Terapia sugestiva

Terapia sugestiva

1. Caracterizarea generalǎ a fenomenului sugestiv

V. Gheorghiu definea sugestia ca o incitatie susceptibilǎ sǎ declanseze reactii spontane, nemediate de instantele reflexive ale gandirii (Sugestie si sugestibilitate, 1982, p.13).

Sugestia ca termen a fost introdusǎ la mijlocul secolului XIX, in Franta de cǎtre Bertrand, iar in Anglia, Braid explica prin sugestie fenomenele hipnotice. Incǎ din mileniul VI, i.H., termenul de sugestie este pǎstrat in descrierile sumeriene. Bernheim extinde termenul, afirmand cǎ sugestia este un fenomen normal prezent atat in starea de veghe, cat si in cea hipnoticǎ.

Fenomenul sugestiv este strans legat de situatia sugestie sau stimulul sugestiv, comportamentul sugerat si sugestibilitate sau disponibilitatea subiectului de a reactiona la sugestie. Situatia sugestie este definitǎ ca un complex de stimuli sau un stimul cu caracter de provocare, capabil sǎ declanseze reactii neadecvate sau reactii capabile sǎ accentueze adecvarea la realitate si reactii neutre. Situatia sugestie poate declansa sugestii negative (reactii neadecvate ale subiectului), sugestii pozitive (reactii care potenteazǎ adecvarea la realitate) si sugestii neutre (reactii neutre sub aspectul adecvǎrii sau neadecvǎrii la realitate).

Sunt conturate douǎ mari directii de cercetare: psihologii care au folosit sugestia pentru experiente pe grupuri (directia psihologiei sociale) si psihologii care au abordat sugestia din perspectiva mǎsurǎrii sugestibilitǎtii (directia psihologiei experimentale).

Reprezentantii primei directii ( Tarde, Sighele, Le Bon, Ross, McDougal, Sherif, Crutchfield, Asch etc.) au studiat aspecte ale modificǎrii atitudinilor si opiniilor, fenomenele de prestigiu, conformismul si manipularea sugestivǎ a unor norme de grup. Dupǎ Jahoda (1989) in fenomenele psihosociale cu caracter mistic (vrǎjitoria, ghicitul, ritualurile, profetiile, exorcismele) sugestia are un rol explicativ central. Influentarea sugestivǎ culmineazǎ cu moartea Woodoo (Cannon, 1992; apud I. Holdevici 1995, p. 9) care reprezintǎ practic o moarte prin sugestie.

Reprezentantii directiei psihologiei experimentale (Seashore, Binet, Aveling, Hargraves, Hull, Eysenck, Fourneaux, Stukat, Hilgard, Orne, Barber, Evans, Helen Crawford, Lundy, Sheehan, Gheorghiu). Eysenck si  Fourneaux vorbesc despre urmǎtorii factori ai sugestibilitǎtii:

sugestibilitate primarǎ - poate fi mǎsuratǎ prin teste metrice in care se sugereazǎ subiectului executarea unor actiuni motorii;

sugestibilitate secundarǎ - poate fi mǎsuratǎ prin teste senzoriale indirecte;

sugestibilitate tertiarǎ - se referǎ la influentarea persuasivǎ bazatǎ pe prestigiu in urma cǎreia atitudinile si opiniile se modificǎ.

Probele de mǎsurare a sugestibilitǎtii dupǎ V. Gheorghiu sunt:

scala de sugestibilitate senzorialǎ. Subiectul stǎ in fata unor aparate generatoare de stimuli auditivi, vizuali, tactili etc. care pot fi manipulate de examinator. Simuland administrarea stimulului, experimentatorul il considerǎ sugestibil pe subiectul care raporteazǎ receptionarea unui stimul inexistent;

scala de sugestibilitate motorie. V. Gheorghiu a demonstrat experimental cǎ este posibilǎ influentarea indirectǎ a comportamentului motor prin intermediul unor aparate asezate intre examinator si subiect;

probe si scale pentru mǎsurarea unor aspecte imaginative ale sugestibilitǎtii asemǎnǎtoare celor folosite in relaxare si in transa hipnoticǎ.

Pentru ca situatia sugestie sǎ se transforme in comportament sugerat este necesar ca subiectul sǎ aibǎ predispozitii la sugestie. Predispozitiile care stau la baza responsivitǎtii la sugestie (Gheorghiu, 1982) sunt: inchipuirea, transpunerea, conformarea, subordonarea si captarea. Inchipuirea reprezintǎ capacitatea subiectului de a-si imagina si de a opina despre evenimente, situatii sau persoane cu conditia ca acestea sǎ fie autentice sau plauzibile indiferent dacǎ ele reflectǎ sau nu adecvat realitatea. Transpunerea se bazeazǎ pe inchipuire dar implicǎ si capacitatea de empatizare, imitare si invǎtare socialǎ. Cu ajutorul transpunerii subiectul se poate comuta de la un mod de trǎire si de comportament la altul. Conformarea reprezintǎ disponibilitatea subiectilor de a-si acorda opiniile, atitudinile cu cele ale grupului din care fac parte. Subordonarea reprezinta dispozitia care mediazǎ supunerea necriticǎ fatǎ de incitatii (care vizeazǎ dirijarea conduitei) din afara sau din interiorul subiectului. Subordonarea se intersecteazǎ cu manifestǎrile de conformism si transpunere, dar nu se confundǎ cu ele, ea bazandu-se pe necesitǎti de apǎrare a eului. Captarea reprezintǎ dispozitia prin intermediul cǎreia subiectul se orienteazǎ selectiv spre o sursǎ de atractie, ea asigurand dirijarea conduitei. 

Aceste dispozitii sunt complementare si se integreazǎ in mecanismele de apǎrare si echilibrare a eului. Situatia sugestie se transformǎ in comportament sugerat prin intermediul predispozitiilor amintite.

