Reprezentari si profesionalizare

Reprezentari si profesionalizare

Citeva dintre lucrarile unuia dintre noi asupra profesionalizarii psihologiei in Italia (Palmonari, 1981; Palmonari si Pombeni, 1984 ; Palmonari, Pombeni si Zani, 1986) au pus in evidenta modul in care reprezentarile sociale ale psihologiei si ale muncii psihologului au constituit un factor esential al acestui proces.

Consideram deja stabilit faptul ca elementele ce caracterizeaza o profesiune sint:

individualizarea unei "noi' arii problematice, autonoma in raport cu altele, chiar
daca era considerata pina acum ca facind parte dintr-un ansamblu mai amplu de
probleme;

emergenta unui grup ce se considera apt sa trateze, pentru binele comun si cu
tehnicile de care dispune, "noile' probleme. Acest grup ajunge repede la consti­
entizarea faptului ca trebuie sa-si creeze reguli autonome de functionare si de
reproducere (cum se intra in grup, in ce conditii poti ramine membru al acestuia,
pentru ce motive poate fi eliminat cineva, cum se pregatesc noii adepti);

definirea tot mai rafinata a tehnicilor si a stilurilor de interventie proprii gru­
pului, originale in raport cu tehnicile folosite in tratarea ariei de probleme in faza
in care nu i se definise inca specificitatea.

Aceste elemente sint in mod evident reprezentari sociale legate de conditiile isto­rice care, punind in relief probleme determinate, permit anumitor grupuri sociale sa se afirme. De fapt, procesul prin care "munca de psiholog' a devenit specializarea "a lucra ca psiholog intr-un domeniu anume' se afla in strinsa relatie nu numai cu evenimentele importante ale societatii italiene, dar si cu evolutia culturala a intregii lumi occidentale si cu semnificatiile ce au fost atribuite, in raport cu aceasta, psiho­logiei si stiintelor umane.

Psihologia a inceput sa-si asume, in Italia, o semnificatie de ocupatie, de munca, numai dupa sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial. Problemele puse de cresterea economica in anii de dupa razboi au facut din aceasta disciplina un instrument esential pentru interpretarea a numeroase fenomene emergente (de exemplu, scolarizarea in masa si fenomenele de esec scolar, migrarile interne masive si problemele de sociali­zare a fostilor tarani in orasele din nordul Italiei). S-a inceput astfel sa se ceara interventia psihologului in scoala, in uzine, in centrele medico-psiho-pedagogice si in clinicile de psihiatrie. Dar nu existau centre de formare a psihologilor, in afara citorva institutii universitare, iar psihologul nu era prevazut printre cadrele personalului lu-crind in serviciile sociale. Toate acestea concurau la a crea celui ce lucra ca psiholog impresia ca nu exercita o profesiune, ci ca face doar ceva provizoriu, asteptind eve­nimente in masura sa sanctioneze atit existenta profesiunii, cit si traiectul studiilor necesare pentru a exercita aceasta profesiune.

O ancheta (cf. Trentini, 1977) efectuata la inceputul anilor '70 a revelat astfel ca, din 969 de persoane interogate ce declarau a fi psihologi, mai putin de jumatate reuseau sa-si concentreze munca intr-una sau doua institutii. 520 dintre ei lucrau in trei, patru, poate cinci institutii sau chiar mai multe, iar aproximativ o sesime din esantion lucra in cel putin cinci institutii. De semnalat, de asemenea, ca aproximativ jumatate din psihologi afirmau ca exercita si activitati ne-psihologice, ceea ce inseamna nu numai ca timpul dedicat psihologiei era impartit in mai multe sectoare de ocupatie, dar si ca pentru multe persoane era vorba de o a doua munca, deci de o noua frag­mentare, de vreme ce se consacrau in mod constant unei alte ocupatii (aproape intotdeauna invatamintului in scolile de toate gradele). Acest tip de "polivalenta--dispersiune', determinat fie de cauze structurale, fie de atitudini profesionale, pare sa constituie, pe plan obiectiv, unul din motivele pozitiei precare si adesea sub­ordonate in care se gasea deseori psihologul in raport cu alte profesiuni. Nu se poate vorbi decit, cel mult, de un inceput al procesului de profesionalizare a psihologilor.

Or, valul de contestari care a cuprins societatea italiana dupa 1968 a interesat mai cu seama domeniile in care lucrau psihologii (scoala, igiena mentala, institutiile terapeutice, uzina). S-a manifestat atunci cu putere o miscare politica si sindicala ce, pe de o parte, critica vehement marginalizarea celor slabi de catre institutiile sociale (cf. Basaglia, 1967; Carugati s.a., 1973) si, pe de alta parte, punea problema unei reforme urgente si radicale a serviciilor sociale si sanitare. Conform ideilor predominante ale acestui curent, consistenta stiintifica si utilitatea publica ale psiho­logiei trebuiau sa fie recunoscute, iar munca psihologului era conceputa in raport cu citeva puncte de reper unificatoare : universitatea pentru cercetare si experimentare, sectorul teritorial (comunitatea locala) pentru servicii psiho-pedagogice si de igiena mentala, profesiunea liberala pentru exercitarea activitatii psihoterapeutice dupa mo­delul psihanalistului.

