PROCESELE PSIHICE SENZORIALE

A.  SENZATIILE

1.Analizatorul. Definitia si clasificarea senzatiilor

2. Senzatiile vizuale, auditive, cutanate, olfactive si gustativ

3. Senzatiile proprioceptive, kinestezice si de echilibru. Senzatiile interne si de durere

4. Caracteristici ale senzatiilor (durata, pragurile senzoriale, adaptarea senzoriala)

1. ANALIZATORUL. DEFINITIA SI CLASIFICAREA SENZATIILOR

Relatia dintre om si mediul inconjurator se realizeaza prin intermediul organelor de simt. In organul de simt (receptor) se gasesc numeroase celule senzoriale (receptoare). Atunci cand stimulii actioneaza asupra organului de simt, in celulele receptoare ia nastere un potential electric numit potential receptor. Potentialul receptor prin sinapsa senzorio-neuronala se transmite la terminatiile dendritice ale neuronului aferent si declanseaza impulsul nervos. Aceasta transformare a potentialului receptor in impuls nervos se numeste codare. Fiecare organ de simt este specializat sa reactioneze la anumiti stimuli: receptorii din ochi reactioneaza la stimulii luminosi (undele electromagnetice), cei din ureche la stimulii auditivi (undele sonore) etc. Impulsul nervos parcurge calea aferenta alcatuita din fibre nervoase senzitive si ajunge la scoarta cerebrala, in aria senzoriala corespunzatoare organului de simt. Aici impulsurile nervoase sunt decodificate si transformate in imagini vizuale, auditive, olfactive etc., adica in senzatii.

Organul de simt, calea aferenta si segmentul cortical corespunzator (aria senzoriala) formeaza analizatorul (Popescu-Neveanu, 1997, p. 27).

! Senzatiile sunt procesele psihice senzoriale prin intermediul carora sunt reflectate insusirile concrete si separate ale obiectelor si fenomenelor, in conditiile actiunii acestora asupra analizatorilor.

Se numesc procese psihice senzoriale deoarece sunt in legatura cu functionarea organelor de simt [(senzorial = care se realizeaza prin simturi (DEX, p. 976)]. Capacitatea de a avea senzatii se numeste sensibilitate (idem, p. 976).

Senzatiile au un rol fundamental in obtinerea informatiilor despre mediu. Unele cercetari au studiat efectele deprivarii senzoriale asupra omului.

Un astfel de experiment a fost realizat de Bexton, Heron si Scott ( dupa Rosca, 1971, p. 268; Predescu, p. 113). Subiectii aveau ca sarcina sa nu faca nimic, in schimbul unei sume care era dublu fata de ce ar fi putut castiga in mod normal. Fiecare subiect statea culcat comod pe o canapea, avand mainile introduse in cilindri de carton si manusi, pentru a reduce la minimum stimularea tactila. Ochii erau acoperiti cu ochelari translucizi care nu permiteau distingerea formei obiectelor. In incapere se auzea un usor zgomot constant, produs de aparatul de aer conditionat. In cea mai mare parte a timpului subiectii dormeau. In rest se plictiseau, faceau miscari intamplatoare si cei mai multi dintre ei au avut halucinatii. La inceput vedeau puncte de lumina, apoi figuri geometrice care s-au transformat in scene complexe si bizare: siruri de barbati galbeni cu gurile deschise, procesiuni pe strada etc. Dupa doua - trei zile subiectii renuntau la experiment, in ciuda castigului.

In functie de natura stimulilor care actioneaza asupra organelor de simt senzatiile pot fi clasificate astfel:

1.senzatii care furnizeaza informatii despre obiectele si fenomenele lumii externe: vizuale, auditive, cutanate, olfactive si gustative;

2.senzatii care furnizeaza informatii despre pozitia si miscarea propriului corp: proprioceptive, chinestezice si de echilibru;

3.senzatii care ne informeaza despre modificarile mediului intern: foame, sete, durere etc. (Popescu-Neveanu, 1997, p. 28).  

2. SENZATIILE VIZUALE, AUDITIVE, CUTANATE, OLFACTIVE SI GUSTATIVE

Stimulii care produc senzatiile vizuale, auditive, cutanate, olfactive si gustative se afla in mediul extern si actioneaza asupra unor receptori care se numesc exteroceptori.

Senzatiile vizuale

Stimulii care determina senzatiile vizuale sunt undele electromagnetice cu lungimea de unda cuprinsa intre 390 - 760 milimicroni. Acestea sosesc la ochi de la sursele de lumina sau de la corpurile luminate. Corpurile luminate absorb o parte din unde si reflecta o alta parte. Undele reflectate stimuleaza ochiul omului si acesta vede obiectele colorate in functie de lungimile de unda reflectate. Daca un obiect absoarbe toate undele atunci obiectul este vazut negru, daca le reflecta pe toate atunci este vazut alb.

Receptorii vizuali se gasesc in retina si sunt celule fotosensibile care dupa forma lor se impart in conuri si bastonase. Cu ajutorul conurilor vedem atunci cand luminozitatea este buna, iar cu bastonasele atunci cand lumina este slaba. Sub influenta luminii in conuri si bastonase au loc procese chimice si modificari electrice care se transmit la nervul optic generand impulsul nervos. Pe retina se gaseste o zona in care densitatea conurilor este mai mare. Aici se formeaza cea mai clara imagine. Aceasta zona se numeste foveea centrala. In locul de unde porneste nervul optic nu se gasesc nici conuri si nici bastonase, din acest motiv in acest loc nu se formeaza imagine. Aceasta zona se numeste pata oarba.

Nervul optic reprezinta calea aferenta. Nervul optic ajunge in regiunea occipitala unde impulsurile nervoase se transforma in senzatii vizuale.

Pentru ca imaginea vizuala sa se formeze, toate segmentele analizatorului trebuie sa functioneze.

