Structura personalitatii

Structura personalitatii

Din perspectiva analitica s-au desprins mai multe componente si structuri ale personalitatii, asupra carora am facut referinta deja. Exista insa si alte perspective, cum ar fi cea structuralista, in care personalitatea cunoaste o interpretare triadica, la baza sa situandu-se componentele ce vizeaza dimensiunea energetico-dinamica - temperamentul; dimensiunea relational-valorica - caracterul; si latura instrumentala exprimata prin intermediul aptitudinilor.

Cele mai accesibile, usor de observat si identificat trasaturi de personalitate sunt cele temperamentale. Ele se refera la nivelul energetic al actiunii, la modul de descarcare a energiei si la dinamica actiunii. De aceea, incercand sa descriem pe cineva, vom putea utiliza, fara teama de a gresi prea mult, adjective precum: energic, exploziv, rezistent, expansiv, rapid, lent si antonimele lor.

In mod obisnuit, temperamentul se refera la dimensiunea energetico-dinamica a personalitatii si se exprima atat in particularitati ale activitatii intelectuale si afectivitatii, cat si in comportamentul exterior (motricitate si, mai ales, vorbire).

Stransa legatura a acestui grup de insusiri cu aspectele biologice ale persoanei, in special legatura cu sistemul nervos si cel endocrin a fost observata de foarte multa vreme si intruneste, in general, acordul majoritatii cercetatorilor.

Prima clasificare a temperamentelor care, cu o serie de imbunatatiri, a rezistat pana in zilele noastre este cea propusa de cunoscutii medici ai antichitatii, Hipocrate (400 i.e.n.) si Galenus (150 e.n.). Acestia, in concordanta cu filosofia epocii care considera ca intreaga natura este compusa din patru elemente fundamentale - aer, pamant, foc si apa - au afirmat ca in corpul omenesc amestecul "umorilor" (hormones) ce reprezinta aceste elemente determina temperamentul. In functie de dominanta uneia din cele patru "umori" (sange, bila neagra, bila galbena, flegma), temperamentul poate fi: sanguin, melancolic, coleric, flegmatic.

Desi aceasta explicatie era oarecum naiva, trebuie sa remarcam intuirea determinismului endocrin al insusirilor temperamentale, precum si a ideii (adoptata de filosofia moderna) ca macrocosmosul se reflecta in microcosmos.

Dupa aproape doua milenii, Pavlov propune o explicatie stiintifica a tipurilor de temperament in care caracteristicile activitatii nervoase superioare si raporturile dintre ele sunt notiunile fundamentale. Insusirile sistemului nervos sunt: forta sau energia - dependenta de metabolismul celulei nervoase - se exprima prin rezistenta la solicitari a sistemului nervos; mobilitatea - dependenta de viteza cu care se consuma si se regenereaza substantele functionale constitutive ale neuronului - se manifesta prin usurinta cu care se inlocuiesc procesele nervoase de baza observabila, de exemplu, atunci cand se doreste modificarea unor deprinderi; echilibrul existent intre excitatie si inhibitie, dezechilibrul avantajand, de regula, excitatia.

Astfel, baza fiziologica a temperamentelor este constituita de cele patru tipuri de sistem nervos ce rezulta din combinarea acestor trei insusiri fundamentale: tipul puternic neechilibrat, excitabil, coreleaza cu temperamentul coleric; cel puternic echilibrat, mobil, se exprima in temperamentul sang­vinic, tipul puternic echilibrat, inert - in temperamentul flegmatic; tipul slab (luat global) fiind pus la baza temperamentului melancolic.

Totusi, nu trebuie sa punem semnul egalitatii intre tipurile temperamentale si tipurile de sistem nervos. Acestea din urma raman, de-a lungul vietii, neschimbate, in timp ce temperamentul se construieste in cadrul interactiunii individului cu mediul fizic si socio-cultural, suportand in acelasi timp si influentele celorlalte subsisteme ale personalitatii. De aceea, am putea spune ca temperamentul este expresia manifestarii particulare in plan psihic si comportamental a tipurilor de activitate nervoasa superioara, manifestare mediata de o serie de factori socio-culturali si psihologici.