Citiva ani mai tirziu ('75-'76) apar pe piata muncii noi licentiati in psihologie: este vorba despre un numar destul de mare de persoane decise sa ocupe un loc anume si sa se diferentieze de alti operatori. Tendinta dominanta este cautarea unei arii specifice in activitatea clinica, in particular in psihoterapie, ca raspuns la asteptari sociale multiple.

in acest context, inca destul de confuz, Centrul national de cercetare a promovat, in 1978, un program al carui scop explicit era sa faca o ancheta calitativa asupra tipului de munca prestata de catre psihologi in cele trei sectoare profesionale prin­cipale : universitatea, serviciile socio-sanitare teritoriale, profesiunea liberala. Analiza datelor acestui studiu a pus in evidenta existenta a patru grupuri de psihologi, fiecare cu o definitie specifica a existentei si muncii psihologului. Fiecare grupare exprima un model ce trimite la o reprezentare sociala specifica a psihologiei ca stiinta. Diver­sele luari de pozitie privind consistenta stiintifica a psihologiei si importanta ei pentru analiza problemelor sociale constituie puncte de reper pornind de la care subiectii studiati organizeaza si dau o semnificatie unor elemente diferite, relative la ei insisi ca profesionisti si la propria lor munca.

Pozitia extrema sustine ca psihologia este o stiinta, dar ca stiinta este in mod nece­sar o ideologie in slujba grupurilor aflate la putere, in acest context, psihologul se defineste ca avind un rol de "militant', de "lucrator social ca si ceilalti'. El refuza orice identificare cu un rol tehnic, considerat periculos de vreme ce legitimeaza pute­rea pe care cunostintele i-ar putea-o da asupra celorlalti. Nu exista deci distinctii profesionale. Toti cei care se ocupa de om si de societate sint lucratori sociali; se aud adesea fraze de genul: "sintem toti egali in lupta, rolurile se confunda'. Faptul de a lucra ca psiholog este deci privit ca o alegere hotarit politica, avind drept scop princi­pal sa puna in evidenta contradictiile societatii si nu sa le acopere cu raspunsuri tehnice.

Exista o alta pozitie extrema ce considera psihologia o stiinta a "cazului indi­vidual' : singura psihologie stiintifica este psihanaliza. De aceea, se prefera autode­finirea ca psihoterapeut decit ca psiholog, instrumentul principal de lucru fiind chiar personalitatea psihoterapeutului. De aceea, exista o conexiune puternica intre iden­titatea personala si identitatea profesionala. De fapt, profesiunea de terapeut nu este vazuta ca o ocupatie intr-un sens restrins, ci drept ceva mai amplu in care se investeste intreaga personalitate. Conditiile optime pentru o activitate corecta implica libertatea terapeutului, libertate inteleasa ca "profesiune liberala'.

Un grup foarte important de psihologi sustine o pozitie mai nuantata, chiar daca apropiata de versantul psihoterapeutic. Ei afirma ca psihologia este o stiinta care utilizeaza metoda stiintifica pentru cunoasterea individului. Deci, ea nu poate avea un impact prea mare asupra realitatii sociale, iar obiectul propriu de interventie trebuie sa se limiteze asadar la procesele individuale, la dinamicile interpersonale prezente in situatii sociale strict circumscrise. Se insista asupra definirii psihologului drept "clinician avind competente tehnice'. Identitatea profesionala a psihologilor trebuie garantata, iar aceasta exigenta apare tocmai pentru a se diferentia de colegii "lucratori sociali'. Elementul fundamental al acestei diferentieri este abilitatea terapeutica; modelul de referinta este inca o data modelul clinic individual.

Exista, in fine, o alta pozitie ce subliniaza ca psihologia este o stiinta sociala, de vreme ce utilizeaza metode si instrumente stiintifice pentru analiza fenomenelor soci­ale. Gratie cunoasterii obtinute prin cercetarea psihologica, este posibil sa se intervina asupra societatii si sa se amorseze procese de transformare. Psihologul poate, deci, sa aduca o contributie profesionala specifica la cunoasterea realitatii sociale si sa ela­boreze propuneri de interventie sociala. Cei care sustin acest punct de vedere sint animati de o vointa puternica de a se constitui intr-un grup sudat, dar nutresc si impresia ca se refera la ceva ce nu exista inca, la un model profesional nou, acela de "expert interdisciplinar'.