Ideile sau notiunile care fac un comportament sǎ difere de altul, care fac subiectul sǎ fie o entitate unicǎ, sǎ aibǎ anumite atitudini, credinte, opinii sunt constructe personale. Tehnicile de modificare a constructelor sunt modalitǎti de inhibare a procesului conformarii interne a constructului pertinent prin prezentarea unui material cu continut contrar. Tehnicile care faciliteazǎ influentarea sugestivǎ a procesului comunicǎrii sunt: repetarea mesajului, utilizarea argumentelor in favoarea a ceea ce se vrea a fi sugerat, sarmul, trezirea reactiilor emotionale, tactica surprizei.

Sugestiile pot influenta in sens pozitiv sau negativ aproximativ toate procesele si functiile psihice , dar si functiile fiziologice ale organismului. Majoritatea influentelor sugestive rǎman ascunse, reactia subiectului in sensul celor sugerate (rǎspunsul sugerat) nefiind intotdeauna vizibilǎ si controlabilǎ.

Formele sugestiilor. In functie de sursa care genereazǎ influenta sugestiilor se disting:

- heterosugestii- sugestii administrate de cǎtre o altǎ persoanǎ;

- autosugestii- sugestii pe care si le administreazǎ subiectul in cauzǎ.

Sub aspectul adaptǎrii la mediu se intalnesc:

- sugestii pozitive- contribuie la vindecarea si la optimizarea proceselor si functiilor psihice si psihofiziologice;

- sugestii negative- dezorganizeazǎ si pot traumatiza subiectul;

- sugestii indiferente- nu au nici un efect sub raportul adaptǎrii subiectului la mediu.

In functie de intentia de a influenta, se evidentiazǎ:

- sugestii directe- este vǎditǎ intentia experimentatorului de a influenta;

- sugestii indirecte- intentia de influentare este ascunsǎ subiectului.

In functie de tonul utilizat de cǎtre cel care sugestioneazǎ, se disting:

- sugestii dure- experimentatorul este autoritar;

- sugestii blande- sunt administrate pe un ton cald, protector si insinuant.

Sub aspectul gradului de elaborare, sugestiile se pot clasifica in:

- sugestii spontane- care pot fi administrate fǎrǎ ca persoana care sugestioneazǎ sǎ-si propunǎ in mod special acest lucru;

- sugestii elaborate- in cadrul cǎrora se depune efort pentru a influenta.

Sugestiile trebuie sǎ respecte anumite conditii pentru a fi eficiente: sǎ fie acceptate de subiect, sǎ fie in concordantǎ cu sistemul valoric al subiectului, sǎ nu fie prea lungi, sǎ fie plastice, ritmice, realiste, simple, convingǎtoare, sǎ fie exprimate in termeni pozitivi, sǎ urmǎreascǎ ciclurile respiratorii, sǎ serveascǎ scopului propus.

Sugestibilitatea reprezintǎ capacitatea subiectului de a reactiona la sugestii, manifestarea particularǎ a influentabilitǎtii care asigurǎ transformarea situatiei sugestie intr-un   comportament sugerat.

2. Relaxarea

Relaxarea reprezintǎ o tehnicǎ de decontractie muscularǎ si nervoasǎ menitǎ sǎ ducǎ la o destindere fizicǎ si psihicǎ a subiectului. Relaxarea poate intra in orice sistem terapeutic in afarǎ de psihanaliza clasicǎ.

Deoarece in zilele noastre oamenii trǎiesc un nivel de tensiune ridicat tehnicile de relaxare prezintǎ o mare utilitate. Aceastǎ tensiune se poate exprima in diferite maniere: teamǎ si incordare excesivǎ in situatii sociale, acuze directe de tensiune muscularǎ, impotentǎ si frigiditate, dificultǎti legate de somn, hipertensiune arterialǎ etc. Doar invǎtand pacientii cum anume sǎ se relaxeze este, deseori, suficient pentru ameliorarea multor probleme. Antrenarea pacientilor in obtinerea stǎrilor de relaxare poate fi o cale importantǎ de a-i conduce spre o imagine nouǎ despre ei insisi si despre ceea ce ii inconjoarǎ. Descoperind cǎ isi pot controla corpul, pacientii pot incepe sǎ-si rezolve problemele personale mai complexe.

J. van Rillaer prezintǎ informatii referitoare la utilitatea si inconvenientele cresterii tonusului muscular si obiectivele antrenamentului pentru relaxare. Aceste informatii pot stimula participarea activǎ a pacientilor la propria terapie. Astfel, in ceea ce priveste utilitatea si inconvenientele cresterii tonusului muscular pacientul trebuie sǎ stie cǎ tonusul muscular creste imediat ce se percepe o amenintare sau o frustrare, simtindu-se teamǎ sau iritare. Acest proces este un element al reactiei de alertǎ care pregǎteste organismul pentru actiuni de luptǎ sau fugǎ necesare pentru supravietuirea noastrǎ in caz de pericol. Cu cat angoasa, frica, iritarea sau mania se intensificǎ, cu atat tonusul muscular creste, astfel incat resursele musculare cresc pentru o actionare rapidǎ si energicǎ. Existǎ totusi un revers al acestui proces; in situatiile care nu sunt in mod real periculoase dacǎ existǎ o tensiune tonusul muscular devine excesiv, disfunctional. Dacǎ aceasta stare este cronicǎ, hipertonia muscularǎ poate deveni un factor de intensificare a tulburǎrilor somatice cum ar fi: cefaleea, durerile musculare, tulburǎrile de vedere, dispneea, oboseala cronicǎ, tulburǎrile cardiovasculare si gastrointestinale. Pe de altǎ parte cresterea tonusului muscular antreneazǎ o intensificare a tensiunii psihice si a emotiilor.

Urmand un program de relaxare, pacientul invatǎ sǎ recunoascǎ starea de tensiune, sǎ-si relaxeze corpul intr-o manierǎ generalǎ si totalǎ si sǎ lase tensiunea sǎ se orienteze spre anumiti muschi.

