PROCESELE EMOTIONALE

Obiective de studiu

1. FORMELE VIETII AFECTIVE

Perceptia, reprezentarea, gandirea sunt procese de cunoastere a realitatii obiective. Omul nu inregistreaza insa evenimentele lumii externe in mod indiferent. Unele situatii/evenimente ne bucura, altele ne intristeaza, unele fapte produc entuziasm, in timp ce altele trezesc indignare. Individul, fiind confruntat cu diferite situatii sau imprejurari de viata, acestea au anumite repercusiuni asupra trebuintelor si intereselor sale, asupra aspiratiilor, convingerilor sau obisnuintelor formate, in sensul ca le impiedica desfasurarea - creand noi sarcini de adaptare - sau dimpotriva le ofera conditii optime de manifestare, inlesnind astfel echilibrarea cu mediul. E. Claparede observa: ,,Emotia apare cand adaptarea este impiedicata din diferite motive'. In functie de aceste relatii iau nastere anumite procese afective sau emotii, in sensul larg al cuvantului.

Procesele afective sunt fenomene psihice complexe, caracterizate prin modificari fiziologice mai mult sau mai putin extinse, printr-o conduita marcata de expresii emotionale (gesturi, mimica etc.) si printr-o traire subiectiva.

S-au conturat trei moduri de abordare a procesului emotional. S-a pornit, mai intai, de la ceea ce individul "simte" in chip nemijlocit, mai precis de la raportul sau introspectiv pus in relatie cu o anumita situatie concreta. Pentru descrierea trairilor subiective vizavi de aceste situatii repetate s-au oferit liste de cuvinte, obtinandu-se relatari tipice in imprejurari determinate. S-au consemnat raspunsuri emotionale tipice in situatii bine definite, studiul inscriindu-se in schema S-R. Marshall A. si Izard, C.E. au identificat astfel un set de 11 stari emotionale distincte: bucurie, surpriza, curiozitate, dezgust manie, teama, rusine, dispret, vina oboseala, stres. S-a presupus ca fiecare din aceste emotii de baza s-ar caracteriza printr-o combinatie unica de reactii nervoase si fiziologice, ipoteza care nu s-a validat decat partial in plan fiziologic. Metoda de analiza aplicata face studiul dependent de vocabularul unei persoane, respectiv al unei limbi, de unde dificultatea acordului intersubiectiv, absenta fidelitatii datelor. Marturia introspectiva nu poate intemeia pana la capat investigatia, relatarile verbale fiind instabile. Adesea descrierea verbala surprinde structura de suprafata a unui proces afectiv, in timp ce cercetatorul-psiholog este interesat sa patrunda structura sa de adancime.

A doua cale de studiu a fost aceea a corelarii trairii subiective a raportului introspectiv, cu expresia emotionala a individului (mimica, gesturi etc.). S-au reperat pe aceasta baza categorii emotionale distincte, intemeiate pe concordantele intre trairea subiectiva si expresia comportamentala. Fara a se epuiza inventarul lor, s-au identificat sase emotii de baza: manie, dezgust, bucurie, tristete, frica si surpriza. Corelarea simpla intre marturia introspectiva si expresia comportamentala ignora insa momentul cognitiv, interpretarea situatiilor de viata cu care individul este confruntat. Persoana umana este considerata numai prin prisma sistemului ,,intrari' - ,,iesiri'; ori, inca la nivelul perceptiei, stimulii sau evenimentele externe isi au efectele lor nu doar in forma ,,bruta", ci prelucrate prin filtrul cognitiv.

O abordare mai completa a procesului afectiv impune si considerarea componentei cognitive. S-a propus in aceasta privinta un model tridimensional, potrivit caruia emotia ar reprezenta o combinatie de trei factori: atentia, nivelul de activare fiziologica si nota de placere/neplacere. Potrivit teoriei cognitive, subiectul interpreteaza aceasta combinatie unica drept o emotie particulara. Numarul starilor afective ar fi practic nelimitat, intrucat combinatiile celor trei factori, precum si valorile acestora ar fi nenumarate. Studiul comporta astfel dificultati insemnate.

Luand ca termen generic procesul emotional vom putea distinge: a) procese emotionale primare: dispozitii organice si afecte; b) emotiile propriu-zise; c) dispozitiile afective; d) sentimentele.

Procesele emotionale primare: dispozitii organice si afecte.

Dispozitiile organice sunt stari afective difuze care insotesc starea de sanatate, de oboseala, de boala, nelinistea, dorinta sexuala etc. De exemplu, bolile cardiovasculare produc, de regula, stari anxioase, TBC-ul pulmonar e insotit de euforie si excitabilitate, afectiunile gastrointestinale - de stari de ipohondrie, etc.

Afectele sunt izbucniri emotionale caracterizate prin aparitia brusca si de scurta durata, cu o desfasurare puternica unipolara. Consumandu-se in expresii si gestica vie. Exemple de afecte: furia pana la abandonul de sine, agresivitatea oarba, disperarea, starea de groaza, accesele nestapanite de ras sau de plans s.a. Ele sunt insotite de o anumita ingustare a campului de constiinta, acesta fixandu-se asupra cauzei care a provocat procesul afectiv. P. Janet interpreteaza afectul ca o regresiune spre conduite inferioare, insotita de o diminuare a controlului constient. Reglajul cortical fiind redus, modificarile organice sunt deosebit de vii si au un caracter dezorganizator mai pronuntat. Sub imperiul afectului omul poate savarsi fapte necugetate, in contrast cu modul sau obisnuit de comportare. Dominarea sau stapanirea unui afect este posibila daca efortul de inhibitie se plaseaza in stadiul sau initial.

Termenul de afect este utilizat uneori ca termen generic: afectul asteptarii, afectul uimirii (sursa a investigatiei) s.a.

Emotiile propriu-zise sunt procese sau desfasurari emotionale mai moderate in care functiile constiintei nu sunt blocate sau ingustate ca in afecte. Ele sunt efectul confruntarii dintre nevoile individului si datele reale sau prezumtive ale mediului. Spre deosebire de afecte, emotiile sunt tranzitive si pluritonale, se dezvolta gradat, procesual si poseda un grad mai mare de diferentiere si interiorizare.

Emotiile au o orientare determinata, o referinta obiectuala sau situationala: ti-e frica de o situatie anumita, te manie o intamplare precisa etc. Asadar, emotiile au un caracter situational, depind de actiunea nemijlocita a situatiei emotionale si apar frecvent ca efect al satisfacerii sau nesatisfacerii unor tendinte biologice. Valenta afectiva a datelor ambiantei este in parte determinata de informatia obiectuala (emotia nu este traita izolat, ci in context cognitiv); prin starea afectiva se dezvaluie mai ales relatia dintre natura si trebuintele subiectului pe de o parte, si proprietatile evenimentelor externe pe de alta parte.

