sugestiologie

REFERAT

SUGESTIOLOGIE

Gheorghiu (1982) definea sugestia ca o incitatie susceptibila sa declanseze reactii spontane, nemediate de instantele reflexive ale gandirii. O caracteristica a situatiei sugestie o reprezinta existenta alternativei de a nu reactiona, desi doar rareori subiectul supus influentei sugestive realizeaza faptul ca dispune de aceasta alternativa. In absenta alternativei de a nu reactiona se poate vorbi despre o situatie cu caracter coercitiv. In literatura de specialitate se discuta despre:

- situatia sugestie sau stimulul sugestiv;

- comportamentul sugerat;

- sugestibilitate sau disponibilitatea subiectului de a reactiona la sugestie.

Situatia sugestie este definita (Gheorghiu, 1982) ca un stimul sau constelatie de stimuli cu caracter provocativ, susceptibil sa declanseze:

P reactii neadecvate ale subiectului, cum ar fi confundari, distorsionari etc. (sugestii negative);

P reactii care potenteaza adecvarea la realitate si in consecinta o mai buna adaptare la conditiile existentei (actualizarea disponibilitatilor latente ale psihicului uman este efectul sugestiilor pozitive);

P reactii neutre sub aspectul adecvarii sau neadecvarii la realitate (sugestii neutre).

Din punct de vedere istoric, termenul sugestie a fost introdus pentru prima oara la mijlocul secolului trecut de catre Bertrand in Franta si Braid in Anglia, ca o explicatie pentru fenomenul de tip hipnotic. Prin fraze monotone, uneori insotite de fixarea privirii asupra unui punct sau insotite de sunete monotone, se induce subiectului starea hipnoida, stare in care se produc diferite fenomene neobisnuite cum ar fi: catalepsia membrelor si pleoapelor, miscari automate, anestezie, analgezie, iluzii, halucinatii, amnezie post-hipnotica etc.

Bernheim (1891; 1910) este cel care extinde fenomenul de sugestie si la fenomene non-hipnotice, el afirmand ca sugestia este un fenomen normal care poate avea loc atat in stare de veghe, cat si in stare de hipnoza. Bernheim definea sugestia in sens foarte larg ca reprezentand actul prin care o idee este trezita in creier si acceptata de el.

Ulterior s-au conturat doua mari directii de cercetare a fenomenelor sugestiei si sugestibilitatii (Gheorghiu, 1982), astfel:

a) Directia psihologiei sociale

Reprezentantii acesteia, dintre care mentionam pe Tarde (1907), Sighele (1901), Le Bon (1911), Ross (1908), McDougal (1908) si mai tarziu Sherif (1935), Crutchfield (1955), Asch (1965) si altii, includ sugestia in grupa mai larga a fenomenelor de influentare a comportamentului uman. Au fost studiate diverse aspecte ale modificarii atitudinilor si opiniilor, fenomenele de prestigiu, conformism, precum si manipularea sugestiva a unor norme de grup.

Jahoda (1989) subliniaza faptul ca sugestia a fost utilizata la inceputul secolului ca instrument pentru a explica aproape orice fenomen psihosocial. Mai tarziu se poate constata un declin in ceea ce priveste interesul pentru fenomenele de sugestie si sugestibilitate, interes ce va creste din nou in a doua jumatate a secolului nostru. Jahoda (1989) da, la randul sau, o serie de exemple de fenomene psihosociale in cadrul carora sugestia joaca un rol explicativ central. Acestea sunt fenomene cu caracter mistic, cum ar fi: ritualurile, profetiile, fenomenele de posesie, exorcismele, vrajitoria, ghicitul etc. Studiind aceste fenomene in cadrul unor culturi primitive autorul a observat, de pilda, prezenta unor simptome psihofiziologice la persoanele care se cred vrajite: cefalee, fatigabilitate, deficit de concentrare a atentiei (studiul a fost efectuat pe studenti africani).

Fenomene psihofiziologice apar si la subiectii care se simteau culpabili pentru ca nu au indeplinit un ritual religios. Autorul mentionat citeaza si cazul unui subiect african care prezenta simptome de malarie desi nu avea germenele respectiv in sange.

