Particularitati ale comunicarii la deficientii de auz

PARTICULARITATI ALE COMUNICARII LA DEFICIENTII DE AUZ

I.

1.1. Procesul de comunicare

Comunicarea semnifica incercarea de a pune in comun informatii, idei, atitudini, de a le asocia, raporta sau de a stabili legaturi intre ele.

Wilburg Schram intelege prin comunicare procesul stabilirii unei comuniuni sau identitati de reflectii, idei, conceptii, intre emitatorul mesajului si receptorul acestuia, prin intermediul unui canal de comunicatie.

Comunicarea este un concept de baza, utilizat in diferite acceptiuni:

- procesul prin care indivizii observa stimulii si reactioneaza la perceperea lor

- mecanismul prin care rezulta si se dezvolta relatiile umane toate simbolurile, impreuna cu mijloacele de propagare si conservare a lor.

In sensul cel mai general, comunicarea reprezinta procesul transmiterii, receptionarii, stocarii, prelucrarii si utilizarii informatiei.

Prezenta comunicarii caracterizeaza atat individul, cat si societatea, pe toate treptele dezvoltarii ei.Pentru om, principalul mijloc de socializare il reprezinta comunicarea, personalitatea lui structurandu-se intr-un spatiu de comunicare care ii este propriu.Pe de alta parte, sistemele si structurile sociale isi mentin stabilitatea si-si realizeaza finalitatile prin mijlocirea multiplelor retele de comunicare de care dispun. 'Nu incape nici o indoiala ca sistemul social este un tot organizat, ca si individul, ca el este unit de un sistem de comunicarein care procesele circulare de feed-back joaca un rol important' (N. Wiener, 1966).

'Toata viata si toata societatea, laolalta cu cultura, sunt o chestiune de comunicare'( C. Noica, 1987).

Comunicarea a devenit obiect de cercetare interdisciplinara, fiind abordata,din diverse unghiuri de vedere, de ingineri, sociologi, psihologi, lingvisti' informaticieni

Cel mai elementar act al comunicarii presupune :

- un emitator care, utilizand un anumit limbaj, codifica un mesaj pe care urmeaza sa-1 transmita,

- un canal, ce consta dintr-un mediu fizic care, in virtutea proprietatilor sale, asigura transmiterea nealterata a mesajului,

- un receptor, care primeste mesajul, il decodifica, identificandu-i sensul.

Comunicarea interumana este definita drept 'transfer al informatiei si intelesului acesteia de la o persoana la alta' (Davis si Newstrom, 1985).

Comunicarea este considerata ca o punte de legatura intre oameni, 'un mijloc prin care o persoana transmite un mesaj alteia, asteptandu-se la un raspuns' (Johnson, 1986). Comunicarea presupune cel putin doua persoane, in care fiecare poate juca, alternativ, atat rolul de emitator, cat si de receptor. Procesul comunicarii cuprinde urmatoarele faze (fig.l):

Fig. 1. Elementele componente ale procesului de comunicare (E. La Monica, 1994)

Sub forma unei scheme, o voi descrie de sus in jos.

In varf avem "Transmitator" - emitator, sageata in jos care se opreste pe o sageata orizontala orientata de la stanga la dreapta. In capatul stang al sagetii scrie Ideatizare, iar dedesupt "ratiunile comunicarii". In jumatatea dreapta a sagetii orizontale scrie "Codificare - idei transpuse in referent  cuvinte sau simboluri".

De la mijlocul acestei sageti orizontale, porneste o sageata in jos in dreptul ei scrie "Legatura - mesajul este transmis prin canal verbal sau neverbal". De aici sageata in jos, in dreptul ei scrie "Receptor". De aici sageata in jos in dreptul ei scrie "Actiune", iar dedesupt avem o sageata orizontala, orientata stanga-dreapta, in capatul stang scrie "Decodificare - cuvinte, simboluri", iar in capatul din dreapta scrie "ca raspuns la mesaj (feed-back).

</schema>

Cercetari efectuate inca din 1926 si reconfirmate in 1969 au ajuns la concluzia ca un om consuma in medie 11 ore din 24 comunicand cu cei din jur.Tinand seama de cele patru forme principale prin care comunicam, cele 11 ore se impart astfel (fig.2):

Fig. 2. Timpul afectat comunicarii

Sub forma unei scheme. In partea stanga, din dreptul cuvintelor "Primire mesaj" pornesc 2 sageti in jos, spre stanga si spre dreapta. In dreptul sagetii din stanga scrie "citit 16%", iar in dreptul celei din dreapta scrie "ascultat 45%".

In partea dreapta a schemei, din dreptul cuvintelor "Emitere mesaj", pornesc 2 sageti in jos, spre stanga si spre dreapta. In dreptul celei din stanga scrie "scris 9%", iar in dreptul celei din dreapta scrie "vorbit 30%".

</schema>

Ultimul sfert de veac a pus in evidenta importanta crescanda a comunicarii, punandu-se in evidenta trei factori care au condus la acest fapt:

- dezvoltarea mondiala actuala si rolul deosebit de important al tratativelor intre state, organisme internationale

- informatia a devenit, ea insasi, o resursa de baza' intrucat stapanirea ei permite utilizarea si controlul celorlalte resurse

- dezvoltarea mijloacelor de comunicare

Comunicarea este un proces de schimb substantial, energetic si (sau) informa-tional, intre doua sau mai multe sisteme, pe baza caruia se asigura reflectarea sistemului emitator in sistemul receptor. Din punct de vedere cibernetic, ea reprezinta orice deplasare a unei cantitati de informatie de la un element la altul, in cadrul aceluiasi sistem sau de la un sistem la altul. La nivel uman, informatia alcatuieste continutul intregului proces de comunicare, devenind unul din liantii esentiali ai vietii sociale. Informatiile pe care le primim de-a lungul vietii, pot fi impartite in doua mari categorii, in functie de cele doua cai prin care ne vin. Prima, este cea a informatiilor extrase din propria noastra experienta. A doua, o formeaza cele care ne sunt date de parinti, rude, prieteni,profesori, carti, ziare, radio

Comunicarea poate fi privita ca un sistem, adica un ansamblu de elemente organizate intr-un tot, elemente intre care exista o relatie de interdependenta.

Elementele componente ale comunicarii sunt:

- sursa care emite mesajul (S)

- aparatul de transmisie (At) .

- mesajul transmis (M)

- aparatul de receptie (Ar)

- receptorul care primeste mesajul (R)

Aceste elemente, precum si legatura dintre ele, pot fi redate astfel (fig.3):

Fig. 3. Elementele comunicarii

S sageata spre dreapta At, sageata spre dreapta MESAJ, sageata spre dreapta Ar, sageata spre dreapta R

</schema>

a) mijlocirea comunicarii: directa (da posibilitatea de a se vedea reactiile generate de mesaj la receptor) sau indirecta (comunicarea la distanta, cu ajutorul unui canal, mijloc de comunicare)

b) sensul comunicarii: unilaterala sau bilaterala

c) numarul receptorilor: interpersonala, de grup

d) perenitatea comunicarii: verbala (efemera) sau scrisa ( permanenta)

In functie de numarul de participanti si tipul de relatie dintre ei, exista 5 tipuri de comunicare:

In procesul comunicarii, indivizii 'se indrepta' unii spre ceilalti, inarmati cu un ansamblu de ipoteze cu privire la felul in care il evalueaza fiecare pe celalalt; fiecare se adapteaza la celalalt si are loc o ajustare a comportamentelor.

Pe baza simbolurilor furnizate de ceilalti (cuvinte, actiuni, gesturi), atribuim indivizilor o anumita intentionalitate. Precizia cu care sunt primite mesajele comunicate indirect prin simboluri se datoreaza invatarii sociale. Se creaza astfel o semantica comuna: ansamblul semnificatiilor asemanatoare pe care emitatorul si receptorul mesajului le atribuie simbolurilor. Transferul de semnificatii de la unul la celalalt, depinde de gradul de asemanare dintre structurile cognitive ale celor doi indivizi. Emitatorul face totul ca mesajul sau sa devina observabil si posibil de receptionat; receptorul intampina mesajul in mod activ, are reactii de orientare in raport cu acesta, organizeaza perceperea si intelegerea mesajului. In procesul comunicarii pot sa existe si pierderi de informatii. Unele pierderi sunt determinate de selectia facuta de receptor asupra informatiilor primite, deoarece, nu tot ce exista in intentie, se regaseste in asteptarea receptorului. Conditiile optimei comunicari sunt:

consistenta de continut a mesajului

expresivitatea comunicarii

inteligibilitatea celor comunicate

competitivitatea comunicationala

rigurozitatea gandirii

Chiar aceste conditii indeplinite fiind, dintr-o comunicare dintre doi interlocutori, receptorul retine aproximativ 1/3 din ceea ce doreste sursa sa-i comunice.