Pentru ca sa se obtina o imagine vizuala corespunzatoare trebuie sa se realizeze cateva conditii:

1.cantitatea de lumina care intra in ochi sa nu fie nici prea mare, nici prea mica. Aceasta cantitate depinde de gradul de dilatare a pupilei. Dilatarea sau contractarea pupilei sunt reglate prin conexiune inversa de catre segmentul central al analizatorului;

2. imaginea sa se formeze exact pe retina. Aceasta se realizeaza prin acomodarea cristalinului. Cristalinul este o lentila elastica. Cu ajutorul muschilor ciliari curbura cristalinului se modifica in functie de distanta la care se afla obiectul pe care il privim. La unele persoane acomodarea nu se realizeaza corect si din aceasta cauza imaginea cea mai clara s-ar forma fie in fata, fie in spatele retinei, iar imaginea de pe retina este estompata. Aceste persoane nu vad clar la distanta (miopie) sau la aproape (hipermetropie) (Seamon&Kenrick, p. 89);

3. axele globilor oculari sa se intalneasca in punctul in care se afla obiectul privit. Atunci cand privim un obiect apropiat ochii converg (axele se apropie), iar cand privim un obiect indepartat ochii diverg (axele se indeparteaza). Convergenta si divergenta se realizeaza prin contractarea / relaxarea muschilor globilor oculari. Atunci cand privim un obiect, creierul este informat de gradul de tensiune al muschilor globilor oculari si al muschilor ciliari ceea ce indica distanta la care se gaseste obiectul (Rosca, 1976, p. 245-246).

4. bastonasele si conurile sa functioneze bine;

- daca bastonasele nu functioneaza corect, omul nu vede atunci cand luminozitatea este redusa (nu se poate "obisnui" cu intunericul);

- daca unele tipuri de celule cu conuri lipsesc sau sunt prezente in numar insuficient este afectata capacitatea de a distinge culorile. Incapacitatea completa de a distinge culorile se numeste acromatopsie. Aceste persoane vad doar negru, alb si cenusiu. Incapacitatea de a distinge anumite culori se numeste discromatopsie. Daltonismul este incapacitatea de a distinge culorile rosu si verde (frecventa sa este de 4% la barbati si 0,7% la femei); unii oameni nu disting galbenul si albastrul. In mod obisnuit cei care sufera de discromatopsie sau acromatopsie nu isi dau seama de deficienta lor. Ei folosesc denumirile culorilor, dar in loc de culoarea respectiva vad o alta culoare (Rosca, 1976, 223-227).

Unul dintre primii care au descris discromatopsia a fost J. Scott, in secolul XVIII. El isi cunostea deficienta si a studiat-o cu atentie. Si-a dat seama si de faptul ca este o deficienta ereditara. Mai multi membri ai familiei sale sufereau de acelasi "impediment". El isi prezinta problemele astfel (dupa Oancea-Ursu, p. 26): "Eu nu cunosc nici un verde pe lume; culoarea roz si una palid-albastra se aseamana pentru mine . .Un rosu plin si un verde plin, la fel, eu le-am crezut adesea de o potrivire desavarsita . .un purpuriu deplin si un albastru adanc cateodata ma deruteaza".

Prin vaz omul obtine aproximativ 80% - 90% din informatiile despre mediu. Slabirea sau pierderea vederii reprezinta o mare psihotrauma pentru persoana in cauza. Vederea foarte slaba se numeste ambliopie, iar lipsa vazului se numeste orbire sau cecitate. Ambliopia si cecitatea afecteaza puternic capacitatea de adaptare la mediu.

Senzatiile auditive

Stimulii care produc senzatiile auditive sunt undele sonore cu frecventa cuprinsa intre 16 - 20.000 vibratii pe secunda. Undele sonore reprezinta condensari si rarefieri periodice ale aerului produse de vibratia unor corpuri. Sunetele muzicale si vocalele se realizeaza prin vibratii periodice, zgomotele si consoanele prin vibratii neperiodice.

Celulele senzoriale auditive se gasesc in urechea interna. Vibratiile aerului se propaga pana la aceste celule care transforma energia undelor sonore in impulsuri nervoase. Impulsurile nervoase prin nervul acustico-vestibular ajung in regiunea temporala a scoartei cerebrale care reprezinta segmentul cortical al analizatorului (Rosca, 1976, p. 216-221).

Slabirea auzului se numeste hipoacuzie. Copiii hipoacuzici invata sa vorbeasca mai tarziu decat ceilalti copii. Unii dintre ei vorbesc dislalic (peltic); ei nu pronunta corect unele sunete (r, s, s, t, c) pentru ca nu le aud.

Lipsa auzului se numeste surditate. Daca nu se iau din timp masuri de recuperare persoana ramane si muta (surdo-mutitate). Desi absenta vazului afecteaza grav adaptarea la mediu, absenta auzului de la nastere are consecinte mai grave asupra dezvoltarii intelectuale. Dezvoltarea gandirii este legata de dezvoltarea limbajului. Copiii surzi demutizati (care invata limbajul oral si scris-cititul) se dezvolta intelectual ca si copiii sanatosi. La persoanele nedemutizate gandirea se dezvolta mai lent.

Senzatiile cutanate

Senzatiile cutanate sunt de trei feluri: senzatii tactile, termice si de durere.

In cazul senzatiilor tactile (de atingere si presiune) stimulul este reprezentat de suprafata obiectelor cu care pielea vine in contact si care produc senzatii de netezime, asperitate, presiune.

In cazul senzatiilor de temperatura stimulul este reprezentat de diferenta de temperatura dintre piele (32⁰ - 33⁰) si obiectele sau aerul cu care vine in contact.

Stimulii care produc senzatiile cutanate actioneaza asupra receptorilor care sunt diferiti corpusculi distribuiti inegal pe suprafata cutanata. Cei mai multi receptori se afla pe degete, buze, limba, cei mai putini pe spate. Corpusculii sunt inconjurati de terminatiile nervilor care conduc impulsurile nervoase la scoarta cerebrala in zona parietala.

Senzatiile de durere pot fi provocate de orice stimul (mecanic, termic, chimic, electric) mai intens. Receptorii sunt terminatiile nervoase libere din piele (Rosca, 1976, p. 214-215).