Influentarea sugestiva culmineaza cu asa numita moarte Woodoo (Cannon, 1992; Hoit, 1969), care nu este altceva decat moartea prin sugestie, condamnatul - convins ca va muri in urma unor practici magice - moare cu adevarat.

b) Directia psihologiei experimentale

Reprezentantii cei mai importanti ai acestei directii sunt: Seashore (1985), Binet (1900), Aveling si Hargraves (1921), Huli (1933), Eysenck si Fourneaux (1943), Stukat (1958, Eysenck (1987) si altii. In cadrul analizei factoriale, Eysenck (1943) si Eysenck si Fourneaux (1945) au desprins urmatorii factori ai sugestibilitatii:

a) Sugestibilitate primara, masurata in special prin teste directe prin intermediul carora se cerea subiectului executarea unei actiuni motorii.

b) Sugestibilitate secundara, masurata prin teste senzoriale indirecte de tipul liniilor progresive ale lui Binet (1900). Subiectului i se prezenta la tahistoscop o serie de linii progresiv crescatoare. La un moment dat liniile incetau sa mai creasca. Influentati de seria anterioara de linii crescatoare si de interventia sugestiva a examinatorului, multi subiecti afirmau faptul ca liniile, egale de fapt, deveneau din ce in ce mai mari. Trebuie subliniat ca aspectul indirect al testului se refera la faptul ca subiectul nu e constient de intentia examinatorului de a-l influenta.

c) Sugestibilitate tertiara care se refera la modificarea atitudinilor si opiniilor ca urmare a unei influentari persuasive bazate pe prestigiu.

Dupa o anumita etapa de declin se constata la ora actuala o crestere a interesului pentru cercetarile din acest domeniu, acestea culminand cu Simpozionul international pentru probleme de sugestie si sugestibilitate desfasurat la Giessen (Germania) in anul 1987.

Dintre autorii moderni care si-au adus contributii deosebite in acest domeniu mentionam pe cativa: Hilgard (1965), Orne (1970), Barber (1969), Evans (1967), Helen Crawford (1989), Lundy (1989), Sheehan (1989) si Gheorghiu (1989).

O atentie deosebita merita studiile cercetatorului german de origine romana Vladimir Gheorghiu, care si-a dedicat intreaga activitate studiului sugestiei si sugestibilitatii si ale carui contributii teoretice si experimentale reprezinta puncte de referinta in domeniu. In plan experimental acest autor a elaborat si validat o serie de probe de masurare a sugestibilitatii. Dintre acestea mentionam:

a) Scala de sugestibilitate senzoriala:

Subiectul este pus in fata unor aparate, generatoare autentice de stimuli (auditivi, vizuali si tactili), aparate care pot fi astfel manipulate incat experimentatorul sa simuleze administrarea stimulilor respectivi. Se considera raspuns in sensul sugestiei acea situatie in care subiectul raporteaza ca a receptionat un stimul inexistent.

b) Scala de sugestibilitate motorie:

Se porneste de la premisa ca in mod traditional comportamentul motor este influentat prin sugestii directe, de tipul celor utilizate de catre hipnoterapeuti. Autorul mentionat demonstreaza experimental ca exista posibilitatea de a influenta indirect si comportamentul motor prin intermediul unor aparate interpuse intre experimentator si subiect.

Spre exemplu, subiectului asezat pe un scaun i se cere sa plaseze bratul sau in lungul unei balante metalice. Experimentatorul are posibilitatea sa manevreze astfel aparatul incat sa coboare bratul balantei si odata cu acesta si bratul subiectului. Miscarea aparatului poate fi insa si simulata. Subiectii sugestibili vor executa miscarea de coborare a bratului, desi aparatul functioneaza in gol.

c) Probe si scale pentru masurarea unor aspecte imaginative ale sugestibilitatii, de tipul celor implicate in producerea relaxarii sau transei hipnotice.

Aceste studii experimentale au atat un caracter teoretic contribuind la dezvaluirea mecanismelor ascunse care stau la baza receptivitatii la sugestii, cat si practico-aplicativ, cu ajutorul scalelor respective putand fi diferentiati subiectii inalt sugestibili de cei slab sau non-sugestibili, ceea ce reprezinta interes pentru selectia profesionala (exista domenii de activitate pentru care sugestibilitatea prea inalta sau absenta sugestibilitatii pot reprezenta contraindicatii) pentru clinica (utilizarea unor psihoterapii sugestive) sau pentru actualizarea disponibilitatilor latente ale fiintei umane si pentru cresterea performantelor (in sport, arta, invatare).

Particularitati ale subiectului care stau la baza receptivitatii la sugestie

Gheorghiu (1982) se refera la asa-numitele dispozitii sau predispozitii la sugestie. Factorii de esenta atitudinala pot avea rol in potentarea caracterului provocativ al situatiei sugestie (stimul) sau, dimpotriva, in diminuarea sau neutralizarea fortei ei de actiune.