1.2. Tipurile si functiile comunicarii

O comunicare intre doua persoane este completa, atunci cand acestea inteleg doua semnale in acelasi fel, deci atunci cand fac apel la acelasi sistem de decodi-ficare. Mai multe persoane care comunica formeaza un lant sau o retea de comunicare. Comunicarea reprezinta un camp al interdependentelor. Toti factorii care concura la realizarea ei o pot influenta in campul comunicational creat.

Comunicarea este deci, un proces complex,ai carui factori se interconditi-oneaza reciproc. Pot fi imaginate trei modele ale comunicarii: liniar, bidirectional si multidirectional..

Comunicarea poate fi clasificata dupa urmatoarele criterii:

1. Comunicare intrapersonala, in care emitatorul si receptorul sunt indiscernabili. Limbajul interior, pe care il purtam cu noi insine, reprezinta un autentic proces de comunicare. Acesta nu presupune codificarea si decodificarea mesajelor, intrucat el nu trebuie sa strabata spatiul fizic ci exclusiv unul mental, adimensional si subiectiv.Cu sine insusi, omul poate sta de vorba si fara cuvinte.

2. Comunicarea interpersonala diadica presupune strict doi parteneri.Acest tip de comunicare are calitatea de a influenta opiniile, atitudinile sau credintele oamenilor. Panoplia mijloacelor nonverbale si armele infailibile ale magnetismului personal, gasesc aici terenul ideal de desfasurare. O trasatura a acestui tip de comunicare este interactiunea, data fiind promtitudinea raspunsului.

3. Comunicarea de grup presupune mai mult de doi participanti. Cand numarul membrilor este mai mare de zece, exista tendinta fragmen-tarii in subgrupuri, care, desi raman interconectate' ingreuneaza schimbul de replici intre participanti.

4. Comunicarea publica indica prezenta unui emitator unic si a unei multitudini de receptori. Teoria actionala, supranumita si 'a tintei',absolutizeaza rolul emitatorului, nutrind ideea ca succesul comunicarii depinde exclusiv de abilitatea acestuia. Recunoasterea rolului interlocutorului a dat nastere teoriei interactionale sau a 'ping-pong'-ului, in care alternarea replicilor presupune inversarea necontenita a rolurilor de emitator si receptor.

5. Comunicarea de masa se refera la un producator institutionalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscuti. Exista si cateva tipuri aparte de comunicare:

- comunicare empatica - comunicare afectiva prin care cineva se identifica cu altcineva; fenomen de rezonanta psihica, de comunicare afectiva cu altul

- comunicare impersonala si anonima - in care emitatorul nu este clar precizat, nici chiar receptorul (traditii, obiceiuri, folclor) Dupa Gregory Batson si Jurgen Reusch, 1988 ('Communication et societe), functiile comunicarii sunt:

1. primirea, stocare si transmiterea mesajelor

2. prelucrarea informatiilor

3. amorsarea si modificarea proceselor psihologice

4. influentarea si dirijarea unor evenimente exterioare

Cercetatorii au pornit de la ideea ca, pentru a cunoaste in adancime procesele de comunicare, trebuie studiate si situatiile in care acestea sufera dereglari sau blocaje.Autorii au subliniat asa zisele axiome ale comunicarii,preluate si prezentate sintetic si de Dinu, M.(1997):

Axioma 1: 'comunicarea este inevitabila'. Daca accepti ca orice comportament are o valoare comunicativa, ca nu doar mimica si gesturile, ci si absenta lor este elocventa, axioma poate fi usor acceptata. Tacerea, pozitia corpului, expresia gurii ne ofera indicii comunicationale relevante.

Axioma 2: 'comunicarea se desfasoara Ia doua niveluri, informational si relational',cel de-al doilea oferind indicii de interpretare a continutului celui dintai. O aceeasi informatie poate fi transmisa pe un ton amabil sau rastit, dar e greu de crezut ca interactiunea dintre emitator si receptor va continua in acelasi fel in ambele cazuri.Vorbitorii acorda planului relational o importanta decisiva. Daca neantelegerile de ordin informational pot fi aplanate prin apel la surse, cele ce privesc relatia genereaza adesea conflicte.

Axioma 3: 'comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termen de cauza-efect sau stimul-raspuns'.Comunicarea este continua, mesajele se interconecteaza si nu putem cauta o cauza unica pentru fiecare replica pe care o dam.

Axioma 4: 'comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie una analogica'. Termenii provin din cibernetica, unde, un sistem este considerat digital cand opereaza cu o logica liniara si analogic, cand utilizeaza o logica cu o infinitate continua de valori. Comunicarea lingvistica este considerata digitala, iar cea paralingvistica, ar avea caracter analogic.

Axioma 5: 'comunicarea este ireversibila'.Odata receptata, comunicarea are efect asupra celui ce a primit-o, mai intens sau mai slab, efemer sau de lunga durata, prompt sau cu intarziere. Noi insine suntem rezultatul insumarii in timp a mesajelor receptionate de-a lungul vietii.Orice comunicare declanseaza un mecanism care nu poate fi oprit.

Axioma 6: 'Comunicarea propune raporturi de forta si implica tranzactii simetrice sau complementare'. Asigurarea unei egalitati depline a participan-tilor la o conversatie este aproape imposibil de atins. Exista doua tipuri de interactiuni: tranzactionale, in care rolurile participantilor raman neschimbate pe tot parcursul comunicarii ( profesor-elev, medic-pacient, vanzator-cumparator) si personale, in care nu are loc dispozitia rolurilor, ci fluidizarea lor (prieteni, soti, colegi). Simetrice sunt criteriile de comunicare in care raspunsurile sunt de acelasi tip cu stimulii(tacerea e intampinata cu tacere, de ex.), iar complementare sunt cele in care stimulii si raspunsurile sunt de tipuri opuse.

Axioma 7:'comunicarea presupune procese de ajustare si acomodare'. Unicitatea experientei de viata si lingvistice a fiecaruia, atrage dupa sine diferenta sensurilor pe care locuitori diferiti le confera acelorasi cuvinte. Pentru ca intelegerea sa se realizeze, este necesara o negociere a sensurilor.

1.3. Comunicarea verbala

Comunicarea verbala are ca instrument limbajul. Acesta este purtator de idei, determina raspunsuri din partea interlocutorilor, produce actiuni, provoaca o anumita concentrare a atentiei. Elemantul esential, indispensabil, hotarator pentru realizarea unei comunicari verbale, il constituie cuvantul. Cuvantul este mijlocul cel mai bogat in sensuri pe care il cunoastem. Puterea de convingere, valoarea de comunicare a cuvantului este denumita de Edgar Alan Poe 'puterea materiala a cuvintelor'. Cuvantul are o semnificatie bivalenta. El poate sluji la descoperirea adevarului sau la disimularea lui, poate instrui dar poate si dezinforma, apara sau acuzaComunicarea orala, in care cuvantul ocupa un loc privilegiat, este intr-o interactiune unitara si complexa cu alte moduri de expresie.

Aristotel a subliniat ca, fiind obligati sa definim un numar infinit de lucruri cu un numar finit de cuvinte, trebuie sa folosim acelasi cuvant pentru mai multe lucruri, cu toate riscurile ce decurg de aici.

Comunicarea verbala are un caracter simbolic, ce permite referirea la obiecte si persoane absente sau la situatii trecute, deosebindu-se net de toate sistemele de semnalizare sonora intalnite in lumea animala.

O alta trasatura caracteristica comunicarii verbale este productivitatea. Acest concept se refera la capacitatea oricarui vorbitor de a enunta fraze alcatuite de el insusi, chiar in momentul rostirii lor. Exista, desigur, si formule stas pe care le reproducem in anumite situatii, dar, in general, cand vorbeste, omul nu repeta aidoma, ci construieste de fiecare data, secvente proprii. Faptul ii confera utilizatorului atat posibilitatea de a construi orice enunturi doreste, cat si pe cea de a relata despre evenimente, situatii, in absenta lor.

intelegerea dintre vorbitori depinde de masura in care ei acorda aceeasi semnificatie cuvintelor, lucru, cateodata, greu de realizat.

Exista prejudecata ca oralitatea ar constitui o abatere de la norma, pe care numai comunicarea scrisa e indreptatita sa o reprezinte.Pe de alta parte insa, comunica-rea orala este mai eficace ca liant social. Comunicarea orala are un sistem propriu de norme si reguli, este un sistem mai bogat si mai complex decat comunicarea scrisa.

Se disting cinci trepte ale comunicarii verbale:

1. Stilul rece - caracterizeaza formele de comunicare in care emitatorul nu-si cunoaste receptorul care, la randul lui, nu poate influenta discursul celui dintai.

