 |  |
|
STRES SI APARARE
Stresul este un raspuns al organismului la confruntarea persoanei cu situatii si sarcini pe care le percepe ca fiind dificile sau amenintatoare. Ne referim la situatii: (a) de natura conflictuala, (b) care reprezinta o amenintare la adresa respectului fata de sine (a stimei de sine), (c) care presupun o miza mare pentru persoana in cauza, (d) in care persoana se simte presata de solicitarile/schimbarile mediului (e) nu are resursele necesare (cunostinte, abilitati) pentru a face fata solicitarilor. Raspunsul organismului la astfel de situatii se concretizeaza in reactii de natura fizica/fiziologica, emotionala, comportamentala si cognitiva.
Prin urmare, pentru a vorbi de stres este necesara coroborarea a trei componente majore:
sursa/cauza, adica prezenta unui stimul declansator (intern sau extern) numit stresor
reactiile la stres, reprezentand efectul pe care-l au stresorii asupra persoanei
resursele personale de-a face fata stresorilor, prin reducerea, stapanirea sau tolerarea situatiilor care depasesc resursele personale de-a le face fata. Aceste resurse personale au functie de mediere in relatia stresor-persoana (prin faptul ca amelioreaza impactul adversitatilor percepute din mediu asupra persoanei).
Exista frecvent tendinta de a reduce stresul doar la una din componentele sale, fapt ce duce la un control deficitar al acestuia.
Astfel daca:
(a) asimilam stresul factorilor de stres din mediu, exista riscul ca sa nu ne mobilizam resursele de a face fata situatiilor, considerand ca "aceasta este lumea in care traim si nu i te poti opune prea mult".
(b) daca spunem "sunt stresat" doar atunci cand ne simtim obositi sau avem diverse stari de discomfort fizic, probabil am ignorat ca multe din situatiile pe care le-am trait sunt factori de stres cu impact major (de ex. decesul sau boala unei persoane dragi, dificultati financiare majore, conflicte interpersonale intense si prelungite). In acest caz, devenim constienti de fenomenul stresului doar cand raspunsul organismului si psihicului la situatiile de incordare au devenit pregnant manifeste; deci am echivalat stresul cu reactiile somatice, emotionale, cognitive sau comportamentale.
1. Stres vs activare/stimulare
Stresul nu are intotdeauna un caracter daunator sau negativ. Viata nu este posibila in absenta totala a stresului. O anumita cantitate de stres este importanta si chiar esentiala pentru dezvoltarea echilibrata a vietii. Se cunosc doua mari categorii de reactii la stres: una sanatoasa numita eustres, iar alta negativa distres. Eustresul asimilat unei anumite activari a organismului actioneaza de obicei o perioada scurta de timp. Frecvent aceasta forma de activare poate juca un rol productiv si pozitiv, dat fiind faptul ca reprezinta o sursa de energie, de motivatie si implicit un factor de baza in orientarea spre scopuri. Totodata acest tip de activare face viata mai bogata, mai recompensanta si mai interesanta. Spre deosebire de acesta, distreul poate reprezenta o amenintare atat pentru sanatatea mintala cat si pentru sanatatea fizica a persoanei.
Sursele de stres
Stresorii sau sursele de stres sunt evenimente/situatii externe sau interne, sau conditii ale mediului, suficient de intense sau frecvente care solicita reactii de adaptare din partea individului.
2.1.1. Categorii de surse de stres
2.1.2. Metode de recunoastere a surselor de stres
Oamenii evalueaza in permanenta mediul extern si intern (evaluare primara) si nu raspund pasiv la aceste evaluari. Evenimentele (interne sau externe) pot fi percepute ca: i) irelevante sau indiferente; ii) pozitive; iii) negative sau amenintatoare.
Diferentele individuale in evaluarea situatiilor de viata sunt majore. Una si aceeasi situatie de viata (de pilda "o disputa cu cineva") poate fi evaluata in mod diferit: (a) fie de catre doua persoane (pentru una insemnand o sansa de a-si sustine ideile, iar o alta o poate percepe drept un afront sau un atac la persoana), fie (b) de catre aceeasi persoana in momente diferite ale vietii (la un moment dat ca si semnal de retragere pentru ca nu e suficient informata referitor la tema in discutie, iar ulterior, drept oportunitatea de a-si argumenta punctul de vedere dupa ce s-a documentat in legatura cu acel domeniu). In acelasi timp, este importanta delimitarea dintre tipurile surselor de stres. Astfel unele dintre aceste surse pot fi schimbate, altele pot fi doar diminuate (conflictul pe care-l creeaza decizia de cariera poate fi redus printr-o mai buna documentare privind oportunitatile si conditiile pe care le solicita diverse profesii si identificarea intereselor si abilitatilor proprii), in timp ce alti factori de stres trebuie acceptati si tolerati deoarece sunt nemodificabili (divortul parintilor).
O prima conditie a unei bune recunoasteri a surselor de stres o reprezinta buna informare privind stresorii potentiali. Aceasta poate fi realizata prin cateva metode:
2.2. Reactiile la stres
Nu toate reactiile organismului nostru reprezinta simptome ale stresului, ele depind de fiecare persoana in parte. Ceea ce pentru un individ ar putea fi un semn al stresului, pentru un altul poate fi un semn de boala. Daca un eveniment este evaluat ca fiind stresant, individul poate avea diferite reactii la stres. Reactiile la stres pot fi impartite in patru mari categorii.
1. Reactii fizice/fiziologice:
2. Reactii cognitive:
3. Reactii emotionale:
4. Reactii comportamentale:
Atunci cand dorim sa reducem cat mai mult cu putinta stresul (a elimina total stresul reprezinta un scop nerealist, imposibil de atins) trebuie sa identificam potentiale surse de stres, sa ne evaluam realist resursele personale de a face fata situatiilor de confruntare si sa ne familiarizam cu tehnicile de control al stresului.
O serie de studii au aratat ca majoritatea oamenilor considera relatia interumana unul dintre cele mai importante lucruri din viata. In consecinta, problemele relationale si de comunicare, atat cele de la nivel scolar cat si cele de la nivel amical sau familial reprezinta pentru elev, factori de stres dintre cei mai importanti. Legatura dintre stres si relatiile interpersonale este bidirectionala, in sensul ca atat stresul influenteaza calitatea relatiilor, cat si anumite tipuri de relatii sau absenta lor poate fi generatoare de stres.