Emotiile se asociaza in cupluri contradictorii (bucurie-tristete, manie-relaxare, admiratie-dispret, simpatie--antipatie, placere-insatisfactie etc.), imprimand acea polaritate caracteristica vietii afective. De aici dihotomia clasica: emotii stenice - care sporesc activitatea, maresc forta si energia persoanei - si emotii astenice, care diminueaza energia si activismul persoanei. Aceasta polaritate rezulta din corespondenta, respectiv discordanta dintre nevoile, convingerile, obisnuintele individului si

situatiile sau evenimentele vietii.

In sfarsit, emotiile se inscriu in tipare socio-culturale, ele se preteaza la invatare, modelare sociala, in timp ce afectele nu.

Dispozitiile afective. Sunt stari emotionale difuze si generalizate, putin intense, relativ discrete dar durabile, care comunica o anumita tonalitate intregii noastre vieti psihice. Dispozitiile alcatuiesc un fel de fond emotional care coloreaza comportamentul intr-o perioada mai scurta sau mai lunga de timp, fond pe care se dezvolta procese locale. Dupa cum arata Popescu-Neveanu, dispozitiile sunt premise dar si rezultat al acumularii si aglutinarii proceselor afective. Ele apar, asadar, intr-o dubla ipostaza:

a) ca premise pentru dezvoltarea unor noi formatii afective;

b) ca expresie rezultativa a unor desfasurari emotionale, ca efect sumatoriu al imprejurarilor psihosociale pe care le parcurge persoana, a unor constante ale acestor imprejurari.

In dispozitiile afective se tematizeaza selectiv - dupa Murray - evenimentele, haloul lor emotional, care se cristalizeaza intr-un plan de fundal in raport cu campul actual al constiintei, colorand specific relatiile individului cu ambianta, perceptiile, amintirile si gandurile. De exemplu zilele de sarbatoare par sa dobandeasca o luminiscenta aparte, dispozitiile nostalgice incadreaza amintirile intr-o atmosfera idilica. Un anumit rol joaca si fenomenele de contagiune din grup, precum si climatul psihosocial dominant intr-un colectiv.

Sentimentele constituie formatii afective complexe si durabile, de intensitate moderata, care devin - gratie indicelui de stabilitate si generalizare - adevarate atitudini afective fata de obiecte, evenimente, valori, persoane semnificative pentru un individ sau grup. Sub unghi psihogenetic, atitudinile emotionale stabile apar mai tarziu decat trairile situative, fiind rezultatul generalizarii emotionale in functie de situatii repetitive, evenimente centrale, persoane semnificative etc. Format pe baza generalizarii trairilor situative repetate, sentimentul imprima la rand sau nota specifica trairilor particulare in situatii ulterioare. De exemplu, emotiile repetate legate de succesul/insuccesul unei activitati duc la formarea unei atitudini stabile fata de acea activitate. La fel, sentimentul patriotic - format dintr-un sistem de reprezentari si emotii - nu are un caracter episodic, ci este prezent in permanenta sub forma unei atitudini afective. Un om aflat departe de patrie nu inceteaza sa o iubeasca; uneori intr-o asemenea situatie, sentimentul patriotic chiar se accentueaza. O mama desi se supara adesea pe copil in diverse situatii, sentimentul matern ramane acelasi.

Sentimentele sunt denumite - ca si emotiile - prin termeni similari: dragoste/ura, mandrie, recunostinta etc., fapt ce denota ca sunt traite la fel, aflandu-se in consonanta.

Pe scurt sentimentul este o formatiune atitudinala caracterizata prin stabilitate, condensare emotionala si caracter habitudinal. El persista latent si se activeaza in functie de conditii. La aceste note definitorii se adauga caracterul social al expresiei sentimentelor; acestea imbraca forma concreta in functie de modelul social al ambiantei in care ia nastere. Primul model este sugerat de nume, de cuvant - noteaza V. Pavelescu. Cuvantul decanteaza emotii, sentimente; in expresie poetica el sugereaza nu numai imagini, dar si trairi cu rezonante adanci, adesea inedite. La Paris - observa Stendhal - ,,iubirea e fiica romanelor'. Istoria consemneaza un val de sinucideri dupa aparitia lui Werther de Goethe. J.P. Sartre avertizeaza asupra erorii de a considera cuvantul doar ca un ,,zefir care alearga usor la suprafata lucrurilor Daca dati conduitei unui individ un nume i-o revelati: el se vede pe sine insusi. Si cum dumneavoastra ii dati un nume acestei conduite in acelasi timp fata de toti ceilalti, el se stie vazut in momentul in care se vede'. Etichetarea verbala devine suport al constientizarii, iar ,,marturia' publica modifica statutul faptului.

CARACTERISTICILE PROCESELOR AFECTIVE

V. Pavelescu, in lucrarile sale asupra vietii afective, a punctat cateva din notele caracteristice ale proceselor emotionale.

Subiectivitatea. Orice fenomen psihic este subiectiv, in sensul ca apartine unui subiect, dar starile afective - prin aspectul lor de traire - intrunesc aceasta caracteristica prin excelenta. In timp ce perceptia, reprezentarea sau gandirea constituie imagini ale obiectelor - deci furnizeaza informatia obiectuala - procesele afective releva gradul de potrivire/contrariere intre nevoile subiectului si datele lumii externe; ele reflecta relatia intre individ si evenimentele ambiantei. Starile afective ,,se coloreaza" in nuante de "placut" si "neplacut". "Informatia afectiva se traduce prin placere-neplacere" - scrie Pavelcu - cuplu care priveste mai ales subiectul si trebuintele sale, fara a fi independent de contextul cognitiv, de informatia obiectuala.

Sartre sublinia faptul ca emotia este o traire, o relatie cu lumea, nu doar un moment de constiinta reflexiva, repliata asupra sa insasi.

Nota evaluativa. Ca atitudini emotionale, procesele afective implica un moment relational, o raportare implicita la valori. Un sentiment, de pilda, este totdeauna si o atitudine, favorabila sau nefavorabila, fata de un eveniment sau situatie. ,,Starea afectiva releva o relatie dinamica si valorica intre subiect si obiect'. Momentul valorizarii este solidar cu cel al cunoasterii. Evenimentele traite comporta un halo afectiv, un reziduu emotional. Succesiunea zilelor, de pilda, desi fizic nu difera in intervale apropiate, capata nuante particulare: "zi de lucru", "zi de sarbatoare", ziua "Anului nou" s.a.m.d. Cauzele unei suparari sunt adesea uitate, ramanand starea ca atare; unele iubiri neimplinite si intrerupte isi reiau uneori firul dupa decenii.

