Nivelul sensori-motor

NIVELUL SENSORI-MOTOR

Daca copilul il explica in parte pe adult, se poate spune, de asemenea, ca fiecare perioada de dezvoltare ne face sa intelegem in parte perioadele care urmeaza. Acest adevar este cu deosebire limpede pentru perioada anterioara limbajului. O putem numi perioada sensori-motorie, deoarece fiind lipsit de functia simbolica, sugarul nu dispune inca nici de gandire, nici de afectivitate legata de reprezentari, care sa-i permita sa evoce persoane sau obiecte in absenta lor. Dar, in pofida acestor lacune, dezvoltarea mintala in cursul primelor optsprezece luni de existenta[1] , este deosebit de rapida si de importanta, deoarece copilul elaboreaza la acest nivel atat ansamblul substructurilor cognitive care vor servi ca punct de plecare pentru constructiile sale perceptive si intelectuale de mai tarziu, cat si un anumit numar de reactii afective elementare, care vor determina in parte afectivitatea lui ulterioara.

Inteligenta sensori-motorie

Oricare ar fi criteriile inteligentei pe care le-am adopta (tatonarea dirijata dupa Claparède, comprehensiunea imediata sau insight-ul, dupa W. Köhler sau K. Bühler, coordonarea mijloacelor si scopurilor etc.), toata lumea e de acord sa admita existenta unei inteligente inainte de aparitia limbajului. Fiind esentialmente practica, adica tinzand spre reusita si nu spre enuntarea de adevaruri, aceasta inteligenta reuseste totusi pana la urma sa rezolve un ansamblu de probleme de actiune (atingerea unor obiecte indepartate, sau ascunse etc.), construind un sistem complex de scheme de asimilare si sa organizeze realitatea dupa un ansamblu de structuri spatio-temporale si cauzale. Or, in absenta limbajului si a functiei simbolice aceste constructii se fac sprijinindu-se exclusiv pe perceptii si miscari, deci prin intermediul unei coordonari sensori-motorii a actiunilor, fara interventia reprezentarii sau a gandirii.

Schema stimul-raspuns si asimilarea. Dar daca exista o inteligenta sensori-motorie, este foarte greu sa precizam momentul cand apare. Mai precis, aceasta problema nu are sens, deoarece rezolvarea ei depinde de alegerea arbitrara a unui criteriu. Ceea ce ne este dat in fapt, este succesiunea de o remarcabila continuitate a stadiilor, fiecare marcand un nou progres partial, pana in momentul cand conduitele realizate prezinta caractere pe care un psiholog le poate considera ca apartinand " inteligentei " (toti autorii fiind de acord sa atribuie acest calificativ, cel putin ultimul dintre aceste stadii, care se situeaza intre 12-18 luni). In felul acesta exista o inaintare continua de la miscarile spontane si de la reflex la deprinderi castigate si de la acestea la inteligenta, adevarata problema constand in a intelege mecanismul insusi al acestei inaintari.

Pentru multi psihologi, acest mecanism este acel al asociatiei care permite adaugarea pe cale cumulativa a conditionarilor la reflexe si a multor altor achizitii la conditionarile insesi : orice achizitie, de la cea mai simpla la cea mai complexa trebuie conceputa, potrivit acestei teorii, ca un raspuns la stimuli exteriori, si anume ca un raspuns al carui caracter asociativ exprima o subordonare pura si simpla a legaturilor dobandite fata de legaturile exterioare. Unul dintre autorii acestei lucrari a presupus, dimpotriva, ca acest mecanism consta intr-o asimilare comparabila cu asimilarea biologica in sens larg, orice legatura noua fiind integrata intr-un schematism sau intr-o structura anterioara: activitatea organizatoare a subiectului trebuie considerata in acest caz ca fiind tot atat de importanta ca si legaturile inerente stimulilor exteriori, deoarece subiectul nu devine sensibil la acestia din urma, decat in masura in care ei pot fi asimilati structurilor deja construite, pe care ei le vor modifica si le vor imbogati in functie de noi asimilari. Cu alte cuvinte, asociationismul concepe schema stimul-raspuns sub o forma unilaterala S R, in timp ce punctul de vedere al asimilarii presupune o reciprocitate S R , respectiv interventia activitatilor subiectului sau a activitatilor organismului Og, adica S (Og) R.

Stadiul I. Intr-adevar punctul de plecare al dezvoltarii nu trebuie cautat in reflexe, concepute ca simple raspunsuri izolate, ci in activitati spontane si totale ale organismului (studiate de V. Holst s.a.), reflexul fiind conceput atat ca o diferentiere a acestor activitati cat si ca ceva ce se poate - in unele cazuri (acelea ale reflexelor care in loc sa se atrofieze sau sa ramana neschimbate, se dezvolta prin exercitiu) - sa prezinte o activitate functionala, ducand la formarea unor scheme de asimilare.