Astfel, experientele negative din copilarie dar si de mai tarziu din scoala pot determina la elev anumite obisnuinte de gandire. Judecatile pe care le fac parintii/educatorii asupra celorlalti sunt preluate de copil si devin tipare proprii de interpretare a realitatii sociale. De pilda, o afirmatie frecventa a parintilor de genul: 'oamenii sunt rai, nu poti sa ai incredere in nimeni', se poate transforma intr-un tipar de gandire propriu al copilului. Acesta ii va produce o teama nejustificata la intalnirea sau doar anticiparea unei intalniri cu o anumita persoana, si in consecinta un nivel crescut al stresului. O astfel de reactie va constitui mai tarziu o bariera serioasa in deschiderea sau implicarea persoanei intr-o relatie de prietenie sau in comunicare.
Daca o persoana se teme de o judecata negativa sau o critica din partea colegilor (un stres de anticipatie), va acorda mai multa importanta micilor intamplari, cum ar fi absenta unui suras sau un ton particular al vocii, decat daca nu ar avea aceasta teama. In situatia in care cineva din anturaj este indispus interpretarea poate fi ca "indispozitia lui precis are legatura cu mine".
De pilda in cazul adolescentilor o sursa de stres o reprezinta relatiile cu sexul opus. In jurul varstei de 14 ani nivelul de stres pare sa fie foarte ridicat din cauza primelor initieri si experientierii dragostei romantice. A nu avea o relatie constituie una din sursele majore de stres pentru adolescentii de aceasta varsta. O alta sursa de stres specifica perioadei adolescentei timpurii vizeaza nesiguranta in relationarea cu colegii de sex opus si nelinistea ca prieteniile pot fi afectate de acest tip de dragoste romantica.
O relatie buna cu cei din anturajul nostru reprezinta un factor important de echilibru, de reusita diminuand consecintele nefaste ale stresului asupra noasta.
4. Stresul si cariera
Planificarea carierei se refera la procesul de autoevaluare a intereselor si abilitatilor proprii si explorare a oportunitatilor de pe piata muncii/scolii in vederea realizarii unei decizii privind cariera. In general, procesul de luare a unei decizii este insotit de un nivel ridicat al stresului. Nivelul de stres este cu atat mai pronuntat cu cat miza pentru persoana privind alegerea facuta este mai mare si consecintele de durata de asemenea. Acest lucru este valabil indeosebi in situatia in care exista mai multe solutii potential acceptabile (de pilda urmarea unei facultati din mai multe posibile sau acceptarea unei oferte de munca in strainatate). Una din metodele de reducere a stresului in astfel de situatii consta in intocmirea unui arbore al deciziei ca cel prezentat in Fig. 1. (adaptat dupa Chungi, 2000).
Prima etapa o reprezinta precizarea deciziilor potentiale: decizia 1, 2, 3. In primul rand este recomandat sa restrangem alegerea la doua, trei decizii.
In al doilea rand este importanta identificarea pentru fiecare decizie posibila a avantajelor si inconvenientele ei, insotite de evaluarea subiectiva a importantei acestora pe o scala de la 0 la 100%.
Pe baza totalurilor se poate alege decizia care prezinta cele mai multe avantaje si cele mai putine inconveniente. Cand deciziile par in cea mai mare parte similare, se poate calcula produsul lor, astfel: [totalul avantajelor deciziei 1] x [totalul inconvenientelor solutiei 2] comparandu-se cu produsul: [totalul avantajelor deciziei 2] x [totalul inconvenientelor solutiei 1].
Figura 2. Secventele de rezolvare a unei situatii de stres de decizie de cariera
Resurse personale de a face fata factorilor de stres. Mecanismele de adaptare
Resursele individuale de adaptare la stres includ caracteristici personale (cognitive, emotionale si comportamentale) de a reduce, stapani sau tolera solicitarile interne sau externe care depasesc capacitatea de raspuns automata a organismului. Adaptarea la stres implica atat existenta unor resurse reale (intelectuale, emotionale, fizice, sociale, etc.) dar, de cele mai multe ori decurge din autoevaluarea propriilor resurse pentru a face fata evenimentelor evaluate ca fiind negative sau amenintatoare (evaluare secundara). Nu de putine ori exista o discrepanta intre resursele reale de raspuns si evaluarea acestor resurse (prezenta unor reale resurse care insa sunt evaluate de persoana in cauza ca insuficiente), care genereaza de cele mai multe ori starea de stres. Factori individuali cum sunt stima de sine, asertivitatea, optimismul sau sentimentul de autoeficacitate sunt factori de protectie impotriva stresului.
In concluzie mecanismele de adaptare reprezinta efortul cognitiv sau comportamental de a reduce, controla sau tolera solicitarile interne sau externe care depasesc resursele personale.
Resurse, mecanisme de coping
In functie de evaluarile primare si secundare, persoana raspunde intr-un anumit fel la eveniment. Raspunsul la acest eveniment, evaluat ca fiind stresant, poate fi diferit: 1) actiune directa asupra stresorului; 2) cautare de informatii despre stresor; 3) neimplicare; 4) activarea unor mecanisme de aparare (negarea stresorului, reinterpretarea lui de tipul gandirii pozitive). Specificitatea raspunsului la stres este conturata de factorii personali, existand diferente marcante in forma, intensitatea si amplitudinea raspunsului. In perioada de anticipare a confruntarii cu stresorul, in timpul confruntarii cu stresorul, cat si dupa confruntari repetate cu situatii in care persoana percepe discrepanta dintre resurse si solicitari apar reactiile la stres. Acestea pot fi: fiziologice, cognitive, emotionale si comportamentale, ilustrate mai sus.
Relatia dintre componentele stresului sunt redate in figura2.
Managementul stresului consta in gasirea acelor strategii care ne ajuta sa reducem cat mai mult efectul stresorilor asupra propriei persoane. In acest sens sunt recomandate cateva metode:
Constientizarea reactiilor la stres
Dezvoltarea unor abilitati de gandire si comportamente de management al stresului
Stabilirea si mentinerea unui suport social adecvat
5. Dezvoltarea unui stil de viata sanatos
6. Dezvoltarea stimei de sine
Recomandari privind managementul timpului:
Revizuieste-ti SCOPURILE. Decide care sunt activitatile prioritare intr-o zi sau saptamana.
Realizeaza o LISTA cu lucrurile pe care trebuie sa le faci si una cu cele care le-ai dori sa le faci si timpul alocat lor.
Analizeaza CONSECINTELE daca amani anumite activitati care trebuie realizate
Selectioneaza activitatile in ORDINEA realizarii lor. Este bine ca sa se inceapa cu activitatile pe care trebuie sa le faci si numai dupa cu cele pe care ai dori sa le faci si care iti fac mai mare placere. Daca incepi cu activitatea placuta este posibil sa nu o mai faci pe cea care trebuie sa o faci dar care nu iti este atat de placuta.
