Medicul si patologia psihologica profesionala (sindromul de burnout)

Medicul si patologia psihologica profesionala (sindromul de burnout)

In afara unei patologii propriu-zise psihice sau somatice, inscriindu-se in cadrele nosologice traditionale, din ce in ce mai multe lucrari contemporane insista asupra suferintei medicului, cu atat mai mult cu cat el beneficiaza tot mai putin de gratificatiile materiale si narcisiace care existau in epocile anterioare (Besancon G, 1999). Acelasi autor arata ca, comparand o populatie de aceeasi varsta si acelasi nivel social medicii si in special psihiatrii, au o rata crescuta de tulburari mintale ca: depresie, tentative de sinucidere, adictii diverse, in special alcoolul

In 1982, medicul canadian Lauderdale M dedica o monografie sindromului de epuizare profesionala, asa-numitul sindrom burnout, care desemna esuarea, uzura si epuizarea energiei si a fortelor sau resurselor individuale care ii provoaca individului o scadere globala a intregului potential de actiune. Termenul venea sa defineasca mai bine stresul profesional (Paine W), depresia de epuizare a autorilor sovietici, sau sindromul conducatorului stresat (Larouche).

Studiile care au urmat au conturat repede categoria profesionala cea mai afectata de acest sindrom: medicii. S-a constatat ca acest lucru decurgea din obligatia permanenta a individului de a-si sustine o imagine personala idealizata, indiferent de progresul tehnologic, de lipsa unei recunoasteri sociale corespunzatoare cu gradul de dificultate al activitatilor pe care le desfasoara si, in sfarsit, datorita programului neconventional. Dintre factorii care duc la instalarea acestui fenomen se pot enumera: munca neurmata de rezultate imediate, nerecunoasterea calitatii activitatii, lipsa incurajarilor si a gratificatiilor morale. In aceste conditii subiectul se epuizeaza pe masura ce constata prabusirea propriilor iluzii in fata evidentei realitatii.

Desi majoritatea autorilor sunt de acord ca acest concept de burnout este eterogen si nu se poate vorbi de o patologie specifica, se accepta un tablou clinic minim cu urmatoarele aspecte:

semne si simptome somatice: cefalee continua, tulburari gastro-intestinale, astenie, fatigabilitate;

comportamente neobisnuite pentru subiect: iritabilitate, intoleranta si incapacitate de a intelege sau a fi empatic cu ceilalti, criticism nejustificat, lipsa de incredere, atitudine de superioritate fata de ceilalti;

atitudini defensive: rigiditate, negativism, rezistenta la schimbare, pseudoactivism (subiectul petrece tot mai multe ore la locul de munca dar realizeaza tot mai putin din ceea ce isi propune fara sa fie pe deplin constient de acest lucru).

Este de asemenea acceptata ideea ca sindromul de burnout are o evolutie stadiala:

stadiul I - caracterizat de neliniste, confuzie si aparitia frustrarii (individul simte ca ceva nu e in regula);

stadiul al-II-lea - caracterizat prin frustare intensa si nemultumire;

stadiul al-III-lea - caracterizat prin apatie, renuntare si disperare.

Fara sa fie o entitate clinica precisa burn-out-ul este centrat de trepiedul epuizare fizica si/sau psihica, depersonalizare profesionala, atitudine negativa fata de propriile impliniri.

Toate acestea apar insidios si sunt accentuate de perioadele de asteptare excesiva a unor schimbari, de numarul prea mare de concursuri avand drept rezultat doar un grad mic de promovare profesionala, de surmenajul socio-profesional sau de dificultati pecuniare majore.

Am insistat asupra descrierii clinice a sindromului de BURN-OUT (epuizare profesionala) pentru ca ni s-a parut uimitoare asemanarea conditiilor favorizante cu ceea ce i se intampla medicului roman contemporan.