Cum arata cele patru tipuri clasice de temperament ?

a)  Colericul este o persoana emotiva, irascibila, oscileaza intre entuziasm si deceptie, cu tendinta de exagerare in tot ceea ce face; foarte expresiva, usor "de citit", gandurile si emotiile i se succed cu repeziciune.

b) Sangvinicul se caracterizeaza prin ritmicitate si echilibru. Persoanele cu acest temperament au in general o buna dispozitie, se adapteaza usor si economic. Uneori marea lor mobilitate se apropie de nestatornicie, periclitand persistenta in actiuni si relatii.

c)  Flegmaticul este o persoana imperturbabila, inexpresiva si lenta, calma. Putin comunicativa, greu adaptabila, poate obtine performante deosebite in muncile de lunga durata.

d) Melancolicul este la fel de lent si inexpresiv ca flegmaticul, dar ii lipseste forta si vigoarea acestuia; emotiv si sensibil, are o viata interioara agitata datorita unor exagerate exigente fata de sine si a unei increderi reduse in fortele proprii.

Cu o baza stiintifica incontestabila, teoria lui Pavlov este, totusi, mai putin utila educatorilor care nu dispun de mijloacele necesare pentru identificarea tipurilor de sistem nervos. De aceea, prezentam in continuare tipurile temperamentale dupa scoala caracteriologica franceza (Le Senne; Berger, G. etc.).

Pentru Le Senne, caracterul este ceea ce intelegem astazi in mod obisnuit prin temperament, adica "ansamblul dispozitiilor innascute, care formeaza scheletul mintal al individului" (Debesse, M., 1970). In baza cercetarilor efectuate de psihologii olandezi Heymans si Wiersma, caracteriologii descriu opt tipuri temperamentale, prin combinarea a trei factori: emotivitatea, activitatea si "rasunetul" (ecoul). Astfel, oamenii pot fi caracterizati conform acestor dimensiuni ale caror extreme sunt: emotivitate (E) - non-emotivitate (nE); activitate (A) - inactivitate (nA); primaritate (P), tendinta de a trai puternic prezentul, extraversiune - secundaritate (S), tendinta de a ramane sub influenta impresiilor trecute, introversive.

Cele opt tipuri temperamentale ce rezulta din combinarea acestor dimensiuni sunt: tipul pasionat (E.A.S.), tipul coleric (E.A.P.), tipul sentimental (E.nA.S.), tipul nervos (E.nA.P.), tipul flegmatic (nE.A.S.), tipul sangvinic (nE.A.P.), tipul apatic (nE.nA.S), tipul amorf (nE.nA.P). Pe baza acestei conceptii, G. Berger a elaborat un chestionar usor de utilizat, cu ajutorul caruia putem stabili in care din cele opt tipuri prezentate se incadreaza elevul studiat.

Emotivitatea si activitatea, strans legate de "forta" si "echilibrul" proceselor nervoase, sunt caracteristici evidente si relativ usor de diagnosticat. Retinand doar emotivitatea si activitatea, putem reduce cele 8 tipuri la jumatate:

Emotivii inactivi - adica nervosii, care reactioneaza rapid la evenimente, si sentimentalii, care reactioneaza lent.

Emotivii activi - in care se incadreaza colericii, cu reactii rapide, explozive, si pasionatii, care au reactii lente.

Neemotivii activi - adica sangvinicii, cu reactii echilibrate, rapide, si flegmaticii, cu multa forta dar lenti.

Neemotivii inactivi - care ii cuprinde pe amorfi, care, desi cu mai putina energie, sunt bine ancorati in prezent, si pe apatici, a caror lipsa de energie este dublata de un ritm lent al reactiilor.