Am interpretat tipurile descrise ca patru reprezentari sociale ale muncii psiholo­gului, fondate toate pe un fapt stabilit, considerat ca sigur, acela ca psihologia este o stiinta. Daca functia principala a reprezentarilor sociale este sa transforme necunos­cutul in familiar, oricine va trebui sa se confrunte cu un obiect social important, dar necunoscut, va initia o operatie complexa de redefinire, pentru a-1 face mai inteligibil si pertinent, compatibil cu sistemul simbolic al grupului caruia ii apartine, in situatia concreta in care noul obiect este constituit chiar de munca sa, psihologul ancoreaza continutul si semnificatia acestei munci de un element prototipic reprezentativ al universului sau simbolic.

Astfel, munca psihologului este asimilata cu cea a militantului (politic) in cazul subiectilor ce traiesc o puternica tensiune de genul politico-ideologic si care con­sidera drept mistificatoare toate aporturile la solutionarea problemelor sociale ce se pretind exclusiv stiintifice. Aceasta munca este legata de prototipul personificat al expertului interdisciplinar, pentru cei care considera psihologia o stiinta sociala prin­tre altele si care estimeaza ca aceste stiinte sint instrumente esentiale ale emanciparii sociale.

Prototipul psihologului devine clinicianul centrat asupra problemelor individuale pentru cei care cred ca specificul psihologiei este sa inteleaga procesele intrapsihice si interindividuale, fata de care se pot pune in actiune numeroase interventii cu rol reparator. Dupa modelul psihanalitic, psihoterapeutul devine prototipul psihologului pentru cei care nu numai ca sint convinsi ca psihologia este o stiinta a individualului, dar considera si ca doar in anumite conditii structurale (practica privata) se poate stabili un proces de ajutorare a pacientilor.

Deci ceea ce rezulta din toate aceste date este prezenta unei puternice efervescente in domeniul psihologiei (discutii asupra semnificatiei ei, cresterea cererii de ingrijire psihologica) si de unde, pina acum, lipseau prescriptii institutionale clare, in masura sa reglementeze munca psihologului, acesta ajunge sa fie definit de catre grupuri diferite de psihologi, inspirindu-se cu larghete din patru reprezentari sociale, toate fondate pe premisa psihologiei ca stiinta, dar net deosebite intre ele.

Un studiu ulterior (cf. Palmonari si Pombeni, 1984) s-a consacrat mai direct dina­micilor de diferentiere aflate in actiune in aceste reprezentari ale muncii psihologului. Cercetarea s-a facut la Bologna, cu colaborarea a 28 de psihologi care lucrau in diferite servicii sociale si a 35 de psihologi lucrind la universitate. Plecind de la cercetarile intergrupuri (cf. Doise, 1976; Tajfel, 1978), se putea prevedea ca o con­fruntare explicita a celor doua categorii profesionale trebuia sa duca la o explicitare a specificitatii lor. Rezultatele cercetarii verifica aceasta predictie : psihologii ce lucrau in serviciile sociale isi afirma specificitatea de lucratori in lumea reala, de colabora­tori cu alti profesionisti si specialisti in interventii terapeutice, in timp ce universitarii pretind sa privilegieze cercetarea si reflectia teoretica. De altfel, psihologii ce lu­creaza in serviciile sociale manifesta o tendinta puternica de a se diferentia intre ei, unii privilegiind mai degraba interventia asupra mediului social, altii o interventie de tip clinic asupra indivizilor.

Aceste doua structuri de reprezentare se refera evident la prototipurile descrise mai sus. Psihologii ce lucreaza in serviciile sociale se definesc fie ca "experti interdis-ciplinari', fie drept "clinicieni posedind competente tehnice'.

Dimpotriva, psihologii universitari accentueaza mai mult diferentele dintre ei in­sisi in calitate de profesionisti si ceilalti psihologi. Deosebirea se fondeaza mai ales pe reflectia teoretica, pe cercetarea stiintifica si pe formarea continua. Lucrul teoretic si cercetarea stiintifica reprezinta, in acelasi timp, un factor de coeziune intragrupal si de diferentiere intre grupuri.

Aceste noi rezultate ar putea lasa impresia ca, din cele patru tipuri de reprezen­tari - toate existente, dupa rezultatele anchetei anterioare, la psihologii universitari (cf. Palmonari, 1981) - au disparut o parte intre timp. Rezultatele unei noi cercetari (cf. Palmonari, Pombeni, Zani, 1986) arata ca psihologii universitari se refera actual­mente in mod privilegiat la prototipul cercetatorului stiintific. Confruntarea intre psihologii universitari si psihologii din serviciile sociale, studiata experimental cu citiva ani inainte (Palmonari si Pombeni, 1984), a ajuns in realitate la procese de profesionalizare specifice.