Relaxarea se poate practica in trei pozitii: culcat pe spate, pozitia "in fotoliu" cu bratele si capul sprijinite si pozitia "birjarului" cu picioarele depǎrtate, mainile sprijinite pe coapse, coloana flectatǎ, capul in jos. Relaxarea nu trebuie practicatǎ dupǎ consum de alcool, cafea sau alte substante (tranchilizante sau antidepresive), nici imediat dupǎ o masǎ abundentǎ. Pentru ca relaxarea sǎ fie eficientǎ (in special in faza de invǎtare) trebuie sǎ se respecte cateva conditii de ambient: temperaturǎ adecvatǎ, luminozitate mai scǎzutǎ, liniste. O sedintǎ de relaxare, necombinatǎ cu alte tehnici de terapie, dureazǎ aproximativ 20 de minute. La inceput relaxarea se practicǎ cu terapeutul (ideal de douǎ ori pe sǎptǎmanǎ) si se indicǎ practicarea independentǎ acasǎ de douǎ trei ori pe zi.

Relaxarea este un exercitiu foarte odihnitor, dar pentru a avea eficientǎ terapeuticǎ, este bine sǎ fie combinatǎ cu sugestii specifice. Aceste formule se adreseazǎ problemelor subiectului si trebuie sǎ respecte urmǎtoarele conditii: sǎ fie clare, sǎ se refere la o singurǎ problemǎ, sǎ nu aibǎ caracter ambiguu, de preferintǎ sǎ nu cuprindǎ negatii, sǎ fie plastice, insotite de imagini, sǎ urmeze pe cat posibil ciclurile respiratorii, sǎ fie realiste, sǎ aibǎ un caracter procesual.

Winrer clasificǎ tehnicile de relaxare in functie de anumite criterii:

criteriul rational: metode de relaxare rationale si metode de relaxare extramedicale intuitive, imaginare;

2) criteriul conceptual: relaxare analiticǎ (Jacobson), relaxare sinteticǎ (antrenament autogen Schultz), metode elective (pentru pregǎtirea sportivilor).

Preocupat de studierea unor fenomene neuronale si musculare, Edmund Jacobson in anul 1920 dezvoltǎ o metodǎ de relaxare pe care o numeste relaxare muscularǎ progresivǎ. Aceastǎ tehnicǎ implicǎ tensionarea si mai apoi relaxarea tuturor grupelor de muschi, scopul ei fiind de e elimina tensiunea rezidualǎ din corp si de a obtine o stare de relaxare completǎ. Contrastul tensiune-relaxare evidentiazǎ pentru incepǎtorii in invǎtarea relaxǎrii ce anume este starea de tensiune si cum poate fi ea controlatǎ sistematic.

Persoana care urmeazǎ sǎ se relaxeze trebuie sǎ fie asezatǎ confortabil intr-un fotoliu sau sǎ stea intinsǎ. La inceput pacientului i se recomandǎ sǎ inchidǎ ochii si sǎ inspire de cateva ori profund, expirand de fiecare datǎ treptat, profund. I se spune pacientului cǎ este pe cale sǎ inceapǎ un program sistematic de relaxare, cǎ va descoperi cǎ este ceva plǎcut si cǎ acest exercitiu se va desfǎsura in ritmul lui. Dacǎ pacientul considerǎ cǎ ritmul terapeutului este prea rapid sau prea lent ii va relata acest lucru. Terapeutul observǎ reactiile subiectului pentru a sti cum se simte acesta.

Pentru inceput i se cere pacientului sǎ-si incordeze mana dreaptǎ foarte bine, sǎ strangǎ pumnul pentru aproximativ 5 secunde, dupǎ care sǎ o relaxeze si sǎ observe diferenta dintre relaxare si tensiune si sentimentul de usurare obtinut pe mǎsura relaxǎrii. Constientizarea tensiunii musculare este unul dintre obiectivele importante ale antrenamentului. Ceea ce se urmǎreste este actionarea asupra corpului pacientului intr-o manierǎ asemǎnǎtoare, incordand si relaxand alternativ fiecare grup muscular al intregului corp in urmǎtoarea ordine: mana dominantǎ si antebrat, brat dominant, cealaltǎ manǎ si antebrat, celǎlalt brat, gambǎ si picior dominante, cealaltǎ gambǎ si celǎlalt picior, stomac, umeri si partea superioarǎ a spatelui, ceafa si partea din spate a capului, gat, gurǎ si obraji, ochi si pleoape, frunte, intregul corp. De fiecare datǎ, pacientul trebuie sǎ incordeze grupa muscularǎ, sǎ pǎstreze tensiunea aproximativ 5 secunde, sǎ se relaxeze si sǎ observe diferenta dintre tensiune si relaxare. Pe mǎsura ce antrenamentul progreseazǎ nu este necesar vreun comentariu privind constientizarea fiecǎrei grupe musculare, dar trebuie mentionatǎ din cand in cand necesitatea de a constientiza sentimentele contrastante (tensiune-relaxare). Contractia unei grupe musculare coincide cu inspiratia urmatǎ de o scurtǎ apnee, ele durnd intre 5 si 12 secunde. Deconectarea se efectueazǎ destul de repede, in acelasi timp cu o expiratie realizatǎ mai lent si cu enuntarea in gand a unui cuvant cheie ce evocǎ relaxarea (relaxare, calm, destindere).

Pentru a avea eficientǎ terapeuticǎ, acest exercitiu de relaxare trebuie sǎ fie combinat cu sugestiile specifice care vizeazǎ problemele subiectului in cauzǎ. De exemplu, dacǎ pacientul suferǎ de claustrofobie, nu i se va sugera cǎ se aflǎ intr-un spatiu inchis deoarece acest lucru ii poate provoca un mare disconfort, iar relaxarea se poate transforma intr-o stare de agitatie, de incordare. Astfel, persoanei i se va sugera cǎ se aflǎ intr-un spatiu deschis, eventul pe plajǎ sau la munte, intr-un loc luminos, unde el se simte bine si se lasǎ absorbit de aceastǎ experientǎ mintalǎ plǎcutǎ. Dacǎ problema subiectului este depresia, acestuia i se va sugera cǎ se ocupǎ si se bucurǎ de lucruri care ii fac plǎcere si cǎ pe zi ce trece sǎnǎtatea lui se imbunǎtǎteste, cǎ se simte bine si capabil sǎ intreprindǎ multe activitǎti.

