Structura personalitatii

Structura personalitatii

Adoptand ideea ca personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie sa admitem o serie de conventii de ordin operational-logic si anume:

delimitarea ei de la un anumit nivel de abstractizare;

organizarea ierarhica, plurinivelara;

realizarea unei comunicatii bilaterale cu mediul si efectuarea unor sarcini specifice de reglare;

caracterul emergent si independenta relativa fata de elementele componente;

imbinarea analizei structurale cu analiza concret-istorica;

analiza structurii interne pe baza metodei blocurilor functionale complementare, si nu prin reductie la elementele substantiale, energetice sau informationale.

Personalitatea este o dimensiune supraordonata, cu functie integrativ-adaptativa a omului, care presupune existenta celorlalte dimensiuni - biologica si fiziologica, dar nu este nici o prelungire, nici o imagine proiectiva a continutului acestora.

In cadrul omului real putem delimita relativ doua blocuri functionale de baza: individul si personalitatea. La prima vedere, delimitarea pare artificiala si inutila, mai ales ca, in limbajul cotidian, cei doi termeni se folosesc adesea ca sinonime. Folosind  anumite criterii cele doua notiuni se raporteaza la entitati calitativ diferite, corelate printr-un proces de integrare.

Prin "individ" se intelege acea totalitate a elementelor si insusirilor, ereditare sau dobandite, care se integreaza intr-un sistem pe baza mecanismului adaptarii la mediu. Individul se asociaza cu unicitatea. Notiunea de individ este in aceeasi masura aplicabila tuturor organismelor vii: plantelor, animalelor, oamenilor, indiferent de varsta si nivel de dezvoltare.

Mecanismul fundamental care asigura formarea structurii personalitatii este integrarea ierarhica. Din procesul general al integrarii sistemului uman se desprind trei tipuri principale de legaturi:

legaturi primare, innascute, determinate de relatiile din interiorul organismului;

pe baza acestora se sintetizeaza legaturi secundare dupa principiul conditionarii;

definitorii pentru sistemul personalitatii sunt legaturile de ordinul III (tertiare). Spre deosebire de cele secundare care se elaborau pe baza valorii de semnalizare a stimulilor, acestea se formeaza pe baza sensului, a desemnarii categoriale a situatiilor, prin raportarea lor concomitenta la starile proprii de motivatie si la un ansamblu de norme si etaloane valorice elaborate social.

Legatura tertiara devine posibila atunci cand copilul incepe sa faca deosebirea intre lucrul asa cum exista el in mod obiectiv si lucrul luat in raport cu propriile sale trebuinte, trecerea de la orientarea egocentrica la orientarea autocritica.

"Prima nastere a personalitatii" se leaga de momentul cristalizarii "constiintei de sine", care presupune si raportarea critica la propriile acte de conduita, la propriile dorinte, prin comparare cu altii; aplicarea la sine a acelorasi criterii, conditii si restrictii care se aplica altuia. Intreaga evolutie a personalitatii se desfasoara pe fondul interactiunii contradictorii dintre "constiinta obiectiva" si "autoconstiinta". Acesta este un proces de desprindere, formulare si integrare permanenta de semnificatii, criterii, de simboluri si modele actionale care se desfasoara dupa cu totul alte legi decat comportamentele care definesc individul ca dat biologic.

In structura si dinamica personalitatii sunt incluse nu aspecte de ordin fizic ale corpului in sine, ci semnificatia lor valorica, ce se cristalizeaza in cadrul relatiilor interpersonale si al aprecierilor sociale; nu perceptia sau gandirea in sine, ci constiinta valorii lor in realizare eului prin compararea cu altii.

Din intreaga analiza reiese ca prin concurenta factorului endogen cu cel exogen, se ajunge la "un rezultat al dezvoltarii depline si unitare a insusirilor persoanei", la o constructie proprie prin care cineva se "distinge ca individualitate" manifestandu-se printr-un comportament "tipic si unic", deci ca personalitate.