Senzatiile olfactive

Stimulii senzatiilor olfactive sunt substante in stare gazoasa care patrund in fosele nazale. Receptorii sunt celulele olfactive din mucoasa nazala. Aceste celule transmit impulsurile nervoase la nervul olfactiv care le conduce la scoarta cerebrala in lobul temporal (Rosca, 1976, p. 212).

Senzatiile gustative

Stimulii sunt substante solubile care patrund in cavitatea bucala. Receptorii sunt celulele gustative grupate in papile gustative. Papilele gustative situate pe varful limbii sunt sensibile la gustul dulce, cele situate lateral la acru si sarat, cele de la baza limbii sunt sensibile la gustul amar. Dulcele, acrul, saratul si amarul sunt cele 4 gusturi fundamentale din care se pot obtine toate celelalte gusturi. Aria senzoriala se afla in lobul parietal.

Alimentele sunt recunoscute prin receptionarea simultana a informatiilor gustative si olfactive. Daca se elimina componenta olfactiva si vizuala, numai prin gust alimentele nu pot fi recunoscute (Rosca, 1976, p. 211).

3. SENZATIILE PROPRIOCEPTIVE, CHINESTEZICE SI DE ECHILIBRU. SENZATIILE INTERNE SI DE DURERE

Senzatiile proprioceptive si chinestezice

Senzatiile proprioceptive ne informeaza despre pozitia corpului, iar cele chinestezice despre miscarile efectuate de diferitele segmente ale corpului. Stimulii acestor senzatii sunt reprezentati de contractia si relaxarea muschilor. Receptorii se numesc proprioceptori si se gasesc in muschi, tendoane si articulatii.

Nervii transmit impulsurile nervoase la cerebel si la scoarta cerebrala. Cerebelul coordoneaza miscarile implicate in reflexele neconditionate si in deprinderile motorii. In scoarta cerebrala zona de proiectie se gaseste in zona parietala (Popescu-Neveanu, 1978, p. 560).

Aceste senzatii au un rol important in controlarea miscarilor. Miscarile sunt coordonate prin mecanismul conexiunii inverse. In lobul frontal sunt elaborate planurile miscarilor. Aici se pastreaza si un model al actiunii. Comenzile sunt transmise la muschi. Receptorii din muschi trimit la lobul parietal informatii chinestezice despre modul in care s-a realizat miscarea. Aceste informatii sunt comparate cu modelul si daca miscarea nu a fost executata corect se trimit comenzi pentru corectie. Daca sensibilitatea chinestezica este tulburata omul nu reuseste sa isi coordoneze miscarile. In aceste cazuri mainile tremura sau mersul devine greoi. (Rosca, 1976, p. 111-114, 208).

Intrebare

S-a luat curentul si vreti sa aprindeti o lumanare. Intindeti mana spre locul in care tineti cutia cu chibrituri si incercati sa o gasiti. Explicati ceea ce se intampla, luand in considerare cele cunoscute despre senzatii. 

Senzatiile de echilibru

Senzatiile de echilibru semnalizeaza accelerarea sau incetinirea miscarilor cat si modificarile pozitiei corpului in raport cu centrul de greutate.

Stimulii sunt reprezentati de modificarile starii de echilibru. Receptorii se afla in urechea interna. Nervul acustico-vestibular transmite impulsurile nervoase la diferite segmente ale sistemului nervos. Senzatiile de echilibru au rol in mentinerea echilibrului in timpul mersului si redresarea pozitiei de echilibru in cazul unor alunecari (Rosca, 1976, p. 210).

Senzatiile interne

Senzatiile interne (organice) semnalizeaza modificarile care au loc in interiorul organismului. Stimulii sunt reprezentati de modificarile compozitiei chimice a sangelui si tesuturilor. Receptorii numiti interoceptori se afla in peretii vaselor, in organele si tesuturile interne. Impulsurile nervoase ajung la diferite etaje ale sistemului nervos. Dintre senzatiile interne fac parte foamea, setea, greata, senzatia de sufocare etc.

Spre deosebire de senzatiile produse prin stimularea exteroceptorilor, stimularea interoceptorilor nu duce la senzatii clare si precis localizate.

Senzatiile organice au un rol vital deoarece semnalizeaza deficitul in anumite substante necesare pentru mentinerea vietii si determina omul sa actioneze pentru restabilirea echilibrului. Aceste senzatii stau la baza trebuintelor organice (Rosca, 1976, p. 207).

Senzatiile de durere (algice)

Senzatiile de durere semnalizeaza tulburarile in functionarea unor organe sau distrugerile de tesuturi. Nu au un stimul specific. Orice stimul care depaseste o anumita intensitate poate sa produca durere (un sunet foarte puternic, lumina foarte intensa, temperatura ridicata, contractiile musculare puternice).

Senzatiile algice au un rol deosebit de mare in apararea organismului deoarece ele determina omul sa actioneze pentru ca sa indeparteze cauzele durerii (Popescu-Neveanu, 1997, p. 31).

4. CARACTERISTICI ALE SENZATIILOR

(DURATA, PRAGURILE SENZORIALE, ADAPTAREA SENZORIALA)

Desi senzatiile sunt foarte variate, ele au cateva caracteristici comune. Dintre acestea vom vorbi despre durata senzatiei, pragurile senzoriale si adaptarea senzoriala.

Durata senzatiilor

Asa cum am aratat, senzatiile se produc datorita actiunii stimulilor asupra analizatorilor. Dar durata de actiune a stimulului asupra analizatorului nu coincide intru-totul cu durata senzatiei. Senzatia nu apare imediat dupa ce stimulul a inceput sa actioneze asupra receptorului ci la un anumit interval de timp numit timp de latenta. Acesta la senzatiile tactile este de 130 milisecunde, la senzatiile de durere de 370 milisecunde, la senzatiile gustative de 50 milisecunde (Radu, 1991).

Senzatia nu dispare imediat dupa incetarea stimularii. Mentinerea senzatiei timp de cateva secunde se numeste postactiune sau post-efect.