Starile afective prezinta valoare motivationala .,,Orice stare afectiva poseda o tensiune relativa. Nu exista afect, care sa nu posede si un grad energetic, o tensiune gata de descarcare, de convertire intr-o actiune sau de fixare intr-o anumita postura'. Procesul afectiv nu este doar un insotitor al motivului actiunii, ci poate deveni el insusi un motiv. Reflexele simple, automate nu comporta afectivitate. "Afectul ia nastere in momentul in care impulsul este franat sau suspendat de o alta forta, externa sau interna. Astfel se creeaza campul afectiv, tensiunea afectiva Tensiunea este mai mult un camp afectiv, decat o forta, impuls sau motivatie singulara". Se poate deci sublinia, pentru diferentiere caracterul vectorial al motivului, rezervandu-se procesului emotional caracteristica de camp.

Trebuie insa evidentiata o neintelegere: aceea de a reduce starea afectiva la rangul de epifenomen, de fapt secund. Asociind procesele emotionale de satisfacere, respectiv nesatisfacerea trebuintelor individului se poate ajunge la afirmatia ca starile afective reprezinta simple reflectari in constiinta a momentelor de tensiune sau de destindere a trebuintelor. In raport cu trebuintele, procesele emotionale apar ca "umbre" ale celor dintai, simpla traducere in constiinta a unei anumite stari ale trebuintei. Altfel spus, procesele afective devin fapte de constiinta fara nici o functie, dublet gratuit al proceselor fiziologice de "rezolvare" a trebuintelor. Lipsite de eficienta si consistenta reala, emotiile si sentimentele - ca fapte subiective - ar putea fi astfel puse intre paranteze, chiar omise din interpretarea fenomenelor psihice.

Faptele dezmint insa o asemenea interpretare. Sentimentele dobandesc statutul de vectori motivationali ai conduitei, pentru ca el includ elementul de directionare - referinta la persoane, evenimente, idei - si de mobilizare energetica. Experientele de laborator au dovedit, de pilda, proprietatile motivationale certe ale sentimentului frustrari, faptul ca frustratia devine vector motivational. Se poate conchide: impulsul (trebuinta) si starea afectiva in relatiile lor dinamice, este fiecare cand cauza, cand efect. In ciclul neintrerupt al actiunii, cauza si efectul isi pot schimba locurile. Fenomenul afectiv trebuie considerat ca fiind atitudine care in acelasi timp reflecta, inregistreaza, dar si orienteaza, regleaza conduita.

Polaritatea vietii afective. In dinamica vietii afective intalnim alternanta in contraste, tendinta de a forma cupluri contrare. De exemplu, cristalizarea afectiva aduce dupa sine "decristalizarea", iubirea se transforma in contrarul ei cand intervine defectiunea; o stare de oboseala atrage aspiratia spre odihna, dupa cum odihna prelungita cere parca implicarea in activitate s.a.m.d. V. Pavelcu face in aceasta privinta cateva observatii interesante. Dinamica afectiva confirma dictonul "extremele se ating": iubirea este mai aproape de ura decat de indiferenta, excesul de bucurie ne apropie de tristete, gelozia apare drept "energia iubirii convertita in ura"; depasirea limitei in exprimarea simpatiei duce in pragul antipatiei; a pretinde unei persoane un sentiment care nu-l are, inseamna a favoriza un sentiment opus, gratie reactiei de aparare. Apar fenomene de compensare si supracompensatie: "Un camp afectiv este cu atat mai labil, mai susceptibil de a-si schimba tonalitatea afectiva in una contrarie, cu cat tensiunea lui este mai inalta".

Mobilitatea vietii afective este reflexul dinamicii relatiilor cu lumea reala. Modificarea trebuintelor, intereselor si obisnuintelor omului, in functie de experienta sa, antreneaza si schimbari pe plan afectiv. Cand in loc de succesiune sau alternanta individul traieste simultan sentimente contradictorii - atractie si repulsie, dragoste si ura etc. - vorbim de ambivalenta afectiva. De asemenea, o modalitate extrema a trairilor afective - ceea ce se numeste instabilitate emotiva - reprezinta o abatere de la normal, care face mai dificile relatiile cu ceilalti, echilibrarea cu mediul.

DIMENSIUNILE PROCESULUI EMOTIONAL

Cand se discuta in psihologie despre natura afectivitatii se considera ca fenomen tipic emotia, care a fost supusa in timp unei analize stiintifice sistematice.

Cum s-a aratat, emotia nu se reduce la aspectul de traire subiectiva ci formeaza o configuratie complexa, un raspuns psihofiziologic multidimensional vizavi de evenimente, situatii. Printre dimensiunile procesului emotional distingem:

1'. modificari organice, vegetative;

2'. manifestari comportamentale: gesturi, mimica, expresii vocale schitate sau desfasurate;

3'. trairea afectiva a relatiei cu lumea.

Cele trei laturi alcatuiesc o unitate, o interactiune sincrona, trairea subiectiva avand la baza mecanisme neuro-somatice, fara care nu poate sa apara. Intervine, desigur, si o meditatie cognitiva: semnificatia stimulilor emotionali in functie de experienta individuala si sensurile sociale. Ca fenomen psihofiziologic complex, emotia poate fi studiata prin mijloace experimentale analitice si pe baza autoobservatiei, a descriptiei fenomenologice cand este vorba de a surprinde aspectul de traire subiectiva. Se imbina adesea marturia introspectiva (self-report technique) cu inregistrari obiective paralele de finete, cum ar fi inregistrarile electrofiziologice: electroencefalograma (EEG), electromiograma (EMG), reactia electrodermala (EDG) etc. In studiul proceselor emotionale raportul introspectiv ramane indispensabil si nu poate fi suplinit de inregistrari obiective.

Prima intrebare pe care ne-o punem este in legatura cu substratul neurofiziologic al emotiei. Exista oare un circuit comun repetitiv pentru raspunsul emotional al persoanei in raport de fapte, evenimente, persoane?

In aceasta privinta dispunem de datele unor experiente efectuate mai ales pe animale: inlaturarea unor portiuni din sistemul nervos central, efectuarea unor leziuni, practicarea unor sectionari (separari) ale unor segmente, implantarea de electrozi si stimularea electrica a unor zone precise, microinjectari cu substante chimice etc.

Experientele cu animale la care s-au extirpat emisferele cerebrale au scos in relief participarea diencefalului in conduita emotionala. Astfel un caine, lipsit de emisferele cerebrale prezinta totusi reactii de manie (maraie, latra) cand este atins. De asemenea, pisica decerebrata pastreaza complexul de reactii agresive la stimuli amenintatori. S-a conchis ca hipotalamusul integreaza somatic si vegetativ expresivitatea emotionala in frica, manie etc. Proba: stimularea electrica a acestei formatiuni reproduce tabloul agresivitatii exterioare. Ceea ce diferentiaza mania falsa, de cea autentica este absenta atacului directionat, lipsa orientarii (in agresivitate), caracterul neselectiv al reactiei.