Trebuie sa existe o atitudine de expectanta fata de excitant. Atitudinile, motivele, habitudinile joaca rol de potentare a actului sugestiv: simtim ceea ce suntem inclinati sa simtim, vedem ceea ce dorim sa vedem (exemplu: un om care se teme de hoti poate interpreta scartaitul mobilei ca zgomot de pasi).

Ambiguitatea situatiei stimul poate transforma o simpla banuiala intr-o convingere. Cu toate acestea, situatia sugestie si factorii predispozanti (atitudini, motivatii, expectatii) nu sunt suficienti pentru ca cineva sa reactioneze la sugestie.

Pentru ca situatia sugestie sa se transforme in comportament sugerat este nevoie ca individul sa posede anumite particularitati ale personalitatii, denumite predispozitii sau dispozitii la sugestie.

Inca Binet (1900) a fost unul dintre primii care au postulat existenta unor astfel de dispozitii, el atragand atentia asupra unor fenomene asociate cu sugestia: supunerea, imitatia, atentia expectanta, influenta opiniilor preconcepute si a ideilor directoare. Cercetarile ulterioare (Eysenck si Fourneaux, 1945; Stukat, 1958) au adus noi dovezi experimentale privitoare la varietatea factorilor ce mediaza receptivitatea fata de sugestie.

Gheorghiu (1982) descrie urmatoarele predispozitii care stau la baza receptivitatii la sugestii:

Inchipuirea reprezinta capacitatea omului de a-si fauri imagini si pareri despre situatii sau persoane si de a investi aceste imagini si pareri cu atributul autenticitatii si plauzibilitatii, indiferent daca ele reflecta sau nu adecvat realitatea. Produsele inchipuirii tind in genere sa se sustraga controlului critic. Apare astfel tendinta detasarii constructelor mentale de sistemele discriminative care le-ar putea invalida. Astfel de procese mediaza substituirea realitatii printr-o reprezentare particulara a ei, precum si investirea acestei reprezentari cu un statut de autonomie.

Dispozitia inchipuirii poate fi antrenata de cele mai variate dorinte, credinte, pareri, stari de expectanta si poate fi sustinuta de cele mai variate mobiluri de aparare: refugierea in iluzoriu, ascunderea in spatele cuvintelor, supraestimarea aspectelor fenomenale etc.

Situatiile in care separarea dintre aparent si real, subiectiv si obiectiv, fenomenal si esential se realizeaza cu dificultati, deoarece lipseste un cadru adecvat de referinta constituie o sursa permanenta de activare a functiei inchipuirii. (Un eveniment repovestit este ajustat in conformitate cu viziunea idealizata pe care ne-o facem despre el).

Transpunerea: bazandu-se in mare masura pe capacitatea de inchipuire, dar implicand si antrenarea altor particularitati ca de pilda capacitatea de empatizare, imitare si invatare sociala, transpunerea reprezinta acel sindrom de insusiri care permit individului sa se comute spontan sau deliberat de la un mod de traire si de comportament la altul. Transpunerea se realizeaza in conformitate cu un rol sau model. Ea poate fi superficiala sau profunda, mergand pana la totala detasare de concretul ambiantei, pana la uitarea de sine.

Transpunerea poate fi intalnita in procesul activitatii creatoare (joc dramatic, elaborarea unei opere literare), in hipnoza, meditatie si chiar in viata cotidiana cand empatizam cu altii sau jucam diferite roluri sociale. Ciofu si Marcus, intr-o lucrare despre transpunerea scenica, arata ca aceasta produce chiar o serie de modificari fiziologice ale organismului.

Conformarea reprezinta disponibilitatea indivizilor de a-si acorda opiniile, atitudinile cu cele ale grupului din care fac parte (sau de a le elabora de la inceput in asa fel incat sa nu difere de modelele existente la un moment dat). Tendinta de conformare variaza de la individ la individ si imbraca o mare varietate de forme, de la minciunile conventionale in care individul este pe deplin constient ca actioneaza din complezenta, pana la situatiile in care actul adaptarii propriilor pareri, atitudini, habitudini la normele de grup se realizeaza in mod constient.

Binet, 1900; Coffin, 1940; Asch, 1952; Gheorghiu, 1979 au demonstrat experimental cum opinia subiectilor poate fi influentata prin manipularea normei de grup in flagrant dezacord cu realitatea.