In cazul senzatiilor vizuale imaginea care se mentine dupa ce stimulul a incetat sa actioneze se numeste imagine consecutiva. Ea poate sa fie pozitiva sau negativa. Imaginea consecutiva pozitiva corespunde senzatiei originale, iar cea negativa are culoare complementara fata de culoarea stimului (culorile complementare sunt cele prin amestecarea carora se obtine culoarea alba sau cenusie).

Activitate

Priviti geamul cateva secunde si apoi inchideti ochii. Ceea ce vedeti este o imagine consecutiva pozitiva deoarece are aceeasi culoare ca si imaginea initiala. Peste cateva minute priviti din nou geamul si apoi uitati-va pe o foaie alba. In acest caz se va forma o imagine consecutiva negativa (Rosca, 1976, p. 228).

Post-efectul sta la baza a doua iluzii vizuale denumite fenomenul phi si miscarea stroboscopica.

Fenomenul phi se produce in felul urmator: daca avem mai multe beculete asezate foarte aproape si beculetele se aprind succesiv, la intervale foarte scurte de timp, vom vedea o singura lumina care se deplaseaza. Acest fenomen este utilizat la unele reclame luminoase.

Miscarea stroboscopica este un fenomen asemanator. Daca ni se prezinta intr-o succesiune rapida o serie de imagini care se deosebesc putin intre ele, vom vedea imagini in miscare. Pe acest fenomen se bazeaza cinematografia. Aceste iluzii se datoreaza faptului ca imaginea de pe retina si din creier nu dispar imediat dupa ce a disparut lumina sau imaginea din fata noastra, ci persista cateva fractiuni de secunda. Intre timp apare urmatoarea lumina sau imagine si acestea se contopesc (Hayes&Orrell, p. 183).

Activitate

Miscati repede o tigara aprinsa intr-o incapere intunecata. Ce vedeti? Cum explicati acest fenomen?

Pragurile senzoriale

Daca pe mana cade un fir de praf, nu produce nici un fel de senzatie. Tot asa, un sunet cu o intensitate foarte mica nu este auzit, o solutie cu o concentratie foarte mica de zahar nu produce senzatia de dulce. Un stimul produce o senzatie numai daca este suficient de intens.

! Cea mai mica intensitate a unui stimul care poate determina o senzatie se numeste prag absolut minim. Stimulii a caror intensitate nu depaseste acest prag se numesc subliminali.

Pragul absolut minim variaza de la o persoana la alta. Despre cei care receptioneaza stimuli de o intensitate mica spunem ca au un prag minim redus si o sensibilitate senzoriala mare. Invers, cei care au un prag ridicat - adica receptioneaza doar stimulii cu o intensitate mai mare - spunem ca au o sensibilitate mai redusa. Pragul minim variaza chiar si la aceeasi persoana in functie de starea sa momentana (in functie de concentrarea atentiei, oboseala, motivatie).

Pragul senzorial minim se stabileste statistic. In acest scop se formeaza un esantion alcatuit dintr-un mare numar de persoane. Fiecarei persoane i se prezinta stimuli de diferite intensitati si ea trebuie sa spuna daca receptioneaza sau nu stimulul (pentru a se evita simularea uneori subiectului i se cere sa dea raspuns si fara sa se prezinte stimuli). Se calculeaza valoarea medie a stimulilor de intensitate minima care au fost receptionati. In felul acesta s-a stabilit ca la majoritatea oamenilor undele sonore de 16-20 vibratii pe secunda produc cea mai slaba senzatie auditiva sau ca apasarea de 3 grame / milimetru patrat produce cea mai slaba senzatie tactila.

Daca un obiect apasa foarte puternic pe mana nu produce senzatie tactila ci durere. La fel, un sunet prea intens sau o lumina prea puternica nu produce senzatie auditiva sau vizuala ci durere pentru ca are efecte nocive asupra receptorului.

! Intensitatea maxima a unui stimul care mai produce o senzatie specifica se numeste prag absolut maxim.

Daca cerem unei persoane sa compare o greutate de 100 grame cu una de 101 grame, ea nu va reusi sa spuna care este mai grea. Dar daca cerem sa compare greutatea de 100 grame cu una de 105 grame, probabil isi va da seama de diferenta de greutate. Daca intr-o camera sunt aprinse doua becuri si mai aprindem unul, se observa diferenta. Dar daca intr-o sala sunt 200 de becuri si se mai aprinde unul, nu se va remarca diferenta.

Pentru ca doi stimuli diferiti sa produca senzatii diferite, diferenta dintre ei trebuie sa depaseasca un nivel minim care se numeste prag diferential.

! Pragul diferential este diferenta minima care trebuie sa existe intre doi stimuli pentru ca acestia sa produca senzatii diferite (Popescu-Neveanu, 1997, p. 31).

Relatia dintre intensitatea stimulilor si a senzatiilor a fost studiata inca din secolul al XIX-lea. Ernst Weber in 1834 a descoperit prima lege a psihologiei care ne spune ca raportul dintre variatia intensitatii stimulilor si intensitatea primului stimul are o valoare constanta, caracteristica stimulului. (Lieury, p. 24). De ex daca subiectul trebuie sa compare o greutate de 100 grame cu alte greutati, el va remarca diferenta daca a doua greutate are cel putin 102,5 grame. Daca prima greutate are 200 grame, a doua trebuie sa aiba cel putin 205 grame. Daca prima are 300 grame, cealalta trebuie sa aiba 307,5 grame. Calculand raportul dintre variatia intensitatii stimulilor si intensitatea primului stimul obtinem intotdeauna 2,5%:

Pentru intensitatea sunetelor aceasta constanta este 15%, pentru intensitatea luminii 1%, pentru concentratia gusturilor 20%, pentru intensitatea apasarii 14%. (Atkinson, p. 107). Aceasta lege nu este valabila in cazul senzatiilor de durere si in apropierea pragului minim si maxim.