De asemenea, s-a scos in evidenta rolul unor nuclei talamici in conduita emotionala, precum si a formatiei reticulare, responsabila de nivelul de activare al creierului.

Insumandu-se datele experimentale, J. W. Papez si alti autori leaga procesele emotionale de, "circuitul limbic", in care este inclus inelul de substanta cenusie situat pe fata interna a emisferelor cerebrale, in jurul hilului cerebral (Fig. 13.1). Este vorba de un sistem subcortical complex format din talamusul anterior, hipocampul, cortexul cingulat, amigdala, aria septala. La aceasta, se adauga hipotalamusul, considerat cel mai inalt nod al vietii vegetative.

Desigur, sistemul limbic se leaga cu restul creierului, in particular cu scoarta cerebrala. Stimularea electrica a cortexului cerebral produce indirect reactii emotionale. De asemenea experientele de conditionare in sfera emotionala scot in relief participarea scoartei cerebrale, avand un rol esential in aparitia trairii subiective.

De exemplu, copilului mic animalele nu-i produc frica. O astfel de emotie a fost insa provocata in mod experimental prin conditionare. In timp ce un copil in etate de 11 luni atingea fara nici o teama un iepure de casa s-a produs un zgomot puternic care, asa cum s-a vazut, trezeste in mod neconditionat reactiile de frica. Ulterior vederea iepurelui era suficienta pentru a-l inspaimanta pe copil. Mai mult, prin generalizare difuza, si alte animale au inceput sa provoace aceeasi reactie la copil (J.B. Watson si R. Rayner).

Aparitia reactiilor emotive la stimuli invatati este posibila si datorita faptului ca functia organelor interne este susceptibila de conditionare.

Pe o astfel de cale copiii imprumuta preferinte afective sau chiar reactii fobice ca si ale parintilor lor. Producerea emotiilor la stimuli care au dobandit valoare afectiva prin asocierea lor cu un obiect emotional sau cu anticiparea unei situatii emotionale atesta participarea scoartei cerebrale.

In concluzie, sistemul limbic, inclusiv hipotalamusul, in conexiune cu scoarta cerebrala alcatuiesc substratul nervos al proceselor emotionale.

Este de asteptat ca rafinarea tehnicilor de explorare a creierului, cum ar fi utilizarea radioizotopilor cu timpi scurti de injumatatire in combinatie cu tomografia cu emisie de pozitroni, va aduce noi precizari in substratul nervos al emotiilor. Datele recente vorbesc de anumite diferente in participarea celor doua emisfere cerebrale la desfasurarea starilor emotionale cronice si fazice. Emisfera dreapta are o contributie ridicata in starile afective negative, in particular depresie, iar emisfera stanga este implicata mai mult in producerea emotiilor pozitive. Sedarea sau lezarea emisferei stangi exagereaza nelinistea, nota pesimista, plansul, in timp ce sedarea sau vatamarea emisferei drepte genereaza euforia, rasul, indiferenta.

MODIFICARI ORGANICE, VEGETATIVE

Incercand in continuare o inventariere a modificarilor organice vegetative ce au loc in procesul emotional rezulta o configuratie destul de complexa.

a.) Modificari in tabloul EEG sub forma unei "treziri" bioelectrice, a unei activari cu blocarea consecventa a ritmului alfa sincronizat; reactia este nespecifica indicand doar nivelul de activare si aspectul de desincronizare, asociate emotiei in genere.

b.) Modificari apar in activitatea cardiaca si a sistemului circulator (pulsul, tensiunea sanguina, reactiile vasomotorii); ca urmare se modifica temperatura pielii (aspect periferic).

c.) Schimbari mai mult sau mai putin accentuate intervin in respiratie (durata, ritm, amplitudine, raportul inspiratie-expiratie); apare suspinul, blocarea etc.

d.) Se produc schimbari in motilitatea gastrointestinala (in situatia de teama, iritare, neplacere - miscarile se inhiba; la surpriza - se accentueaza).

e.) Apar modificari in tensiunea musculara, decelabile prin electromiograma; in stari emotionale marcante apare tremurul, datorita actiunii necoordonate a muschilor antagonisti, fapt care duce la dezorganizarea raspunsului motor.

f.) Sub influenta emotiei se modifica rezistenta (conductanta electrica) a pielii, un indiciu al activarii simpatice (aceste variatii sunt puse in relief prin reactia electrodermala).

g.) Compozitia chimica a sangelui se schimba sub aspectul continutului de adrenalina, zahar, al echilibrului acid-baza; de asemenea mania, frica, depresia, anxietatea maresc nivelul colesterolului. Aceste modificari sunt atestate de analize biochimice paralele.

h.) Secretia salivara descreste in emotii de frica sau de manie, in schimb se accentueaza transpiratia, apare tendinta de a esua in lacrimi.

Intreaga gama de reactii are loc gratie participarii (excitarii) sistemului nervos vegetativ, cu cele doua ramuri ale sale: simpatic (SNS) si parasimpatic (SNP). De aceea, ele se mai numesc reactii vegetative. In acest circuit complex intervine si sistemul endocrin. Gratie relationarilor neuronale si neuroendocrine modificarile vegetative formeaza configuratii sincrone.

Se pune intrebarea daca exista configuratii de modificari fiziologice specifice fiecarui tip de emotie? Altfel spus, daca fiecarei stari introspective - de frica, manie, tristete, bucurie etc. - ii corespunde un tablou specific de evenimente neurovegetative?

Primele cercetari (W. Cannon) pledau pentru ideea nespecificitatii modificarilor fiziologice. In aceste investigatii se manipulau 4--5 situatii experimentale - care sa provoace frica, manie, durere etc. - si se constata acelasi complex de reactii difuze, desi intr-un caz (manie), animalul devenea gata de lupta, iar in altul (frica)- de fuga.

Intr-un experiment pe subiecti umani, A.F. Ax (1953) a creat intr-o prima faza - o situatie de teama. iar in cea de-a doua - o situatie de indignare (manie), inregistrand 14 indicatori in ambele faze. La 7 din acesti indicatori diferentele in reactiile la cele doua situatii s-au dovedit notabile, in timp ce modificarile la restul de 7 indicatori au fost nesemnificative.

Reluarea experientelor lui Ax au putut scoate in relief diferentieri cardiovasculare stabile intre stari emotionale induse imaginativ - stari de bucurie, tristete, manie, teama si relaxare. P. Ekman si colaboratorii sai, pe baza inducerii unor expresii emotionale determinate si a evocarii experientelor afective corespunzatoare, a consemnat configuratii vegetative diferite pentru emotii pozitive si negative pe de o parte, ca si pentru stari emotionale negative diferite, pe de alta parte.