S-a aratat, in acest sens, pe de o parte, atat prin studiul comportamentelor animale cat si prin acela al undelor electrice ale sistemului nervos, ca organismul nu este niciodata pasiv. El realizeaza activitati spontane si globale a caror forma este ritmica. Pe de alta parte, analiza embriologica a reflexelor (Coghill s.a.) a permis sa se stabileasca ca ele se constituie prin diferentiere pornind de la activitati mai globale: in cazul reflexelor de locomotie ale batracienilor, de exemplu, un ritm de ansamblu duce la o succesiune de reflexe diferentiate si coordonate si nu invers.

In ceea ce priveste reflexele nou-nascutului, se constata ca acelea care prezinta o importanta deosebita pentru viitor (reflexele suptului sau reflexului palmar, care va fi integrat in apucarea intentionata de mai tarziu) genereaza ceea ce unul dintre autorii acestei lucrari a numit " exercitiu reflex ", adica o consolidare prin exercitiu functional. Tocmai in felul acesta, nou-nascutul ajunge la cateva zile dupa primele incercari[4] sa suga cu mai multa siguranta, sa regaseasca mai usor sanul atunci cand acesta ii scapa etc. Asimilarea reproductiva sau functionala care asigura acest exercitiu se prelungeste, pe de alta parte, sub forma unei asimilari generalizatoare (suptul in gol intre doua alimentari sau sugerea unor obiecte noi), sub forma unei asimilari recognitive (distingerea sanului de celelalte obiecte).

Fara sa se poata vorbi in aceste cazuri de achizitii propriu-zise, deoarece exercitiul asimilator nu depaseste cadrul prestabilit al montajului ereditar, asimilarea implicata indeplineste totusi un rol fundamental, deoarece aceasta activitate, care nu permite sa consideram reflexul ca un simplu automatism, explica pe de alta parte extinderile ulterioare ale schemei reflexe si ale formarii primelor deprinderi. Intr-adevar, in exemplul suptului asistam uneori incepand cu luna a doua, la fenomenul banal, dar nu mai putin instructiv, al sugerii degetului, nu printr-o intamplare sau prin accident, ceea ce poate avea loc chiar din prima zi, ci in mod sistematic prin coordonarea miscarii bratului, mainii si gurii. Acolo unde asociationistii nu vad decat un efect al repetitiei (care nu stim de unde ar veni deoarece nu este impusa de legaturi exterioare) si unde psihanalistii vad deja o conduita simbolica prin asimilarea reprezentativa a degetului si a sanului ( dar de unde ar proveni aceasta putere simbolica sau evocatoare inainte de formarea primelor imagini mintale ?), noi sugeram interpretarea acestei achizitii printr-o simpla extindere a asimilarii sensori-motorii implicate inca in reflex. Sa precizam, in primul rand, ca aici are loc o achizite propriu-zisa, deoarece nu exista un reflex sau un instinct al sugerii degetului ( intr-adevar, aparitia acestei conduite si frecventa ei sunt variabile). Dar aceasta achizitie nu este intamplatoare: ea se inscrie intr-o schema reflexa deja constituita si se limiteaza la extinderea prin integrare a unor elemente sensori-motorii, pana acum independente de aceasta schema. Aceatsa integrare caracterizeaza deja stadiul II.

Stadiul II. - Tocmai dupa un asemenea model se constituie primele deprinderi care tin direct de o activitate a subiectului, ca in cazul precedent, sau apar impuse din afara ca in cazul "conditionarilor". Un reflex conditionat nu este intr-adevar niciodata stabil numai prin jocul asociatiilor sale si nu devine stabil decat prin constituirea unei scheme de asimilare, adica atunci cand rezultatul atins satisface trebuinta inerenta asimilarii considerate (cum este cazul la cainele din experimentele lui Pavlov, care saliveaza la sunetul clopotelului, asimilandu-l cu un semnal de nutritie, dar care inceteaza sa saliveze daca hrana nu mai urmeaza niciodata dupa semnal).

Dar chiar daca numim " deprinderi " ( in lipsa unui termen mai bun) conduitele dobamdite, atat in ce priveste formarea lor cat si prin rezultatele lor automatizate, deprinderea nu este inca inteligenta. O " deprindere " elementara se bazeaza pe o schema sensori-motorie de ansamblu  in cadrul careia nu exista inca, din punctul de vedere al subiectului, o diferentiere intre mijloace si scopuri, scopul nefiind atins in acest caz decat printr-o succesiune obligatorie de miscari care conduc spre el, fara ca la inceputul conduitei sa se poata distinge un scop urmarit in prealabil, iar in continuare, mijloacele alese printre diversele scheme posibile. Intr-un act de inteligenta, dimpotriva, exista o urmarire a unui scop fixat de la bun inceput, apoi cautarea unor mijloace corspunzatoare, care, desi oferite de scheme cunoscute (sau scheme de " deprinderi "), sunt totusi deja diferentiate in raport cu schema initiala care ii atribuia actiunii scopul respectiv.