Adaptarea senzoriala

Daca intrati intr-o sala de cinematograf dupa ce s-a stins lumina, la inceput nu vedeti nimic, apoi "va obisnuiti" cu intunericul. Altfel spus, sensibilitatea analizatorului creste pentru ca si stimulii slabi sa fie receptionati. Din punct de vedere fiziologic acest fenomen se explica prin faptul ca de la scoarta cerebrala prin conexiune inversa ajung comenzi la ochi pentru ca pupila sa se dilate si sa intre in functiune bastonasele. Prin acelasi mecanism atunci cand iesiti din cinematograf pupila se contracta si intra in functiune conurile. Sensibilitatea analizatorului vizual scade deoarece stimulul (lumina) are o intensitate prea mare.

Daca intrati intr-un bazin de inot la inceput apa vi se pare rece, apoi va obisnuiti deoarece sensibilitatea analizatorului cutanat scade. Intr-o incapere in care s-a fumat mult la inceput mirosul de tigara ne deranjeaza, apoi sensibilitatea analizatorului olfactiv scade. In fiecare din aceste cazuri s-a produs adaptarea analizatorului.

Adaptarea senzoriala consta in modificarea sensibilitatii analizatorului in functie de intensitatea si durata actiunii stimulului.

Adaptarea se realizeaza in sensul cresterii sensibilitatii daca stimulii au o intensitate redusa si in sensul scaderii sensibilitatii daca stimulii au o intensitate mare sau actioneaza timp indelungat. Aceste modificari au un caracter adaptativ, adica au rolul de a asigura receptionarea optima a stimulilor.

Adaptarea senzoriala se manifesta in cazul senzatiilor vizuale, olfactive, termice, tactile (nu simtim hainele, pantofii pe care ii purtam). Adaptarea fata de senzatiile auditive este mai redusa (este vorba mai mult de orientarea atentiei in alta directie). In cazul senzatiilor algice adaptarea este foarte redusa pentru ca daca ne-am obisnui cu durerea nu am lua masurile necesare pentru a-i inlatura cauzele (Popescu-Neveanu, 1997, p. 32).

Rezumat

Analizatorul este alcatuit din organul de simt, calea aferenta si segmentul cortical corespunzator.

Senzatiile sunt procesele psihice senzoriale prin intermediul carora sunt reflectate insusirile concrete si separate ale obiectelor si fenomenelor, in conditiile actiunii acestora asupra analizatorilor.

Senzatiile vizuale, auditive, cutanate, olfactive si gustative ne   informeaza despre mediul extern.

Senzatiile proprioceptive, chinestezice si de echilibru ne dau informatii despre pozitia si miscarea propriului corp.

5. Senzatiile interne si de durere ne informeaza despre modificarile mediului intern.

6.Senzatia apare la un scurt timp dupa ce stimulul a inceput sa actioneze asupra receptorilor

(timp de latenta) si se mentine putin si dupa ce stimulul a incetat sa actioneze (post-efect)

7. Cea mai mica intensitate a unui stimul care poate determina o senzatie se numeste prag

absolut minim. Intensitatea maxima a unui stimul care mai produce o senzatie specifica se

numeste prag absolut maxim. Pragul diferential este diferenta minima care trebuie sa existe

intre doi stimuli pentru ca acestia sa produca senzatii diferite se numeste prag diferential.

Adaptarea senzoriala consta in modificarea sensibilitatii analizatorului in functie de

intensitatea si durata actiunii stimulului.

B. PERCEPTIA

1. Definitia si functiile perceptiei

2. Localizarea stimulilor

3. Recunoasterea imaginii perceptive

4. Constanta perceptiva a marimii, formei si culorii

1. DEFINITIA SI FUNCTIILE PERCEPTIEI

Asa cum am aratat in capitolul anterior, omul obtine informatii despre mediu prin intermediul analizatorilor, sub forma senzatiilor. Senzatiile reflecta insusirile simple, izolate ale obiectelor. Pentru ca sa ne adaptam la mediu aceste informatii nu sunt suficiente. Fiecare obiect are mai multe insusiri in acelasi timp (de ex. un sapun are o anumita forma, culoare, temperatura, miros etc.). Pentru ca sa ne dam seama ce este obiectul din fata noastra informatiile obtinute prin intermediul mai multor organe de simt trebuie sa fie reunite, sintetizate. La aceste informatii senzoriale trebuie sa se adauge cunostintele privind denumirea obiectului, modul in care poate fi utilizat etc. Toate acestea se realizeaza cu ajutorul perceptiilor.

! Perceptia este procesul psihic senzorial care semnalizeaza obiectele si fenomenele in totalitatea insusirilor lor, in conditiile actiunii directe a acestora asupra analizatorilor (Popescu-Neveanu, 1997, p. 34).

Desi au la baza senzatiile, perceptiile sunt mai mult decat o suma de senzatii deoarece ele includ si alte informatii, de exemplu amintirile legate de acel obiect.

Perceptiile realizeaza deci organizarea si interpretarea constienta si inconstienta a informatiilor primite prin intermediul simturilor (Hayes&Orrell, p. 41).

Pentru a intelege rolul perceptiilor sa ne imaginam ca suntem singuri intr-o locuinta pe care nu o cunoastem prea bine, este aproape intuneric si s-a luat curentul. In aceste conditii cantitatea de informatii receptionate prin organele de simt este mai redusa ca de obicei. De ce fel de informatii avem nevoie ca sa ne orientam? In primul rand trebuie sa stim unde se afla obiectele din apartament (usile, mobilele), adica sa le localizam. In al doilea rand trebuie sa recunoastem obiectele pentru ca sa le gasim pe cele de care avem nevoie.

Localizarea si recunoasterea obiectelor sunt doua dintre functiile perceptiei (Miclea, p. 61). Ele sunt functii independente deoarece sunt realizate de zone cerebrale diferite. Acest fapt a fost constatat prin studierea persoanelor cu leziuni cerebrale. Daca sunt lezate zonele legate de localizare, bolnavul recunoaste obiectele, dar nu reuseste sa precizeze pozitia lor in spatiu. Daca sunt lezate zonele implicate in recunoastere subiectul poate sa precizeze pozitia obiectului, dar nu il recunoaste (Atkinson, p. 135; Lieury, p. 44).

A treia functie a perceptiei este in legatura cu unele deficiente ale senzatiilor. Informatiile obtinute prin simturi nu corespund intotdeauna cu realitatea, noi totusi percepem obiectele asa cum sunt ele in realitate. Aceasta se datoreaza fenomenului numit constanta perceptiva.