2. Stilul formal - corespunde adresarii catre un auditoriu numeros, ale carui reactii sunt perceptibile pentru vorbitor; acesta evita repetitiile, expresiile argotice, prea familiare, lasarea in suspensie a unor propozitii incepute.

3. Stilul consultativ - este vorba despre o informatie de baza si nu de un plan detaliat al comunicarii, informatie ce poate fi imbogati ta. in acest caz, apar elemente lexicale parazite, ezitari, reluari,exprimari semigramaticale.

4. Stilul ocazional - participantii trec fara conventii de la un subiect la altul, intr-o maniera mai neglijenta decat in situatiile anterioare; conversatiile intre prieteni sunt presarate cu elemente de argou, expresii eliptice, acceptiuni speciale cunoscute interlocutorului din interactiuni anterioare.

5. Stilul intim - se caracterizeaza prin recurgerea la un cod personal, care ofera informatii nu despre date exterioare, ci despre stari si trairi intime. Diversitatea situatiilor de comunicare da nastere unor distinctii intre

modurile de adresare, arata categoria din care fac parte registrele de exprimari, ce corespund rolurilor pe care vorbitorii le joaca intr-un context. Ansamblul alcatuit de relatiile de rol, cadrul si momentul interactiunii, reprezinta situatia de comunicare.

1.4. Comunicarea nonverbala

In ciuda aparentei preponderente a comunicarii prin cuvant, nimeni nu poate nega importanta comunicarii nonverbale. O serie de studii au stabilit ca, in cazul unei cuvantari, sensul cuvintelor reprezinta doar 7% din informatie, pe cand intonatia, mimica si gesturile, aproximativ 93%. Dupa unele estimari, ochiul distinge, de pilda, cateva sute de mii de nuante de culoare. Pentru cate exista insa cuvinte sa le denumeasa exact? Cine poate spune cate sensuri poate avea o crispare a fetei sau un zambet?

Cercetari recente subliniaza ca, in cazul comunicarii, limbajul trupului reprezinta 50-60%, tonul vocii 30-40% iar limbajul verbal, doar 10% din continutul informatiei vehiculate, intr-o situatie de comunicare, emitatorul poate recurge si cel mai adesea o face, chiar involuntar, la mijloace nonverbale, pentru a-si preciza intentia( mimica, gesturi), in comunicarea nonverbala, privirea este actul psihofizic esential.

Privirea vioaie, trista, obosita, nelinistitada informatii despre relatiile interpersonale, despre haloul afectiv al comunicarii. Privirea are facultatea de a culege imagini, de a descoperii relatii intre obiecte, de a exprima trebuinte, emotii, sentimente, atitudini, de a descifra starile afective ale interlocutorului.

Ea are rol de vector (directionarea ei spre partener, intensificarea ei in raport cu cresterea motivatiei sociale a interactiunii), rol expresiv (asigura dialogul, exteriorizeaza trasaturile si atitudinile, in raport cu partenerul) si rol receptor (captarea caracteristicilor psiho-sociale, cognitive si afective ale relatiilor interpersonale).

Primii teoreticieni care au subliniat importanta comunicativa a mimicii si gesturilor, au fost marii oratori ai antichitatii si profesorii de retorica. Ray Birdwhistell (1979) sustine ca, apartenenta la o categorie sociala determina un comportament nonverbal specific si ca, studiind gesturile si mimica unei persoane, se poate deduce caregoria din care face parte. Referindu-se la caracterul arbitrar sau motivat al semnului, gestului, prin analogie cu pozitia lui Saussur, referitoare la semnul lingvistic, Birdwhistell pledeaza pentru prezenta arbitrariului si in acest domeniu, avand in vedere interpretarea diferita data aceluiasi semn, in zone geografice diferite si posibilitatea exprimarii aceleiasi idei prin gesturi diferite.

O problema indelung dezbatuta a fost aceea a clasificarii gesturilor, Paul Ekman si Wallas Friesen (in Myklebust, 1964) optand pentru urmatoarea clasificare.

1. Embleme - miscari substituiive, ce tin loc de cuvinte si se constituie intr-un limbaj de sine statator, ca in cazul copiilor deficienti de auz sau in situatiile in care distanta prea mare impiedica recurgerea la cuvant. Eliminarea comunicarii verbale din motive artistice, a imbracat forma pantomimei.

2. Ilustratorii - indeplinesc functia de insotire si completare a comunicarii verbale. Cei doi cercetatori americani subliniaza existenta a opt tipuri de ilustratori:

- bastoanele - miscari verticale ale mainii, menite sa accentueze anumite cuvinte, sa atraga atentia

- pictografe - desenarea in aer a unor forme despre care se vorbeste

- kinetografe - descriu o actiune, o miscare corporala, pe care vorbitorul socoteste ca e insuficient sa o redea doar in cuvinte

- ideografele - descriu o miscare abstracta, traiectoria unui rationament

- miscari deictice - indica obiecte, locuri, persoane

- miscari spatiale - descriu obiectele sau persoanele despre care se vorbeste

- miscari ritmice - reproduc cadenta unor actiuni

- ilustratori emblematici - embleme utilizate in prezenta cuvantului caruia i se substituie (degetul aratator si mijlociu dispuse in forma de V, inseamna victorie)

3. Gesturile de reglaj - dirijeaza, controleaza si intretin comunicarea, avand functie expresiva.

4. Miscarile afective - comunica stari sufletesti, avand functie emotiva (omul abatut merge cu umerii cazuti). Grija fata de aproape, dar si teoria de demascare, pot sta la baza initiativei individuale de fabricare a informatiei afective sub trei forme: inhibarea reactiei,exagerarea ei si micsorarea reactiei contrare.

5. Adaptorii - clasa de gesturi cel mai putin legata de comunicare.

Inainte de a invata sa comunice prin limbajul verbal, copii invata sa comunice prin limbajul nonverbal. Acesta din urma ramane un auxiliar important al comunicarii si dupa ce copilul si-a insusit limbajul verbal. Cu ajutorul diferitelor segmente ale corpului, copilul emite anumite semnale care se constituie in mesaje ce urmeaza a fi decodificate de interlocutori. Sensul acestui tip de comunicare difera in functie de interpretarea semnelor, in mod izolat sau intr-un ansamblu, in care sunt esentiale succesiunea si contextul in care sunt produse.

1.5. Comunicare si limbaj

Comunicarea si limbajul nu se identifica.Comunicarea se poate realiza si in afara limbajului, iar limbajul, nu are numai functia de comunicare. Limbajul este activitatea de comunicare cu ajutorul limbii. Limbajul reprezinta folosirea limbii de catre fiecare individ in parte, luat ca entitate psihologica distincta, reprezen-tand, dupa cum afirma Rubinstein, 'limba in actiune'. Astfel, prin folosirea limbajului, fiecare persoana isi proiecteaza in exterior specificul sau, deoarece, fiecare individ are propriul sau mod de a se exprima verbal.

E. Verza considera limbajul ca fiind o conduita de tip superior, care participa la organizarea si realizarea tuturor comportamentelor umane. J. Piaget arata ca dezvoltarea psihica este imposibila in absenta limbajului, deoarece el reprezinta un sistem deschis ce se constituie intr-un flux continu de schimburi cu mediul si, in primul rand, cu mediul social.

Limbajul are la baza ceea ce Piaget denumea ca fiind functia semantica, ce desemneaza capacitatea de a opera in plan verbal cu semne, ca inlocuitori ai obiectelor din lumea reala.

Referitor la achizitionarea limbajului, cercetarile moderne, desfasurate in maniera interactionista, au dus la conturarea conceptului de disponibilitate.

Aceasta inseamna ca maturizarea biologica a individului, cu precadere a creierului sau, il fac sa fie pregatit la un moment dat, pentru anumite achizitii lingvistice si insuficient pregatit pentru altele. Rezultatele acestor cercetari vin sa confirme, odata in plus, studiile lui Piaget, conform carora, achizitionarea limbajului este determinata de factori biologici si cognitivi, avandu-si originea in dezvoltarea structurilor senzorio-motorii.

Forma cea mai obisnuita de manifestare a limbajului este vorbirea.Omul nu poate gandi fara sa foloseasca mijloace lingvistice.Gandirea omului normal dezvoltat este intotdeauna o gandire verbala, iar limbajul verbal este incarcat intotdeauna de un continut mental.

Daca se adopta o perspectiva dinamica si complexa pentru studierea acestui fenomen complex care este comunicarea, pe de o parte planurile limbaj - limba - mesaj nu mai apar net disociate in realitate, iar pe de alta, apar evidente atat functia, cat si determinarea sociala a limbii.

Comunicarea, cu tot ce cuprinde ea (parteneri, informatii, mesajul care se vehiculeaza, codul care serveste la construirea mesajului), este influentata de insati functia pe care o are, de existenta relatiei, de natura ei sociala.