Incearca sa faci cate O ACTIVITATE odata pana la finalizarea ei. Nu trece la alta activitate decat atunci cand ai finalizat-o pe cea anterioara.
Nu te grabi sa treci repede de la o activitate la alta. Fa PAUZE intre activitati.
Analizeaza-ti STANDARDELE. Sunt ele prea ridicate si astfel nu reusesti sa finalizezi activitatea datorita standardelor nerealiste?
In final, nu uita ca ai realizat o activitate si ofera-ti o RECOMPENSA!
Figura 12.2 prezinta secventele de management al situatiilor de stres. Pentru activitatile de control al stresului utilizati fisele 29-36 din anexe.
Figura 2. Secventele de rezolvare a unei situatii de stres
Zilnic suferim amenintari la adresa respectului fata de noi insine (a stimei de sine), ne simtim inferiori, umiliti, vinovati, nesiguri, insuficient iubiti. Si aspectele mai marunte ale vietii ne fac rau uneori: gresim la un examen, facem o gafa sociala, ne imbracam nepotrivit pentru o ocazie, ne simtim penibili. Si eul incepe sa 'transpire'. Consecinta experientierii acestor stari va crea premisele aparitiei unui anumit discomfort, a anxietatii sau a unui sentiment de frustrare. Rezultatul se va concretiza in incercarea de-a 'repara rana'. In acest spatiu creat intre situatia frustranta si Eu intervin mecanismele de aparare. Ele functioneaza ca solutii tampon, ameliorand impactul adversitatilor si amenintarilor stimulilor din mediu la adresa eului. Mecanismele de aparare sunt stratageme ale psihicului uman de a reduce, controla sau tolera discomfortul, tensiunea generata de solicitarile interne sau externe, care depasesc resursele personale de-a le face fata.
Mecanismele de aparare cele mai frecvent utilizate sunt: intelectualizarea, ascetismul, negarea, regresia, represia, identificarea, proiectia, rationalizarea, compensarea.
Rationalizarea - formularea de justificari (motive) sau constructia unor explicatii pentru unele comportamente si sentimente proprii, indezirabile. De cele mai multe ori utilizam rationalizarea pentru a ne proteja stima si imaginea de sine, pentru a fi acceptati social si pentru a ne accepta pe noi insine. Functia acestui mecanism este de-a face comportamentul nostru inacceptabil mai rational si mai tolerabil. Sa subliniem faptul ca rationalizarea ca si alte mecanisme defensive actioneaza la modul inconstient. Exemple: "Toti colegii au mers la bar, eu nu puteam ramane acasa.", "Nu ti-am dat telefon pentru ca am fost ocupat.". Un elev care ia o nota proasta sau pica un examen poate sa-si rationalizeze esecul prin aceea ca problemele / intrebarile au fost prea dificile, notarea nu a fost corecta, sau indispozitia din ziua precedenta i-a perturbat activitatea de invatare
Intelectualizarea este mecanismul concretizat prin supralicitarea aspectelor cognitive ale unei probleme si distantarea (uneori blocarea) de componenta emotionala. Exprimarea emotiilor si conflictelor se face sub forma unor discursuri abstracte. Acest mecanism se poate manifesta, prin propensiunea adolescentilor de-a purta discutii interminabile, pe teme de religie, filosofie, politica si sensul vietii. In timpul acestor 'sesiuni' ei de fapt sunt interesati de propria identitate, incercand sa-si consolideze sistemul de valori pe baza abilitatii de-a opera cu abstractiuni. Aceasta manifestare e considerata intelectualizare, deoarece in timpul speculatiilor lor intelectuale, ei nu cauta sa rezolve problemele reale, ci utilizeaza cuvinte si idei, pentru a raspunde nevoilor bazale instinctive, determinate de modificarile hormonale si corporale.
Ascetismul consta in propensiunea spre un autocontrol excesiv, prin renuntarea la placerile simple ale vietii cum ar fi: o mancare preferata sau o vestimentatie atractiva. Mai tarziu, pe parcursul vietii, dupa ce persoana dobandeste abilitatea de-a se controla devine un automatism, ajunge mai relaxata si mai putin restrictiva cu ea insasi.
Negarea - este mecanismul prin care o persoana nu recunoaste existenta unei probleme; Negarea poate fi - a vulnerabilitatii, responsabilitatii, emotiilor, informatiilor. Exemple: "Nu sunt ingrijorat in legatura cu serviciul.", "Nu am conflicte cu colegii.".
Regresia - este mecanismul prin care persoana confruntata cu o problema recurge la "solutii" specifice unui etape anterioare dezvoltarii sale psihice, raportata la nivelul sau actual. E vorba de acele etape in care a avut experiente de viata agreabile, si care i-au conferit securitate si satisfactii mai mari. Exemplu: copilul merge la scoala cu papusa sa, sau acelasi copil supus presiunilor scolii reactioneaza prin suptul degetului sau rosul unghiilor. Un adult poate reactiona la frustrari prin accese de plans sau de furie.
Represia - nemanifestarea emotiilor si cognitiilor intolerabile, dureroase prin eliminarea lor din campul constiintei. Prin mecanismul represiei, sentimentele, amintirile si impulsurile inacceptabile sau in dezacord cu exigentele eului social sunt mentinute in afara campului constiintei. Exemplu: "Nu sunt suparat pe tine!", sau ura copilului fata de unul din parintii e reprimata in subconstient.
Identificarea - tendinta umana de identificare cu o alta persoana. Exemple: adolescentii care se identifica cu modelele sau cu membrii grupului din care fac parte. Sursa modelelor pentru copii este mediul de apartenenta: parinti, profesori, iar pentru adolescenti cel mai frecvent va fi preluat din grupul de referinta, cel pe care-l valorifica el.
Proiectia - atribuirea altor persoane a unor emotii, atitudini sau comportamente dezonorante pe care subiectul refuza sa le recunoasca si sa si le asume, desi acestea ii apartin. Prin mecanismul proiectiei are loc atribuirea propriilor erori sau probleme altora. De exemplu, un tanar isi acuza prietena ca flirteaza cu alti baieti cand de fapt el este cel care flirteaza.
Exista si cazul particular al proiectiei ce consta in atribuirea defectelor proprii unor persoane care se bucura de prestigiu social sau unei persoane cu multe calitati. Astfel consumul de droguri este mai putin traumatic daca constata ca si idolul sau face acelasi lucru.