Aceasta simplificare face evident faptul ca pentru un educator (parinte, profesor) este important sa stabileasca daca un copil este activ sau nu, si daca este emotiv sau nu. Astfel, daca un copil este activ, el ar putea fi harnic, energic, indiferent de gradul de emotivitate, iar daca este inactiv, ar putea fi lent, lenes, fara initiativa. De asemenea, daca este emotiv va avea reactii emotionale puternice, va fi implicat afectiv in tot ceea ce face, iar daca este nonemotiv, astfel de manifestari vor fi minime. Deoarece aceste caracteristici sunt destul de evidente in comportamentul copiilor inca de la varste mici, educatorii pot lua masurile necesare stimularii, utilizarii si controlului aces­tora. Astfel, pentru copiii activi este necesara orientarea spre activitati utile, valorizate social si temperarea tendintei de a lua hotarari pripite, in timp ce inactivii au nevoie de o stimulare constanta, bine dozata, si de un program de lucru strict supravegheat. De asemenea, putem retine observatia lui Le Gall, care subliniaza valoarea muncii in grup pentru temperamentele neemotive si inactive, in timp ce pentru alte tipuri efectele muncii in echipa sunt discutabile; sentimentalii, de exemplu, se integreaza mai greu in grup si prefera sa lucreze singuri.

In concluzie, putem spune ca temperamentul, ca subsistem al personalitatii se refera la o serie de particularitati si trasaturi innascute care, neimplicand responsabilitatea individului, nu pot fi valorizate moral, dar sunt premise importante in procesul devenirii socio-morale a fiintei umane. In sfarsit, adaugam ca, referindu-se la aspecte formale ale personalitatii, temperamentele nu sunt in relatie cu aptitudinile, fapt evidentiat si de existenta unor persoane cu performante deosebite apartinand tuturor structurilor temperamentale.

Caracterul

Spre deosebire de temperament, care, dupa cum am vazut, se refera la insusiri puternic ancorate in ereditatea individului, caracterul vizeaza indeosebi suprastructura socio-morala a personalitatii, calitatea de fiinta sociala a omului. De cate ori vorbim despre caracter, mai mult ca sigur implicam un standard moral si emitem o judecata de valoare (Allport, 1981). Tocmai implicarea judecatilor de valoare in definirea caracterului face, oarecum, problematica utilizarea acestui termen. De aceea, psihologia americana prefera utilizarea termenului generic de personalitate, care include intr-un sistem unitar ceea ce europenii inteleg prin temperament si caracter.

Adevarul este ca, raportandu-ne la celalalt, nu putem utiliza cuvinte neutre, constatative. Chiar descriind trasaturi temperamentale utilizam termeni cu o conotatie evaluativa (nervos, nestapanit, lent, "moale" etc.).

Etimologic, termenul caracter, care provine din greaca veche, inseamna tipar, pecete si, cu referire la om, sisteme de trasaturi, stil de viata. Acest termen ne trimite la structura profunda a personalitatii, ce se exprima prin comportamente care, in virtutea frecventei lor intr-o gama intreaga de situatii, sunt usor de prevazut.

Stim, de pilda, cu o anumita probabilitate, cum va reactiona un elev in caz de esec sau succes, daca va putea rezista la o anumita tentatie sau daca, intr-un moment de ragaz, va prefera sa citeasca o carte sau sa se joace. O buna cunoastere psihologica trece dincolo de comportamentele direct obser­vabile si, pentru a fundamenta previziuni corecte, isi propune sa raspunda la intrebarea "De ce ?". De aceea, pentru a cunoaste caracterul cuiva trebuie sa ne intrebam in legatura cu motivele, cu valorile ce fundamenteaza compor­tamentele manifeste. "Caracterul este acea structura care exprima ierarhia motivelor esentiale ale unei persoane, cat si posibilitatea de a traduce in fapt hotararile luate in conformitate cu ele" spune A. Cosmovici, subliniind doua dimensiuni fundamentale ale caracterului - una axiologica, orientativ-valorica, alta executiva, voluntara. Ideea autocontrolului in baza unor inalte valori morale este prezenta in multe definitii ale caracterului. Astfel, caracterul este "gradul de organizare etica efectiva a tuturor fortelor individului" (Taylor, W.S.), "o dispozitie psihofizica durabila de a inhiba impulsurile conform unui principiu reglator" (Rohack, A.A., cf. Allport, 1981) sau o "vointa moraliceste organizata" (Klages, K., cf. Popescu-Neveanu, P., Zlate, M., Cretu, T., 1987).

Tot din perspectiva structurala, caracterul este analizat prin prisma a doua componente esentiale: trasaturile de caracter si atitudinile.