Este greu de spus daca este vorba in acest caz de dificultati instrumentale de analiza sau de o realitate. Unii autori vorbesc despre o componenta nespecifica a modificarilor fiziologice in diferite emotii ca de un factor stabilit (o particularitate a sistemului nervos simpatic este caracterul difuz al activitatii sale).

Pe de alta parte, pentru cateva emotii fundamentale (teama, manie, suparare s.a.) s-au inregistrat obiectiv variatii specifice chiar si in perioada pregatitoare, de anticipare a emotiei. Indiciile componentei specifice din raspunsul emotional pot fi destul de usor mascate, inecate intr-o activitate difuza, nespecifica. Este posibil ca in inregistrarile fiziologice sa se surprinda doar o rezultanta. In procesele emotionale intervine un fel de balanta a celor doua ramuri ale sistemului nervos vegetativ. Cand activarea SNS este predominanta avem de-a face cu balanta ergotropica iar cand activarea parasimpatica devine dominanta avem de-a face cu o balanta trofotropica. Activarea SNS determina cresterea ritmului cardiac, a tensiunii sanguine etc., in timp ce ramura parasimpatica tinde sa inverseze manifestarile vegetative amintite. Aceste efecte vegetativ-somatice se asociaza cu modificari bioelectrice centrale: desincronizarea EEG este indiciul activarii ergotropice, in timp ce aparitia ritmului alfa indica o comutare a balantei catre latura trofotropica.

In sfarsit, devine tot mai plauzibila concluzia ca diferentele fiziologice dintre emotii sunt mai putin semnificative (relevante) comparativ cu rolul diferentiator mai net al factorilor cognitivi din aceleasi emotii, dupa cum vom vedea in subcapitolul urmator. Se verifica inca o data ca recurgand numai la datele fiziologiei nu putem explica o functie psihica.

2. MANIFESTARI COMPORTAMENTALE

Procesul emotional prezinta manifestari comportamentale externe, accesibile observatiei si anume: gestul, miscarea sau imobilitatea corporala, expresia faciala, expresia vocala, tremurul muscular s.a. Aceste manifestari se imbina in configuratii specifice - faciale, vocale, gestuale, posturale - pe baza carora se poate recunoaste o stare emotionala sau alta. Expresia faciala pare a fi cea mai elocventa pentru observator. De exemplu, bucuria sau mania se pot citi de pe fata. Sistemul nervos central este responsabil pentru controlul muschilor faciali, determinand incruntari, grimase, relaxari, tremur.

Coloritul epidermic formeaza si el un indiciu imediat al emotiei ("alb ca varul" - in caz de vasoconstrictie periferica "rosu ca para" - in caz de vasodilatatie periferica). Expresia vocala traduce si ea - prin variatii de tonalitate, timbru, intensitate, inflexiuni, accent, pauze, disfonii - anumite stari emotionale. De pilda, se ridica vocea la manie, se scoate un tipat in situatii de frica, apare rasul in stari de bucurie, oftatul in de durere, tremurul vocal - in stari de manie etc. Influenta starii emotionale asupra vorbirii a fost evidentiata si cu metode obiective. I. Ciofu inregistreaza fragmente de limbaj - aflate sub incidenta unor stari emotionale diferite - si analizeaza spectral in audiofrecvente profilul acestora. Se constata modele spectrale semnificativ deosebite in emotia de teama fata de spectrele aceluiasi fragment de limbaj in conditii de relaxare.

In ansamblu, datele pledeaza pentru concluzia ca integrarea evenimentelor comportamentale si a celor vegetative are loc in sistemul nervos central.

Expresiile emotionale se realizeaza prin complexe de reactii innascute, care se impletesc cu reactii conditionate si voluntare. Formele elementare de conduita emotionala sunt reductibile la reflexe neconditionate ce apar independent de orice experienta. De exemplu, un zgomot puternic produce la copilul mic tresarirea si modificarile fiziologice proprii emotiei, fara ca el sa fi avut in prealabil o experienta negativa in legatura cu zgomotul. Urmarind rolul imitatiei vizuale, Dumas, Thompson si Fulcher au studiat comparativ expresiile emotionale la orbii din nastere si la vazatori. S-au facut inregistrari foto si cinematografice, constatandu-se ca surasul, strigatul, rasul, reactia de frica, manie, bucurie sunt aceleasi la cele doua loturi; la orbii nativi expresia voluntara este mai saraca si regreseaza cu varsta. P. Ekman si H. Oster au studiat expresiile faciale in emotii la populatii din triburi izolate, care nu sunt expuse la modele variate de raspunsuri emotionale frecvente in reviste sau emisiunile de televiziune. Rezumand datele obtinute, autorii constata:

- etichetele verbale atasate expresiilor emotionale sunt universale si nu depind de interpretarea culturala;

- cerinta de a mima anumite expresii emotionale particulare duce la expresii identice in culturi diferite;

- recunoasterea emotiilor in grupuri culturale diferite este destul de exacta, oferind "etichete" verbale corecte;

- cel putin sase emotii de baza - asa cum s-a aratat - par sa fie universale: mania, dezgustul, bucuria, tristetea, teama si surpriza.

Mimica asculta de o dubla comanda: o comanda nativa si una voluntara. Mediul social selectioneaza - prin mecanismul conditionarii instrumentale - expresiile de baza, dezvoltand unele si inhiband altele; ele creeaza un adevarat limbaj mimic in care gesturile conventionale si semnele prelungesc si diversifica expresiile spontane. Variabilitatea gesturilor in arii socioculturale diferite este cunoscuta.

Gratie suprapunerii elementului invatat, expresia emotionala devine tehnica de schimb social: un zambet placut poate dispune pe interlocutor, o mimica de nemultumire poate opri pe cineva de la un gest reprobabil, plansul atrage compasiunea s.a.m.d.,,Mimica si pantomimica - scrie V. Pavelcu - devin limbaj, ca si cuvantul articulat; ca si acesta, ele se invata luand forma sociala a tiparelor si modelelor create de generatii'. Posibilitatea modularii voluntare a expresiei emotionale creeaza premisele disjunctiei intre planul extern si cel intern, intre trairea subiectiva si comportamentul obiectiv. In sfarsit, omul a creat - in cursul dezvoltarii sale istorice - o gama larga de mijloace rafinate de exprimare a starilor afective, printre care amintim poezia (indeosebi poezia lirica), muzica, dansul etc., in general mijloace artistice. Tema impune o dezvoltare mai ampla, care ar depasi insa cadrul capitolului de fata.

TRAIRILE AFECTIVE

Trairile afective constituie aspectul subiectiv al procesului emotional si tin de experienta intima a persoanei.