Compensarea - este actiunea de contrabalansare a unei deficiente de natura fizica sau psihica. Ea se concretizeaza prin dezvoltarea unor comportamente alternative ca solutie a acestor probleme. Presimtind esecul intr-un domeniu de activitate individul va cauta sa obtina performante intr-un alt domeniu colateral. - Exemplu: o persoana cu constitutie fizica mai fragila va cauta sa se realizeze intelectual. Vorbim de supracompensare in situatia in care contrabalansarea se face tocmai pe linia deficientei constatate: un elev timid poate deveni liderul clasei.
Conversia - consta in exprimarea unei nemultumiri sau a unor conflicte prin reactii sau acuze somatice (dureri de cap, de stomac, indispozitii).
Mecanismele de aparare functioneaza in mod inconstient. Folosite adecvat, functionand cu o anumita flexibilitate, devin o trasatura acceptabila, fireasca a comportamentului de ajustare la situatiile inedite de viata, prin care persoana isi rezolva conflictele personale. De pilda rationalizarea unui esec face esecul mai suportabil.
De asemenea mecanismele defensive pot avea o influenta benefica asupra conservarii stimei de sine.
Daca insa se permanentizeaza si actioneaza decontextualizat, devin dezadaptative si pot duce la aparitia unor stari psihopatologice. De exemplu, un adolescent care recurge la represie pentru rezolvarea tuturor conflictelor poate dezvolta o personalitate cu tendinte psihopatice.
Aceste strategii autoprotective sunt obisnuite, dar nu reprezinta intreg repertoriul de actiuni de adaptare al persoanei. Adesea ne confruntam cu realitatea, infruntand direct vina, frica, gafele. In aceasta situatie intervin mecanismele de adaptare.
Tabelul 3. Paralela intre mecanismele de aparare si mecanismele de adaptare
|
MECANISME DE APARARE |
MECANISME DE ADAPTARE |
|
Procese inconstiente Distorsioneaza realitatea Implica automatisme Orientare spre trecut Blocheaza exprimarea afectiva Caracter rigid in general |
Proces constient si subsonstient Permit confruntarea cu realitatea Implica scop si perspective Orientare spre prezent si viitor Caracter flexibilPermit exprimarea emotionala |
|
Sa defineasca motivatia Sa delimiteze functiile motivelor in determinarea conduitei umane Sa distinga diferentele conceptuale si practice dintre trebuinta, impuls, dorinta, intentie, scop, aspiratie, ideal. Sa clasifice motivele conduitei umane identificand de fiecare data criteriul de taxonomizare. Sa schiteze relatia de ordine in structura trebuintelor si a motivelor Sa explice determinarea conduitei umane conform modelului topologic Sa diferentieze conceptele de nivel de performanta si nivel de aspiratie Sa ofere exemple prin care sa se evidentieze relatia dintre nivelul de activare neuropsihica si cel al performantei in diferite categorii de sarcini |
1. NOTIUNEA DE MOTIVATIE: MOTIV, TREBUINTA, SCOP
Experienta curenta ne indeamna sa cautam explicatie pentru orice fapta omeneasca, si ne intrebam de ce intreprinde o persoana cutare sau cutare actiune. O asemenea intrebare priveste motivul actiunii, cauza sau determinarea acesteia. De pilda, un elev intra la ora dupa ce lectia a inceput; imediat i se adreseaza intrebarea: de ce ai intarziat? O infractiune a avut loc, apare de indata intrebarea asupra mobilului ei. Nu rareori determinarea sau motivul actiunii nu devin transparente nici pentru observatorul din afara si nici pentru persoana care efectueaza acea actiune. Intelegem prin motivatie - in prima aproximatie - "totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie ca sunt innascute sau dobandite, constientizate sau neconstientizate, simple trebuinte fiziologice sau idealuri abstracte". De regula, orice act de conduita este motivat. Comportamentul uman nu se afla la discretia stimulilor din mediu, nu este o jucarie a momentului. Daca uneori nu ne dam seama de ce facem o actiune sau alta nu inseamna ca motivatia este absenta; o investigatie metodica o poate pune in evidenta.
O distinctie se impune cu usurinta atentiei noastre: avem, pe de o parte, datele mediului - obiectele si evenimentele externe - iar pe de alta parte nevoile interne, intentiile, aspiratiile, sarcinile de adaptare ale individului. In determinismul complex al conduitei, datele mediului constituie, in general, factori de incitare sau precipitare, cauzele externe, in timp ce motivele tin de factorul intern, de conditiile interne, care adesea se interpun intre stimulii externi si reactiile persoanei, sustinand si directionand conduita. Sursa actiunii trebuie cautata propriu-zis nu numai inafara sau numai inauntrul organismului, ci in interactiunea dintre individ si mediu. Intotdeauna cauzele externe actioneaza prin intermediul conditiilor interne. Chiar si in formarea reflexelor conditionate simple - cum ar fi, in experienta pavloviana clasica, aparitia secretiei salivare la un stimul sonor care precede cu putin hrana - avem de-a face cu acte de conduita care isi au originea intr-o trebuinta (de exemplu, foamea) si punctul de sosire in satisfacerea ei. Stimulii din afara nu furnizeaza energie organismului, cat pun in miscare, declanseaza, o energie acumulata si sistematizata in organism
Motivele sunt factorii care - in conditii externe date - declanseaza sustin si orienteaza activitatea. Ele indeplinesc doua functii: pe de o parte o functie de activare, de mobilizare energetica, pe de alta parte o functie de directionare a conduitei. Pe scurt, motivul prezinta doua laturi solidare: o latura energetica si alta vectoriala
La inceputurile ei - asa cum s-a aratat - psihologia explica faptele si procesele psihice prin notiunile clasificatorii care le subsumeaza: omul gandeste pentru ca are gandire, actioneaza pentru ca are vointa, se opune influentei din afara pentru ca are independenta. Era o "psihologie a facultatilor" de inspiratie aristoteliciana. Psihologia moderna aseaza la baza actelor psihice vectorul motiv-scop, situand astfel faptele de conduita - inclusiv cele intelectuale - in contextul vietii reale a individului.
La intrebarea de ce intreprinde omul cutare sau cutare actiune suntem tentati sa raspundem adeseori indicand scopul, obiectivul actiunii. Fireste, scopul tine si el de conceptul motivatiei, dar nu se identifica automat cu motivul.
Exemplu: printre motivele activitatii se numara incontestabil trebuintele de ordin fiziologic: foamea, setea, nevoia de oxigen, de somn etc.