Stadiul III. Marele interes pe care il prezinta dezvoltarea actiunilor sensori-motorii in cursul primului an de viata al copilului consta in faptul ca acesta nu numai ca il conduc pe copil la invatari elementare, surse ale unor deprinderi simple la un nivel la care nu se observa inca o inteligenta propriu-zisa, dar ele ofera, de asemenea, o serie continua de elemente intermediare intre aceste doua varietati de reactii. Astfel, dupa stadiul reflexelor (I) si dupa acela al primelor deprinderi (II), un al treilea stadiu (III) prezinta tranzitiile urmatoare, incepand cu momentul care intervine in medie pe la 4 luni si jumatate, cand exista o coordonare intre vedere si apucare (copilul apuca si manuieste tot ce vede in spatiul apropiat). Un subiect de aceasta varsta apuca de exemplu un snur care atarna de acoperamantul leaganului sau, ceea ce are ca urmare clatinarea jucariilor suspendate deasupra lui. Imediat copilul va repeta gestul care a avut rezultate neasteptate, ceea ce constituie o "reactie circulara" in sensul lui J. M. Baldwin, deci o deprindere in stare incipienta, fara un scop in prealabil, dieferentiat de mijloacele folosite. Dar, in continuare, este suficient sa atarnam o noua jucarie de acoperamant pentru ca micutul sa caute snurul, ceea ce constituie un inceput de diferentiere intre scop si mijloc. In zilele urmatoare, atunci cand vom legana un obiect atarnat de un bat la 2 metri de leagan etc., si chiar numai daca am face sa se auda sunete neasteptate si mecanice indaratul unui paravan, indata ce spectacolul sau muzica inceteaza, copilul va cauta din nou snurul magic si va trage de el: ne aflam deci de data aceasta in pragul inteligentei, oricat de ciudata ar fi o asemenea cauzalitate fara contact spatial.

Stadiile IV si V. - Intr-un al patrulea stadiu (IV) se observa acte mai complete de inteligenta practica. Subiectului i se impune in prealabil un scop, independent de mijloacele pe care le va folosi: de pilda, sa atinga un obiect indepartat, sau care e ascuns sub o bucata de panza sau sub o perna. Abia dupa aceea mijloacele respective sunt incercate sau probate pentru prima oara ca mijloace: de pilda, copilul apuca mana unui adult si o indreapta spre obiectul pe care doreste sa-l atinga, sau sa ridice ecranul ce acopera obiectul ascuns. Dar, daca in cursul acestui al patrulea stadiu, coordonarea mijloacelor si a scopurilor este noua si se reinnoieste in fiecare situatie neprevazuta (fara care nu putem vorbi de inteligenta), mijloacele folosite nu sunt imprumutate decat de la scheme de asimilare cunoscute ( in cazul obiectului ascuns si regasit, combinatia este de asemenea noua, dupa cum vom vedea in  § II, dar faptul de a apuca si de a misca din loc o perna nu corespunde decat unei scheme obisnuite).

In cursul celui de-al cincilea stadiu (V), care incepe la 11-12 luni, la conduitele precedente se adauga o reactie esentiala: cautarea de noi mijloace prin diferentierea schemelor cunoscute.

Se poate cita in aceasta privinta ceea ce vom numi conduita suportului: daca asezam un obiect, la o distanta mai mare pe un covor, copilul, dupa ce incearca in zadar sa atinga direct obiectul poate ajunge (din intamplare sau prin exces de miscare) sa apuce un colt de covor si atunci, obsevand o relatie intre miscarea covorului si miscarile obiectului, reuseste incetul cu incetul sa traga la sine covorul pentru a atinge obiectul. O descoperire analoga caracterizeaza conduita sforii studiata de K. Bühler si de multi altii mai tarziu: a aduce la sine un obiect, tragand sfoara de care este legat.

6. Stadiul VI. - In sfarsit, un al saselea stadiu marcheaza sfarsitul perioadei sensori-motorii si totodata trecerea la perioada urmatoare: copilul devine capabil sa gaseasca mijloace noi nu numai prin tatonari exterioare sau materiale, ci prin combinari interiorizate, care duc la o intelegere sau la insight. De pilda, pus in fata unei cutii de chibrituri abia intredeschisa, in care s-a introdus un zar, copilul incearca s-o deschida, mai intai prin tatonari materiale (reactie caracteristica stadiului al V-lea), iar dupa esec, prezinta reactia complet noua a suspendarii unei actiuni si a examinarii atente a situatiei in timpul acesta, el deschide si inchide incet gura sau, in cazul unui alt subiect, strange si desface pumnul, pentru a imita rezultatul pe care vrea sa-l realizeze, adica o deschidere mai completa a cutiei) dupa care, brusc isi strecoara degetul in deschizatura si reuseste astfel sa deschida cutia.