Schema comunicarii nu poate fi desprinsa de ambianta in care se desfasoara emiterea si receptarea. Comunicarea, in fiecare moment al ei, este influentata de contextul istorico-social in care sunt incluse relatiile implicate in ea ( dintre emitator si receptor, dintre acestia si mesaj, cod.) (fig.4).

Fig. 4. Schema comunicarii

Sus  pe prima linie a schmei scrie "Context". Pe urmatoarea linie avem doua sageti pe orizontala, una in continuarea celeilalte. Pe sageata din stanga scrie "(informatie)", pe sageata din dreapta scrie "(informatie)". Urmatoarea linie este la fel ca cea de sus, dar sagetile sunt orientate spre stanga. Sub sageata din stanga scrie "(decodare)", iar sub sageata din dreapta scrie "(decodare)". In capatul sting, in capatul sagetilor scrie "Emitator", la mijlocul grupului de sageti scrie "Mesaj" iar sub acest cuvant scrie "cod", iar in capatul din dreapta al acestor sageti scrie "Receptor".

</schema>

A intelege comunicarea ca proces real in care apar modificari ale mesajului ca urmare a situatiei de comunicare, deci a relatiei dintre emitator si receptor si sub influenta starii fiecaruia dintre ei, impune un studiu complex, in care, influenta contextului social trebuie avuta in vedere. Desi actiunea contextului social asupra comunicarii are limite, ea ramane un punct de luat in seama in comuicare, datorita existentei necesare a codului si a functiei de comunicare, precum si a diverselor coordonate contextuale care activeaza in comunicare. Procesul educativ este bazat in mare masura pe limbaj. Pentru a juca insa un rol eficient atat in educalie, cat si, in general, in viata sociala, este necesar ca limbajul sa se concretizeze intr-o 'comunicare integrala', in sensul unei potentari a tuturor componentelor comunicarii, astfel incat sa se obtina o cat mai mare concordanta intre informatia codata de emitator in mesaj si cea captata si decodata de receptor.

Studierea importantei functiei de comunicare a facut necesara si studierea relatiilor dintre emitator si receptor ca parteneri ai actului de comunicare si, in consecinta, acordarea unei atentii sporite problemelor legate de receptare in raport cu emiterea. Nu putem imagina o comunicare umana care sa nu se realizeze intr-o situatie oarecare, in ceea ce numim context.

In limbaj si, in general, in cursul comunicarii, intervine actiunea mai multor categorii de contexte:

- contextul explicit (contextul lingvistic sau verbal si contextul extralingvistic)

- contextul implicit (sistemul lingvistic individual al emitatorului, stocul expresiv personal, contextul situational sau al ambiantei momentului comunicarii si contextul social) (fig.5)

Contextul implicit (mediul situational fizic, social)

Fig. 5. Contextele comunicarii

Figura este sub forma unor cercuri asezate unul in altul, mai apropiate unele de altele in partea de jos. In cel mai mare cerc, care le cuprinde pe toate scrie "Contextul total", in urmatorul cerc scrie "Contextul implicit (mediul situational fizic, social)", in urmatorul cerc scrie "Contextul explicit", iar in acest cerc se afla alte 2 cercuri. Cel dn stanga este mai mic si in el scrie "Context lingvistic (verbal), iar cercul din dreapta este putin mai mare, in el scrie "Context extralingvistic (corelate auxiliare, gestuale).

Contextul social este implicit in actul de comunicare, prin insasi definitia acesteia, ca relatie sui-generis intre parteneri.

'Socialul' este infiltrat in toate elementele comunicarii: orice partener este socialmente determinat si, la randul lui, exercita o influenta de ordin social; mesajul este influentat de situatia de comunicare, de relatiile dintre parteneri, dar, totodata, constituie si el o influenta sociala; codul 'limba' este influentat social, dar poate fi considerat si drept un context social al comunicarii.

In fiecare moment al comunicarii, emitatorul trebuie sa recurga la cod si este influentat de toate nivele contextului social. Dar el vrea totodata sa se exprime pe sine si sa fixeze in mesaj in mod adecvat, un moment particular al realitatii, in fiecare moment al comunicarii, codul este supus unei actiuni de prelucrare, pe baza unui principiu care trebuie sa functioneze perfect pentru ca scopul comunicarii sa fie atins, adica intelegerea mesajului. Comunicarea se realizeaza, in mod normal, in si prin limba, care este atat un element al comunicarii, cat si un ansamblu in care are loc comunicarea.

Cei doi termeni, comunicare si limbaj, sunt interrelationati. Comunicarea, conditie esentiala a schimburilor sociale, debuteaza in prezenta limbajului. Limbajul, atribut uman prin excelenta, nu se poate dezvolta decat daca se produce structurarea comunicarii, in functie de un model lingvistic, in prima parte a vietii, starea de bine a copilului este asigurata de comunicarea multisenzoriala. in aceasta perioada, sunt antrenate capacitatile perceptive si motrice necesare achizitiei limbajului, dar dezvoltarea acestor capacitati este conditionata de expunerea copilului la limba care ii este accesibila, deci la limba materna.

Limbajul, prin semnificatia sa sociala, reprezinta una din conditiile majore in dezvoltarea limbajului. Limbajul vorbit cuprinde trei categorii functionale (Ramos. O. 1994): forma, continut si functionalitate. Forma se refera la sunetele si regulile sintactice care permit utilizarea lor sau partea de morfologie.

Continutul reprezinta semnificatiile sau partea de semantica a limbajului.

Functionalitatea sau partea de pragmatica limbajului, reprezinta ansamblul circumstantelor sociale sau contextul general al comunicarii lingvistice.

1.6. Comunicare si educatie

Comunicarea este un mijloc si un factor esential pentru educatie. Dar, pentru a juca un rol eficient atat in educatie cat si in general, in viata sociala,comunicarea insasi trebuie sa fie supusa procesului educativ (co­municarea serveste educatia care, la randul ei, influenteaza comunicarea). De fapt, intreaga viata umana se desfasoara pe un fond de permanenta comunicare. Comunicarea propriu-zisa implica atribuirea unui statut egal celor doi parteneri, in sensul ca pretinde existenta raspunsului, a replicii. Se pune problema necesitatii de a dezvolta la copil, prin educatie, comunicarea propriu-zisa, care sa atinga gradul comunicarii integrale. O problema cheie este aceea a realizarii unei comunicari integrale eficiente.

Relatia dintre comunicare si educatie este atat de complexa, incat nu se poate vorbi de o influenta unilaterala. Prin educarea comunicarii trebuie facuta si o educatie a contextului (fig.6)

In actul comunicarii, orice persoana are, in mod alternativ, atat rol de emitator, cat si de receptor. Pentru copilul cu deficienta de auz, problema capata alte conotatii. Deficienta auditiva conduce la limitari si particularitati in dezvoltarea limbajului si, implicit, a comunicarii.

Principalul handicap indus de pierderea de auz este limitarea comunicarii, inteleasa mai ales ca si comunicare interpersonala. De aici, rezulta importanta deosebita acordata antrenamentelor verbale si dezvoltarii abilitatilor de comunicare verbala.

Wood si colaboratorii (1986, citat de Fraser, 1995) subliniaza doua aspecte importante referitoare la informatia auditiva. Aceasta are un caracter prepon-derent temporal: in momentul in care se produce, ea si inceteaza. Organismul trebuie sa-ti dezvolte anumite deprinderi sofisticate cum ar fi abilitatea de a stabili succesiunea temporala. Este o deprindere pe care nu o constientizam, dar care se dezvolta inca din viata intrauterina si are implicatii multiple, inclusiv in realizarea procesului de comunicare.

O alta dificultate intampinata in invatare, se refera la problema triunghiului de referinta : un copil trebuie sa faca simultan conexiuni intre sine si obiectul (fiinta, evenimentul) despre care ii vorbeste o persoana.. Copilul auzitor , in aceasta situatie, are simultan doua experiente din registre senzoriale diferite, care se completeaza reciproc, imbogatindu-se. El priveste obiectul si asculta explicatiile adultului, ceea ce ii intregeste imaginea si conduce la o reprezentare mentala complexa. Copilul surd trebuie sa faca legatura intre doua trairi vizuale, care se produc simultan, dar pe care el le poate percepe doar succesiv. Vorbirea adultului o percepe sub forma de succesiuni rapide de imagini labiale, pe care trebuie sa le asocieze cu imaginea obiectului.

Pentru pastrarea legaturii dintre necesitatile persoanei si circumstantele externe, se produce o modificare in functionarea celorlalte simturi precum si in organizarea perceptiva( Mykleburt, 1964)

Persoanele care au auzul deteriorat vor avea perceptii diferite asupra mediului in comparatie cu persoanele auzitoare, atat cantitativ cat si calitativ. Organismul gaseste solutii de a se acomoda cu starea de surditate. Copilul 'invata' sa fie surd, iar acest lucru mascheaza deficitul senzorial si are implicatii asupra dezvoltarii si educatiei lui.