Astfel, foamea apare ca un complex de semnale subiective despre starea interna a organismului, semnale care declanseaza un impuls spre actiune (functia de energizare). Acest impuls directioneaza actiunea spre un obiectiv. Motivul se concretizeaza practic, intr-un scop, care se defineste in functie de cunoasterea conditiilor sau a posibilitatilor. Comportamentul alimentar imbraca forme felurite daca este dimineata, la amiaza sau seara: de asemenea daca dispunem de anumite categorii de alimente unt, paine, dulceata etc.). In functie de ceea ce persoana are la dispozitie sau ii lipseste, ea va intreprinde anumite actiuni. Scopul actiunii se va concretiza deci in functie de obiecte, conditii etc., prezente in campul actiunii sau evocate memorial.
In timp ce motivul este factor declansator al actiunii, scopul este anticiparea, proiectia "punctului terminus" al actiunii in functie de informatia cu privire la datele situatiei, la evantaiul posibilitatilor din mediu. In trebuinta sau motiv este cuprinsa o cerinta fata de mediu, o preferinta; scopul o detaliaza, o concretizeaza. Motivul circumscrie, intr-un fel, o zona in "campul psihosocial", scopul constituind o concretizare in acest camp. Caracterul vectorial al motivului devine evident odata cu stabilirea scopului, care anticipeaza modul de finalizare a actiunii, conturand "ciclul" actiunii. Vectorul motiv-scop este factorul operant in dinamica actiunii. In timp ce motivele raman uneori netransparente pentru individ, scopurile sunt intotdeauna constiente.
GAMA MOTIVATIILOR CONDUITEI UMANE
Actiunile umane sunt de regula, plurimotivate. De exemplu, o relatie de prietenie satisface nevoia de afiliere (asociere), de protectie, de recunoastere sau de statut, de comunicare etc. Motivele unei actiuni/relatii alcatuiesc uneori un ghem complicat de conditionari interne si externe. Moralistii de totdeauna s-au aplecat cu atentie asupra acestui fenomen complex. Pentru omul de stiinta studiul psihogenetic - aplicat la nivel infrauman si la copil - a permis sesizarea motivelor in forme mai simple, originare, dupa care investigatia s-a extins la omul adult.
Gama motivatiilor umane poate fi descrisa in suita de notiuni: trebuinta, impuls sau propensiune, dorinta, intentie, scop, aspiratie, ideal.
Trebuinta este un concept psihofiziologic fundamental, care desemneaza anumite stari interne; nevoia semnifica adesea o anumita lipsa sau deficit. De exemplu, trebuinta de hrana, semnalizata prin complexul senzorial numit foamea, indica deficitul de substante alimentare in organism: se modifica compozitia chimica a sangelui, cantitatea de zahar se reduce sub un anumit nivel; se accentueaza miscarile peristaltice; contractiile muschilor netezi ai stomacului etc. Rezulta astfel reactii vegetative care provoaca excitatii, semnale ce ajung la creier (talamus si scoarta). La nivelul SNC se realizeaza o excitabilitate crescuta a centrilor alimentari.
Asadar, se produce simultan semnalizarea unui dezechilibru si o activare interna.
Considerand marea varietate a actiunilor umane si intrebandu-ne cu fiecare act de conduita, de ce anume calatorim, de ce citim ziare etc. - ajungem din raspuns in raspuns la cateva motive elementare, pe care nu le mai putem reduce la altele. Acesti termeni (finali) ai analizei constituie trebuintele de baza - de hrana, de somn, de aparare, de siguranta etc. - dincolo de care prelungirea chestionarii prin "de ce?" este lipsita de sens. Un inventar al acestor nevoi este greu de alcatuit. Exista tendinte reductioniste (Freud - libido; Jung - energia vitala; Schopenhauer - vointa de a trai; Nietzsche - vointa de putere etc.), dupa cum exista si tendinte contrare, de a exclude orice cadru de clasificare. Mentionam de asemenea si incercarea de a atribui omului in genere,,tabloul trebuintelor" inventariate intr-o anumita etapa istorica.
Dorinta este o trebuinta constientizata, o activare emotionala orientata spre obiectul ei, obiect intrevazut sau proiectat constient.
Intentia marcheaza trecerea de la motive spre scopuri sau proiecte, indicand cristalizarea aspectului directional al motivului.
Scopul este prefigurarea mintala a rezultatului, a efectului dorit; un gand prezent asupra a ceea ce urmeaza sa se obtina in viitor .
Idealul isi are originea in sistemul de valori al persoanei sau grupului, prefigurand in functie de realitati un scop final al actiunii lor. Configurat in imagine sau formulat prin idei, idealul presupune o optiune valorica de perspectiva, care capata expresie in programul de viata al individului.
Interesele releva "corespondenta intre tendintele subiectului si o serie de obiecte si actiuni, astfel incat subiectul se orienteaza activ si din proprie initiativa spre obiecte sau actiunile respective, iar acestea prezinta o valenta majora pentru subiect, il atrag si-i dau satisfactie. Deci, interesul reuneste trebuite, motive, tendinte, scopuri intr-o modalitate relativ stabila de raportare activa la ceva, dupa un criteriu de ordin utilitar".
CLASIFICAREA MOTIVELOR
Ramanand la conceptul generic de trebuinta sun motiv, sa trecem in revista clasificarile cunoscute in acest domeniu.
Trebuinte primare - trebuinte secundare. O prima distinctie - curenta in psihologie - se face intre trebuintele primare, in primul rand biologice, care sunt innascute, fiind nemijlocit legate de mentinerea organismului si trebuintele secundare aparute pe parcursul vietii sub influenta factorilor socio-culturali. Din categoria trebuintelor primare fac parte trebuintele de hrana, de odihna, pulsiunea sexuala etc., la care se adauga si nevoia de securitate, de afectiune, de afiliere, de investigatie s.a. Din grupul trebuintelor secundare amintim: trebuinta de comunicare, de succes, de aprobare sociala, trebuinta de autorealizare si autodepasire etc. De realitatea acestor motive ne conving experientele de privare senzoriala a omului, experientele de izolare sociala, care se soldeaza cu trairi subiective de nesuportat pe termen lung. Mentinerea unei activitati psihice normale, de pilda, necesita un anumit nivel al stimularii externe, precum si o stimulare variata. Stimularea senzoriala nu indeplineste doar functia de aduce informatii care sa serveasca adaptarii, dar si aceea de a mentine creierul activ, alert. Tot asa, izolarea sociala, exercita o influenta stresanta asupra conduitei. Realitatea motivelor se releva deci cu deosebire prin absenta obiectului lor.