Trasaturile de caracter sunt moduri relativ constante de a reactiona ale unei persoane in raport cu realizarea variatelor scopuri catre care aspira. Descrierea celor mai importante trasaturi de caracter, ca si numarul lor, variaza foarte mult de la un autor la altul. Referindu-ne la cele care sunt mentionate de mai multi autori (R. Cattell, H. Murray, T. Thomas, G. Berger) vom mentiona 9 trasaturi:

integrarea se refera la gradul de unitate al vietii psihice, unii indivizi avand un comportament foarte consecvent caracterizat prin trasaturi definitorii cum ar fi punctualitatea, constiinciozitatea, sinceritatea, pe cand altii sunt mai slabi integrati, caracterizati prin firi capricioase, instabile, perioadele bune alternand cu zile in care nu-i poti recunoaste;

constiinta morala, dimensiune care evidentiaza simtul raspunderii, care poate fi foarte ascutit la unii si aproape absent la altii;

capacitatea de autocontrol de a renunta la ceva placut pentru a putea realiza alte teluri importante;

perseverenta impreuna cu trasatura anterioara alcatuiesc trasaturile volitive, perseverenta asigurand posibilitatea de a actiona multa vreme pentru a atinge scopurile propuse in pofida dificultatilor;

constiinta de sine, corecta la unii, deformata la altii, care se supraestimeaza ori, mai rar, se subestimeaza;

tendinta spre dominanta sau spre supunere evidentiaza persoane dominatoare, autoritare, ce vor sa-si impune mereu punctul de vedere pe cand altele, dimpotriva, sunt obisnuite sa asculte de cineva si sunt dezorientate daca nu li se acorda nici o sugestie de actiune;

curajul opus fricii sunt caracteristici bine cunoscute tuturor;

prudenta impusa imprudentei

obiectivitatea opusa subiectivitatii (surprinde in mai mare masura capacitatea empatica de a te pune in situatia altei persoane si de a vedea lumea prin punctul ei de vedere).

Pe langa dimensiunea - componenta ce vizeaza trasaturile de caracter un rol deosebit revine celeilalte componente valorice, si anume atitudinilor.

Pentru definirea caracterului avem in vedere nu manifestarile atitudinale circumstantiale, variabile, ci atitudinile stabile si generalizate, definitorii pentru persoana in cauza, si care se intemeiaza pe convingeri puternice.

Atitudinea exprima o modalitate de raportare fata de anumite aspecte ale realitatii si implica reactii afective, comportamentale si cognitive. Nu totdeauna intre cele trei tipuri de reactii exista un acord deplin; uneori ceea ce simtim nu e in acord cu ceea ce gandim despre ceva, si nu totdeauna actionam conform sentimentelor noastre. Insa, cand toate aceste manifestari sunt congruente, atitudinile devin stabile si relativ greu de schimbat.

Definitia tridimensionala a atitudinii are si o valoare euristica deoarece poate orienta demersul educativ de formare si schimbare a atitudinilor prin metode si tehnici ce vizeaza componentele afective, cognitive si comportamentale ale atitudinii-tinta. Psihologia sociala a abordat pe larg acest domeniu, schimbarea atitudinilor fiind un camp de cercetare privilegiat al acestei discipline.

In structura caracterului se pot distinge trei grupe fundamentale de atitudini: atitudinea fata de sine insusi (modestie, orgoliu, demnitate, dar si sentimente de inferioritate, culpabilitate etc.), atitudinea fata de ceilalti, fata de societate (altruism, umanism, patriotism, atitudini politice etc.) si atitudinea fata de munca.

Trasaturile de personalitate, diagnosticate cu ajutorul chestionarelor si care intra in structura caracterului pot fi considerate, intr-o anumita masura, expresia atitudinilor pe care persoana le are fata de ea insasi (Bromberg, M., 1994): atunci cand i se cere unui subiect sa completeze un chestionar de personalitate, el nu face altceva decat sa-si exprime acordul sau dezacordul cu propozitii evaluative ce-l caracterizeaza din propria perspectiva.