Pentru analiza si descrierea trairilor emotive abordarea fenomenologica isi sustine privilegiul de-a avea accesul la esenta. In "Schita a unei teorii a emotiilor" J. P. Sartre critica demersul clasic al psihologului centrat pe culegerea de fapte. Sesizarea esentei - dupa cum pretinde metoda fenomenologica - este posibila gratie unei intuitii care transcede faptele. Nu este vorba de o raportare la concepte prealabile, la legi abstracte, ci de efortul de inductie urmarind sa dezvaluie esenta "Dupa ce a pus realul intre paranteze va studia emotia ca fenomen pur, nu cercetand emotii particulare, ci cautand sa atinga si sa elucideze esenta emotiei ca tip organizat de constiinta" - spune autorul citat.

Este vorba, deci, de un gen de adancire introspectiva, care poate oferi o relatare nuantata a trairilor afective, relatare demna de toata atentia daca este opera unui condei inzestrat.

Nu se poate confunda trairea unui fenomen psihic cu cunoasterea sa. De indata ce ne punem problema cunoasterii fenomenelor psihice ca "trairi" intervine - cum arata L. Blaga - o anumita distantare, un proces de mijlocire complexa.

In replica sa la abordarea fenomenologica a emotiei, J. Piaget facea o seama de observatii pertinente., "Constiinta - spune el - nu poate fi comparata cu o lumina care, de indata ce este aprinsa, ar produce un univers de semnificatii gata facute Propriu unei semnificatii este de a se contura in raport cu alte semnificatii, adica de a comporta un minimum de sistem sau de organizare". In faptul trait nu sunt date toate semnificatiile "caci in asemenea caz stiinta intreaga ar fi preformata in acest contact originar". In continuare, acelasi autor noteaza: "daca experienta are un sens inseamna ca ea este solidara cu o istorie" care ar trebui deslusita. S-ar putea raspunde: constiinta, psihicul inglobeaza in ele propria lor istorie. Problema este la ce nivel, constient sau subconstient? Autorul opteaza pentru ultima alternativa, ceea ce ar insemna ca sensul scapa introspectiei pure, care sesizeaza episodul si nu intreg contextul.

Trairile afective pot fi cunoscute in mod obiectiv gratie comunicarii lor de catre subiect (prin cuvant, gest), precum si inregistrarii manifestarilor fiziologice si comportamentale care le insotesc in contextul procesului emotional unitar. Trebuinta de comunicare a trairilor afective de catre om - mai ales a celor puternice - este atestata experimental; ea creste o data cu varsta si cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare persoanei.

Putem cita o experienta cu copii de 4, respectiv de 8 ani, carora li se proiecta un film, inregistrandu-se in paralel comportamentul. In timp ce la 4 ani comunicarea trairilor afective s-a realizat in 19% din cazuri prin cuvant, in 79% prin privire si in 2% prin gest, la 8 ani cuvantul a fost utilizat in 74% din cazuri, privirea in 16%, iar gestul in 10% din cazuri. Se mai constata ca la varstele mici copiii isi impartasesc trairile de preferinta adultilor, in timp ce copiii mai mari se adreseaza mai ales celor de o varsta cu ei (A. Leroy-Boussion).

Nevoia de comunicare afectiva este sustinuta si de trebuinta de a obtine aprobare, intelegere, simpatie din partea semenilor. Uneori, ea este un mijloc de descarcare a tensiunii nervoase, alteori poate constitui o potentare. Plansul, de pilda, fie accentueaza suferinta, fie o reduce (descarcare).

Trairile afective nu pot fi definite prin izolarea lor de context, ci prin integrarea in ansamblul emotional in care apar ca o dimensiune.

TEORII ASUPRA EMOTIILOR

TEORIA INTELECTUALISTA

Teoria intelectualista considera emotiile, starile afective in general, drept efecte ale acordului/conflictului dintre reprezentari. De pilda, acordul dintre reprezentari produce bucurie, in timp ce conflictul dintre ele genereaza tristetea. Trairile afective odata aparute dau nastere unei serii de modificari organice.

Conceptia intelectualista era unilaterala si simplista facand emotia reductibila la actul de cunoastere.

TEORII FIZIOLOGICE PERIFERICE

Potrivit versiunii clasice, succesiunea cauzala in determinismul emotiei ar fi: stimulul (situatia) perceptia situatiei emotia expresia emotiilor (mimica, modificari fiziologice etc.). W. James rastoarna aceasta ordine si propune alta: stimul perceptia stimulului expresia emotionala emotia. Se pare deci ca se aseaza caruta inaintea cailor. Fiziologic, succesiunea evenimentelor apare astfel: stimulul (S) perceperea stimulului (PS) excitatia reflexa a organelor interne si a musculaturii striate (EO) perceptia reactiilor viscerale si somatice (= emotia E). Sursa emotiei o constituie - dupa James - excitatiile, semnalele provenite de la viscere, muschi etc. (Fig. 9), reflectate in creier ca senzatii. Trairea emotionala nu ar fi decat o reverberatie a viscerelor, o cenestezie somatica, o colectie de semnale interoceptive.

La intrebarea: ce este primar si ce este secundar in emotie, se raspunde: primar este evenimentul neurovegetativ iar secundara este trairea emotionala. In consecinta, emotia apare ca un simplu epifenomen, un fapt subiectiv fara eficienta. Ea ar avea doar functia de a dubla, pe planul constiintei, o stare organica, fiind proiectia simpla a acesteia. In sens mai larg, constiinta ar fi un simplu dispozitiv de inregistrare a datelor intero- si proprioceptive furnizate de periferia organismului. Teoria lui James a fost numita periferica, intrucat reduce continutul emotional la senzatii de ordin periferic si in acelasi timp, fiziologica, pentru ca reactiile fiziologice apar ca fiind determinante in constituirea semnificatiei afective constiente.

Aproximativ in acelasi timp - deceniul ultim al secolului trecut medicul fiziolog danez Lange reducea emotia la modificarile vasomotorii, adica la ceea ce simte individul ca efect al dilatarii si constrictiei vaselor sanguine, a modificarii afluxului sanguin in organe. Daca la James, emotia era cauzata de feed-back-ul modificarilor organice (somatice si vegetative) - fiind trairea subiectiva a acestor modificari -la K. Lange acest feed-back era doar vascular, vasomotor. Oricum, emotia este redusa la perceptia schimbarilor corporale ("Schimbarile corporale sunt emotii" - spunea Lange).

Aceasta teorie a fost infirmata de fapte.

Experiente - facute pe animale - de separare a creierului de viscere au aratat ca reactiile emotionale nu se suprima. In consecinta, emotia nu poate fi redusa la constiinta reactiilor viscerale si glandulare periferice. De asemenea, ea nu poate fi redusa la constiinta expresiilor motorii (mimica, gesturi). Dovada sunt faptele din clinica: bolnavii parkinsonieni, care au pierdut capacitatea de expresie mimica, pastreaza viata emotiva nuantata. Tot asa la bolnavii zisi pseudobulbari, atinsi de ras si plans spasmodic, se constata usor rasul fara bucurie si lacrimile fara tristete.

