie antica, editie de Octavian Nistor, Editura Minerva, Bucuresti, vol. I-IV, 1975

Auerbach Erich, Mimesis, Editura Polirom, Iasi, 2003

Babeti, Adriana, Dandysmul. O istorie, Polirom, Iasi, 2004.

Bachelard Gaston, Apa si visele. Eseu despre imaginatia materiei, Ed. Univers, Bucuresti, 1995

Bachelard Gaston, Pamantul si reveriile odihnei, Ed. Univers, Bucuresti, 1999

Bachelard Gaston, Pamantul si reveriile vointei, Ed. Univers, Bucuresti, 1998

Barthes, Roland, Sade, Fourier, Loyola, Editions du Seuil, 1971.

Bataille Georges, La littérature et le Mal, Gallimard, Paris, 1957.

Georges Bataille, Erotismul, traducere din limba franceza de Dan Petrescu, Iasi, Nemira, 1998

Baudelaire Charles, Pictorul vietii moderne si alte curiozitati, antologie, traducere, prefata si note de Radu Toma, Editura Meridiane, Bucuresti, 1992.

Baudelaire, Charles, Oeuvres complètes, préface, présentation et notes de Marcel A.Ruff, Seuil, Paris, 1968.

Biberi, I., Visul si structurile subconstientului, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1970.

Bote, Lidia, Simbolismul romanesc, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1966.

Camus, Albert, Omul revoltat, Editura Sophia, Arad, 1994, traducere de Ligia Holuta.

Calinescu George, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Ed. Minerva, 1980.

Calinescu Matei, A citi, a reciti. Catre o poetica a (re)lecturii, Ed. Polirom, Iasi, 2005.

Charbonnier Marie Anne, Esthétique du théatre moderne, Armand Colin, 1998.

D'Annunzio, Gabrielle, Focul, traducere de Adriana Lazarescu si George Lazarescu, prefata si tabel cronologic de Nicolae Balota, Editura Minerva, Bucuresti, 1979.

D'Aurevilly, Barbey, Impatimiri diabolice, traducere de Gina Argintescu-Amza, Editura Allfa, Bucuresti, 1998.

De Sade, Donatien-Alphonse François, Filozofia in budoar, traducere de A. Baleanu, postfata de Gh.Iova, Editura de Vest, Timisoara, 1993.

De Sade, Donatien-Alphonse François, Les Infortunes de la vertu, Allfa, 1998.

De Sade, Justine sau Nenorocirile virtutii, Editura Trei, Bucuresti, 2008

De Sade, Cele o suta douazeci de zile ale Sodomei sau scoala libertinajului,Editura Trei, Bucuresti, 2005.

Denis de Rougemont, Iubirea si Occidentul, editia a doua, traducere si note de Ioana Feodorov, introducere de Virgil Cindea, Bucuresti, Univers, 2000.

Derrida J., L'écriture et la différence, Paris, Le Seuil, 1967.

Drouhet, Charles, Influenta franceza in poezia lui Macedonski, Bucuresti, 1944.

Dimitriu, Daniel, Gradinile suspendate. Poezia lui Alexandru Macedonski, Editura Polirom, Iasi, 1999.

Durand Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000.

Enachescu Constantin, Tratat de psihopatologie, Editura Tehnica, Bucuresti, 2005.

Enachescu, C., Elemente de psihologie proiectiva, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1973.

Julius Evola, Metafizica sexului, cu un eseu introductiv de Fausto Antonini, traducere de Sorin Marculescu, editia a doua, Bucuresti, Humanitas, 2002.

Focillon, Henri, Viata formelor, Editura Meridiane, Bucuresti, 1977.

Foucault, Michel, Histoire de la folie à l'age classique, Editions Gallimard, 1972.

Freud, S., Autobiografie, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1993.

Freud, S., Dincolo de principiul placerii, Jurnalul literar, Bucuresti, 1992.

Freud, S., Introducere in psihanaliza. Prelegeri de psihanaliza. Psihopatologia vietii cotidiene, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1980.

Friedrich, Hugo, Structura liricii moderne, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1969.

Funeriu, I., Hermeneutica poeziei lui Macedonski, Timisoara, 1992.

Guilbert, Charles, L'Envers du Genie, Paris, Albin Michel, 1931.

Hadot Pierre, Ce este filosofia antica?, Editura Polirom, Iasi, 2002.

Hadot Pierre, Plotin sau simplitatea privirii, Ed. Polirom, Iasi, 2004.

Huysmans J.K., À rebours, Gallimard, ed. Marc Fumaroli, coll. Folio, 1977, rééd.1992.

Iliescu, Adriana, Literatorul, Studiu monografic, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1968.

Jankelevitch, W., La Mauvaise Conscience, Alcan, 1939.

Jeanrenaud Alfred, La langue française contemporaine, Polirom 1996.

Kristeva, Julia, Soeil noir, Dépression et mélancolie, Folio Gallimard, 1989.

Le Rider, Jacques, Modernitatea vieneza si crizele identitatii, Editura Universitatii ,,Alexandru Ioan Cuza'', editia a II-a, 2003, traducere de Magda Jeanrenaud.

Liiceanu, Gabriel, Incercare in politropia omului si a culturii, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1981.