Pentru a reuti sa acceada la limbajul vorbit, copiii cu deficit auditiv trebuie sa depaseasca simpla receptare a unor elemente izolate, ceea ce constituie doar o abordare superficiala sau o etapa initiala in acest proces complex care este achizitia si dezvoltarea limbajului verbal.

Psihologia studiaza fenomenul comunicarii ca mod de interactiune intre persoane sau grupuri, ca relatie mijlocita de cuvant, gest, simbol.

La persoana normala, comunicarea verbala este dominanta in raport cu alte forme de conumicare, fiind mijlocul cel mai complex de transmitere si inte-legere a mesajelor celorlalti.

Deficienta de auz produce o perturbare a functiei de receptie si expresie a comunicarii verbale, lucru care influenteaza negativ interrelatiile si comportamentul individului. Se realizeaza o cunoastere lacunara, imprecisa, deformata, uneori superficiala, a realitatii.

II.

2.1 Abordarile de comunicare

Limbajul si comunicarea nu sunt acelasi lucru. Limbajul este un sistem conventional cu ajutorul caruia ideile sunt comunicate in mod constient. Limbajul are o structura bazata pe anumite reguli, respectate de cei care-1 folosesc. Copiii, indiferent ca sunt auzitori sau deficienti de auz, sunt capabili sa comunice cu mult timp inainte de a putea folosi limbajul in acest scop. Avantajul folosirii limbajului este acela de a permite transmiterea multor idei, de o mai mare complexitate, mai repede si la mai multe persoane.

Abordarile de comunicare folosite cu copiii deficienti de auz urmaresc nu numai permiterea aparitiei comunicarii, ci si insusirea limbajului.

Abordarile de comunicare folosite de parinti si profesori cu copiii deficienti de auz pot fi divizate in: abordari care se bazeaza in principal pe folosirea resturilor de auz si pe vorbire si abordari care folosesc in principal componentele manuale.

In ultimii douazeci de ani, s-au facut numeroase studii care au incercat sa scoata la lumina aspecte noi privind dezvoltarea limbajului si comunicarii la copiii deficienti de auz.

incepand cu anii '80 domeniul educatiei copiilor deficienti de auz este marcat in tarile europene de limba franceza de evolutia spectaculoasa a conceptiilor si abordarilor metodologice. Lepot-Froment (1996) subliniaza ca in interpretarea cercetarilor efectuate este in egala masura important de cunoscut abordarile educative si mijloacele de comunicare de care au beneficiat copiii deficienti de auz observati. Este de asemenea important de stiut planul de studiu urmat de cercetator, metoda sa de investigatie si natura testelor de limbaj utilizate.

Dincolo de rezultatele obtinute de diversi cercetatori, parintele trebuie sa-si raspunda la intrebarea: ce abordare de comunicare sa folosesc pentru copilul meu? Adeseori aceasta este cea mai dificila intrebare la care trebuie sa raspunda parintii copiilor deficienti de auz. De asemenea, este cel mai spinos subiect pentru care poti sa obtii un raspuns obiectiv, deoarece, cei mai multi specialisti implicati in educatia copiilor cu deficienta de auz, au, de regula, pareri diferite, pe care si le sustin cu tarie.

Singura atitudine impartiala este aceea de a pune la indemana celor interesati, rezultatele diferitelor abordari de comunicare folosite. Dupa Tucker I. Si Powel C. (1991), in procesul educational al copiilor deficienti de auz se pot diferentia doua scopuri pe termen lung, destul de diferite intre ele. Primul, ar fi acela ca deficientii de auz trebuie educati in asa fel incat sa devina membrii constienti ai comunitatii de surzi, unde sa imparta cu ceilalti identitatea de a fi o persoana deficienta de auz. Al doilea scop posibil ar fi acela prin care, copiii deficienti de auz sa capete motivatia de a trai si a se considera membrii ai lumii obisnuite, 'cuvantatoare', acest lucru neexcluzand posibilitatea de a petrece, daca vor, o parte din timpul lor, in anturajul persoanelor deficiente de auz care se considera o comunitate de sine statatoare. Autorii considera ca metodele de abordare trebuie examinate, poate, in spiritul celor doua scopuri diferite, pe termen lung, in educarea copiilor deficienti de auz, pentru a afla care din ele are sanse mai mari de succes.

2.2 Abordarile auditive

Abordarile auditive sunt mentionate uneori ca 'metoda orala de comunicare' sau 'oralism', cuprinzand:

a). Oralismul traditional, care isi are radacinile in istorie si a fost folosit cu mult timp inainte de aparitia ideii ca amplificarea sunetului este posibila si benefica pentru copiii deficienti de auz. Sistemul da o mare importanta labiolecturii si dezvoltarii canalului vizual pentru a primi informatia vorbita. Rolul privirii este determinant, subordonandu-1 pe cel al auzului. Tucker I. Si Powell C.(l991) subliniaza ca cel mai important aspect se refera la modul in care oralistii traditionali credeau ca limbajul poate fi insusit de copiii deficienti de auz. Accentul se punea pe predarea limbajului in loc de insusirea acestuia de catre copil. Tehnicile folosite erau in conflict total cu procesul de insusire al limbajului in felul in care este inteles astazi. Limbajul era predat intr-un mod logic, sistema-tic, era desfacut in elementele de baza si apoi prezentat copilului intr-o aparenta ordine logica.. Dupa ce copiii invatau ceea ce li se predase, se trecea la stadiul urmator, intrebarile de tipul 'De ce?' nu erau introduse pana cind se clarificau cele de tipul 'Ce?', 'Unde?' 'Cand?'. Timpurile erau predate in ordine: prezent, trecut si viitor. Dupa autorii mentionati, metoda accentua mai mult forma limbajului decat intelesul lui. Logica metodei era aceea a adultului si nu a copilului. Scrisul avea un rol major deoarece, in conceptia adultilor, el putea oferi o imagine clara a limbajului care a fost predat. Era considerata importanta, totodata, corectarea sistematica a greselilor copiilor.

Datorita importantei care se acorda labiolecturii, cuvintele se rosteau extrem de rar si cu o pronuntata superarticulare, deoarece se credea ca astfel poate fi ajutata intelegerea. Corectarea vorbirii avea un rol important si exprimarile orale ale copilului erau intrerupte in mod frecvent pentru a-i permite o a doua sau a treia incercare de a pronunta un cuvant sau o fraza in mod inteligibil, intregul spirit al oralismului traditional se baza pe constientizarea accentuata a greselilor si pe insistenta de a le indrepta.

b). Oralismul structurat reprezinta o dezvoltare moderna a oralismului tradi-tional. Balanta dintre aspectele vizuale si auditive ale invatarii limbajului s-au schimbat datorita protezelor auditive. Cu toate ca in conformitate cu specificul limbii romane, au initiat sistemul romanesc de demutizare, adeptii oralismului structurat, care in ultimele doua decenii a fost sustinut sporadic de aparatura de amplificare, au introdus in scolile speciale pentru deficienti de auz metoda fonetica, analitico-sintetica. Aceasta metoda a fost imprumutata din invatamantul de masa si adaptata pentru invatamantul special, in cadrul metodei, se insista pe articularea corecta a sunetului in cadrul cuvantului. Metoda se foloseste atat la predarea sunetelor, cat si la corectarea lor, insistandu-se pe o corecta pronuntare a acestora.

Tucker, I. Si Powell, C. (1991) considera ca abordarile de tip oralism structurat au si avantaje si, nu in ultimul rand, sunt de mentionat consistenta si progresul controlat pe care aceste abordari le aduc procesului de invatamant. Autorii considera ca acest tip de abordare le asigura profesorilor tineri sau cu putina experienta un plus de siguranta.

c). Abordarea maternal reflectiva face de asemenea parte, din categoria abordarilor care nu includ abordari manuale. Dezvoltata in Olanda si descrisa de Van Uden (1977) aceasta abordare are ca punct de plecare insusirea limbajului de catre copiii cu auz normal, dand o mai mica importanta analizei limbajului adultului. Elementele cheie pe care se bazeaza aceasta abordare constau in primele incercari de conversatie ale copilului si interactiunea lor cu ingrijirile acordate de adulti. Metoda examineaza in special, modul in care mamele copiilor cu auz normal incurajeaza dezvoltarea limbajului copiilor lor. Se pune insa intrebarea care sunt caracteristicile esentiale ale modului in care mama si copilul ei deficient de auz pot intretine aceasta dezvoltare favorizanta? Se pot aplica aceste experiente in cadrul unei mame cu copil surd? Aceste cunostinte pot fi transformate intr-o practica valabila la clasa? Conform acestei metode, conversatia nu se dezvolta intr-un mod predeterminat, ci progresand, in functie de ideile emise de grup, toate contributiile fiind socotite valoroase. Dar pentru ca situatia are un caracter trecator si multi dintre copiii deficienti de auz au o slaba capacitate de intelegere a limbajului vorbit, aceasta conversatie este scrisa in caiete. Ea devine ceea ce Van Uden denumeste 'depozit', putandu-se reveni, reconsiderand ceea ce a fost spus si cum a fost spus. Aceasta inregistrare permanenta a experientei limgvistice devine o sursa valoroasa pentru dezvoltarea limbajului. Folosirea cuvantului scris diferentiaza acest tip de abordare de cele mentionate mai sus.

d). Auralismul natural desi are un punct de pornire similar cu abordarea maternal reflectiva, difera in anumite puncte importante. Termenul auralism pune in evidenta doua elemente cheie ale abordarii: se asteapta ca limbajul sa fie insusit in mod natural de catre copil, iar copilul va realiza acest lucru prin auz.

