Ion Barbu - poezia lui Barbu

Ion Barbu - poezia lui Babu

Poezia lui Ion Barbu trezeste de la primul contact reactia de uimire a cititorului : ai senzatia ca, desi e scrisa in limba romana, cuvintele asculta de legi inventate ad hoc, ca esti provocat sa dezlegi o enigma poetica. Nu e de mirare. Poetul a fost, ca formatie si cariera, un matematician, prin urmare s-a obisnuit sa propuna probleme complicate. Poezia a fost pentru el un joc superior al inteligentei, o forma de cunoastere la fel de abstracta si de provocatoare ca geometria. O afirmatie cunoscuta a poetului-geometru este cea potrivit careia "exista un punct inalt un punct in care poezia se intalneste cu geometria". Spatiul poetic pe care il propune Ion Babu apare cititorului de poezie  straniu si total nefamiliar. Si aceasta pentru ca nu ne putem reprezenta in urma lecturii nici peisaje, nici fiinte omenesti ori animale (fie ele si simbolice, ca in opera lui Blaga). Si cata vreme literatura trebuie sa aiba un grad oarecare de referentialitate, nu ne putem opri intrebarea : despre ce fel de reprezentari sa fie vorba in cazul acestui poet ? Asa cum o spune el insusi, singura figura pe care artistul a nazuit sa o reprezinte in spatiul poetic este " figura spiritului". Iar aceasta figura scapa de sub determinaile realiste, nu mai aminteste decat vag structurile antropologice, devine o reprezentare abstracta. Ganditi-va la sculpturile lui Brancusi, de pilda la "Poarta sarutului". Ce legatura pare sa existe intre cuplul uman ipostaziat intr-o imbratisare si formele geometrice ale acestei sculpturi ? Evident ca nici una. Nu se poate preciza care este barbatul si care femeia si nici macar trasaturile omenesti nu sunt vizibile. Mai ganditi-va la tablourile lui Kandinski, cercuri, patrate, spirale, pete de culoare. Aceleasi calitati (absractizarea si non-antropologicul) caracterizeaza poeziile lui Ion Barbu. Lumea pe care acestea o creeaza pune la incercare fantezia cititorului, solicitandu-i o reprezentare non-imitativa, cu doua sau mai mult de trei dimensiuni. Desigur, reprezentarile bidimensionale sunt rezultatul practicarii geometriei si al familiaritatii cu figurile desenate in plan. Totodata, putem lua in considerare si contextul epistemologic al momentului : Albert Einstein isi publicase o carte de popularizare a teoriei sale, in care, spre a facilita intelegerea din partea cititorilor le propunea imaginea unor fiinte bidimensionale care locuiau pe o sfera. Una dintre poeziile lui Ion Barbu s-a intitulat initial In plan, pentru ca, ulterior, in volum sa capete titlul Mod si sa propuna explicit viziunea unor existente bidimensionale :

Te smulgi cu zugravitii, scris in zid,

La gama turlelor acestor locuri,

Intreci orasul pitrei, limpezit

De roua harului arzand pe blocuri.

O, ceasuri verticale, frunti tarzii !

Cer simplu, timpul. Dimensiunea, doua ;

Iar sufletul impur, in calorii,

Si ochiul unghi si lumea-aceasta - noua.

Nicolae Manolescu propune in Teme interpretarea cestui text ca fiind generat de contemplarea unei picturi murale, mai precis a unei fresce bisericesti. Interpretarea ne apare perfect plauzibila, trebuie doar sa adaugam ca reprezentarea propusa este atribuita unui subiect greu de precizat - acel tu generic, ce poate desemna fiinta umana in ipostaza de fiinta cunoscatoare. Traind un experiment total (unic si total diferit), acest subiect generic iese de sub determinarile normalitatii contingente si se inscrie intr-o aventura esentiala, prin care  ordinea mundana/umana lasa loc unei ordini alternative. Poate fi vorba despre ordinea care genereaza reprezentarile picturale, sau pe cele geometrice, poate fi vorba, la fel de bine, despre ordinea altor lumi/ universuri, despre care fictiunile noastre ( ca si visele noastre) aduc sporadice dovezi - imagini abia zarite printr-o fereastra intredeschisa. Sa spunem ca Picasso, Dali, Brancusi, Kafka, Lautreamont ori Urmuz au privit si ei prin aceeasi fereastra. Religiile si mai toate formele de experiente spirituale vorbesc si ele despre inaltari la cer, despre depasiri ale ingradirilor la care lumea noastra ne supune.

Imaginea lumii biplane este magistral creata in balada Nastratin Hogea la Isarlik. Aici poetul propune o trecere aproape insesizabila din planul existentei reale in cel al fictiunii, absorbirea vocii auctoriale in lumea biplana a creaturilor sale trimite la un model pe care il va folosi pana la saturatie literatura postmoderna.

Mircea Cartarescu, bunaoara, va gasi un concept foarte expresiv prin care sa desemneze aceasta suprapunere de planuri, contopirea lor : "texistenta". Compus din "text" si "existenta", conceptul isi propune sa surprinda viziunea concomitentei dintre real si fictional, avand ca principal suport imaginativ "Banda lui Möebius", acel construct prin care un fizician al secolului XX a incercat sa reprezinte infinitul : o fasie de hartie rasucita si lipita la capete pe care sa o parcurgi cu pixul, fara a mai putea preciza pe care parte a benzii te situezi.

Poemul lui Ion Barbu transmite cititorului stranietatea alunecarii dintr-o ordine a existentei in alta, realizata sub forma unei intrari in lumea celor "tencuite" :

In ganduri incarnate, cand cautam pe jos

Argintul unei scule de pret atunci picata :

Cutit lucrat, vreo piatra in scump metal legata,

Greu cearcan de cadana topit la un bairam :

Nici eu nu mai stiu astazi ce lucru cautam.

Incolaite ceasuri! Cu voi nu luai aminte

Cum, pe rasfranta buza, a matcii, dinainte,

O spornica multime se tencuia-n pereti.

Veneau de toata mana : prostime, targoveti,

Dervisi cu fata supta de veghe, rupti de sale,

Pierduti intre pufoase si falnice pasale;

Iar ochii tuturora calatoreau afund