Mallarmé St., Oeuvres complètes, texte établi et annoté par Henri Mondor et G. Jean Aubry, Paris, Pléiade, 1961.

Manolescu, N., Metamorfozele poeziei, Bucuresti, Editura pentru Literatura, 1968.

Manolescu, N., Despre poezie, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1987.

Manus, André, Névroses et Psychoses de l'adulte, Que sais-je?, PUF, 1994.

Marchal, Bertrand, Lire le Symbolisme, Dunod, Paris, 1996.

Marino Adrian, Opera lui Alexandru Macedonski, Bucuresti, Editura pentru Literatura, 1967.

Marino, Adrian, Viata lui Alexandru Macedonski, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1966.

Marino, Adrian, Modern, modernism, modernitate, Bucuresti, E.P.L.U., 1969.

Merleau-Ponty Maurice, Ochiul si Spiritul, Casa Cartii de Stiinta, Cluj, 1999.

Micu, D., Inceput de secol, 1900-1916. Curente si scriitori, Editura Minerva, 1970.

Micu, Dumitru, Literatura romana la inceputul secolului XX, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1964.

Mitchievici, Angelo, Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente, Editura Institutul Cultural Roman, 2007.

Musset Alfred de, Cele mai frumoase poezii, traducere de Lazar Iliescu, Editura Tineretului, Bucuresti, 1960.

Nadeau, Maurice, Histoire du surrealisme, Seuil, 1964.

Negoitescu, I., Scriitori moderni, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1966.

Nietzsche, Friedrich, La Naissance de la tragédie, texte traduit par G. Bianquis, Paris, Gallimard, 1949.

Noël Richard, Profils symbolistes, Librairie Nizet, 3 bis Place de la Sorbonne, Ve, Paris, 1978.   

Novalis, Intre veghe si vis, Fragmente romantice, Editura Univers, Bucuresti, 1995, selectie, traducere, prefata, note si comentarii de Viorica Niscov.

Paleolog, V.G., Visiunea si auditia colorata sinestesica la Alexandru Macedonski, Corlate, 1944.

Peyre Henri, Qu'est-ce que le symbolisme?, PUF, Paris, 1974.

Picon, Gaëtan, Panorama de la nouvelle littérature française, Gallimard, 1960.

Platon, Dialoguri, traducere de C.Papacostea, rev. de C. Noica, E.L.U., Bucuresti, 1968.

Pop, Ion, Ore franceze, Editura Univers, Bucuresti, 1979.

Raymond Marcel, De la Baudelaire la suprarealism, Editura Univers, 1998.

Richepin Jean, La Chanson des gueux, Orphée/La Différence, Paris, 1990, choix et présentation par Marcel Paquet.

Rimbaud, Arthur, Oeuvres, Paris, Garnier, 1960; rééd. Avec la collaboration d'André Guyaux, coll.,,Classiques Garnier'', 1981, renouvelée en 2000.

Rollinat Maurice, Les Névroses, Minard, ,,Lettres Modernes'', edition de Regis Miannay, 1972.

Samain, Albert, Au jardin de l'infante, Paris, Mercure de France, 1934.

Sartre J.P., Baudelaire, précedé d'une note de Michel Leiris, Gallimard, 1946.

Sahleanu, V., Popescu-Sibiu, I., Introducere critica in psihanaliza, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1972.

Sollers, Philippe, Liberté du XVIII^ème, Coll.Folio, Gallimard, 1996.

Tudose Florin, Catalina Tudose, Letitia Dobranici, Psihopatologie si psihiatrie pentru psihologi, Editura InfoMedica, Bucuresti, 2002.

Ubersfeld A., Lire le théatre, Editions sociales, 1977.

Vianu, T., Coiculescu S., Streinu V., Istoria literaturii romane moderne, Editura Contimporana, 1944.

Vianu, T., Scriitori romani din secolul XX, Editura Minerva, 1979.

Vianu, T., Studii de literatura romana, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1965.

Villiers de L'Isle-Adam, Povesti fioroase, traducere si cuvant inainte de G.Marcuson, Editura Univers, Bucuresti, 1970.

Von Schiller, Friedrich, Poésie naïve et poésie sentimentale, Aubier-Montaigne, Paris, 1947.

Zamfir Mihai, Din secolul romantic, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1989.

Zamfir Mihai, Introducere in opera lui Alexandru Macedonski, Bucuresti, Editura Minerva, 1972.

Zamfir, Mihai, Proza poetica romaneasca in secolul XIX, Editura Minerva, Bucuresti, 1971.

Zamfirescu, V.D., Etica si psihanaliza, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1973.

DICTIONARE SI SITE-URI

Larousse, Dictionar de Psihanaliza, Semnificanti, Concepte, Mateme, sub directia lui Roland Chemama, editie de Leonard Gavriliu, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1997.

Bompiani, Valentino, Laffont Robert, Dictionnaire encyclopédique de la littérature française, Robert Laffont, 1999.

Chevalier, Jean, Gheerbrant Alain, Dictionnaire des symboles, Robert Laffont, 1969.

ATILF, le Trésor de la langue française informatisée: https://atilf.atilf.fr/

ABU, la Bibliothèque universelle: https://abu.cnam.fr/

Le projet Gutenberg: https://www.gutenberg.org/

Poésie Webnet: https://poesie.webnet.fr/