Beneficiile practicǎrii relaxǎrii musculare progresive sunt tensiune muscularǎ scǎzutǎ, stare emotionalǎ de calm, energie crescutǎ, somn odihnitor etc.

Johannes Schultz dezvoltǎ in 1930 antrenamentul autogen, metodǎ de relaxare care reprezintǎ rezultatul unei concentrǎri dirijate, selective asupra unor functii si pǎrti ale corpului. Aceastǎ metodǎ implicǎ  exercitii de concentrare si relaxare in urma unor formule sugestive sau formule inductoare. Antrenamentul autogen este una dintre tehnicile de psihoterapie cele mai utilizate, verificate experimental si clinic, caracterizate prin simplitate si economicitate. In urma unui antrenament autogen, subiectul ajunge sǎ trǎiascǎ senzatii de greutate si cǎldurǎ, functionarea beneficǎ a sistemului cardiovascular.

G. Klumbies (1974) propune o prezentare a antrenamentului autogen care are in vedere urmǎtoarele aspecte:

- sistemul nervos al fiecǎrui om are douǎ mari pǎrti componente: sistemul nervos de relatie si sistemul nervos vegetativ. Sistemul nervos de relatie coordoneazǎ functii aflate in sfera controlului voluntar; sistemul nervos vegetativ coordoneazǎ acele functii ale corpului nesupuse controlului voluntar;

- tulburǎrile, problemele pe care le are pacientul se datoreazǎ faptului cǎ sistemul nervos vegetativ nu reactioneazǎ in concordantǎ cu imprejurǎrile in care se aflǎ la un moment dat (de exemplu, are stǎri de incordare, tensiune, neliniste in situatii care nu le justificǎ sau are palpitatii, senzatii de sufocare, desi inima si plǎmanii nu sunt afectati si nici nu face eforturi deosebite);

- desi functiile sistemului nervos vegetativ nu pot fi controlate voluntar, ele pot fi totusi influentate pe o cale ocolitǎ. Astfel desi nu ne putem teme la comandǎ, cu sigurantǎ ne vom teme dacǎ ne vom gandi intens la consecintele nefaste ale unei situatii care prezintǎ un pericol iminent. Deci pentru a influenta functiile sistemului nervos vegetativ trebuie sǎ apelǎm la un releu de autosugestii si imagini.

Experienta clinicǎ demonstreazǎ importanta deosebitǎ a convorbirii introductive cu subiectul in care se explicǎ principiul si scopul metodei, se exploreazǎ resursele reprezentativ-imaginative susceptibile sǎ fie utilizate in alcǎtuirea formulelor intentionale, autosugestive. Pacientului i se spune cǎ in aceastǎ tehnicǎ el este cel care joacǎ rolul principal si de aceea prezentarea antrenamentului autogen trebuie sa-i ofere certitudinea unei relatii indubitabile intre comportamentul prescris si efectele anticipate. Antrenamentul autogen trebuie sǎ se desfǎsoare intr-o camerǎ cu un bun confort termic si senzorial, intr-o pozitie comodǎ.

Relaxarea incepe prin inducerea senzatiei de greutate folosind formule ca: "O greutate ca de plumb cuprinde umǎrul, bratul, mana si ajunge panǎ la degete"; "O liniste plǎcutǎ te inconjoarǎ"; "Linistea si greutatea te impresoarǎ". Inducerea senzatiei de cǎldurǎ se face prin urmǎtoarele comenzi "O cǎldurǎ plǎcutǎ cuprinde umǎrul, bratul, mana si ajunge panǎ la degete", "Corpul intreg este imbrǎtisat de razele fierbinti ale soarelui, toropit de nisipul fierbinte ce te inconjoarǎ"; "Liniste, greutate, cǎldurǎ". Exercitiile pentru linistirea bǎtǎilor inimii se fac cu ajutorul sugestiilor "Inima bate linistit, foarte linistit, calm si linistit"; "Inima bate de la sine, ritmic, egal si linistit". Inducerea senzatiei de cǎldurǎ in plexul solar se face prin sugestiile "Plexul solar e cald si relaxat", "Muschii abdomenului sunt destinsi, orice tensiune dispare"; " Esti perfect calm si relaxat". Pentru inducerea vasoconstrictiei in zona fruntii, terapeutul se foloseste de comenzi ca: "Fruntea devine rece si tot mai destinsǎ"; "Creierul este limpede ca un izvor de minte"; "Capul este limpede si linistit".

Pentru practicarea antrenamentului autogen trebuie evitate pozitiile asociate de subiect cu situatiile anxiogene sau sugestiile care pot antrena trǎirea unor senzatii neplǎcute. Aceastǎ tehnicǎ de relaxare prezintǎ multe beneficii printre care: o relaxare completǎ a trupului si a mintii, se reduc oboseala si tensiunea muscularǎ a corpului, se constatǎ o imbunǎtǎtire, o eficientǎ in activitǎtile desfǎsurate, un somn odihnitor dar si o ameliorare a anxietǎtii.

Fenomenul hipnotic

Hipnoza nu este un fenomen supranatural, ci doar o stare modificata de constiinta, asemanatoare cu relaxarea saau cu starile meditative specifice unor culturi orientale. Fenomene asemanatoare cu cel hipnotic se intalnesc frecvent in viata cotidiana. Astfel cineva poate fi atat de cufundat in ganduri incat nu mai sesizeaza ce-i spune interlocutorul cu care tocmai discuta, soferul care conduce noaptea si este fasinat de dunga luminoasa a soselei care-i produce o ingustare a campului constiintei ce se poate uneori solda cu accidente este si el victima unei stari asemanatoare cu hipnoza. In limbaj comun, aceste stari sunt denumite cu ajutorul unor termeni ca "a te lasa furat", "a fi pe alta lume". Cei care traiesc astfel de ganduri isi orienteaza de fapt gandurile in interiorul lor.