Motive, ca trebuinta de explorare, de activitate, de variatie, de alternanta etc. se mai numesc trebuinte functionale, pe baza carora se formeaza numeroase alte trebuinte secundare. De la o etapa la alta, aceleasi trebuinte sunt satisfacute - gratie invatarii - de obiecte si modalitati din ce in ce mai variate, o data cu largirea experientei de viata a fiecaruia si in functie de conditiile socio-culturale in care el traieste. Numeroase trebuinte umane au o origine sociala. Oferta economica - radio-ul, televizorul, pikap-ul, automobilul etc. - aduce si trebuintele umane pentru acestea. Tot asa si in sfera culturii: anumite produse spirituale creeaza un public capabil sa le recepteze si care sa resimta apoi nevoia de a le cultiva sau promova. Realizari in sfera productiei si a culturii genereaza noi trebuinte, contureaza sfera tot mai larga a motivelor, care exercita, la randul lor, o presiune asupra productiei materiale si spirituale a societatii. Conceptul de trebuinta apartine in acelasi timp psihofiziologiei si stiintelor economice, teoriei personalitatii si filozofiei culturii.
Allport arata mecanismul formarii unor motive secundare citand cateva exemple. Un elev invata la inceput pentru a face placere parintilor, apoi se pomeneste treptat absorbit de material (subiect) poate pentru multa vreme. Ceea ce era un mijloc in vederea unui scop, devine un scop in sine.
O mama care isi ingrijeste initial copilul doar de teama vorbelor critice ale vecinilor, sau de teama legii - motive care o fac sa munceasca - ajunge cu timpul, prin exercitiul devotamentului, ca povara ei sa devina o bucurie.
Avarul a deprins probabil obiceiul economiei din cauza unei necesitati dure, dar avaritia persista si devine mai puternica cu timpul, chiar dupa ce nevoile sale au fost reduse.
In aceste exemple, activitatea care devine ulterior motivationala era la inceput instrumentala fata de un alt scop (de regula, fata de un motiv primar). O seama de deprinderi devin premise pentru aparitia unor trebuinte: deprinderea de a citi devine o premisa a nevoii de lectura; fumatul, consumul de alcool se transforma, de asemenea, in trebuinte invatate.
Motivatia extrinseca - intrinseca. O alta distinctie, curenta in literatura de specialitate, este aceea dintre motivatia intrinseca si cea extrinseca. Motivele extrinseci sunt exterioare actiunii in cauza. De exemplu, elevul invata vizand sa obtina note bune, sa produca satisfactie parintilor. Energia care-i sustine activitatea este sentimentul de respect pentru parinti iar scopul nemijlocit este obtinerea unor note bune. Cu alte cuvinte motivul (scopul) se afla in esenta in afara acestei activitati. Desfasurarea actiunii este sustinuta de o recompensa exterioara acesteia. Forma superioara a motivatiei este cea intrinseca. In cazul acesta este vorba de motive care nu depind de vreo recompensa din afara activitatii; recompensa rezida in terminarea cu succes a actiunii sau chiar in activitatea in sine. Asadar, intrinseca este motivatia care se satisface prin insasi indeplinirea actiunii adecvate. De exemplu, pasiunea pentru un domeniu ne face sa investim o munca neobosita pentru satisfactia ce ne-o ofera activitatile respective. Motivatia intrinseca nu cunoaste saturatie. N. Semionov, laureat al Premiului Nobel, ajuns la varsta de 88 de ani, declara; "cand omul de stiinta se ocupa de lucruri care ii plac foarte mult, limita efortului se plaseaza si ea foarte sus, fara nici un fel de urmari daunatoare. Invers, cand faci o treaba care nu-ti aduce multumire, limita aceasta este foarte joasa. Aceasta este o minunata insusire a organismului uman".
In practica, activitatea umana este motivata atat intrinsec, cat si extrinsec. Un scolar invata initial sub presiunea unor cerinte externe, pentru ca, ulterior, sa ajunga sa invete din placere, dintr-un interes cognitiv.
O specie particulara a motivatiei intrinseci este motivatia cognitiva sau epistemica. Forma ei initiala este curiozitatea, privita ca o trebuinta de a obtine informatie fara a avea nevoie de adaptare imediata. Berlyne face distinctie intre curiozitatea perceptiva, care este o simpla prelungire a reflexului innascut de orientare si curiozitatea epistemica, adica nevoia devenita autonoma de a sti, de a cunoaste, proprie numai omului.
Prima forma, curiozitatea perceptiva, este un impuls spontan, o reactie la proprietatile stimulilor, care se releva din compararea/relationarea informatiei: elementul de noutate, de variatie, de surpriza, de complexitate, ambiguitate etc. Berlyne a numit colative aceste proprietati ce se releva gratie relationarii cu alte informatii.
Curiozitatea epistemica presupune si ea conflict, disonanta dar pe plan intelectual: elementul problematic, constiinta unei lacune, a unei cote de nefamiliar etc. Nevoia de cunoastere devine in acest caz independenta si se satisface gratie activitatii insasi.
Piramida trebuintelor sau motivelor. In spatele actiunilor umane este postulata o piramida a trebuintelor cu mai multe paliere. Se propune un model ierarhic care are la baza motivele fiziologice: trebuinta de hrana, de odihna, de adapost, pulsiunea sexuala s.a. Odata satisfacute aceste trebuinte de baza la un prag rational se creeaza o fasie de siguranta, un camp disponibil pentru reliefarea motivelor supraordonate. Pentru fiecare palier sau categorie exista un minim necesar, un prag de satisfacere dincolo de care apar in lumina nevoi de ordin imediat superior.
Piramida motivelor umane, schitata de Maslow inca din anii '50 prinde in ordine opt nivele: 1) motive fiziologice amintite mai sus; 2) motivele de siguranta, legate de mentinerea echilibrului emotional, asigurarea conditiilor de munca si de viata; 3) motive sociale, corespunzand trebuintei de afiliere, apartenenta la un grup, de identificare cu altii; 4) motive relative la eu: nevoia de apreciere, de stima si aprobare sociala, nevoia de statut; 5) motive de autorealizare: obiectivare si sporire a potentialului creativ; 6) motivatia cognitiva, descrisa mai sus; 7) motive estetice: orientarea spre frumos, simetrie, puritate; 8) motive de concordanta intre cunoastere, simtire si actiune, ceea ce inseamna reechilibrari ale conduitei si integrarea personalitatii sub unghiul validitatii. Aceasta clasificare - acceptata ca punct de plecare - are doar statut de prima aproximatie a lucrurilor.