Cuvantul 'aural' a inlocuit termenul 'oral', pentru ca accentul este pus in primul rand si in mod deosebit, pe ascultare. Si radacinile acestei abordari se regasesc cu secole in urma, dar numai datorita relativ recentei importante pe care o acordam insusirii limbajului de catre sugari si copiii mici si dezvoltarii tehnologiei moderne, aceasta abordare a evoluat. Ideea de baza este aceea ca toti copiii, inclusiv cei cu pierderi de auz, isi insusesc limba materna urmand procese similare. Pentru copiii deficienti de auz este necesar vin timp mai lung pentru realizarea acestei interactiuni lingvistice, dar conditiile necesare pentru reusita sunt aceleasi. Profesorilor le este destul de greu sa continue la scoala ambianta conversationala de acasa, aceasta presupunand un talent considerabil si o anumita disponibilitate din partea lor. Spre deosebire de oralismul traditional, in aceasta metoda, primul limbaj este considerat o unealta care trebuie folosita si nu ceva ce ar trebui sa fie predat. Cei care practica acest tip de abordare cred ca in cazul in care parintii au auzul normal, copiii deficienti de auz au o sansa mai buna de insusire a limbajului prin ascultare. Aceasta inseamna o gradata dar consistenta invatare de a folosi auzul rezidual, astfel incat sa fie intretinute deprinderile necesare de ascultare. Auralismul natural presupune folosirea amplificarii de cel mai inalt nivel tehnic, substantial si verificata periodic.

Desi scopul metodei este de a folosi la maximum auzul rezidual, aceasta nu exclude ca simtul auditiv sa poata fi ajutat prin ajutor gestual, vizual sau contextual, care sunt parti ale comunicarii, mai ales in cazul tinerilor care invata limbajul. Auralismul natural nu este o abordare unisenzoriala.

2.3. Abordari incluzand elemente manuale

Multe din abordarile de comunicare folosite cu copiii deficienti de auz include o componenta manuala, atunci cand mainile sunt folosite in mod formal pentru a intari sau pentru a 'transmite informatii' ascultatorului. Aceasta componenta de forma insa, nu trebuie confundata cu gestul natural care este folosit in toate sistemele de comunicare, in special cu copiii mici, indiferent daca aud sau nu. Forma componentelor manuale difera destul de mult.Tucker, I. si Powell,C (1991) impart aceste componente in doua mari grupe : sisteme care sustin sau reprezinta limba engleza si sisteme pentru limbi distincte.

a). Vorbirea prin simboluri ajutatoare incearca sa usureze intelegerea limbajului vorbit, facand ca labiolectura sa fie mai usor de urmarii. Labiolectura este o deprindere pe care copiii deficienti de auz si-o dezvolta aproape spontan, dar ea este incarcata de ambiguitati, in momentul rostirii, multe foneme sunt asemanatoare, dand nastere la confuzii. Vorbirea prin simboluri ajutatoare incearca sa reduca la minimum aceste confuzii potentiale. Pentru punerea in practica, se foloseste un set de simboluri realizate cu ajutorul mainilor, la nivelul gurii. Vorbirea prin simboluri ajutatoare este un suport al labiolecturii care foloseste configuratii realizate prin miscarea degetelor in apropierea gurii, pentru suplimentarea manifestarilor vizuale normale ale vorbirii. Pentru limba engleza, simbolurile constau din 8 configuratii realizate pe degete si patru pozitii diferite ale mainii. Este folosita doar o singura mana si prin ele insele, aceste configuratii si pozitii ale mainii nu contin suficiente informatii distincte pentru a fi inteligibile. Ele au inteles doar in relatie cu labiolectura. Vorbirea prin simboluri ajutatoare a fost inventata de dr. Orin Cornet (1966). Acest sistem este raspandit in Regatul Unit al Marii Britanii, SUA si Australia.

b). Dactilemele sunt folosite in mod frecvent pentru a ajuta limba vorbita.Exista sisteme de dactilare care folosesc doar degetele de la o mana (Romania, Franta, Germania) si sisteme de dactilare care folosesc degetele de la ambele maini (Anglia). Prin acest sistem, cele 26 de litere ale alfabetului sunt reprezentate prin 26 de pozitii ale degetelor. Dactilarea este o activitate laborioasa, care incetineste procesul de comunicare. Dactilemele insotesc cel mai adesea limbajul vorbit, pentru a ajuta la inlaturarea confuziilor ce pot surveni in labiolectura. In sistemul de dactilare din tara noastra se folosesc doar degetele de la o mana.

c). Comunicarea totala desi este larg raspandita in Anglia si SUA, a fost greu de gasit o definitie general acceptabila.

Garretson (1976) citat de Evans (1982) arata ca termenul 'comunicare totola' a fost folosit pentru prima data in 1968 de catre dr. Roy Holcomb, pentru a descrie o abordare flexibila de comunicare utilizata in educarea copiilor deficienti de auz din Santa Ana, California, dar ca inceputurile sale sunt, de fapt, mai indepartate.

Termenul a fost preluat rapid, astfel incat, in 1968 este folosit de dr. David Denton pentru a descrie filosofia educationala a scolii pentru deficienti de auz din Maryland. Denton descrie aceasta abordare ca fiind:

'intregul spectru de modalitati lingvistice, gesturi inventate de copii, limbajul semnelor, cititul de pe buze, dactileme, citire, scriere, dezvoltarea auzului rezidual, pentru ameliorarea vorbirii'.

Vernon (1972) a subliniat importanta dactilemelor si a limbajului semnelor in sublinierea neajunsurilor cititului de pe buze, descriind comunicarea totala ca fiind:

'o continua lupta cu neajunsurile reale ale cititului de pe buzeCopilul surd este invatat sa comunice si i se da prilejul sa comunice printr-un sistem care nu este mai ambiguu pentru el decat sunt cuvintele vorbite pentru copilul auzitor'

Obligarea deopotriva a copiilor auzitori cat si surzi sa-si adapteze abilitatile de comunicare pentru a putea face fata unor situatii speciale, a fost scoasa in evidenta in descrierea comunicarii totale ca fiind :

' un concept ce include folosirea tuturor mijloacelor de comunicare cu surzii si de catre surzi. Acest concept presupune ca o persoana auzitoare foloseste vorbirea, limbajul semnelor, dactilemele pentru a comunica cu o persoana surda, care trebuie sa foloseasca aceleasi mijloace. Comunicarea totala presupune de asemenea, ca persoanele deficiente de auz sa depuna toate eforturile pentru a-si folosi auzul rezidual.'

Conceptul de abordare multimedia a comunicarii a capatat recunoastere ulterioara, astfel incat , Brill, G.R. a prezentat in cadrul seminarului de la Londra din 1975 comunicarea totala ca presupunand :

'folosirea oricarei cai si metode de comunicare. Aceasta include folosirea limbajului semnelor, dactilemelor, vorbirii, amplificarii, gesturilor, pantomimei, desenarii si scrieriiModalitatile expresive pot fi folosite simultan, cum ar fi:vorbirea, comunicarea manuala si amplificarea. Persoana poate comunica printr-o singura modalitate, ori prin doua sau mai multe simultan'.

Garretson(1976) mentioneaza ca exista un larg consens asupra a trei aspecte ale comunicarii totale:

- comunicarea totala este mai degraba o filosofie decat o metoda,

- comunicarea totala implica o combinare a mediilor auriculare - orale - manuale

- comunicarea totala recunoaste dreptul moral al deficientilor de auz la 'imput' maxim, in scopul intelegerii optime si totale, intr-o situatie de comunicare data

In 1976, interesul pentru comunicarea totala atinsese un asemenea nivel incat sa justifice stabilirea unei definitii oficiale. Cea de-a 48-a Conferinta a directorilor scolilor pentru deficienti de auz din SUA, desfasurata la Rochester (New York) a convenit asupraunei definitii a comunicarii totale, astfel:

'Comunicarea totala este o filosofie ce incorporeaza modalitati de comunicare adecvare, de tip auricular, manual si oral, in scopul de a asigura comunicarea eficienta cu si intre persoane deficiente de auz'.