In acest stadiu se descopera de obicei celebra conduita a bastonului, studiata de W. Köhler la cimpanzei, apoi de altii la copil. Dar W. Köhler, ca si K. Bühler considera ca exista un act de inteligenta numai in cazul in care se produce o intelegere brusca, cei doi autori eliminand tatonarea din domeniul acestei inteligente pentru a o clasa printre conduitele de suplinire sau de " dresura"  etc. Claparède, dimpotriva, vedea in tatonare criteriul inteligentei, atribuind chiar nasterea ipotezelor unei tatonari interiorizate. Acest criteriu este fara indoiala prea larg, deoarece exista tatonare inca in actul reflex si in formarea deprinderilor. Dar criteriul insight-ului este desigur prea ingust, deoarece numai datorita unei succesiuni neintrerupte de asimilari de diverse nivele (I-V) schemele sensori-motorii devin susceptibile de aceste combinatii noi si de aceste interiorizari, care in cele din urma fac posibila in anumite situatii intelegerea imediata. Acest ultim nivel (VI) nu poate fi deci desprins de celelalte, pe care le desavarseste.

II. Construirea realului

Sistemul schemelor de asimilare sensori-motorii duce la un fel de logica a actiunii, comportand stabilirea de relatii si corespondente (functiuni), incadrari de scheme (potrivit logicii claselor), pe scurt, structuri de ordinare si de reunire care constituie substructura viitoarelor operatii ale gandirii. Dar inteligenta sensori-motorie conduce la un rezultat tot atat de important in ceea ce priveste structurarea universului subiectului, oricat de restrans ar fi el la acest nivel practic: ea organizeaza realul, construind prin insasi functionarea ei marile categorii ale actiunii care sunt schemele obiectului permanent, ale spatiului, ale timpului si ale cauzalitatii, substructuri ale viitoarelor notiuni corespunzatoare. Nici una dintre aceste categorii nu este data de la inceput si universul initial este in intregime centrat pe corpul propriu si pe actiunea proprie a copilului intr-un egocentrism pe cat de total pe atat de inconstient ( in lipsa unei constiinte a eului). In cursul primelor optsprezece luni se efectueaza, dimpotriva, un fel de revolutie copernicana sau, mai simplu, o decentrare generala, in urma careia copilul sfarseste prin a se situa ca un obiect intre altele, intr-un univers format din obiecte permanente, structurat intr-un mod spatio-temporal si constituind sediul unei cauzalitati in acelasi timp spatializate si obiectivate in lucruri.

1. Obiectul permanent. - Acest univers practic pe care copilul si-l elaboreaza incepand cu al doilea an de viata, este format mai intai din obiecte permanente. Or, universul initial este o lume fara obiecte constand doar din " tablouri " miscatoare si inconstiente, care apar si apoi dispar complet, fie fara intoarcere, fie reaparand sub o forma modificata sau analoga. La 5-7 luni (stadiul III din § I), daca copilul doreste sa apuce un obiect iar noi il acoperim cu o bucata de panza sau il ascundem dupa un ecran, el isi retrage pur si simplu mana deja intinsa sau, daca e vorba despre un obiect care prezinta un interes special (biberonul etc.), incepe sa planga sau sa tipe din pricina dezamagirii: el reactioneaza, deci, ca si cum obiectul ar fi disparut. Se va raspunde poate ca el stie prea bine ca obiectul continua sa existe acolo unde a disparut, dar pur si simplu nu reuseste sa rezolve problema cautarii lui si a indepartarii ecranului. Dar, atunci cand copilul incepe sa caute indaratul ecranului (vezi stadiul IV din § I), putem face urmatoarea operatie de control: ascundem obiectul in punctul A, la drepta copilului, care-l cauta si-l gaseste; apoi, sub privirile lui luam obiectul si-l ascundem in B, la stanga copilului: desi a vazut obiectul disparand in B (sub o perna etc.), se intampla adesea ca el sa-l caute in A, ca si cum pozitia obiectului ar depinde de actiunile anterior incununate de succes, si nu de deplasarile lui autonome si independente de actiunea subiectului. In stadiul V (9-10 luni), obiectul este cautat, dimpotriva, numai in functie de deplasarile lui cu exceptia cazului cand ele sunt prea comnplexe ( incadrarea succesiva a ecranelor) iar stadiul VI, se adauga un joc de inferente care reuseste sa domine unele combinatii (copilul ridica o pernita dar gaseste dedesupt un ecran neprevazut pe care il da la o parte imediat) .

Conservarea obiectului se realizeaza intre altele, in functie de localizarea sa. Faptul acesta arata imediat cum construirea schemei obiectului permanent este solidara cu orice organizare spatio-temporala a universului practic, cat si - fireste - cu structurarea sa cauzala.