Daca parcurgem acest inventar, putem constata depasirea principiului homeostaziei in explicarea motivatiei umane, principiu care a dominat multa vreme acest capitol de psihologie, sub influenta fiziologului W. Cannon. Prin homeostazie se intelege tendinta organismului de a mentine constantii parametri mediului intern, restabilindu-le nivelul cand acesta este perturbat de o influenta externa. Prin extensiune s-a vorbit de homeostazie si cu privire la relatia individ-mediu social. Ori, ramanand la regimul strict de homeostazie aceasta acopera - chiar si in extensia sa psihosociala - numai activitatea de adaptare, de echilibrare cu mediul. Dar omul transforma mediul si odata cu, acesta se transforma si pe sine. Deci, pe langa motivatia homeostatica, apare si motivatia de dezvoltare, autorealizare, autodepasire. Motivele de dezvoltare si autorealizare, autodepasire nu se mai refera la compensarea deficitelor, ci privesc miscarea ascensionala, optimizata dincolo de anumite standarde.
Pe baza studiilor privind motivatia pentru munca, M. Faverge schiteaza relatia de ordine in structura trebuintelor operante in acest domeniu (Fig. 4).
4. FORMAREA SI DINAMICA SCOPURILOR: ASPIRATIE SI EXPECTANTA
Asa cum s-a precizat, stabilirea scopului este adesea rezultatul unor aproximari succesive.
Problema care se pune in legatura cu prefigurarea scopului unei actiuni este aceea a nivelului, a "stachetei" la care situam scopurile, proiectele noastre pe o "scara" ipotetica de rezultate posibile. Ne putem fixa scopuri/proiecte ambitioase, indraznete sau dimpotriva, scopuri modeste, putin ambitioase. Studiul experimental al acestei probleme pune in circulatie, alaturi de notiunea de valenta, alte doua notiuni: aceea de aspiratie - mai exact nivel de aspiratie - si de expectanta.
Nivelul de aspiratie reprezinta standardul pe care o persoana se asteapta si spera sa-l atinga intr-o performanta data".
Exista o distinctie intre nivelul de aspiratie si cel de expectanta (asteptare), ca doua modalitati de prefigurare a performantei viitoare.
Nivelul de aspiratie ar fi rezultatul pe care un individ spera, doreste, i-ar placea sa-l obtina, situandu-se intr-un context de dorinta, de speranta de autorealizare.
Nivelul de expectanta, ar fi rezultatul pe care individul estimeaza ca-l va obtine, pornind de la o apreciere realista, expresie a probabilitatii subiective. In timp ce nivelul de aspiratie ar constitui o proiectare a personalitatii, a trebuintei de realizare sau performanta, nivelul de expectanta are in vedere intotdeauna situatii concrete si se bazeaza pe o estimare, pe un calcul al sansei.
Operanta este cu deosebire notiunea de expectanta, intrucat reprezinta sansa, probabilitatea estimata ca efortul investit sa duca la rezultatul asteptat, in timp ce aspiratia ramane o proiectie in planul dorintei, al sperantei. Abordarea cognitiva a motivatiei propune ca punct de plecare ecuatia: valenta X expectanta = motivatie. Fiind vorba de un produs, daca unul din factori este zero, motivatia insasi va deveni nula. Aceasta teorie a expectantei - a fost dezvoltata mai ales de V. Vroom, care a avut in vedere motivatia in si pentru munca. In raport cu evantaiul de rezultate scontate sau posibile se contureaza setul de expectante organizate ierarhic.
In orice rezolvare de probleme sau sarcini de adaptare concureaza doua tipuri de motive imediate: dorinta de succes si teama de esec. Cand cea din urma prevaleaza, individul este tinut sub presiune se produce supramotivarea cu efectele ei de blocaj. Rezultatul este declinul aspiratiei: persoana in cauza se asteapta la mai putin pentru a evita deceptia. Intervine aici un joc al mecanismelor de protectie si rationalizare, care actioneaza preconstient. Efectele depind si de perspectiva apropiata sau mai indepartata a scopului. Scopurile imediate se modeleaza dupa sentimentul succesului / esecului anterior, in timp ce telurile indepartate pot fi relativ independente de aceste conditii.
5. RELATII SEMNIFICATIVE INTRE MOTIVATIE SI PERFORMANTA
Individul actioneaza de regula sub influenta unei constelatii motivationale: comportamentul este - asa cum s-a spus - plurimotivat. Aceste motive se compun - ca intr-un paralelogram al fortelor - dand o rezultanta care capata expresie intr-un anumit nivel de activare sau mobilizare energetica. In constelatia motivationala putem distinge factori de moment si vectori de durata. De ex. in actul de invatare scolara recunoastem usor ca motive imediate: sansa calculata de a fi chestionata starea de oboseala, de saturatie, timpul avut la dispozitie etc., iar ca vectori de durata: interesul, optiunea profesionala, nivelul de aspiratie exprimat in nota asteptata, trasaturile de caracter (sarguinta, exigenta etc.). Scolarul se angajeaza deci in sarcina de invatare cu un anumit grad de motivare care se poate concretiza - in constiinta sa - ca nivel de aspiratie pentru o nota, ca dorinta de a se autodepasi, de a cuceri aprecierea profesorului sau a clasei, ca gand de a excela, ori ca teama de esec, evitarea corigentei etc. Intre nivelul de activare si prestatia efectiva nu exista o relatie liniara (un paralelism) decat pana la un punct. Fig. 6 aproximeaza in mod intuitiv aceasta relatie: linia ascendenta a nivelului de activare este dublata de o curba in forma de U inversat a performantei. Asadar, randamentul efectiv creste paralel cu nivelul activarii pana la un punct sau nivel critic, dincolo de care un plus de motivare antreneaza un declin al prestatiei, supramotivarea prezinta deci efecte negative. Se citeaza in acest sens mobilizarea energetica maxima a hiperemotivului - in raport cu orice sarcina - ceea ce duce la dezorganizarea conduitei. Exista deci un optimum motivational, care este o zona intre nivelul minim si cel maxim si care difera de la o persoana la alta, in functie de gradul de dificultate a sarcinii, de capacitati, de echilibrul emotiv si temperamental etc. Bineinteles, sub un nivel minim de activare, comportamentul nu are loc, in timp ce un exces de motivare se soldeaza cu efecte negative.
Aceasta lege a optimului motivational comporta insa o seama de corectii. Mai intai relatia infatisata in graficul de mai sus, nu este valabila pentru motivatia cognitiva, intrinseca. Cu cat pasiunea pentru un anumit domeniu de cunoastere este mai mare cu atat eficienta activitatii este maxima. Restrictia asupra activarii de nivel mediu nu mai ramane in picioare pentru acest gen de motive.
Pe de alta parte cand este vorba de sarcini usoare, stereotipe care se preteaza la automatizare mai rapida, nivelul de activare eficace poate fi unul mai scazut (Fig.7, curba c).