Cele mai importante functii ale perceptiilor sunt deci localizarea si recunoasterea stimulilor si asigurarea constantei perceptive. Indeplinirea corespunzatoare a acestor functii reprezinta o conditie esentiala a orientarii in mediu, a adaptarii la situatia in care ne aflam.

2. LOCALIZAREA STIMULILOR

a. diferentierea figura-fond

b. perceptia distantei si adancimii

c. perceptia miscarii

Pentru ca sa localizam un obiect in primul rand trebuie sa-l separam de obiectele din jur (de fond); in al doilea rand trebuie sa stabilim la ce distanta se afla fata de noi si cum este situat in spatiu: sus, jos, mai aproape, mai departe in raport cu celelalte obiecte si in al treilea rand sa ne dam seama daca este sau nu este in miscare.

a. Diferentierea figura -fond

In fiecare moment asupra noastra actioneaza foarte multi stimuli: vedem obiectele si persoanele din jur, auzim ceea ce se vorbeste, muzica vecinilor, zgomotul masinilor de pe strada, simtim temperatura din incapere etc. Dintre acestia doar cativa ne atrag atentia si sunt receptionati cu claritate (De ex ne concentram asupra textului pe care il citim).

Obiectele asupra carora ne concentram devin figura (obiectul) perceptiei. Celelalte elemente ale campului perceptiv care sunt receptionate mai estompat alcatuiesc fondul perceptiei.

Obiectul perceptiei nu este fix ci se schimba in functie de mai multi factori:

caracteristicile activitatii: obiectele cu care lucram devin "figura" sau obiectul perceptiei (cartea pe care o citim, persoana cu care stam de vorba, melodia pe care o ascultam);

factorii motivationali: obiectele care sunt in legatura cu interesele, dorintele, scopurile persoanei devin cu usurinta obiecte ale perceptiei;

caracteristicile stimulilor: stimulii care au o intensitate mare, stimulii neobisnuiti sau cei care contrasteaza cu mediul devin obiecte ale perceptiei deoarece atrag atentia in mod involuntar (Popescu-Neveanu, p. 37; Hayes&Orrell, p. 181).

b. Perceptia distantei si adancimii

Pentru ca sa ne orientam in mediu nu este suficient sa evidentiem figura (obiectul) care ne intereseaza la un moment dat. Trebuie sa apreciem distanta la care se afla acel obiect fata de noi si sa ne dam seama de modul in care este situat in spatiu, adica trebuie sa-l vedem in relief, tridimensional. Nu avem organe de simt specializate pentru a receptiona informatiile privind distanta si relieful. Aceste informatii sunt receptionate cu ajutorul unor indicatori. Acesti indicatori se impart in indicatori monoculari care pot fi utilizati si atunci cand privim cu un singur ochi, si indicatori binoculari care sunt folositi atunci cand privim cu ambii ochi.

Dintre indicatorii monoculari mentionam:

dimensiunea relativa: obiectele mai mici dau impresia ca sunt situate la distanta mai mare;

inaltimea in plan: avem tendinta sa consideram ca obiectele care sunt mai sus se gasesc la distanta mai mare;

superpozitia: un obiect care acopera un alt obiect da impresia ca este mai aproape;

gradientul de textura (concentratia texturii): obiectele care sunt asezate mai distantat, mai putin concentrat si care sunt vazute mai mari, cu toate detaliile par a fi situate mai aproape si cele care sunt vazute ca fiind mai mici, fara prea multe detalii par a fi mai indepartate;

paralaxa de miscare: in timp ce ne miscam repede (ne aflam in tren sau masina) obiectele sunt vazute miscandu-se in sens opus. Cele apropiate par a se misca mai repede iar cele mai indepartate mai incet. Creierul foloseste aceasta informatie despre diferenta de viteza cu care par a se misca obiectele privite pentru a aprecia distanta la care se afla obiectele.

Dintre indicatorii binoculari ai distantei si adancimii fac parte:

disparitatea binoculara: imaginile care se formeaza pe cele doua retine se deosebesc putin, ceea ce se numeste disparitate binoculara. Cele doua imagini se sintetizeaza (se unesc) la nivelul scoartei cerebrale si creeaza impresia de adancime;

convergenta globilor oculari si acomodarea cristalinului: asa cum am aratat la senzatiile vizuale, pentru ca sa vedem clar obiectele situate la diferite distante axele globilor oculari trebuie sa se intalneasca in punctul in care se afla obiectul. Pentru aceasta muschii globilor oculari apropie sau indeparteaza axele realizand convergenta / divergenta ochilor. In acelasi timp cristalinul se bombeaza mai mult sau mai putin, ceea ce se realizeaza prin intermediul muschilor ciliari. In timp ce privim un obiect creierul primeste informatii despre gradul de tensiune al acestor muschi. Aceste senzatii proprioceptive si kinestezice se asociaza cu informatiile vizuale ajutandu-ne sa percepem distanta si adancimea (Hayes&Orrell, p.49-52, Miclea, p. 73).

c. Perceptia miscarii obiectelor

Pentru ca sa ne orientam corect in mediu nu este suficient sa detasam obiectele de fond si sa le stabilim pozitia in spatiu ci trebuie sa ne dam seama si de directia si viteza cu care se misca. Perceptia miscarii obiectelor se realizeaza prin sintetizarea urmatoarelor informatii:

deplasarea imaginii pe retina;

senzatiile kinestezice care provin de la muschii globilor oculari si de la muschii implicati in miscarea capului in timp ce se urmareste miscarea obiectului;

modificarile de marime, culoare, luminozitate ale obiectului care se misca;

variatia intensitatii sunetului produs de obiect (tren, masina, pasii omului); prin aceste semnale receptionam miscarea chiar si in absenta vazului (Rosca, 1976, p. 254).