Personalitatea se caracterizeaza prin doua trasaturi fundamentale: prin stabilitate, ceea ce inseamna o modalitate de exteriorizare si de traire interioara relativ neschimbata in timp, si prin integrare, adica prin formarea unei unitati si totalitati psihice. Stabilitatea prezinta anumite limite, purtand numele de plasticitate si reprezentand posibilitatea de reorganizare a personalitatii, pentru ca persoana sa poata face fata unor schimbari capitale ale conditiilor de viata si sa se adapteze la ele. Privita ca forma de organizare cu o anumita functionalitate, ca sursa a unei dinamici, personalitatea este in fond asa cum s-a anticipat, o structura.

In descrierea stiintifica a personalitatii, psihologia apeleaza la conceptele de structura si de proces. Structurile sunt aranjamente, organizari mai mult sau putin stabile ale unor parti in cadrul sistemului; procesele sunt functii ce se evidentiaza prin intermediul partilor. Personalitatea ne apare ca un ansamblu de structuri; structura fiind un ansamblu autoechilibrat si, deci, relativ invariant de relatii. Schimbarile care se produc in cadrul interactiunii cu conditiile concrete de mediu alcatuiesc procesele sau dinamica actuala a personalitatii. Multe dintre structurile care alcatuiesc sistemul general al personalitatii, nu sunt direct observabile sau masurabile, ci se releva prin eforturi teoretice, de abstractizare conventionala, aparand astfel ca modele ipotetice.

Se emite principiul evidentei comportamentale a structurilor si proceselor personalitatii. Reactiile comportamentale care se folosesc in calitate de mesaje ale continutului intern al personalitatii, sunt foarte diferite: reactii involuntare, de natura reflex-neconditionata, care intra in categoria expresiilor emotionale, manifestari empatice, relatari verbale, produsele activitatii etc. fiecare dintre acesti indicatori externi dobandeste o anumita valoare informationala in aproximarea structurilor particulare sau generale ale personalitatii, dar nici unul nu le exprima integral. De aceea, se impune colaborarea lor si aplicarea unor procedee statistice speciale de ponderare si ierarhizare.

In cadrul sistemului personalitatii, delimitam doua grupe de componente: calitatile si structurile. Primele se refera la modul specific de inchegare si manifestare a personalitatii, iar structurile ne indica determinarea substantiala, de continut a personalitatii.

Printre calitatii se numara: consistenta, gradul de dezvoltare a structurii, mobilitatea si integrarea. Consistenta se refera la stabilitatea liniilor generale de conduita ale subiectului in decursul timpului, la pregnanta si unitatea tabloului sau dinamic. Nu se poate vorbi de personalitate in afara unor trasaturi stabile, prin care sa poata fi recunoscuta in ciuda variatiilor circumstantiale. Stabilitatea priveste atat configuratia fizica, cat si pe cea psihica. Calitatea consistentei trebuie cautata in structurile care conditioneaza comportamentele deschise, ori, asemenea structuri nu se releva in actele marunte, episodice, ci in conduite mari, sistematice: continutul activitatii, motivele, atitudinile. Ea desemneaza stilul activitatii.

In fiecare categorie de sarcini si tipuri de comportamente se poate vorbi de existenta unui stil specific: stilul activitatii motorii, concretizat intr-o anumita configuratie valorica a amplitudinii, ritmului miscarilor, stilul cognitiv, evidentiat in caile sau modalitatile de organizare si desfasurare a proceselor de perceptie si gandire, indiferent de continutul lor informational. Stilul constituie filtrul prin care subiectul moduleaza in felul sau specific diferite situatii obiective cu care vine in contact, care-l solicita sau pe care le solicita.

Limita consistentei este data de plasticitatea sau mobilitatea structurii. Aceasta exprima posibilitatea reorganizarii unor structuri particulare sau generale sub influenta schimbarii continutului relatiilor subiectului cu lumea. Plasticitatea este in linii mari o functie de varsta: valoarea ei scade pe masura inaintarii in varsta. La copii si la tineri, structurile se caracterizeaza printr-o plasticitate ridicata, corespunzator, consistenta personalitatii lor este mai putin pregnanta, iar la batrani, ele tind spre osificare, conservatorism. Din punct de vedere adaptativ,  este la fel de importanta atat formarea unei consistente de valoare ridicata, cat si dezvoltarea "potentialitatii pentru schimbare". C. Rogers sustine ca ideea reorganizarii si modelarii structurii personalitatii nu trebuie abandonata nici la varstele cele mai inaintate, psihoterapia prezentand un procedeu eficient de plasticizare chiar si la subiectii aparent rigizi.