Aceleasi date fiziologice arata ca modificarile viscerale

au o aparitie si o evolutie destul de lenta pentru a putea fi considerate sursa de emotie. S-a verificat apoi ca producerea artificiala a unor modificari viscerale tipice - prin injectarea de substante de tipul adrenalinei - nu aduce dupa sine trairea univoca a unei emotii specifice.

Teoria fiziologica periferica include totusi o parte de adevar.

Avand in vedere caracterul procesual al emotiei, feed-back-ul vegetativ al organelor efectoare joaca un anumit rol: acesta intretine si uneori exagereaza intr-o anumita masura emotia. Este cunoscut, de pilda, fenomenul de ereutotofobie (teama de a rosi) la adolescenti. Faptul ca tanarul roseste usor - ceea ce devine perceptibil pentru altii - creeaza un sentiment negativ care, adaugandu-se la socul emotiv initial, intensifica emotia inclusiv sensibilitatea organica. Tot asa, transpiratia ca efect al emotiei prin faptul ca este inregistrata de altii, se transforma oarecum in cauza intensificand reactia insasi - ceea ce eclipseaza aspectul adaptativ al vietii de relatie (prin concentrarea asupra sa).

Influenta feedback-ului vegetativ a fost demonstrata si experimental. Administrarea de blocante beta-adrenergice de tipul propanolului duce la diminuarea sau ,,cuparea' procesului emotional. intr-o experienta, S. Valins a prezentat subiectilor (studenti de sex masculin) un set de 10 diapozitive cu seminuduri feminine, decupate din reviste. Paralel, s-au aplicat electrozi falsi pentru ,,a le inregistra' bataile inimii, care sa fie apoi amplificate pentru a deveni perceptibile. In realitate, asemenea sunete autorul le avea inregistrate dinainte si le oferea subiectilor in doua variante: a) pentru 5 diapozitive ritmul cardiac creste, se accelereaza; b) pentru alte 5 diapozitive ritmul cardiac descreste. Constatarea: perceperea activarii simpatice influenteaza in sensul prevazut indicele de atractie al imaginilor proiectate proportional cu emotionabilitatea subiectilor. In grupele de control un asemenea efect lipseste. Emotia avand un caracter procesual, este potentata sau diminuata de feed-back-ul vegetativ in functie de gradul de emotivitate al individului.

4.3. TEORII FIZIOLOGICE CENTRALE

Pornind de la experientele de extirpare a unor portiuni din creier - experiente care au scos in evidenta rolul diencefalului in producerea reactiilor afective - Cannon si apoi Bard an propus teoria talamica a emotiei. Potrivit acestei teorii, trairea emotionala constituie prin excelenta un eveniment central. In mecanismul de producere al emotiei talamusul ar avea un rol important. Succesiunea evenimentelor ar fi - dupa Cannon - cea redata in figura 13.5. Stimularea la nivelul receptorului determina impulsul (1) catre talamus. De aici descarcarile talamice produc - la nivelul viscerelor si muschilor striati (2)- modificarile vegetative si motorii caracteristice, iar simultan - gratie descarcarii ascendente spre cortex - apare trierea emotionala. Este vorba de un aspect de simultaneitate in principiu. Sursa trairii afective rezida - dupa Cannon - in procesele talamice nu in cele vegetative. Conform schemei infatisate modificarile organice apar aproape simultan cu trairea emotionala, fara a fi cauza acesteia. Mecanismul fiziologic al emotiei se transfera - in optica lui Cannon - intre diencefal si scoarta cerebrala.

Cercetarile ulterioare au scos in relief participarea si a altor regiuni ale creierului in elaborarea emotiei. Papez si apoi McLean au propus explicatii bazate pe conexiuni corticotalamice, aratand ca participarea scoartei cerebrale este esentiala in ceea ce priveste aspectul subiectiv al emotiei, in timp ce hipotalamusul ramane centrul efector al expresiei emotionale. Ipoteza sistemului limbic (Fig. 10) a fost treptat completata si validata. Caracteristic acestui grup de teorii este faptul ca pun pe seama activitatii sistemului nervos central atat componenta subiectiva, cat si controlul, starilor vegetative si comportamentale.

De regula, autorii amintiti extrapoleaza la om concluziile unor experiente efectuate pe animale. Ramane deschisa problema daca varietatea si complexitatea emotiilor umane admite o asemenea extindere.

4.4. TEORII COGNITIVE FIZIOLOGIGE

Sistematizarea datelor culese in experiente fiziologice au dus la modele partiale, care ajung sa fie depasite progresiv prin integrarea unor informatii inedite in modele mai cuprinzatoare. Se contureaza ideea ca emotia reprezinta un sindrom organizat in care dimensiunea cognitiv-subiectiva, cea vegetativa si manifestarile motorii comportamentale isi au fiecare importanta lor. Oricum diversitatea trairilor emotionale este departe de a fi egalata de varietatea relativ redusa a tablourilor fiziologice corelate.

Teoriile cognitiv-fiziologice care domina scena psihologiei emotiei in ultimii 20 de ani, se bazeaza pe datele unor experiente - efectuate mai ales cu subiecti umani - in care se manipuleaza doi factori: componenta neurovegetativa si contextul cognitiv-social. Se urmareste modul in care un anumit dublaj informational ce insoteste modificari fiziologice controlate, determina tipul de evaluare subiectiva in procesul emotional.

S. Schachter si J. Singer au organizat un experiment interesant care a fost reluat apoi in diferite variante. Sub titlul ca testeaza un produs farmaceutic, ei au format doua loturi de comparatie dintre studenti, pe baza acceptului benevol. Primului lot - cel experimental - i s-a administrat sub forma de injectie o solutie de epinefrina, iar lotului de control - o solutie salina cu efecte neutre (placebo). Epinefrina, ca substanta adrenalinica, produce aproximativ aceleasi efecte cu acelea ale descarcarilor sistemului nervos simpatic: creste tensiunea sistolica, se accelereaza pulsul si ritmul respirator, se mareste concentratia de zahar in sange, eventual tremur muscular etc. Asadar, in cadrul lotului experimental - impartit la randul sau in trei grupe - se va obtine o activare a sistemului simpatic, marcata de modificarile amintite, ceea ce va lipsi in lotul de control, la care s-a utilizat o solutie placebo.

Al doilea factor manuit in experiment a fost informatia furnizata subiectilor. Primul grup din lotul experimental a primit o informatie exacta despre simptomele fiziologice pe care le va resimti fiecare subiect intr-un interval de circa 20 minute. Cel de-al doilea grup experimental nu primea nici o explicatie cu privire la efectele fiziologice ale injectie in timp ce al treilea grup experimental era dezinformat, adica era avertizat asupra urmarilor injectiei in termeni inexacti. Pe scurt, cele trei conditii experimentale s-ar putea nota: Epi-Inf, Epi-Noninf si Epi-Dezinf.