Am amintit deja ca nu exista inca un sistem de trasaturi unanim acceptat cu ajutorul caruia sa putem descrie caracterul cuiva. Numarul de trasaturi, ca si descrierea lor variaza de la un cercetator la altul (Eysenck, H., Murrary, H., Thoniae, H., Berger, G. etc.). Adoptand un demers sistematic si utilizand analiza factoriala, Cattell, R., a elaborat un chestionar (16 P.F.) cu ajutorul caruia pot fi evaluati saisprezece factori de personalitate intre care: conservatorismul, emotivitatea, increderea, indisciplina, relaxarea etc.

In fata diversitatii testelor de personalitate si a sistemelor teoretice, apare in mod firesc intrebarea care sunt, totusi, factorii care surprind cel mai bine profilul psihologic al unei persoane. Pentru a raspunde la aceasta intrebare, J. Brown si E. Howard au selectat 400 de intrebari din diferite chestionare, la care au raspuns 1003 subiecti. Analiza factoriala a raspunsurilor a condus la identificarea a 20 de factori, dintre care doar 11 realizeaza o buna discriminare intre diversi subiecti.

Vom prezenta, in continuare, cateva din scrierile Inventarului de Personalitate California (C.P.I.), ce-l are ca autor pe Harrison G. Gough. Acest chestionar se bazeaza pe un demers empiric, operational, itemii fiind selectati in functie de capacitatea lor de a realiza descrieri specifice si coerente ale personalitatii si de masura in care scorurile obtinute permit formularea de predictii comportamentale valide.

Dominanta: evalueaza factorii aptitudinali specifici liderului, dominanta, tenacitatea si initiativa sociala ("Majoritatea discutiilor si certurilor in care ma angajez vizeaza probleme de principiu").

Acceptare de sine: se refera la factori precum simtul valorii personale, acceptarea de sine si capacitatea de a gandi si actiona independent ("Viata mea de zi cu zi este plina de lucruri care ma intereseaza").

Independenta: evalueaza libertatea deciziei si capacitatea de a actiona in functie de propriile dorinte ("Imi este greu sa simpatizez pe cineva care se indoieste tot timpul si nu este sigur de nimic").

Empatie: capacitatea de a sesiza cu cea mai mare exactitate posibila cadrul de referinta intern si componentele emotionale ale unei alte persoane, si de a le intelege ca si cum ar fi ea insasi aceasta persoana ("Incerc totdeauna sa tin cont de sentimentele celuilalt, inainte de a actiona").

Responsabilitate: aceasta scara identifica persoanele cu un caracter onest, responsabile si constiincioase ("Din respect pentru vecini, fiecare trebuie sa intretina spatiul din fata casei sale").

Socializare: indica nivelul de maturitate si spiritul de echitate sociale la care a ajuns individul ("Inainte de a actiona, incerc sa prevad reactiile prietenilor mei").

Autocontrol: evalueaza gradul si suficienta dominarii de sine si absenta impulsivitatii si egocentrismului ("Examinez o problema din toate punctele de vedere, inainte de a lua o decizie").

Toleranta: identifica persoanele ce au convingeri si atitudini sociale care nu sunt bazate pe prejudecati, receptive si tolerante ("As fi gata sa contribui din buzunarul meu pentru a indrepta o greseala, chiar daca nu sunt implicat direct in aceasta".).

Realizare de sine prin conformism: identifica factorii de interes si motivationali care faciliteaza realizarea de sine in conditiile in care conformismul este un comportament pozitiv ("Cred ca incercarile si suferintele vietii ne fac mai buni").

Realizare de sine prin independenta: identifica factorii de interes si motivationali care faciliteaza realizarea de sine in conditiile in care autonomia si independenta sunt comportamente pozitive ("Am impresia ca sunt aproape la fel de capabil si inteligent ca majoritatea oamenilor care ma inconjura").

Adolescenta este perioada in care incep sa se cristalizeze principalele trasaturi de caracter. De aceea, cu greu pot fi facute afirmatii categorice privind personalitatea unui elev (mai ales a celui de varsta mica). De cele mai multe ori asistam la comportamente conventionale ce alcatuiesc o "masca" ce poate varia in functie de situatie. Doar situatiile neobisnuite pot provoca reactii care ne pot ajuta sa diferentiem intre atitudinile circumstantiale, reactiile conventionale si cele care exprima "nucleul" stabil si autentic al personalitatii in formare.