3. RECUNOASTEREA IMAGINII PERCEPTIVE

Recunoasterea este a doua functie esentiala a perceptiei. Recunoasterea se realizeaza prin punerea in corespondenta a imaginii perceptive a obiectului cu reprezentarea sa (imaginea sa mintala) din memorie (Miclea, p. 80). Recunoastem un obiect daca reusim sa-l includem intr-o categorie, sa-l denumim, daca stim cum se utilizeaza. (De ex recunoastem o persoana atunci cand ne amintim cum se numeste, cine este, unde am mai intalnit-o) Recunoasterea ne permite sa ne dam seama si de acele insusiri ale obiectului care nu pot fi receptionate direct. (De ex vedem o casa si ne dam seama ca in interior sunt mai multe incaperi, chiar daca nu am fost niciodata inauntru).

Pentru recunoasterea obiectelor sunt importante:

a. informatiile senzoriale

b. cunostintele anterioare, motivatiile, expectantele persoanei, contextul in care intalnim obiectul (Miclea, p. 95).

a. Rolul informatiilor senzoriale in recunoastere. Pentru recunoastere sunt esentiale informatiile senzoriale privind forma, culoarea, marimea etc., informatii care sunt receptionate in prezent. Psihologii au studiat mai ales modul in care are loc receptionarea formelor si rolul lor in recunoastere.

Experiente de acest fel au fost realizate de Hubel si Wiesel. (Ei si-au publicat primele rezultate in 1968. Pentru cercetarile lor au primit premiul Nobel in 1982). Subiectii utilizati de ei au fost pisici. Cercetatorii au implantat electrozi in anumiti neuroni din talamusul si cortexul vizual al pisicilor si apoi le-au prezentat stimuli vizuali elementari. De ex. In fata pisicii era un ecran negru pe care se proiecta un punct sau o linie orizontala, verticala sau oblica. Cercetatorii au descoperit ca o categorie de neuroni reactioneaza atunci cand in campul vizual apar stimuli vizuali simpli (un punct situat intr-o anumita pozitie - stanga sus, linii care au o anumita inclinatie etc.). Alti neuroni au sarcina de a detecta unghiurile, miscarea etc.

Un alt cercetator, Blakemore, a aratat ca aprox. 10% dintre neuronii din zonele vizuale au functii prestabilite genetic. Restul neuronilor invata cum sa reactioneze in functie de experienta de viata (Miclea, p. 56-60; Foss, p. 41; Hayes&Orrell, p. 113, 433).

Formele pot fi recunoscute si in absenta vazului prin pipait, adica prin perceptii haptice . In cadrul perceptiilor haptice informatiile tactile se asociaza cu cele kinestezice. La acestea se adauga amintirile legate de obiectele din categoria respectiva (Schiopu, p. 335).

b. Pentru recunoasterea obiectelor percepute sunt foarte importante experienta de viata, cunostintele, contextul, expectantele, motivatia, adica datele stocate in memorie in legatura cu acel obiect. Daca un obiect nu este legat prin nimic de aceste date, nu poate fi recunoscut.

Mai multe cercetari au demonstrat influenta mediului de viata asupra perceptiei.

Cercetatorul C. Turnbull a studiat viata pigmeilor. El a mers cu unul dintre pigmei in afara padurii. Pentru el vederea unor intinderi imense de campie a fost o experienta cu totul noua deoarece si-a petrecut intreaga viata in padure. Cand a vazut o turma de bivoli la distanta, a crezut ca sunt furnici, pentru ca i se pareau foarte mici. Apoi o vazut o barca pe un lac si a crezut ca este o bucata de lemn. Cand s-a apropiat si si-a dat seama ce era a devenit foarte agitat pentru ca s-a gandit ca a fost ceva magic. Datorita mediului in care si-a petrecut viata pigmeul nu a invatat sa recunoasca obiectele situate la distanta (N. Hayes si S. Orrell, p. 44).

Recunoasterea unui obiect poate fi usurata sau ingreunata de contextul in care se afla cat si de expectantele (asteptarile) noastre.

Daca zilnic ne intalnim cu o persoana la locul de munca, o recunoastem imediat, chiar daca nu ne uitam la ea cu prea mare atentie, deci chiar si pe baza unui numar redus de stimuli senzoriali (persoana se afla in contextul sau obisnuit si noi ne asteptam sa o vedem acolo). Daca ne intalnim cu aceeasi persoana intr-un loc neasteptat s-ar putea sa o recunoastem mai greu, numai dupa ce ne uitam bine la ea (pentru ca sa o recunoastem avem nevoie de mai multi indici senzoriali).

Perceptiile sunt influentate de interesele si motivele noastre.

Daca ne este foame si intrand in bucatarie zarim pe masa un obiect sferic de culoare rosie ar fi posibil sa credem ca vedem un mar. Acelasi obiect printre jucariile copilului ar fi considerat o jucarie.

Aceasta particularitate a perceptiilor este utilizata in testele proiective (de ex testul Rorschach sau TAT). Aceste teste sunt formate din imagini care pot fi interpretate in mai multe moduri. Fiecare subiect interpreteaza imaginile in functie de insusirile sale de personalitate astfel incat psihologul are posibilitatea sa deduca din raspunsuri informatii privind motivatia, dorintele, sentimentele subiectului (Hayes&Orrell, p. 184-186).

Noi recunoastem in general acei stimuli care ne atrag prin ceva atentia si sunt prezenti in campul nostru vizual sau auditiv un timp suficient de lung. Dar uneori percepem ceva fara sa ne dam seama, fara sa constientizam ce am perceput. Totusi si aceste perceptii au efecte asupra vietii noastre psihice. In aceste cazuri vorbim despre perceptie subliminala

Intr-un experiment realizat de Lazarus si McCleary subiectilor li s-au prezentat o serie de cuvinte. Prezentarea unora dintre cuvinte a fost insotita de aplicarea unui usor soc electric. La repetarea cuvintelor care au fost insotite de soc, la nivelul pielii s-a produs o reactie electrica puternica (altfel spus, s-a produs o reactie conditionata). Atunci cand cuvintele au fost prezentate subliminal, adica atat de slab incat subiectii nici nu si-au dat seama ca le-au vazut, reactia electrica s-a produs din nou. Acest experiment arata ca uneori si evenimentele pe care nu le constientizam pot avea un efect stresant.