In perioada de 20 de minute, in care injectia urma sa-si faca efectul s-a adaugat o noua procedura. In camera de experienta se introducea - alaturi de subiectul experimental - un partener, in fapt un, "complice" al cercetatorului, care era prezentat a fi in aceeasi situatie. Sarcina persoanei-complice era de a simula fie o stare de euforie, fie una de manie - in functie de programul stabilit - in vederea crearii unui context sugestiv controlat. Sensul procedurii era usor de intrevazut: in conditiile in care subiectul experimental nu-si va putea explica starea sa psihofiziologica va accepta probabil sugestia contextului cognitiv creat ad-hoc. Rezultatul a fost, ca grupul "Epi-Noninf" si "Epi-Dezinf" au imprumutat in mai mare masura sugestia contextului, respectiv al persoanei-complice. Cotele de euforie, respectiv manie in situatiile experimentale au fost sensibil mai mari decat ale grupului informat si ale celui de control. Subiectii neinformati etichetau starea lor emotionala - creata prin activarea simpatica - in primul rand in functie de sugestia contextului cognitiv, ceea ce releva importanta dublajului informational in evaluarea tipului de emotie. In acelasi timp, subiectii din grupul informat (Epi-Inf). si cei din lotul de control s-au lasat mult mai putin influentati de comportarea persoanelor-complice. Reiese ca o stare de activare pentru a fi incadrata intr-o emotie de frica sau de bucurie etc., este necesar sa fie dublata de anumiti factori cognitivi. Emotia cu eticheta ei, traita diferentiat ca "manie" sau "dezgust" etc. poate sa apara doar atunci cand cei doi factori - activarea fiziologica si momentul cognitiv - sunt integrati intr-o unitate.

Rezumand: teoriile cognitiv-fiziologice sustin ca o stare emotionala este produsul interactiunii intre doua componente: o activare fiziologica (marcata de o activare simpatica ridicata) si o cunoastere asupra cauzei activarii. In timp ce prima componenta este privita ca emotional nespecifica - ea determina numai intensitatea procesului emotional - informatia, cunoasterea este aceea care determina calitatea starii afective.

Pe marginea acestei experiente s-a facut imediat remarca de ordin critic: explicatia propusa de autori postuleaza caracterul nespecific al activitatii simpatice, fapt contestat cel putin pentru emotiile fundamentale (manie, frica, bucurie etc.).

Reluarea in alte variante a experimentului au adus corectii si nuantari, a scos in evidenta atat rolul modificarilor vegetative, cat si ale dublajului informational. Grupe de subiecti, injectati cu epinefrina (care activeaza SNS), cu clorpromazina (care blocheaza SNS) si substante placebo au fost puse sa vizioneze un film distractiv. Gradul de amuzament a depins de nivelul activarii simpatice: subiectii injectati cu epinefrina s-au amuzat cel mai mult. (Nici unul din grupurile de subiecti nu a fost avertizat asupra efectelor injectiei). A reiesit, de asemenea, ca efectele dezinformarii sau non-informarii, ca si ale feed-back-ului vegetativ, se fac resimtite mai ales in conditiile unui nivel de activare redus pana la moderat a activarii simpatice. In conditiile unei activari fiziologice puternice aceasta induce afecte negative indiferent de sugestiile contextului.

Intr-o serie de experiente, efectuate de R. S. Lazarus si colaboratorii sai timp de peste 10 ani, s-au combinat marturiile introspective si inregistrarile fiziologice. Subiectii asistau la proiectia unui film stresant - accidente sau scene de operatii fara anestezie - in timp ce banda sonora care insotea imaginile sublinia caracterul daunator al evenimentului ori valoarea informatiilor stiintifice obtinute. Dublajul cognitiv sugera intr-un caz un efect stresant iar in al doilea caz - o detasare intelectuala. S-a inregistrat paralel conductanta pielii si ritmul cardiac. Rezultatul: impactul emotional a fost diferit in cele doua conditii, dublajul informational a decis coloratura afectiva in sensul sugerat de contextul cognitiv. Lazarus a extins cercetarea dandu-i si o tenta transculturala. Studii efectuate timp de 2 ani in Japonia au scos in evidenta variabilitatea expresiei emotionale in diferite culturi, care isi pun amprenta si asupra definirii spectrului de stimuli emotionali.

In procesele afective fuzioneaza asadar informatia despre situatia care produce emotia, relatia persoanei fata de situatie si modificarile vegetative si comportamentale care apar in organism.

6. EMOTIVITATEA - TRASATURA DE PERSONALITATE

In experienta curenta echivalam emotivitatea cu hiperemotivitatea, cu faptul de a avea reactii emotive mai puternice si mai frecvente decat media populatiei. O persoana echilibrata sub aspect emotional se caracterizeaza printr-o "stare de tensiune relativ omogena, nivel de activare moderat cu evitarea excesului sau deficitului de mobilizare energetica". Balanta celor doua categorii de trairi afective polarizate (stenice si astenice, pozitive si negative) este echilibrata. In schimb dezechilibrul emotional este marcat fie de indispozitie, depresie, tristete, suparare, de abandon; fie iritare, manie, indignare, agresivitate. Dezechilibrul emotional restrange si perturba economia activitatii.

Se pune intrebarea daca se poate vorbi de o constitutie emotiva caracterizata - dupa Dupré - prin dezechilibrul sistemului nervos, hiperiritabilitatea difuza si insuficienta inhibitiei voluntare, in virtutea careia individul prezinta reactii anormale prin vivacitatea, extensia si durata lor, incapabil de a se adapta. situatiilor neprevazute, inedite? Experiente facute pe animale sugereaza ideea determinarii ereditare a emotivitatii asa cum a fost definita mai sus. In cadrul unor loturi paralele, grupul de non-emotivi ramane stabil, in timp ce grupul de emotivi devine din ce in ce mai emotiv. De unde, concluzia asupra existentei unei constitutii fiziologice predispuse la emotivitate.

Exista apoi o emotivitate dobandita in cursul vietii.

Stratton a studiat dosarul medical a 1000 de studenti urmarind relatia dintre frecventa unor boli si emotivitate. Autorul a stabilit ca o stare precara de sanatate antreneaza cresterea reactiilor emotive. Anxietatea se asociaza statistic cu maladii in perioada preadolescentei. Persoanele care in cursul vietii au suferit de o boala grava prezinta o reactivitate emotionala exagerata.

Fobiile sunt adesea sechele ale unor socuri emotionale iar complexul pare a corespunde unui nod de sentimente si atitudini rau integrate personalitatii (P. Fraisse).

Maturitatea afectiva indica prezenta controlului de sine, insusirea modalitatilor adaptative la situatiile cu care ne confruntam in viata.