Subordonarea este dispozitia care mediaza supunerea necritica fata de incitatii din afara sau din interiorul individului, incitatii care vizeaza direct sau indirect, cu sau fara intentie, dirijarea comportamentului sau. Desi dispune de libertatea de decizie, persoana in cauza se simte cvasiconstransa sa reactioneze in conformitate cu indicatiile ce i se transmit sau pe care si le transmite ea insasi. O astfel de manifestare este conditionata de sistemul de dependenta in care se gaseste individul fata de anumite persoane, institutii sau fata de un complex de convingeri (prejudecati, superstitii); ea poate rezulta din prezenta unor influente persuasive sau din actiunea unor situatii derutante. Cand ia forma subordonarii, supunerea capata un caracter de circumstanta. Supunerea poate insa corespunde si unor particularitati de structura ale subiectului (exista persoane docile, obediente, credule, gata oricand sa se subordoneze altora).

Tendinta de subordonare fata de persoane sau situatii se intalneste in diferite proportii la toti oamenii, inclusiv la cei caracterizati prin spirit critic foarte accentuat sau prin caracter voluntar si autoritar.

Subordonarea interfera cu manifestarile de conformism si transpunere dar nu se confunda cu ele. Ea se bazeaza si pe necesitati de autoprotejare (aparare a eului):

- evitarea disconfortului pe care il aduce dupa sine contrazicerea altora;

- iesirea din situatii de ambiguitate prin solutii mai dificile preluate de-a gata de la altii (Gheorghiu, 1982).

Captarea reprezinta o dispozitie prin intermediul careia se asigura orientarea selectiva a persoanei spre o sursa provocativa, avand drept rezultat faptul ca persoana se lasa atrasa si chiar absorbita de respectiva sursa.

Anumite situatii exercita asupra individului o forta deosebita de fascinatie sau seductie. Individul se lasa furat de ideile altora pentru ca ele se apropie de ale sale sau pentru ca provin de la persoane care ii plac (Gheorghiu, 1982).

Dispozitia captarii intervine probabil in toate situatiile sugestive, ea reprezentand mai mult decat un factor predispozant al comportamentului sugerat.

Caracteristica cea mai reprezentativa a acestei insusiri consta in aceea ca, odata cu orientarea selectiva spre sursa de atractie, ea asigura dirijarea conduitei in conformitate cu iradierea exercitata de aceasta sursa. Binet (1900) vorbea de "ideea-directoare" ca una din caracteristicile fundamentale ale sugestibilitati.

Orice om poseda intr-o masura mai mare sau mai mica, dispozitiile de mai sus. Aceste dispozitii sunt complementare ele integrandu-se in sisteme mai ample cum ar fi mecanismele de aparare si echilibrare a eului.

Cerintele situatiei sunt in esenta cele care permit sa se constituie o situatie sugestie si asigura transformarea acesteia prin intermediul dispozitiilor mentionate (inchipuire, captare, subordonare) in comportament sugerat.

Gheorghiu (1982) arata ca aceste dispozitii sunt sindroame de proprietati psihice. Caracteristic pentru comportamentul sugerat este ca aceste dispozitii se desfasoara undeva la marginea sau in afara constiintei sau, mai exact, produsele acestor dispozitii se instituie ca o realitate mai mult sau mai putin autonoma, disociata de distantele critice si de autocontrol ale eului.

Incercand sa explice, la randul sau, mecanismele receptivitatii la sugestii, Lundy (1989) postuleaza existenta unei legaturi intre receptivitatea la sugestie si confirmarea interna a unor constructe personale. Autorul porneste de la conceptele de baza ale lui Kelly (1955) conform carora "constructele personale" reprezinta o modalitate cognitiva caracteristica a individului de a ordona lumea sa. Constructele personale sunt ideile sau notiunile care fac un comportament sa difere de altul, care fac pe un individ sa fie ceea ce este, cu alte cuvinte sa aiba anumite atitudini, credinte, opinii si sa actioneze in conformitate cu acestea.

Conform teoriei lui Kelly o schimbare a unei persoane reprezinta o schimbare a sistemului sau de constructe pesonale: adaugarea unui nou construct, inversarea unor constructe bipolare sau modificarea intregului sistem de constructe.

Dupa Lundy (1989) influenta sugestiva actioneaza atunci cand un element relevant, dar inca neverificat, apare in acelasi timp cu un construct personal. Constructul nu se modifica atunci cand este validat fie de evenimente externe, fie printr-un proces cognitiv denumit confirmare interna.

Toate tehnicile de modificare a constructelor personale sunt modalitati de inhibare a procesului conformarii interne a constructului pertinent prin prezentarea unui material cu continut contrar, cum se intampla, de pilda, in cazul modificarii atitudinilor datorita comunicarii bazate pe prestigiu.