Hipnoza are o serie de aplicatii practice, atat in clinica pentru psihoterapie, cat si in alte domenii de activitate unde se cere optimizarea performantelor umane. Astfel, ea patrunde tot mai mult in pregatirea psihologica a sportivilor de inalta performanta, cat si a cosmonautilor pentru obtinerea unui echilibru emotional de nivel superior, pentru perfectionarea capacitatii de concentrare a atentiei, a deprinderilor motrice, cat si pentru o mai buna autoreglare a comportamentului in ansamblu. De tratament hipnotic pot beneficia si artistii cu trac de scena sau elevii si studentii hiperemotivi care au tendinta de a se bloca la examene si de a obtine rezultate sub posibilitatile lor reale. Cercetarile din ultimii ani au demonstrat ca hipnoza poate contribui si la cresterea eficientei invatarii, cat si la dezvoltarea unor disponibilitati creative latente.

In clinica hipnoza se aplica in foarte multe domenii, astfel ea se foloseste cu succes in chirurgie pentru realizarea unor operatii fara anestezie sau cu o cantitate mai redusa de anestezie atunci cand subiectul prezinta intoleranta la astfel de substante sau cand acestea lipsesc. Hipnoza s-a dovedit utila si pentru reducerea anxietatii preoperatorii, precum si pentru realizarea unei evolutii postoperatorii cat mai bune si cat mai rapide. Un domeniu unde hipnoza poate face foarte mult il reprezinta combaterea durerii, fiind vorba de durerile din bolile cronice, de migrene, cat si de cele ce apar in timpul nasterii sau in timpul unui tratament stomatologic. In medicina psihosomatica hipnoza se utilizeaza in terapia unor afectiuni care vizeaza aparatele cardio-vascular, respirator, digestiv sau endocrin. Are de asemenea aplicatii si in domeniul unor afectiuni dermatologice si in recuperarea unor deficiente motorii produse de accidente vasculare sau de traumatisme. Sfera cea mai larga de aplicatie o are tratamentul prin hipnoza in cazul afectiunilor nevrotice cum ar fi reactii de tip fobic, atacuri de panica, anxietate, tulburari ale atentiei si memoriei. Cercetari recente au evidentiat faptul ca prin hipnoza   s-ar putea influenta favorabil chiar evolutia unor boli grave, cum ar fi cancerul sau SIDA.

Adeptii psihoterapiei, in care se includ hipnoterapeutii, au ajuns la concluzia ca daca sunt prescrise medicamente pentru probleme de natura psihologica nu se face decat o mascare a problemei reale. Daca pacientii sunt invatati prin intermediul hipnozei si apoi ai autohipnozei cum sa se insanatoseasca si sa ramana sanatosi, cum sa-si rezolve problemele de viata le este pus la dispozitie un mijloc care ii va ajuta sa-si mentina echilibrul sufletesc si o stare buna tot restul vietii. Majoritatea oamenilor nu sunt constienti de resursele interioare pe care le au la dispozitie, ei ignorand faptul ca exista o cale de a intra in contact cu aceste resurse pentru a ameliora si mentine sanatatea si pentru a se autoperfectiona fizic si psihic. Mentalul constient al omului il ajuta sa rezolve o serie de probleme, sa inteleaga diverse situatii doar la nivel logic. Trebuie deschise si caile pentru cunoasterea intuitiva care are loc prin mecanisme subconstiente si aceasta se face mai usor cu ajutorul relaxarii, hipnozei si autohipnozei.

Majoritatea specialistilor definesc hipnoza ca o stare indusa, de regula in mod artficial, asemanatoare cu somnul, dar in acelasi timp diferita de acesta din punct de vedere fiziologic, stare caracterizata prin sugestibilitate crescuta, ca rezultat al careia pot fi induse subiectului, mai usor decat in stare normala o serie de modificari senzoriale, perceptive, mnezice si motorii. Prin hipnoza se realizeaza o stare de hipersugestibilitate selectiva produsa subiectului prin anumite proceduri specifice, de natura fiziologica si/sau psihologica de catre o alta persoana (hipnotizator) sau de catre subiectul insusi (in cazul autohipnozei). In timpul hipnozei pot fi induse o serie de modificari spectaculoase ale proceselor psihice si ale comportamentului, modificari ce pot imbraca aspecte pozitive sau negative in functie de continutul sugestiilor administrate (Gheorghiu, 1977, apud I. Holdevici, 1995, p. 32). Astfel pot fi realizate modificari ale sferei senzoriale, modificari prosexice, modificari mnezice, modificari in sfera gandirii, modificari in domeniul activitatii motorii, modificari in sfera afectivitatii.

Exista hipnotizatori profesionisti care sugereaza frecvent subiectilor regresia de varsta. Cand sugestiile au actionat, subiectul se comporta ca si cum ar avea o varsta mai mica decat cea reala, el modificandu-si comportamentul astfel incat sa corespunda varstei sugerate. La subiectii foarte sugestibili se modifica vocea, mimica si chiar scrisul, caracterele utilizate in scriere fiind specifice copilariei. Multi autori citeaza cazuri in care subiectii regresati pana la varsta copilariei si-au amintit o limba pe care o vorbisera in copilarie si pe care o uitasera in prezent, conversand sau chiar scriind in limba respectiva. Regresia de varsta este mult folosita de catre hipnotizatorii clinicieni pentru a readuce amintirile psihotraumatizante, uitate, care au produs la subiecti tulburari de tip nevrotic.

Datorita posibilitatilor neobisnuite de modificare a comportamentului prin hipnoza este posibila utilizarea terapeutica a acestei tehnici, prin hipnoza putandu-se realiza vindecari ce par de domeniul miracolului.