Unele cercetari sugereaza ca perceptia subliminala poate fi folosita in publicitate. Cercetatorii au proiectat subliminal cuvantul inghetata intr-un cinematograf. In timpul pauzei s-a constatat ca vanzarile de inghetata au fost mult mai mari ca de obicei; in acelasi timp unii spectatori s-au plans de faptul ca in cinematograf este prea frig. (Hayes&Orrell, p. 84, 187; Cosmovici, p. 113).

Activitate

Cautati exemple prin care sa demonstrati rolul contextului, experientei, motivatiei in recunoasterea obiectelor percepute.

CONSTANTA PERCEPTIVA A MARIMII,

FORMEI SI CULORII

In domeniul perceptiei exista multe fapte greu explicabile. Psihologii gestaltisti si cognitivisti au facut multe experimente ingenioase, dar nu au reusit sa gaseasca raspunsuri unanim acceptate la toate intrebarile. In continuare vom vorbi despre cateva dintre aceste probleme. La inceput sa ne punem doua intrebari.

Daca pe strada priviti un om care se apropie si apoi se indeparteaza, imaginea care se formeaza pe retina Dv la inceput devine tot mai mare, iar apoi se micsoreaza. Aveti impresia ca omul in timp ce se apropie devine mai inalt, iar apoi pierde din inaltime?

Ce forma are masa din sala de curs? Toti studentii isi dau seama ca are forma dreptunghiulara, desi nici unul nu o vede asa ci, probabil, o vede sub forma unui trapez. De unde ar trebui sa privim masa pentru ca imaginea care se formeaza pe retina sa fie intr-adevar dreptunghiulara?

Creierul are capacitatea de a corecta informatiile obtinute prin senzatii pentru a vedea obiectele asa cum sunt in realitate. Aceasta capacitate se numeste constanta perceptiva Hayes &Orrell, p. 49).

Constanta perceptiva a marimii

In timp ce un obiect se apropie sau se indeparteaza de noi imaginea retiniana se mareste, respectiv se micsoreaza. Totusi noua nu ni se pare ca obiectele isi schimba dimensiunea. Acest fenomen se numeste constanta perceptiva a marimii si se datoreaza asocierii informatiilor provenite de la retina cu cele privind distanta la care se afla obiectul (indicatorii monoculari si binoculari ai distantei). Astfel creierul "stie" de ex. ca desi obiectul pare mai mic el nu s-a micsorat ci s-a indepartat. La aceste informatii se adauga experienta anterioara. De foarte multe ori vedem obiecte situate la distante mai mari sau mai mici, ne deplasam pana la ele sau intindem mana ca sa le prindem si astfel avem experienta subiectiva a distantei, care se asociaza cu experienta privind variatiile de marime (Rosca, 1976, p. 241; Popescu-Neveanu, 1997, p. 39).

Constanta perceptiva a formei

Pe imaginea retiniana obiectele privite isi schimba continuu forma in functie de directia si distanta la care se afla fata de noi. Totusi, noua nu ni se pare ca obiectele isi schimba forma ci le percepem asa cum sunt in realitate, pastrandu-si forma. Acest fenomen se numeste constanta formei si se datoreaza asocierii informatiilor retiniene cu cele privind distanta la care se afla diferitele parti ale obiectului fata de subiect cat si cu amintirile legate de intalnirile anterioare cu obiectul. Noi vedem obiectele in diferite pozitii, de la diferite distante si in creier se depoziteaza imaginea generalizata a obiectului care ne ajuta sa vedem obiectele pastrandu-si forma (Rosca, 1976, p. 242).

Constanta perceptiva a culorii

Culoarea obiectelor depinde de undele electromagnetice reflectate. Dar obiectele nu reflecta undele la fel in orice situatie. O draperie rosie reflecta undele intr-un fel atunci cand straluceste soarele, altfel seara, in semiintuneric si altfel la lumina becului. Noi totusi nu spunem ca si-a schimbat culoarea ci o vedem rosie in fiecare din aceste situatii. Omul percepe relativ corect culoarea obiectelor, chiar daca se schimba intensitatea sau natura luminii. Acest fenomen se numeste constanta perceptiva a culorilor si se poate explica prin memorarea culorii obiectelor familiare si prin mentinerea relatiilor de luminozitate si culoare dintre obiectele aflate in campul perceptiv (Rosca, 1976, p. 243).

Constanta perceptiva demonstreaza caracterul activ al actului perceptiv. Perceptia nu consta in receptionarea pasiva a unor informatii ci este o sinteza si interpretare a acestor informatii.

Tema obligatorie

Realizati o comparatie intre senzatii si perceptii.

Rezumat

Perceptia este procesul psihic senzorial care semnalizeaza obiectele si fenomenele in totalitatea insusirilor lor, in conditiile actiunii directe a acestora asupra analizatorilor.

Cele mai importante functii ale perceptiilor sunt localizarea si recunoasterea stimulilor si asigurarea constantei perceptive.

Obiectul perceptiei (figura) este obiectul asupra caruia ne concentram la un moment dat. Celelalte obiecte percepute in acelasi timp, dar mai estompat, formeaza fondul perceptiei.

Perceperea distantei, a modului in care sunt asezate obiectele in spatiu (tridimensionalitatea) si a miscarii obiectelor se realizeaza prin sintetizarea mai multor informatii care sunt obtinute prin analizatorul vizual, prin prelucrarea inconstienta a

a unor informatii de natura kinestezica (provenite de la muschii globilor oculari, muschii

ciliari) etc.

Imaginea perceptiva este recunoscuta datorita prelucrarii informatiilor senzoriale receptionate in prezent si datorita acelor informatii din memorie care sunt in legatura cu obiectul (experienta anterioara, cunoasterea contextului in care poate fi intalnit obiectul, interesele subiectului etc.).

Informatiile obtinute prin senzatii nu reflecta intotdeauna realitatea. Capacitatea de a corecta aceste informatii prin asocierea informatiilor obtinute prin intermediul mai multor

analizatori se numeste constanta perceptiva.