Girul recunoasterii oficiale a reconfirmat unanim acceptatul concept de comunicare totala, ca fiind o atitudine eclectica, orientata spre utilizarea selectiva a celor mai adecvate canale de comunicare, raportate la cerintele situatiei date. Evolutiile ulterioare in practica educationala au scos in evidenta necesitatea interpretarii comunicarii totale mai degraba ca o atitudine filosofica de acceptare atat a mediilor orale cat si manuale, decat ca o prescriere metodologica privind modul cum aceste medii ar trebui folosite. Aceasta perspectiva a fost ilustrata in programul de pregatire pentru admiterea la colegiu, elaborat de Universitatea Gallaudet din Washington DC, in care se preciza ca:

'comunicarea totala nu este o metoda propriu-zisa, ci mai degraba o filosofie a abordarii oricarei situatii comunicationale date. Este o recunoastere a faptului ca nu toate modurile de comunicare sunt eficiente pentru toti subiectii, in toate situatiile; este un angajament de a selecta acele modalitati sau combinatii de modalitati de comunicare care sa ofere eficienta maxima cu fiecare copil in parte'.

Influenta comunicarii totale s-a raspandit rapid peste granitele Americii si a devenit o tendinta pe plan mondial, intrucat exista o stransa legatura intre SUA si Canada in domeniul educatiei, conceptul de comunicare totala a prins rapid teren in Canada, unde, unul dintre cei mai inflacarati suporteri a fost dr. Roger Freeman, profesor de psihiatrie la University of British Columbia.

Asa cum s-a intamplat si in alte state europene, Congresul International de la Milano din 1980 a avut o puternica influenta asupra metodelor de predare din Suedia, unde limbajul prin semne se folosea inca dinainte. Ani de-a randul, comunitatea surzilor din aceasta tara a incercat sa reintroduca predarea limbajului semnelor in scoli, dar fara prea mare succes.

Progresele stiintifice in domeniul audiologiei de dupa 1950, au renascut sperantele pentru posibilitatea obtinerii rezultatelor pozitive folosind doar metoda orala in predare, dar 'marile sperante' ale anilor, 50 nu s-au implinit.

Catre anul 1965 a aparut un interes crescand in gasirea unor metode alternative de comunicare, ceea ce a condus la o atitudine mai receptiva fata de limbajul semnelor. Aceasta schimbare de opinie a adus cu sine cateva solutii semnificative: limbajul semnelor a fost inclus ca disciplina de studiu in curriculumul national al scolilor speciale. Asociatia Nationali Suedeza a Surzilor a sustinut cu putere acceptarea limbajului semnelor de catre parinti, pentru a fi folosit in toate stadiile educationale si a solicitat introducerea comunicarii totale in scoli.

in Danemarca, comunicarea totala a fost acceptata in proportie semnificativa. Prin 1980, majoritatea copiilor cu deficiente usoare de auz fusesera integrati in scolile normale, primind si un grad variabil de educatie suplimentara. Marea majoritate a copiilor cu deficit auditiv mediu si sever, precum si cei surzi, au ramas in scolile speciale pentru surzi. S-a infiintat totodata un colegiu cu internat pentru continuarea studiilor, dupa absolvirea celor obligatorii, la 16 ani. in marea lor majoritate, acestea au adoptat comunicarea totala ca abordare de comunicare.

In Danemarca, comunicarea totala include:

- limbajul semnelor, varianta daneza (Danish Sign Language)

- dactilemele (Signed Danish)

- sistemul gura-mana (Mouth.Hand System) pentru completarea labiolecturii.

Dimensiunea tarii, precum si organizarea seviciilor pentru deficienti de auz, au determinat o abordare unitara, dar cea mai importanta influenta in acest sens a avut-o Centrul pentru Comunicare Totala, inca odata, iese in evidenta conceptul de comunicare totala ca fiind mai degraba o atitudine fata de folosirea modurilor de comunicare, decat o modalitate de predare. Centrul Danez de Comunicare Totala considera ca:

'Comunicarea totala este o filosofic comunicationala si nu o metoda de comunicare si cu atat mai putin o metoda de predare. Comunicarea totala este o abordare menita sa asigure o comunicare egala si reusita intre fiintele umane care nu au aceeasi perceptie lingvistica si nici aceeasi productie lingvistica. A folosi comunicarea totala este acelasi lucru cu angajamentul de a utiliza orice mijloc posibil pentru a intelege si a se face inteles'.

Danemarca este renumita pentru asistenta audiologica graduala si pentru tehnologia avansata in domeniul protezelor auditive. Grupul de Cercetari Audiologice de la Universitatea din Copenhaga studiaza si promoveaza comunicarea totala, fapt ce contribuie la adancirea convingerii conform careia Comunicarea totala trebuie privita ca o abordare multimedia, in care, calea orala si tehnicile auriculare ocupa un rol esential alaturi de metodele manuale.

Olanda este renumita pentru oralismul sau pur, datorita, in mare parte, Scolii St. Michielsgestel din Eindhoven, dar chiar si acolo, lucrurile au evo­luat. La aceasta scoala, copiii care sunt apreciati ca incapabili sa obtina progrese satisfacatoare prin educarea exclusiv orala, sunt inclusi intr-un program de predare combinata folosind dactilemele, labiolectura si exprimarea orala.

Trevoort, B.T. (citat de Van Uden,1988) sugereaza ca programele de instruire la domiciliu, instituite in Olanda la sfarsitul anilor, 50 pentru a incuraja mamele sa foloseasca vorbirea si sa evite comunicarea prin semne, au reusit doar in parte sa faciliteze dezvoltarea ulterioara a vorbirii la acesti copii. Trevoort a observat ca 'exista o indoiala crescanda privind acceptabilitatea unei asemenea interventii drastice in primele interactiuni vitale intre mama si copilul sau. S-a intarit convingerea ca cerintele unei educari ulterioare a vorbirii erau exagerateasa incat, se pune intrebarea daca pana la urma n-ar fi mai bine sa nu se intervina in aceasta prima interactiune prin semne, intre mama si copilul deficient de auz'.

Trevoort argumenteza ca, in mod normal, 'folosirea tuturor modalitatilor de comunicare decurge natural intre mama si copil, la inceputul vietii acestuia. 'Profesorul olandez considera comunicarea totala ca pe un proces selectiv, ce pune accentul fie pe canalele de comunicare orale, fie pe cele manuale, sau pe ambele deopotriva, in functie de nevoile individuale.

'in ceea ce priveste* comunicarea cu copilul deficient de auz, trebuie preferata modalitatea sau modalitatile ce prezinta cea mai mare eficienta pentru fiecare caz in parte. De regula, va fi folosita o metoda combinata. Folosirea intensiva si integrala a auzului rezidual este subanteleasa, la fei ca si folosirea semnelor manuale, dar chiar si cei care se descurca doar cu una singura din metode, se considera ca folosesc comunicarea totala', sustine Trevoort.

Aceste puncte de vedere ale unui eminent lingvist reflecta larga acceptare a conceptului de comunicare totala si constientizarea crescanda a interesului si a relevantei acestuia pentru achizitia limbajului.

Si in restul lumii a fost acceptat conceptul de comunicare totala, in Malaezia, Scoala Federala pentru Surzi din Penang a functionat initial pe principii pur oraliste, dar, pana la urma, rezultatele nesatisfacatoare obtinute au dus la schimbare. Pe baza unor cuprinzatoare studii de dezvoltare efectuate in SUA si Anglia, directorul scolii malaeziene a introdus o abordare combinata a predarii.

Filosofia comunicarii totale a influentat, de asemenea, practica pedagogica in Jamaica si Costa Rica.

In Australia, a existat in trecut o mai mare uniformitate in privinta educatiei copiilor cu deficiente de auz decat in SUA sau Europa, iar scolile cu predare exclusiv orala au coexistat cu scolile ce foloseau metode combinate. Conform cunoscutului pedagog australian Janes C.R. de la Colegiul de Stat Burwood din Victoria, la sfarsitul anilor '70 toate statele federatiei australiene aveau cate o scoala speciala ce folosea comunicarea totala, completand astfel eforturile facute in scolile normale pentru educarea copiilor cu deficiente de auz. Abordarea obisnuita din aceste scoli consta in folosirea reprezentarii manuale a limbii engleze, folosing Lexiconul Limbajului prin Semne, varianta australiana, impreuna cu comunicarea orala.