Starea de transa hipnotica este caracterizata prin reducerea functiei de planificare, redistribuirea atentiei, capacitatea crescuta a productiei imaginative, reducerea controlului realitatii, cresterea gradului de sugestibilitate, accentuarea comportamentului de jucare a unor roluri, aparitia ameneziei post-hipnotice, starea de relaxare psiho-fizica, scaderea acuitatii perceptive.

Nu toti oamenii pot fi hipnotizati in aceeasi masura, unii nu reactioneaza deloc la inductia hipnotica, altii reactioneaza moderat, iar altii se dovedesc deosebit de receptivi. Asa cum oamenii difera in ceea ce priveste inteligenta sau aptitudinile sportive, la fel ei difera in privinta susceptibilitatii hipnotice (capacitatea individului de a fi hipnotizat). Specialistii au ajuns la concluzia ca performanta hipnotica depinde atat de susceptibilitatea hipnotica a individului, cat si de atitudinea acestuia fata de hipnoza. Exista mai multe scale de evaluare a gradului de profunzime al hipnozei pe care poate    sa-l atinga un individ. Printre acestea mentinez cotarea susceptibilitatii hipnotice dupa Davis si Husband (1931), scalele de hipnotizabilitate Stanford si Harvard.

Scalele de testare a gradului de hipnotizabilitate se utilizeaza, de regula, mai mult in scopuri experimentale. Clinicienii se multumesc sa testeze receptivitatea la hipnoza pacientilor lor utilizand probe izolate (teste de sugestibilitate) din cadrul acestor scale si alte tipuri de probe. O poblema de care au fost preocupati specialistii a fost in ce masura susceptibilitate hipnotica este antrenabila prin experiente repetate, insa rezultatele experimentale referitoare la aceasta problema sunt contradictorii, astfel unii autori au ajuns la concluzia ca susceptibilitatea hipnotica este modificabila in mica masura, in timp ce altii au spus ca susceptibilitatea hipnotica, masurata cu ajutorul scalelor Stanford, are o stabilitate relativa.

Inductia hipnotica reprezinta procedeul prin care se realizeaza transa hipnotica si presupune concentrarea asupra unui obiect de dimensiuni mici, de regula stralucitor, asupra unei anumite zone a corpului, asociata cu administrarea de catre terapeut a unor formule sugestive de calm, relaxare, somnolenta. Dupa Hartland, inductia hipnotica are trei faze:

faza de pregatire a inductiei hipnotice, in care terapeutul trebuie sa-i explice subiectului in ce consta hipnoza, ce se asteapta de la el si ce efecte poate avea aplicarea hipnozei. Se insista mai ales asupra avantajelor pe care le are hipnoza in eliminarea unor simptome de care subiectul vrea sa scape. Este necesar ca terapeutul sa-l asigure pe pacient ca nu are de ce sa-i fie frica si ca va trai experiente agreabile. In aceasta faza de pregatire i se cere pacientului sa fie cat mai pasiv si sa nu incerce sa-l ajute sau sa se opuna terapeutului, precizandu-i-se ca este in interesul lui sa beneficieze de avantajele hipnozei si ca daca totusi nu vrea sa fie hipnotizat, ar fi mai bine sa se adreseze altui specialist. In continuare i se da subiectului indicatia de a nu-si analiza starea, de a nu incerca sa afle ce e cu el; el trebuie doar sa respecte instructiunile terapeutului.

faza de inductie hipnotica propriu-zisa cuprinde comportamentele impuse de terapeut subiectului, la care se adauga ceea ce spune si face terapeutul. Inductia hipnotica presupune distragerea de la stimulii perturbatori externi, concentrarea asupra unui obiect de dimensiuni mici si asupra spuselor terapeutului, sugerarea relaxarii si somnolontei, stimularea jocului liber si a imaginatiei.

faza de adancire a transei presupune administrarea unor sugestii, verificarea in ce masura inductia hipnotica a avut efect (se face prin realizarea testului rigiditatii bratului). Se trece iar la adancirea starii hipnotice printr-un instructaj specific, dupa care se incepe administrarea sugestiilor specifice pentru care a fost indusa hipnoza.

Exista diferite tehnici de inductie hipnotica printre care tehnica de inductie elementara (Hunter, 1988), tehnica inductiei prin metoda imageriei vizuale, tehnica fixarii privirii, tehnici avansate de inductie hipnotica (metoda levitatiei bratului si tehnica de inductie indirecta a hipnozei).

Ultima etapa a hipnozei o reprezinta dehipnotizarea care se face de regula prin tehnica numararii inverse. Este important ca subiectul sa nu fie bruscat, iar daca se observa rezistenta la revenire nu trebuie sa se recurga la stimuli brusti, ci trebuie sa se interogheze clientul in legatura cu motivele care il impiedica sa iasa repede sau sa se repete procedura (subiectul este rehipnotizat si inainte de aceasta etapa de dehipnotizare se dau sugestii clare de revenire la comanda). Clientul nu trebuie lasat sa plece pana cand nu exista certitudinea ca este pe deplin vigilent, ca a revenit complet la starea normala. Subiectii care au intrat intr-o transa mai profunda trebuie sa fie lasati sa mai astepte putin intr-o camera, iar inainte de a pleca, terapeutul trebuie sa mai verifice o data starea acestora. Exista cazuri foarte rare cand subiectii pot acuza mici efecte secundare cum ar fi cefalee, confuzie, senzatie usoara de ameteala sau de voma. In aceasta situatie se recurge la rehipnotizare si i se dau sugestii de anulare a acestor efecte negative. De regula, ele reprezinta indicii de conflicte mai profunde, care ar trebui abordate printr-o terapie de mai mare profunzime.

4. Hipnoterapia

Hipnoterapia poate imbraca trei forme: terapie centrata pe simptom, care are ca obiectiv eliminarea simptomului, psihoterapia analitica - hipnoanaliza si sisteme de psihoterapie in care hipnoza se combina cu foarte multe tehnici de psihoterapie scurta de orientare comportamentala si experientiala.