2. Spatiul si timpul. - Abordand mai intai structurile spatio-temporale, constatam ca la inceput nu exista nici un spatiu unic, nici o ordine temporala, care sa inglobeze obiectele si evenimentele asa cum recipientul inglobeaza continutul sau. E dat doar un ansamblu de spatii eterogene, toate centrate pe corpul propriu al copilului: spatiul bucal (Stern), spatiul tactil, vizual, auditiv, postural, precum si unele impresii temporale (asteptarea etc.) dar fara coordonari obiective. Ulterior, aceste spatii se coordoneaza treptat (spatiul bucal si tactilo-chinestezic), dar aceste coordonari raman multa vreme partiale, atata timp cat construirea schemei obiectului permanent nu conduce la distinctia fundamentala pe care H. Poincaré o considera - fara sa aiba dreptate - ca fiind primitiva[8] , intre schimbarile de stare, sau modificarile fizice si schimbarile de pozitie sau deplasarile constitutive de spatiu.

In concordanta cu conduitele de localizare si de cautare ale obiectului permanent, deplasarile se organizeaza in cele din urma (stadiile V si VI) intr-o structura fundamentala, care constituie esafodajul spatiului practic, urmand ca o data interiorizata sa serveasca drept baza operatiilor de metrica euclidiana: este ceea ce geometrii numesc " grupul deplasarilor " avand urmatoarea semnificatie psihologica:

a) deplasarea AB si o deplasare BC se pot coordona intr-o singura deplasare AC care face parte in continuare din sistem i

b) orice deplasare AB poate fi transformata in inversa ei BA, de unde conduita "revenirii" la punctul de plecare;

c) compunerea deplasarii AB si a inversei BA da deplasarea nula AA;

d) deplasarile sunt asociative, ceea ce inseamna ca in succesiunea ABCD avem ABABDaACACDi cu alte cuvinte, la acelasi punct D se poate ajunge din A pe cai diferite (daca segmentele AB, BC etc. nu se afla in linie dreapta), ceea ce constituie conduita " ocolirii " despre care stim ca are un caracter tardiv ( in stadiile V si VI la copili este o conduita inteleasa de cimpanzei, dar absenta la gaini etc.).

In corelatie cu aceasta organizare a pozitiilor si a deplasarilor in spatiu, se constituie in mod natural serii temporale obiective, deoarece in cazul grupului practic al deplasarilor acestea se efectuaeza in mod material din aproape in aproape si una dupa alta, spre deosebire de notiunile abstracte pe care gandirea le va construi mai tarziu, si care vor permite nasterea unor reprezentari de ansamblu simultane si, intr-o masura tot mai mare, extra-temporale.

3. Cauzalitatea. - Sistemul obiectelor permanente si al deplasarilor lor este, pe de alta parte, indisociabil de o structura cauzala, deoarece o proprietate a obiectului consta in a fi sursa, sediul sau rezultatul unor actiuni diverse ale caror legaturi constituie categoria de cauzalitate.

Dar, ca si in dezvoltarea schemelor precedente, cauzalitatea nu devine obiectiva si adecvata decat dupa o lunga evolutie, ale carei faze initiale sunt centrate pe actiunea proprie a copilului, si nu tine seama de legaturile spatiale si fizice inerente schemelor cauzale materiale. Chiar si in stadiul al treilea (cf. § I), cand sugarul ajunge sa surada la ceea ce vede si sa manipuleze obiectele dupa diverse scheme (sa le deplaseze, sa le balanseze, sa le loveasca , sa le frece etc.), el nu cunoaste inca drept cauza unica decat propria sa actiune, chiar independent de contactele spatiale. Observand snurul care atarna de acoperamantul leaganului (IV - § I), copilul nu vede cauza miscarii jucariilor suspendate in snur, ci in insasi actiunea globala "a tragerii de snur", ceea ce este cu totul altceva. Ca dovada, el continua sa traga snurul incercand sa puna in miscare obiecte situate la doi metri distanta sau pentru a actiona asupra unor sunete etc. Tot astfel, alti subiecti aflati in stadiul III se incordeaza si pentru a-si zgudui leaganul, dar si pentru a actiona asupra unor obiecte situate la distanta, sau, mai tarziu, clipesc ochii in fata unui comutator pentru a aprinde un bec electric etc.

O asemenea cauzalitate initiala poate fi numita magico-fenomenista; fenomenista, deoarece orice actiune poate produce orice potrivit legaturilor anterioare observate, iar "magica" , deoarece este centrata pe actiunea subiectului, fara ca el sa ia in considerare contactele spatiale. Primul dintre aceste doua aspecte ne aminteste de interpretarea data cauzalitatii de Hume, dar cu centrare exclusiva pe actiunea proprie. Al doilea aspect ne aduce aminte de conceptiile lui Maine de Biran, dar la sugar nu exista nici constiinta eului, nici vreo delimitare intre eu si lumea exterioara.