In Marea Britanie, dezbaterea asupra comunicarii totale a durat ani de zile, fiind influentata in diferite etape de factori de natura filosofica, juridica

Pornind de la obiectivul propus de BATOD in 1981 si anume, ca stapanirea limbii vorbite este de prima importanta in cadrul educatiei copiilor cu deficiente de auz, s-a admis ca metodele orale trebuie sa fie completate, atunci cand e cazul, cu engleza prin semne sau cu Limbajul prin Semne Paget Gorman (LSPG). Argumentele care au dus la aceasta concluzie sunt urmatoarele:

- la inceputul anilor ,70 nu exista nici un alt sistem in afara de LPGS, care sa redea integral si fidel structura limbii engleze. De aceea, LSPG reprezenta in acei ani un instrument util pentru profesorii care doreau sa reprezinte integral prin semne limba engleza. Totusi, LSPG era un sistem artificial si era, in general, impopular in randul comunitatii surzilor datorita diferentelor vadite privind semnele folosite, comparativ chiar cu cel mai simplificat vocabular, cel al Sistemului Britanic de Limbaj al Semnelor (SBLS).

Pe masura ce engleza prin semne s-a dezvoltat, aceasta insemna ca devenea disponibil un nou sistem, mai accesibil, de simbolizare exacta, capabil sa redea cu fidelitate gramatica engleza, iar LSPG nu mai era necesar. Totusi, semnele 'descriptive' erau inca necesare in cadrul englezei prin semne, asa cum fusesera si in LSPG, pentru a permite transpunerea exacta a limbii engleze prin semne;

- in jurul anului 1980, desi se incheiase cea mai mare parte a muncii de cercetare pentru SBLS, iar acesta devenise recunoscut ca limbaj de sine statator, distinct fata de limba engleza,se acorda totusi prea putina atentie potentialului educativ al SBLS. Reprezentarea pe litere, prin dactilare, era folosita in mod curent ca suport educational in Marea Britanie, in special in scolile cu internat pentru deficienti de auz.Conceptele comunicarii totale erau larg raspandite in alte regiuni ale Angliei si multi profesori din scolile pentru deficienti de auz cautau metode de suport educational pentru a ameliora abilitatile de comunicare si gradul de instruire al acelor copii cu deficiente de auz care ramaneau sa-si continue educatia in scolile cu internat si care, din diferite motive, nu se transferasera in scolile obisnuite.

Un studiu privind tendintele de comunicare in lumea deficientilor de auz a fost realizat de catre Jorda, L.K., de la sectia de cercetari a Institutului Donaldson din Edinburgh, Scotia, care a cercetat metodele de comunicare folosite in scolile din Marea Britanie si Irlanda de Nord, in timpul anului scolar 1980-1981. Chestionarul anchetei a fost aplicat la 72% din scolile pentru deficienti de auz (3808 copii) si 71% din sectiile pentru deficienti de auz din scolile normale (3761 copii). Rezultatul studiului a indicat ca in 54% din cazuri se folosea, intr-o masura mai mare sau mai mica, comunicarea totala.

Tendinta de a adopta comunicarea totala a fost observata inca din 1970, majoritatea schimbarilor producandu-se intre 1979 si 1981.

Pe masura trecerii timpului, a crescut interesul in domeniul achizitiei limbajului si dezvoltarii acestuia, in special pentru acei copii care nu inregistrau progrese prin metodele oral-auriculare.

Preocuparile nu erau noi, dar era vizibila o presiune crescanda pentru a admite ca acei copii care prezinta intarzieri semnificative in achizitia limbajului prin metodele oral-auriculare, necesita un sprijin lingvistic suplimentar care putea fi oferit de metodele vizuale, suport grafic si alte resurse. Interesul crescand pentru metodele combinate si pentru cele pe suport vizual a facut ca aceste sisteme sa fie privite cu mai multa seriozitate si sa fie implementate mai sistematic sub 'umbrela' comunicarii totale., in acest fel, adordarile oral-auriculare au inceput sa fie, la randul lor, identificate si definite mai sistematic.

Vechea controversa care a framantat multa vreme specialistii britanici, dezbaterea pe tema oral-manual, nu mai era nici necesara nici relevanta. Devenea din ce in ce mai clar ca nu mai era vorba de o alegere exclusiva, de tip ori-ori, in cazul copiilor deficienti de auz luati in ansamblu, iar mare parte din 'patima' dezbaterii s-a stins prin aceea ca, in noul context, diferite tipuri de metode de semnalizare vizuala erau considerate ca suplimentand si completand, nu substituind, adordarile anterior consacrate.

Astfel, majoritatea specialistilor si-au concentrat atentia asupra problemei asigurarii informatiei lingvistice suplimentare prin metode oral-auriculare sau combinate, pentru a-i sprijini pe copiii cu deficiente de auz sa­si dezvolte competentele lingvistice.

Diagrama de mai jos ilustreaza nu numai falsa dihotomie care statuse adesea la baza controverselor, dar si interpretarea ingusta care s-a dat uneori comunicarii totale, atunci cand aceasta era definita ca o metoda si nu ca o filosofie.

<schema>

Din dreptul cuvintelor "Metode orale" pornesc 2 sageti in jos, spre stanga si spre dreapta, iar in dreptul lor, dedesupt scrie "Vorbire si auz". Mijlocul schemei arata astfel: Din dreptul cuvintelor "Metode combinate" sageata in jos iar in dreptul ei scrie "comunicare totala". Ultima parte a schemei: din dreptul cuvintelor "Metode manuale" porneste  o sageata in jos, iar in dreptul ei , dedesupt scrie "Limbajul semnelor".

</schema>

Definitia data de englezi in 1982 nu aduce o clarificare semnificativa a conceptului:

'comunicarea totala reprezinta o abordare a achizitiei limbajului care include folosirea combinata a componentelor orale, auriculare, scrise si manuale'.

Desi cuvintele sunt alese cu grija, in urma numeroaselor dezbateri si controverse, generalitatea acestei definitii si inconsecventa considerarii comunicarii totale ca o filosofic' mai presus de partile sale componente, poate conduce la o serioasa confuzie. Dezbaterea ramane in continuare deschisa.

Peste tot in lume, comunicarea totala s-a dezvoltat ca o atitudine liberala pentru folosirea celor mai potrivite cai pentru a corespunde nevoilor individuale sau diferitelor imprejurari si , mai putin ca o metoda didactica. S-a subliniat de asemenea ca, comunicarea totala este o strategie si nu o metoda. Dar o filosofic in sine nu garanteaza obtinerea unor rezultate satisfacatoare; reusitele in educatie depind mai pregnant de metodele didactice. Filosofia recomanda doar care metode sa fie folosite; metodologia ne arata cum trebuie sa fie folosite acestea.

Comunicarea totala, ca filosofic educationala, trebuie sa treaca testul punerii in practica.

Pentru proiectarea unor strategii didactice de succes, un element cheie il reprezinta considerarea modalitatii in care comunicarea verbala, cititul buzelor, dactilarea, comunicarea prin semne, sunt folosite simultan si optim, corelate cu posibilitatile auzului rezidual.

In cazul persoanelor cu auz normal, emitatorul exprima mesajul prin vorbire iar interlocutorul receptioneaza mesajul prin intermediul auzului. Modalitatea de transmitere este cea vocal-auriculara. In cazul limbajului scris, exprimarea se face prin scriere, receptarea se face prin citire, iar informatia este transmisa prin intermediul modalitatilor motrice si vizuale. Psihologul britanic Child, D., (1977) descria acest proces, prin care impresii senzoriale distincte sunt transformate in impulsuri comparabile cu experienta anterioara, astfel:

'ganditi-va in cate feluri percepeti notiunea de trandafir: verbal, in scris, tactil, olfactiv, vizual, dar toate acestea se transforma intr-un cod comun. Astfel, unei largi game de experiante senzoriale, i se atribuie o semnificatie comuna. Sistemul nervos trebuie sa opereze transformari semnificative ale input-ului imaginilor fizice, pentru ca perceptia sa se poata produce.'

In cazul comunicarii scrise si a celei verbale, semnalele externe, grafice si acustice, sunt decodificate, obtinandu-se o forma care permite procesarea cognitiva. Produsul activitatii cognitive poate lua forma unor noi concepte, care sa fie codificate in forma scrisa sau verbala, in modelul descriptiv de mai jos, (dupa Evans, L.), se poate observa ca elaborarea cuprinde atat codificarea cat si exprimarea, iar perceptia cuprinde atat receptarea cat si decodificarea. Transmiterea informatiei face legatura intre elaborare si perceptie, in cazul aceluiasi subiect, simbolizarea se petrece intre perceptie si elaborare. Astfel, comunicarea externa include exprimarea, transmiterea si receptia, iar reprezentarea interna, decodificarea, simbolizarea si codificarea.