Hartland este de parere ca la inceputul oricarei psihoterapii terapeutul trebuie sa obtina informatii de la pacient conform unei scheme de anamneza: istoricul bolii, istoria familiala, copilaria, istoria ocupationala, probleme psiho-sexuale, antecedente patologice, antecedente heredocolaterale, starea psihica actuala si informatii referitoare la cunostintele pacientului despre hipnoza si la expectatiile lui legate de aceasta. Dupa realizarea acestei scheme de anamneza, lucrul cu pacientul este mult mai usor, simptomul fiind inlaturat mult mai usor daca i se dau subiectului si sugestii de intarire a eului, de reducere a anxietatii si de crestere a increderii in sine.

In general oamenii au doua reactii psihice la boala, reactii directe (anxietate, teama, tensiune, agitatie, dispozitie depresiva) si reactii-consecinte ale unor tulburari din sfera personalitatii (lipsa de incredere in sine, dependenta, dezadaptare, instabilitate psihica). Desi profunzimea transei nu conteaza, totusi se observa ca cu cat este mai adanca, cu atat creste eficienta tratamentului. Avand in vedere aceste fapte se impune ca un principiu important al terapiei combinarea sugestiilor de intarire a eului cu sugestiile terapeutice propriu zise centrate pe simptom. Dupa incheierea instructajului care contine sugestii de intarire a eului se trece la administrarea sugestiilor pentru inlaturarea simptomului. Acestea din urma sunt elaborate dupa parcurgerea unor faze:

- terapeutul trebuie sa mareasca motivatia subiectului pentru tratament inainte de inceperea acestuia, el trebuie sa discute cu subiectul simptomul in detaliu si sa accentueze ideea ca simptomul este neconvenabil, perturbator, iar existenta subiectului ar fi mult mai placuta fara el;

- in cea de a doua faza terapeutul ii explica subiectului cum il poate ajuta hipnoza sa scape de acel simptom; terapeutul trebuie sa fie cat mai convingator in afirmatiile sale.

Prin hipnoterapia centrata pe simptom se obtin rezultate incurajatoare

In domeniul anesteziei hipnoza poate fi aplicata pentru a realiza interventii chirurgicale fara anestezie. Pentru anestezie este nevoie de transa profunda, la care ajung foarte putini subiecti. La cei care nu intra in transa profunda, se poate scadea cantitatea de anesteziece si implicit efectele secundare ale acestora.

In pregatirea pentru scaderea anxietatii preoperatorii si pentru sugerarea unei mai bune evolutii postoperatorii;

In durerile cronice - boli reumatice, in urma accidentelor, in cancer, in SIDA. Rezultate foarte incurajatoare se obtin in cancerele incipiente: remisii lungi si chiar vindecari spectaculoase (se foloseste tehnica hipnotica asociata cu imaginatie dirijata, in scopul de a stimula sistemul imunitar).

In bolile psihosomatice - hipertensiune arteriala, tulburari de ritm cardiac, ulcer, gastrite, colite, anumite forme de obezitate;

In tulburarile sexuale psihogene;

In tulburarile nevrotice: tulburari anxioase (tulburari cu anxietate generala si atacuri de panica); tulburari somatoforme; tulburari fobice; mai greu in tulburarile obsesiv-compulsive; in tulburarile depresive, cu rezerva (in depresia majora este obligatorie asocierea cu tratament psihiatric); in nevrozele mixte, motorii sau in nevroza ticurilor; in logonevroza;

In domeniul recuperarilor neurologice: dupa accidente vasculare cerebrale, dupa traumatisme cranio-cerebrale;

In tratamentul deprinderilor gresite - abuz de substante. Observatie: cu un alcoolic cronic, deteriorat cognitiv, nu se mai poate lucra. In toxicomanii se poate lucra, cu conditia ca subiectul sa fie foarte bine pazit, asa incat sa nu mai poata fi abordat de distribuitorii de droguri.

Cu normalii si in normalitatea de exceptie, pentru optimizarea invatarii, stimularea disponibilitatilor creative si chiar in pregatirea unor misiuni speciale, la piloti, cosmonauti, militari cu misiuni speciale.

Daca psihotraumele si conflictele mai recente si mai superficiale pot fi abordate prin simpla hipnoterapie centrata exclusiv pe simptom, in cazul conflictelor mai severe este absolut necesara terapia de profunzime care vizeaza descoperirea acestor conflicte, a reactiilor emotionale asociate, terapia incheindu-se cu ajutarea pacientului sa le cunoasca si sa le faca fata.

Hipnoanaliza imbina tehnicile de hipnoza cu metodele specifice psihanalizei. Hipnoanaliza utilizeaza aceleasi tehnici de inductie si adaugire a transei hipnotice, dupa care recurge la procedee specifice psihanalizei. Hipnoanaliza are fata de psihanaliza avantajul ca reprezinta o psihoterapie de scurta durata. Ea il ajuta pe pacient sa se elibereze de simptomele de care doreste sa scape, contribuind totodata si la restructurarea mai profunda in sfera personalitatii acestora prin accesul la anumite zone ale inconstientului, unde s-au structurat conflictele generatoare de simptome. In medie, cura hipnoanalitica totalizeaza douazeci de sedinte, ceea ce inseamna relativ putin comparativ cu o cura psihanalitica ce dureaza doi-trei ani. Diferenta esentiala fata de psihanaliza consta in aceea ca terapeutul hipnoanalist nu ramane pasiv pana cand rezistentele pacientului cedeaza, ci le ataca frontal, inainte ca acestea sa opreasca progresul psihoterapiei sau, in unele situatii, ignora aceasta rezistenta. Singurul criteriu de selectie a pacientilor pentru hipnoanaliza este gradul lor de hipnotizabilitate. Cu cat se obtine o transa mai profunda, cu atat hipnoanaliza are sanse mai mari, pacientul avand acces mai usor la amintiri si conflicte uitate din trecutul sau, care ii produc simptome nevrotice sau psihosomatice. O transa mai profunda faciliteaza si producerea amneziei posthipnotice care il va proteja temporar pe pacient de amintiri prea penibile, ce vor fi aduse in planul constiintei abia atunci cand pacientul se va simti suficient de puternic sa le faca fata.