Dimpotriva, pe masura ce universul este structurat de inteligenta sensori-motorie potrivit unei organizari spatio-temporale si prin constituirea obiectelor permanente, cauzalitatea se obiectiveaza si se spatializeaza, astfel cauzele recunoscute de subiect nu mai sunt situate doar in actiunea sa proprie, ci in oricare din obiecte, iar raporturile de la cauza la efect intre doua obiecte sau intre actiunile lor presupun un contact fizic si spatial. In conduita suportului, a sforii, sau a bastonului (§ I, stadiile V si VI), este clar, de pilda, ca pentru copil miscarile covorului, sforii sau bastonului actioneaza asupra miscarilor obiectului (independent de autorul deplasarii), si aceasta cu conditia sa existe un contact: daca obiectul este pus alaturi de covor si nu pe covor, copilul aflat in stadiul V nu va trage de covor, in timp ce copilul din stadiile III sau chiar IV, dupa ce a fost dresat sa se foloseasca de suport (sau dupa ce descopera intamplator rolul acestuia), va continua sa traga covorul chiar daca obiectul dorit nu intretine cu suportul relatia spatiala "asezat pe".

III.     Aspectul cognitiv al reactiilor

sensori-motorii

Daca comparam fazele acestei construiri a realului cu fazele construirii schemelor sensori-motorii care intervin in functionarea reflexelor, deprinderilor sau chiar a inteligentei, constatam existenta unei legi a dezvoltarii care prezinta importanta, deoarece ea va reglementa, de asemenea, intreaga evolutie intelectuala ulterioara a copilului.

Intr-adevar, schematismul sensori-motor se manifesta sub trei mari forme succesive (de altfel formele precedente nu dispar decat atunci cand apar formele urmatoare):  

(a) Formele initiale constau din structuri de ritmuri, ca acelea observate in miscarile spontane si globale ale organismului, ale carui reflexe nu sunt, fara indoiala, decat diferentieri progresive. Insesi reflexele particulare mai tin, de altfel, de structura de ritm nu numai in imbinarile lor complexe (suptul, locomotia), ci si pentru ca desfasurarea lor duce de la o stare initiala X la o stare finala Z, pentru a reincepe apoi in aceasi ordine (imediat sau dupa o intarziere).

(b) Urmeaza diversele reglari care diferentiaza ritmurile initiale dupa multiple scheme. Forma cea mai curenta a acestor reglari este controlul prin tatonari, care intervine in formarea primelor deprinderi ("reactiile circulare" asigura in aceasta privinta tranzactia de la ritm la reglari) si in primele acte de inteligenta. Aceste reglari ale caror modele cibernetice comporta sisteme cu bucle sau circuite inverse (feed-back), ajung astfel prin efectul retroactiv al corectiilor progresive la o semi-reversibilitate sau la o reversibilitate apropiata.

( c) Apare, in sfarsit, un inceput de reversibilitate, care este izvorul viitoarelor "operatii" ale gandirii, dar care actioneaza deja la nivelul sensori-motor, imediat ce se constituie grupul practic al deplasarilor (fiecare deplasare AB comportand de asta data o deplasare inversa BA). Produsul cel mai imediat al structurilor reversibile este constituirea notiunilor de conservare sau de invarianti ai "grupurilor". Deja la nivelul sensori-motor organizarea reversibila a deplasarilor implica elaborarea unui asemenea invariant, sub aspectele schemei obiectului permanent. Dar, se intelege de la sine, la acest nivel, data fiind lipsa reprezentarilor, ca nici aceasta reversibilitate in actiune si nici aceasta conservare nu sunt inca complete.

Daca structurile de ritm nu mai apar la nivele de reprezentari ulterioare ( intre doi si cincisprezece ani), in schimb intreaga evolutie a gandirii va fi dominata, dupa cum vom vedea mai departe, de o trecere generala de la reglari la reversibilitatea interiorizata sau operatorie, adica la reversibilitatea propriu-zisa.

IV. Aspectul afectiv al reactiilor sensori-motorii

Aspectul cognitiv al conduitelor consta in structurarea lor, iar aspectul afectiv in energetica lor (sau, cum spunea P. Janet in "economia" lor). Aceste doua aspecte sunt in acelasi timp ireductibile, indisociabile si complementare: nu trebuie deci sa ne miram daca vom gasi un paralelism remarcabil intre evolutiile lor respective. Intr-adevar, privind dintr-un punct de vedere, general, in timp ce schematismul cognitiv trece de la o stare initiala centrala pe actiunea proprie la construirea unui univers obiectiv si decentrat, afectivitatea acelorasi nivele sensori-motorii pleaca de la o stare de nediferentiere intre eu si mediul inconjurator fizic si uman, pentru a construi pe urma un ansamblu de schimburi intre eul diferentiat si persoane (sentimentele inter-individuale) sau lucruri (diversele interese in raport cu diferitele nivele).