De asemenea, motivele (uneori foarte diferite) ce fundamenteaza atitudinile si comportamentele elevilor cresc dificultatea interpretarii si valorizarii morale a acestora.

Avand in vedere plasticitatea deosebita a "substantei" psihologice ce va constitui personalitatea viitorului adult, scoala trebuie sa-si asume, intr-o maniera sistematica, mai sustinuta, responsabilitati formative. Acum vrem sa atragem atentia asupra efectului pe care il pot avea atitudinile profesorului fata de performantele elevilor, precum si interpretarea rezultatelor scazute in termeni de esec. Cercetari experimentale au demonstrat ca intensitatea trasaturilor psihologice ce alcatuiesc profilul psihologic al cuiva se distribuie conform curbei lui Gauss. Cu alte cuvinte, in mod normal, performantele scolare si sociale, in general, ale fiecarui elev nu pot sa se situeze toate la un nivel superior, mai ales cand sarcinile scolare se situeaza la un nivel ridicat de dificultate. De aceea, educatorii trebuie sa creeze situatii in care elevii sa-si cunoasca nu numai limitele (care sunt firesti si trebuie privite ca atare, si nu ca esecuri ce implica responsabilitati personale), ci si (mai ales) resursele.

Constientizarea limitelor si resurselor, uneori foarte diferite de la elev la elev, conduce la formarea unei imagini de sine echilibrate, a demnitatii si respectului de sine si fata de ceilalti. Se ajunge astfel la acceptarea dife­rentelor firesti dintre oameni, la cresterea spiritului de toleranta si la evitarea etichetarilor globale care pot impinge pe unii elevi spre periferia grupului scolar, cu efecte negative asupra personalitatii acestora.

Formarea atitudinilor, elementele structurale principale ale caracterului, implica metode si tehnici specifice. Complexitatea si unicitatea fiintei umane nu permite formularea si recomandarea unei singure strategii. Fiecare domeniu al vietii are particularitati si limite practic imposibil de cuprins in scheme teoretice (Neacsu, I., 1990). Literatura psihopedagogica destinata acestui subiect este relativ restransa. Unele incercari sunt legate mai ales de motivatie, interese, aspiratii si atitudini, privite ca factori motivatori in con-textul activitatilor scolare.

Comunicarea de tip persuasiv, metodele directe implicand conditionarile clasice si operante, si unele metode indirecte (mai putin sistematizate, cu posibilitati scazute de evaluare a efectelor) sunt considerate utile in formarea atitudinilor, proces ce difera considerabil de cel al insusirii informatiilor, priceperilor si deprinderilor.

In ceea ce priveste metodele indirecte, ele actioneaza in mod deosebit prin mecanismele invatarii sociale bazate pe imitatie, pe identificare, pe exemple, pe modelare etc. Din aceasta perspectiva, am putea spune ca una din cele mai importante sarcini formative ale scolii este aceea de a oferi modele, cai de urmat.

Intre metodele directe, cea mai frecvent intalnita este utilizarea pedepselor si recompenselor.

Aptitudinea

Aptitudinile sunt insusiri care, in ansamblul lor, asigura posibilitatea invatarii anumitor cunostinte, priceperi si deprinderi. Unii psihologi  (de exemplu H. Pieron) considera aptitudinile ca a fi insusiri innascute, ceea ce in opinia altora este numai partial adevarat. Spre exemplu, A.N. Leontiev prezinta aptitudinea ca o conditie a succesului intr-o activitate, dar aceasta ca rezultat numai al unei anumite parti si al unor zone care prezinta un anumit caracter ereditar: o zona mai bine dezvoltata asigura o anumita predispozitie ereditara, celelalte parti componente ale aptitudinii avand implicatii de ordin mai mult dobandit decat ereditar.