Hartland considera ca hipnoanaliza prezinta doua etape principale: analitica (se refera la descoperirea de catre pacient a conflictelor inconstiente care sunt generatoare de simptome) si sintetica (prin intermediul insight-ului si reeducarii, pacientul este ajutat   sa-si elaboreze noi deprinderi de gandire si noi modele de comportament si, in consecinta, sa-si reconstruiasca increderea in sine, in capacitatea sa de autocontrol si de a face fata existentei asa cum este ea).

Hipnoanaliza reprezinta deci o modalitate prin care terapeutul se adreseaza ego-ului inconstient al pacientului, acest demers realizandu-se mai direct si mai rapid in comparatie cu psihanaliza.

Hipnoza se combina cu foarte multe tehnici de psihoterapie scurta de orientare comportamentala si experientiala. Astfel, se utilizeaza in terapia de familie, in psihoterapia cognitiv-experientiala, in psihoterapia copilului si in terapia cognitiv-comportamentala.

5. Hipnoterapia in alcoolism

Consumul de alcool este o deprindere larg raspandita, dar numai unii consumatori devin alcoolici. Alcoolismul nu trebuie vazut ca o boala, ci ca un simptom al unei personalitati dezorganizate care nu poate face fata situatiei si alege alcoolul ca o modalitate de pseudoadaptare la stres. Alcoolul determina pe moment reducerea tensiunilor, cresterea increderii in fortele proprii si creeaza o stare psihica pozitiva, adesea euforica. Toate acestea au drept consecinta scaderea anxietatii, reducerea reactiilor fobice, a fricilor obsesive, a depresiei, astfel incat alcoolul ajunge sa fie folosit pentru eliminarea suferintei psihice.

Observatiile clinice au aratat ca alcoolicul este un hipersensibil, dependent, singuratic, cu o rezistenta scazuta la frustrari si o imagine de sine scazuta. Sentimentele de autocompatimire si cele inconstiente de ostilitate sunt adesea prezente la alcoolic. In copilarie, alcoolicul a fost in majoritatea cazurilor hiperprotejat de parinti si ca urmare nu si-a format capacitatea de a face fata responsabilitatilor. Ulterior, conditiile sociale nefavorabile, problemele de familie, grijile financiare si profesionale il pot face sa caute consolarea in alta parte si adesea el ajunge sa se refugieze in alcool. Daca subiectul continua sa bea si nu gaseste modalitatea de a face fata situatiei, treptat, acesta ajunge la degradare psihica si sociala. Initial individul are un autocontrol al dozelor si al frecventei consumului de alcool, dar cu timpul el nu-si mai poate controla tendinta de a bea.

Alcoolicul se adreseaza terapiei pentru a invata sa bea moderat, dar consumul de alcool trebuie eliminat complet si pentru totdeauna. Taratamentul da rezultate daca pacientul doreste acest lucru si nu daca este adus de familie, prieteni sau politie. Cel mai bun moment pentru inceperea tratamentului il constituie revenirea din starea de ebrietate, cand pacientul are sentimente de culpabilitate si este motivat pentru schimbare.

Un element esential al terapiei este atitudinea terapeutului fata de pacient si fata de deprinderea gresita. Terapeutul nu trebuie sa condamne deprinderea gresita a pacientului, dimpotriva e necesar sa manifeste o atitudine calda, de intelegere si toleranta, simpatetica. Chiar daca pacientul continua sa bea si dupa inceperea tratamentului, terapeutul nu trebuie sa-si exprime dezamagirea, ci sa-l incurajeze in tratament, sa-i arate ca ii intelege problemele si motivele si ca are incredere in capacitatea lui de a gasi o alta modalitate de a face fata ssituatiei. In acelasi timp pacientului trebuie sa i se modifice gandul ca este un caz disperat, evidentiindu-se trasaturile pozitive care au fost mascate de conduita de alcoolic.

Hipnoterapia alcoolismului are drept obiectiv indrumarea pacientului catre o mai buna adaptare la mediu la care se adauga modificarea atitudinii pacientului care crede ca nu va face fata existentei fara alcool si implementarea ideii ca dorinta de a bea va disparea daca el va invata sa faca fata situatiei. Terapia trebuie sa inceapa de la cauzele de baza care il determina pe pacient sa bea. Daca terapeutul il ajuta pe pacient sa se descurce in situatiile stresante si fara alcool, atunci creste mult sansa de succes a tratamentului.

Cu pacientii care intra in hipnoza conditionarea (realizarea de reflexe conditionate astfel incat subiectii sa aiba senzatie de greata dupa consumul de alcool) se face prin sugestii posthipnotice. Majoritatea alcoolicilor sunt subiecti hipnotizabili, hipnotizabilitatea lor fiind restransa de doua situatii: cea in care pacientul fiind in stare de ebrietate nu are cum sa reactioneze la hipnoza si situatia in care s-a produs deja dezintegrarea personalitatii, cand degradarea psihica ingreuneaza considerabil aplicarea hipnozei. Atunci cand subiectii sunt in transa usoara pot fi ajutati cu sugestii de autostima, autoincredere, combinate cu psihoterapii de suport, metode de reeducare, discutii cu pacientul. Sugestiile de intarire a eului au o pondere mai mare decat in alte cazuri. Se pot folosi si sugestii directe, variabile in functie de caz: ,,Alcoolul iti este indiferent" , ,,Esti liber de robia alcoolului", ,,De cate ori simti gustul si mirosul de alcool ti se face greata si scarba pentru ca alcoolul este otrava pentru organism", ,,Poti face fata vietii si fara alcool". De asemenea se pot utiliza si scenarii metaforice in care se sugereaza faptul ca odata cu ingestia de alcool organismul se intareste.