Dar studiul afectivitatii sugarului este desigur mult mai dificil decat al functiilor sale cognitive, riscul adultomorfismului fiind in acest caz mult mai mare. Majoritatea lucrarilor cunoscute sunt de natura psihanalitica, ele multumindu-se mult timp sa reconstituie stadiile elementare, pornind de la psihopatologia adultului. Dimpotriva, o data cu lucrarile lui R. Spitz, K. Wolf si Th. Gouin-Décarie, psihologia sugarului a devenit experimentala, iar o data cu actualele cercetari efectuate de S. Escalona, de inspiratie in acelasi timp psihanalitica si lewiniana, aceasta disciplina se elibereaza de stransoarea cadrului freudian pentru a atinge nivelul unei analize obiective si al unui control obiectiv.

1. Adualismul initial. - Afectele proprii primelor doua  stadii (§ I, I - II) se inscriu in contextul deja descris de J. M. Baldwin sub denumirea de " adualism", in care nu exista inca, fara indoiala, nici un fel de constiinta de sine, adica nici o granita intre lumea interioara sau traita si ansamblul realitatilor exterioare. Dupa Baldwin, Freud a vorbit de narcisism, dar fara a-si da seama in suficienta masura ca era vorba de un narcisism fara Narcis. Ulterior, Anna Freud a precizat acest concept de "narcisism primar" in sensul nediferentierii initiale "eu" si "altul". Wallon descrie aceasta nediferentiere in termeni de simbioza, dar este important sa specificam ca exact in masura in care eul ramane inconstient de sine, deci nediferentiat, intreaga afectivitate este centrata pe corpul propriu si pe actiunea proprie a copilului deoarece numai o disociere intre "eu" si "altul" sau "non eu", permite o decentrare afectiva ca si una cognitiva. Iata de ce intentia cuprinsa in notiunea de narcisism ramane valabila cu conditia sa se precizeze ca nu este vorba de o centrare constienta pe eul copilului, adica pe un eu identic cu ceea ce va deveni o data elaborat, ci de o centrare inconstienta prin nediferentiere.

Acestea fiind zise, afectele observabile in acest context adualistic tin in primul rand de ritmurile generale care corespund ritmurilor activitatilor spontane si globale ale organismului (§ I) : alternari intre starile de tensiune si de detenta etc. Aceste ritmuri se diferentiaza in cautari de stimuli agreabili si in tendintele de a-i evita pe cei dezagreabili.

Unul dintre simptomele cele mai studiate ale satisfactiei este surasul care a dat loc la interpretari multiple. Ch. Bühler si Kaila au vazut in suras o reactie specifica a persoanei umane. Dar, pe de o parte se observa la inceput un fel de suras fiziologic imediat dupa supt, in absenta oricarui stimul vizual. Pe de alta parte, unul dintre autorii acestei carti a consemnat surasuri foarte precoce in fata unor obiecte in miscare. Reactia fata de figura umana a fost studiata cu ajutorul unor masti mai mult sau mai putin complete (cu ochi si frunte dar fara gura etc.) analoge "momelelor" de care se servesc etologistii din scoala lui Tinbergen si Lorenz, pentru a analiza declansatorii perceptivi ai mecanismelor innascute. S-a observat, in aceasta privinta, ca ochii si partea superioara a fetei au un rol preponderent, iar unii autori (Bowlby) considera acesti stimuli ca analogi ai declansatorilor ereditari (IRM)[10] . Dar, o data cu lucrarile lui Spitz si Wolf, este mai prudent sa nu vedem in suras decat un semn de recunoastere a unui complex de stimuli intr-un context de satisfacere a trebuintelor. Asadar, la inceput nu ar exista recunoasterea persoanei altuia; surasul copilului fiind de foarte multe ori provocat, intretinut, intarit sau "raspandit" prin surasul unui partener uman, el devine mai curand sau mai tarziu un instrument de schimb sau de contagiune si, prin urmare, incetul cu incetul un mijloc de diferentiere a persoanelor si lucrurilor (primele nefiind multa vreme decat niste centre deosebit de active si neprevazute, asimilate in functie de reactiile proprii, fara diferentiere neta in raport cu lucrurile).

Reactii intermediare. - In cursul stadiilor III si IV asistam, in general, in functie de complexitatea crescanda a conduitelor, la o sporire a satisfactiilor psihologice care se adauga satisfactiilor organice. Dar, daca sursele de interes se diversifica in acest fel, se observa de asemenea stari noi in prezenta necunoscutului, din ce in ce mai bine diferentiate de acelea pe care le provoaca cunoscutul: neliniste in prezenta unor persoane straine mediului (Spitz), reactii la situatii ciudate (Meili) etc. si o toleranta mai mare sau mai mica fata de stress, toleranta care creste daca conflictul se produce intr-un context de contacte de altfel agreabile.