Afirmatiile facute sunt juste si validate, totodata, ele impunand raportarea aptitudinii la o alta componenta a personalitatii tot de ordin instrumental si anume la capacitate. Cand vorbim despre capacitate ne referim la posibilitatea pe care o are cineva de a efectua o actiune (reala sau mintala): atunci cand spunem ca cineva stie sa rezolve sisteme de ecuatii inseamna ca are capacitatea de a efectua acest lucru. Existenta acestor capacitati nu este numai in functie de aptitudine, ci acestea presupun pe de o parte invatare, pe de alta parte o anumita experienta si deci anumite deprinderi ca rezultat al invatarii. Capacitatea se deosebeste, deci, de aptitudine, fiind o dimensiune a acesteia.

Aptitudine poate fi considerata orice proces psihic privit din punct de vedere al randamentului intr-o anumita activitate: imaginatia vizuala constituie o aptitudine pentru pictor, gandirea abstracta pentru matematician, memoria verbala pentru actor, invatarea rapida si eficienta pentru elev/student etc.

Aptitudinile nu se regasesc si nu actioneaza in mod unitar si cu efecte similare. Ele cunosc o anumita tipologie in functie de anumite criterii putand fi clasificate in aptitudini simple si aptitudini complexe. Cele simple sunt acelea ce vizeaza anumite operatii si structuri ale personalitatii surprinzand in manifestare facilitatea unor acte, faze, operatii, uneori luate singular, iar alteori integrate in exercitii, operatii mai complexe, specifice unor actiuni si activitati. Aptitudinile complexe constituie o structura de aptitudini simple care asigura progresul intr-un domeniu anumit: aptitudini pentru matematica, aptitudini pentru literatura, aptitudini pentru stiintele naturii, aptitudini pentru muzica, aptitudini organizatorice mai ales in cadrul managementului scolar.

In cadrul activitatilor didactice un rol deosebit revine, desigur, aptitudinilor didactice, aptitudini concretizate in capacitatea de transfer informational, de organizare a lectiilor si, mai ales, de motivare a elevilor/studentilor. In cadrul acestor aptitudini didactice se desprind si cele ce vizeaza activitatea de invatare concretizate in usurinta invatarii si alte deprinderi intelectuale si practice specifice activitatii lor didactice.

Pornind de la ideile prezentate mai sus putem concluziona ca aptitudinile reprezinta "insusiri ale persoanei care in ansamblul lor explica diferentele constatate intre oameni in privinta posibilitatii de a-si insusi anumite cunostinte, priceperi si deprinderi" (A. Cosmovici, 1974).

Multa vreme s-a pus intrebarea care este fundamentul aptitudinilor, de unde si delimitarile facute deja anterior asupra caracterului innascut sau dobandit. La aceasta intrebare s-au oferit raspunsuri fara insa a se ajunge la o concluzie certa. Unii admit caracterul biologic innascut al aptitudinilor pentru anumite activitati, cum ar fi spre exemplu aptitudinile muzicale la care auzul foarte bine dezvoltat s-ar constitui intr-un element anatomo-fiziologic. De asemenea, anumite studii arata ca inteligenta, ca aptitudine generala, are o componenta ereditara importanta iar aceasta componenta ar fi legata de functionarea neurologica de baza a creierului. Astfel, multa vreme s-a crezut ca inteligenta viitoare a unui nou nascut poate fi anticipata in functie de viteza de dobandire a diferitelor progrese de dezvoltare. S-au construit scale de dezvoltare pentru copii intre 0 - 24 luni, scale care notau la ce varsta a realizat copilul pentru prima oara anumite activitati (mersul, vorbitul, asezarea unor cuburi, recunoasterea unor imagini etc.) care au fost interpretate ca a fi capacitati prin care inteligenta se poate exprima. S-a observat insa faptul ca scorurile obtinute la aceste scale prezentau o corelatie foarte redusa cu inteligenta copilului la    7 - 8 ani, masurata cu un test de inteligenta pe scala Binet-Simon.

Alti cercetatori au aratat ca viteza de obisnuire cu stimuli noi a unui copil de doar cateva luni prezinta o corelatie de circa 0.50 cu nivelul inteligentei sale ulterioare. Aceste corelatii conduc spre concluzia ca ambele masuratori (cea a vitezei de obisnuire si cea a inteligentei) ar evalua, printre alte aspecte, si o dimensiune comuna, anume viteza de functionare a structurii neorologice a creierului, ceea ce ar permite o generalizare sub raportul dimensiunilor si caracterelor specifice aptitudinilor, a ceea ce inseamna ca aptitudinea are un caracter innascut dar care se dezvolta ulterior prin intermediul influentelor factorilor de mediu, ai educatiei in primul rand.