Structurile de baza ale personalitatii sunt: motivatia, cognitia si controlul. Motivatia da orientarea, selectivitatea si semnificatia conduitei. Pentru definirea profilului personalitatii, esentiale sunt motivele derivate si conditionate social-istoric. Ele plaseaza personalitatea pe o traiectorie de miscare semnificativa si-i determina asa numitele piscuri de integrare.

Structura personalitatii este o organizare plurimotivata, adica integrata pe un camp mai larg de semnificatii. Se disting insa niveluri diferite de stabilitate si pregnanta pentru diferite motive, de aceea se poate vorbi de o ierarhie a motivelor, in cadrul careia anumite componente sunt mai relevante pentru structura personalitatii decat altele.

Structurile cognitive sunt considerate ca instrument de realizare a personalitatii, plasand subiectul la scara obiectiva a competentelor si valorilor. Asociate cu structurile motivationale si afective, ele alcatuiesc constructiile complexe ale aptitudinilor sau capacitatilor. Aptitudinea reprezinta o organizare selectiva a componentelor cognitive, afective, motivationale si executive, care permite omului desfasurarea cu succes a unei actiuni intr-un moment dat. A poseda aptitudini inseamna a rezolva la indici de performanta optimi o categorie sau alta de sarcini. Prin urmare, termenul are un sens diferential, referindu-se nu numai la simplul fapt al reusitei intr-o activitate oarecare, ci si la gradul acestei reusite: cat de mult in raport cu altii. Intrucat indicatorul principal de relevare a aptitudinii este performanta, structura ei nu poate fi redusa la o suma de predispozitii si calitati innascute, de ordin fiziologic, ci trebuie conceputa ca un ansamblu integrat de operatii care sustin un comportament specific.

Metoda analizei factoriale a demonstrat ca si asa numitele aptitudini simple, legate de rezolvarea unui camp limitat de situatii problematice, presupun participarea mai multor laturi ale substructurilor cognitive, motivationale si afective. Cu cat o aptitudine are o sfera mai larga de cuprindere in planul activitatii, cu atat organizarea sa devine mai complexa, angajand  tot mai multe dimensiuni ale personalitatii.

In sistemul general al personalitatii, un loc important il ocupa constructia speciala a mecanismelor de comanda si control asupra motivelor, scopurilor si mijloacelor comportamentului. Aceste structuri reglatoare indeplinesc urmatoarele functii:

simpla inhibitie prin impulsuri frenatorii dirijate;

transformarea sferei de actiune a motivului, exprimarea unui motiv printr-un alt act comportamental decat cel specific lui;

amanare-reportarea realizarii unui motiv in functie de circumstante;

selectie si programare, in cadrul unor motive concurente.

Gradul de control devine un important indicator in caracterizarea structurii personalitatii. Din acest punct de vedere, oamenii pot fi impartiti in trei grupe:

normal controlati; se caracterizeaza printr-un relativ echilibru intre tendinta reflexiva, analitica, critica si tendinta spre actiune, imbinand intr-o formula optima principiul libertatii cu cel al necesitatii, imperativul subiectiv cu cel obiectiv;

subcontrolati; se caracterizeaza prin supraestimarea impulsului spre actiune si subestimarea conditiilor obiective ale realizabilitatii lor, ca urmare ei se comporta impulsiv, dupa glasul primei dorinte; pentru ei este mai important sa actioneze decat sa gandeasca asupra oportunitatii actiunii, de aceea lucrurile li se par mult mai simple ca in realitate;

supracontrolati (cenzurati); acestia se caracterizeaza printr-un comportament de tip reflexiv, bazat pe considerarea tuturor conditiilor pro si contra, pe anticiparea nu numai a rezultatului imediat, ci si a consecintelor derivate lui.

De aici pot genera o serie de trasaturi specifice, precum prudenta, conservatorismul, traditionalismul, conformismul, pedanteria, scrupulozitatea, rezervarea, timiditatea, etc. Aceste structuri de control nu se reduc la componentele temperamentale; ele se elaboreaza in timpul evolutiei individuale, ca rezultat al actiunilor dinamice dintre succes si insucces.

In cercetarile cu caracter diagnostic individual, aproximarea trasaturilor si aproximarea tipului sunt doua operatii complementare.