In acelasi timp perceperea facilitatii (unei sarcini) duce la subestimare, iar perceperea dificultatii unei sarcini - spre supraestimare. In primul caz apare iar riscul submotivarii anticipative care duce la neglijarea sarcinii, in al doilea caz - riscul supramotivarii anticipative care aduce dupa sine stresul sau starea de trac in fata actiunii efective. In consecinta, pentru obtinerea unui optimum de executie in cazul sarcinilor usoare este necesara o oarecare exagerare a motivarii prealabile si actuale (dupa dictonul: ,,fiecare lucru isi are insemnatatea sa'). La baza constiinciozitatii se gaseste probabil o astfel de usoara supramotivare in raport cu actele simple, aparent neinsemnate (P. Popescu Neveanu).
Cercetarile existente releva dependenta optimum-ului motivational de particularitatile tipului de sistem nervos. Astfel, persoanele care apartin tipului puternic echilibrat pot sa suporte tensiuni psihice mari, legate de sarcini mai dificile, in timp ce sistemul nervos slab si cel dezechilibrat nu reusesc o asemenea prestatie. De asemenea, persoanele capabile sa faca fata unor solicitari complexe si dificile, pot sa nu se mobilizeze in consecinta suficient in fata unor sarcini marunte pe care sa le rateze. Situatia este contrarie in cazul tipului slab, care se mobilizeaza excesiv in raport cu toate sarcinile de adaptare.
In contextul schitat mai sus a fost studiat si efectul anxietati asupra actiunii. Anxietatea este un fel de auto-intarire negativa care produce energetic o supramotivare perturbatoare cu efecte de blocaj. Performantele persoanelor cu anxietate ridicata sunt grevate calitativ de acest sentiment. In viata cotidiana cand oamenii se afla sub tensiune sau depresie, prefera situatii familiare pe care le pot controla cu usurinta, in timp ce experientele noi si complexe cer o dispozitie normala.
Urmarind dinamica motivatiei se impune se consideram si versantul opus, reversul medaliei: ce se intampla cand motivele, dorintele, aspiratiile sunt blocate, contrariate.
Studiile facute pe aceasta tema au propus noi concepte: bariera, conflict, frustrare, stres s.a., care va face obiectul capitolului urmator.
Exemple: Porniti intr-o excursie vrem sa atingem un obiectiv: in calea noastra se iveste un obstacol, de pilda, un rau mic cu apele umflate. Pentru a-l depasi putem alege un drum de ocol care prelungeste mult itinerarul sau infrunta direct obstacolul. Are loc o blocare a dorintei noastre, sursa fiind o bariera a mediului fizic.
- Exista si bariere de ordin social-moral, de exemplu, interdictiile de pulsiunea sexuala, care face obiectul normarii sociale. Doi tineri nu se pot de pilda, casatori, din pricina opozitiei parintilor.
- Barierele pot apare din cauza absentei resurselor interne: o infirmitate, o deficienta organica, o inaptitudine te pot impiedica sa exerciti o anumita profesiune sau activitate. in cazul acesta vorbim de bariere interne.
- In sfarsit, individul se poate afla, de pilda, in fata unei sarcini /probleme care-l depaseste total; datorita acestui decalaj resimtit in mod acut, individul se blocheaza complet. Daca fractionam sarcina si o repartizam in timp sau pe mai multe persoane dispare si blocajul amintit.
Obstacolul, bariera este faptul aparitiei piedicii ca atare.
In exemplele date, cursul actiunii, secventa de acte indreptate spre un scop este blocata, intrerupta sau amanata iar individul traieste sentimentul de frustrare, constiinta acuta a contrarietatii, a inechitatii, indiferent daca obiectiv este intemeiata sau nu. Cu alte cuvinte, ecoul emotional sau afectul puternic este un insotitor al frustratiei, intrucat implica o privatiune (de un drept sau un bun). Nu orice blocare sau contrariere constituie o frustrare, nota diferentiala este prezenta / absenta afectului. Pe de alta parte, frustrarea nu se explica doar prin relatia liniara S-R sau numai prin formula R= f (S - P) in care P este individul luat izolat, ci "P" in sens de persoana ca un anumit status si rol. Vorbim de frustrare primara si secundara, simetric dihotomiei trebuinte biologice si trebuinte spirituale. De exemplu, contrarierea convingerilor, a imaginii de sine, a statutului unei persoane constituie fenomene de "frustrare secundara".
Cele trei notiuni - conflict, frustratie si stres - prezinta o anumita gradatie, inscriindu-se pe o scara a rezistentei psihofiziologice. Stresul - mai exact distresul - apare intr-o situatie prelungita de conflict care nu-si gaseste rezolvarea sau intr-o situatie nociva care ameninta insasi integritatea somatopsihica a persoanei. Nu orice tensiune nervoasa inseamna stres, ci numai una deosebita.
Motivatia reprezinta totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, innascute sau dobandite care determina individul sa actioneze. Sursa actiunii este data de interactiunea dintre individ si mediu. Motivele, in conditii externe date, declanseaza, sustin si orienteaza activitatea. Actiunile umane sunt plurimotivate, existand o gama larga de motivatii umane: trebuinta, impulsul sau propensiunea, dorinta, intentia, scopul, aspiratia, idealul.
Luand conceptul generic de trebuinta sau motiv se realizeaza clasificari astfel: trebuinte primare - trebuinte secundare, motivatie intrinseca - motivatie extrinseca. Maslow organizeaza trebuintele pe mai multe paliere, rezultand o piramida a trebuintelor umane.
Reusita unei actiuni depinde de prefigurarea scopului unei actiuni si a nivelului la care se situeaza scopurile. Aici se impune distinctia intre nivelul de aspiratie si cel de expectanta. In timp ce nivelul de aspiratie ar constitui o proiectare a personalitatii, a trebuintei de autorealizare sau performanta, nivelul de expectanta are in vedere intotdeauna situatii concrete si se bazeaza pe o estimare, pe un calcul al sanselor.
Succesul unei actiuni se datoreaza angajarii unui nivel optim al motivatiei, definit in functie de dificultatea sarcinii, de capacitati, de echilibrul temperamental si cel emotional. Nivelul minim de activare si excesul de motivatie se soldeaza cu efecte negative asupra actiunii. O astfel de lege a optimumului motivational se aplica putin diferit motivatiei cognitive si in cazul sarcinilor cu dificultate scazuta.
Blocarea satisfacerii motivelor, trebuintelor, scopurilor, aspiratiilor genereaza conflict, frustrare, stres.
Acest document nu se poate descarca
| E posibil sa te intereseze alte documente despre:
|
| Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate QReferat.com | Folositi documentele afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul document pe baza informatiilor de pe site. { Home } { Contact } { Termeni si conditii } |
Documente similare:
|
Cauta document |