Sustinatorii punctului de vedere opus, cei care afirma faptul ca aptitudinile sunt dobandite aduc si ei argumente experimentale. S-a demonstrat ca pana la varsta de opt luni copiii sunt capabili sa discrimineze toate fonemele (ulterior sunetele lingvistice) posibile in limbile globului. Treptat, in intervalul 1 - 2 ani, copilul pierde capacitatea de a recunoaste alte foneme decat cele specifice limbii pe care o aude in jurul sau. Aceasta sugereaza ca aptitudinile ar fi rezultatul influentelor de mediu din perioada copilariei timpurii. Concluzia care se desprinde este ca aptitudinea nu are un caracter exclusivist ereditar, ci imbina si elemente de ordin formativ-informativ, avand ca resursa activitatea de instruire si educatie.

Pe langa caracterul innascut si/sau dobandit simplu si complex, aptitudinile cunosc si o alta delimitare tipologica desprinzandu-se in acest sens (in mod corelativ si corespondent):

aptitudini generale (prezente aproape in toate domeniile);

aptitudini de grup care permit realizarea cu succes a unui grup de activitati;

aptitudini specifice (caracteristice unui domeniu restrans de activitate - de exemplu "auzul absolut").

Aceste aptitudini sunt integrate in opinia unor psihologi in cadrul aptitudinilor simple. Se subintelege ca in raport cu acestea se delimiteaza aptitudinile complexe care sunt acele aptitudini care permit realizarea unei activitati mai ample, de tip profesional, in cazul nostru una dintre acestea fiind aptitudinea didactica.

Nu vom face evaluari exhaustive asupra acestor tipologii ci vom evidentia faptul ca atat aptitudinile generale cat si cele de grup si specifice se regasesc in cadrul activitatii didactice, ele facilitand aceasta activitate in mod deosebit invatarea. Cand spunem despre un scolar ca obtine rezultate bune in mod implicit evidentiem si faptul ca acesta este inteligent, fara a avea in vedere gradul de organizare si dezvoltare al psihicului sau la performanta obtinuta contribuind in mod decisiv ansamblul elementelor si structurilor psihicului si a personalitatii si nu numai inteligenta, fie ea generala, perceputa ca aptitudine, sau alte tipuri ale inteligentei cum ar fi: senzorio-motrica, concreta, abstracta, simbolica, ipotetica. Nu putem insa evidentia rolul inteligentei fara a defini-o. Prin inteligenta desemnam acea capacitate psihocomportamentala care influenteaza si faciliteaza, totodata, rezolvarea unor situatii inedite, cu un consum energetic minim, in scop adaptativ, transformativ si creativ. Inteligenta deriva deci din actiune si consta in a executa si coordona actiuni prin implicarea unor operatii mentale si mai ales a unor deprinderi intelectuale-logice.

La toate nivelurile intelectului si ale dezvoltarii psihicului inteligenta este o asimilare a datului concret la structuri ce vizeaza transformari, actiuni, operatii superioare si care consta in organizarea realului in act sau in gandire si nu ca o simpla copiere si reproducere. Mai sintetic, putem defini inteligenta ca a fi capacitatea de a rezolva rapid si eficient o anumita sarcina, problema care, in cea mai mare masura, are un caracter inedit, in afara experientelor ulterioare. In cadrul activitatilor didactice aceasta capacitate s-ar exprima prin usurinta rezolvarii unor situatii printr-un spirit de observatie dezvoltat, prin usurinta memorarii si reproducerii, prin posibilitatea realizarii unor asociatii si a implicarii altor operatii mentale in cadrul prelucrarii informatiilor si valorizarii lor ulterioare.

Se subintelege ca inteligenta se dezvolta si conserva prin intermediul educatiei intelectuale, un rol deosebit revenind desigur educatiei formale realizate in cadrul institutiilor de invatamant.