Contactul cu persoanele devine din ce in ce mai important, anuntand o trecere de la contagiune la comunicare (Escalona).  Intr-adevar, inainte de a se fi construit intr-un mod complementar eul si "altul" cat si interactiunile lor, asistam la elaborarea unui sistem intreg de schimburi datorite imitatiei, descifrarii indicilor gestuali si a mimicelor. Copilul ajunge sa reactioneze la prezenta persoanelor intr-un fel din ce in ce mai specific, deoarece ele actioneaza altfel decat lucrurile si se comporta potrivit unor scheme care pot fi puse in relatie cu schemele actiunii sale proprii. Mai devreme sau mai tarziu se stabileste chiar un fel de cauzalitate relativa la persoane, intrucat ele procura placere, reconfortare, liniste, securitate etc.

Este insa esential sa intelegem ca ansamblul acestor progrese afective este solidar cu structurarea generala a conduitelor. "Faptele de care dispun, - conchide Escalona, - sugereaza posibilitatea de a extinde la toate aspectele adaptative ale functionarii mintale ceea ce Piaget propune pentru "cognitie" : emergenta unor functii cum sunt comunicarea, modularea afectelor, controlul excitatiilor, posibilitatea de a amana reactiile (delay), unele aspecte ale relatiilor obiectuale ca identificarea reprezinta in toate aceste cazuri rezultatul secventelor dezvoltarii sensori-motorii inainte ca functiile sa fie legat de un ego intr-un sens mai restrans"

Relatiile "obiectuale". - In cursul stadiilor V si VI (pregatirea incepand din stadiul IV), asistam la ceea ce Freud numea o "alegere a obiectului" afectiv si pe care o considera ca un transfer de "libido", plecand de la eul narcisic asupra persoanei parintilor. Astazi, psihanalistii vorbesc despre "relatii obiectuale" si cand, in scoala lor, Hartmann si Rapaport au insistat asupra autonomiei eului in raport cu "libido"-ul, ei concep aparitia acestor relatii obiectuale ca marcand dubla constituire a "eului" diferentiat de "altul" si a altuia devenit obiect de afectivitate. J. M. Baldwin, inca mai demult, insistase asupra rolului imitatiei in elaborarea eului, ceea ce atesta solodaritatea si complementaritatea formatiunilor ego si alter.

In acest caz problemele constau in a  intelege cauzele pentru care aceasta decentrare a afectivitatii asupra persoanei altuia, in acelasi timp deosebita si analoga eului, care se descopera in comparatie cu "altul", se produce la acest nivel de dezvoltare si mai ales in a intelege felul in care are loc aceasta decentrare. Am presupus, deci, ca aceasta decentrare afectiva este un corelat al decentrarii cognitive, nu in sensul ca una ar domina pe cealalta, ci ambele producandu-se intr-un proces de ansamblu. Intr-adevar, in masura in care copilul inceteaza sa raporteze totul la starile sale sau la actiunea sa proprie pentru a inlocui o lume de tablouri fluctuante fara consistenta spatio-temporala si fara cauzalitate exterioara sau fizica intr-un univers de obiecte permanente, structurat potrivit grupurilor de deplasari spatio-temporale si supus unei cauzalitati obiectivate si spatializate, se intelege de la sine ca afectivitatea copilului se va atasa, de acele obiecte permanente localizabile si surse de cauzalitate exterioara care sunt personale. De aici constituirea unor "relatii obiectuale" in stransa legatura cu schema obiectelor permanente.

Aceasta ipoteza foarte verosimila, dar totusi nedovedita a fost verificata recent de Th. Gouin-Décarie[13]. Dupa cum am vazut (§ II), aceasta canadiana a controlat, pe 90 de subiecti, desfasurarea regulata a etapelor de formare a schemei obiectului. Dar ea a mai analizat pe aceiasi subiecti reactiile afective in functie de o scara referitoare la "relatiile obiectuale" (evolutia astfel observata este neta, desi mai putin regulata decat in cazul reactiilor cognitive). Pe baza acestor doua categorii de date, Th. Gouin-Décarie a putut demonstra existenta unei corelatii semnificative intre ele[14], etapele afectivitatii corespunzand in linii mari pentru fiecare grupa de subiecti etapelor construirii obiectului .

Aceste diverse corelatii cognitive si afective si interactiuni interindividuale sunt in sfarsit de natura sa nuanteze concluziile care trebuie trase din reactiile la spitalizarea prelungita (hospitalismul). Se stie ca sub acest termen psihanalistii Spitz, apoi Goldfarb, Bowlloy s.a. au studiat efectele separarii copilului de mama, ale carentei materne si ale educatiei in maternitati si crese. Faptele observate au aratat existenta unor intarzieri sistematice (de altfel elective) ale dezvoltarii, sau chiar opriri si regrese in cazul unei separari de durata. Dar si aici trebuie sa tinem seama de ansamblul factorilor. Rolul principal nu l-a avut in mod necesar elementul matern ca element specializat afectiv (in sens freudian), ci lipsa unor interactiuni stimulatoare; or, acestea pot fi legate de mama nu numai pentru ca este mama, ci si pentru ca s-a creat un mod de schimb intre o anumita persoana avand un anumit caracter si un anumit copil, de asemenea avand propriul sau caracter.